RASPUNDEREA JURIDICA

Introducere

Problematica raspunderii juridice poate fi abordata din diferite unghiuri, fie acela al stiintelor juridice speciale, fie acela al teoriei generale a dreptului, fie acela al filosofiei dreptului, fie acela al sociologiei dreptului.

Institutia raspunderii juridice este prezenta in toate ramurile dreptului, avand ca finalitate asigurarea autoritatii si eficacitatii dreptului, mentinerea ordinii sociale, stimularea comportamentului conform legii.

Perspectiva sociologico-juridica este necesara in analiza raspunderii juridice, in masura in care aceasta institutie juridica reprezinta o forma a reactiei negativa, represiva, venita din partea societatii, reprezentata de stat, fata de o anumita actiune reprobabila, imputabila, in principiu individului.

Teoria generala a dreptului trebuie sa se ocupe de raspunderea juridica, pe care o poate caracteriza prin generalizarea formelor concrete in care se prezinta in diferitele ramuri ale dreptului si sesizarea a ceea ce le este comun, definitoriu, in esenta. TGD poate pune in evidenta si asemanarile principale intre diferitele sisteme nationale de drept in ceea ce priveste institutia fundamentala a raspunderii juridice.

Notiunea raspunderii juridice

In literatura de specialitate se arata ca notiunea de raspundere nu poate fi just inteleasa si definita, decat pornindu-se de la formele ei concrete: raspunderea civila, penala, disciplinara etc., forme care prezinta anumite particularitati.

Dar, intre aceste forme nu exista numai deosebiri, ci si asemanari, elemente comune prin a caror sintetizare poate fi elaborata o definitie generala, valabila pentru toate formele raspunderii juridice. In afara de teoriile diferitelor forme ale raspunderii juridice care s-au format si se dezvolta in cadrul diferitelor stiinte de ramura, se poate construi, in cadrul TGD, teoria generala a raspunderii juridice in sfera careia intra in primul rand, notiunea de raspundere juridica, apoi formele, principiile si conditiile ei, precum si cauzele care o inlatura.

In masura in care omul traieste in societate, comportamentul sau este supus evaluarii si reactiei din partea acesteia. Aprecierea comportamentului sau consta in compararea lui cu modelul de conduita stabilit de diferite categorii de norme sociale, morale, politice, juridice etc. Raspunderea intervine atunci cand o anumita conduita nu se conformeaza modelului precsris de norma sociala, iar acea conduita este apreciata in mod negativ.

Este esential a se retine in vederea definirii raspunderii juridice ca ea reprezinta notiunea care desemneaza reactia de reprimare venita din partea societatii, fata de o actiuneumana care contravine unei norme, actiune care este imputabila, in principal individului.

Atunci cand este vorba despre raspunderea juridica, in calitate de forma particulara a raspunderii sociale, se cere a fi retinute anumite trasaturi distinctive si cu depsebire, faptul ca este o reactie institutionalizata provocata de o fapta reprobabila, reactie organizata prin lege si limitata de lege.

Dintre definitiile date raspunderii juridice se cuvine a fi retinute si cele care o caracterizeaza ca raport juridic. Aceasta optica a fost si continua sa fie prezenta in literatura de specialitate. Astfel, raspunderea juridica a fost definita ca un raport juridic de constrangere care are ca obiect sanctiunea juridica.sau, raspunderea juridica a fost definita ca un complex de drepturi si obligatii, definitie care poate fi admisibila, deoarece ea nu reduce raspunderea juridica numai la obligatia de a suporta sanctiunea si/sau de a repara prejudiciu, obligatie care este elementul esential, dar nu si suficient al raspunderii.

Corelatia dintre drept si obligatie, specifica raportului juridic este pusa in evidenta in definirea raspunderii penale, caracterizata ca raport juridic de constrangere, nascut ca urmare a savarsirii infractiunii, raport care se stabileste intre stat si infractor si al carui continut il formeaza dreptul statului de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica sanctiunea prevazuta de legea penala, de a-l constrange sa o execute, precum si obligatia infractorului de a raspunde de fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicate.

Raspunderea juridica este asociata cu sanctiunea. Dar, desi raspunderea juridica si sanctiunea pot fi si au fost considerate doua fatete ale aceluiasi mecanism social, ele nu trebuie confundate, reprezentand notiuni diferite. Legatura dintre raspundere si sanctiune apare pregnant in dreptul penal. I.Oancea arata ca raspunderea penala isi are cauza in infractiunea savarsita si are drept consecinta aplicarea pedepsei si ca fara infractiune nu poate fi vorba de raspundere penala si fara raspundere penala nu se poate aplica o pedeapsa.

Nu mai putin, legatura inevitabila intre raspundere si sanctiune este evidenta si in dreptul civil.Astfel, la origine, reactia colectiva care reprezinta trasatura definitorie a raspunderii, a urmarit, atat pedepsirea faptasului, cat si restabilirea, in folosul victimei a situatiei anterioare vatamarii, adica reparatiunea.

Cel mai adesea raspunderea juridica este raportata la si asociata cu raspunderea morala.

Raspunderea morala este privita ca avand o sfera mai larga decat raspunderea juridica, individul fiind obligat sa raspunda din punct de vedere moral, dincolo de sfera raspunderii juridice. Scopul raspunderii morale nu este acela de a descuraja dorinta de a face rau, ci mai ales de a stimula dorinta de a face bine.

Principiile generale ale raspunderii juridice

Principiile generale care guverneaza raspunderea juridica au fost caracterizate ca expresii ale unor caracteristici comune tuturor formelor de raspundere juridica.

Atunci cand, in literatura de specialitate sunt tratate principiile generale ale raspunderii juridice, in categoria acestora sunt incluse:

Principiul legalitatii raspunderii juridice, desi formulat initial in materia penala, in forma legalitatii incriminarii si sanctionarii, este valabil pentru toate formele raspunderii juridice;

Principiul potrivit caruia nimeni nu poate fi chemat sa raspunda pentru fapta sa, decat daca I se imputa o greseala, raspunderea fiind subiectiva, principiu de la care exista exceptia raspunderii independenta de culpa;

Principiul raspunderii personale, pentru fapta altuia;

Principiul prezumtiei de nevinovatie in stabilirea raspunderii juridice;

Principiul proportionalizarii sanctiunii, in raport cu gravitatea faptei, denumit si principiul justetei sanctiunii;

Principiul potrivit caruia unei singure violari a normei juridice ii corespunde o singura imputare a raspunderii, ceea ce nu exclude posibilitatea cumulului formelor de raspundere juridica, in cazul cand prin una si aceeasi fapta au fost incalcate doua sau mai multe norme juridice;

Principiul celeritatii tragerii la raspundere, de natura a a sigura realizarea scopurilor raspunderii juridice, deoarece aplicarea lui implica tragerea la raspundere la timpul potrivit, pentru a evita situatia ca, prin trecerea timpului sa nu mai existe posibilitatea tragerii la raspundere.

In afara de principiile generale ale raspunderii juridice, comune pentru toate formele de raspundere juridica, exista si principii care sunt proprii numai unei anumite forme de raspundere juridica. Astfel, de exemplu, unul dintre principiile care particularizeaza raspunderea administrativa este principiul egalitatii in fata sarcinilor publice.

Conditiile raspunderii juridice

Conditiile de indeplinirea carorra depinde stabilirea raspunderii juridice sunt:

A.     conditii obiective: a) fapta ilicita

b) legatura cauzala intre fapta ilicita si rezultatul ilicit produs;

B.     conditii subiective: sunt de natura psihologica si constau in atitudinea psihica a persoanei fata de fapta ilicita si consecintele acesteia.

A.    Conditiile obiective ale raspunderii juridice

a) Fapta ilicita

Pentru a exista raspundere juridica trebuie in primul rand, ca o fapta ilicita sa se fi produs. Caracterul esential al acestei conditii este evidentiat in definirea raspunderii juridice ca urmare a incompatibilitatii intre conduita unui subiect de drept si dispozitia unei norme juridice. Incompatibilitatea dintre conduita subiectului de drept si dispozitia unei norme juridice reprezinta un element definitoriu comun pentru toate formele de raspundere juridica.

Fapta ilicita consta intr-o comportare nepermisa, neingaduita de lege, potrivnica dreptului obiectiv. Constituie fapta ilicita si atingerea adusa unui drept subiectiv sau unui interes legitim. Prin atingerea adusa dreptului subiectiv se incalcain mod necesar si normele dreptului obiectiv in masura in care ele asigura ocrotirea dreptului subiectiv si obliga la respectarea lui.

Fapta ilicita imbraca, in functie de natura normei incalcate, forma infractiunii, contraventiei, abaterii disciplinare, a delictului civil etc. Constituie o fapta ilicita si exercitarea abuziva a unui drept, cu intentia exclusiva de a prejudicia o alta persoana. Forma pe care o imbraca fapta ilicita este diferita, inclusiv in functie de gradul de periculozitate sociala pe care il prezinta. Astfel, contraventia are un grad de pericol social mai redus, comparativ cu infractiunea.

Fapta ilicita, ca temei al raspunderii juridice poate imbraca, fie forma actiunii, fie a omisiunii. Omisiunea, constand intr-o abtinere, angajeaza raspunderea autorului, chiar daca nu provine din rautate sau intentia de a pricinui un rau, cu conditia ca faptul omis sa fi trebuit sa fie indeplinit, fie in virtutea unei obligatii legale, contractuale sau de ordin profesional. In principiu, se neaga calitatea inactiunii ca temei al raspunderii juridice, cu exceptia urmatoarelor cazuri, cand omisiunii i se recunoaste caracterul de fapta ilicita, si anume: cand o fapta pozitiva este de natura sa provoace altora pagube, obligand pe cel care o savarseste sa ia masuri necesare pentru prevenirea acestora; cand fapta omisiva incalca o obligatie legala de a se savarsi anumite actiuni preventive.

b)Legatura cauzala intre fapta ilicita si rezultatul ilicit produs

Existenta legaturii cauzale intre fapta ilicita si rezultatul ilicit produs reprezinta o conditie necesara, dar nu suficienta a raspunderii juridice.

Pentru ca raspunderea sa se declanseze si un subiect sa poata fi tras la raspundere pentru savarsirea cu vinovatie a unei fapte anti-sociale, este necesar ca rezultatul ilicit sa fie consecinta nemijlocita a actiunii sale (actiunea sa sa fie cauza producerii efectului pagubitor pentru ordinea de drept).

Despre legatura de cauzalitate au fost elaborate mai multe teorii, in principal in cadrul dreptului civil si dreptului penal. In dreptul civil au fost elaborate urmatoarele teorii:

- teoria echivalentei conditiilor (sau teoria cauzei sine qua non), potrivit careia orice imprejurare fara de care cauza nu s-ar fi produs, poate fi considerata drept cauza a acesteia.

- teoria cauzei proxime, potrivit careia numai ultimul fapt care a facut posibil prejudiciul este considerat drept cauza.

- teoria cauzei adecvate, potrivit careia in prezenta mai multor cauze probabile, urmeaza sa se retina numai cauza care pare in mod rezonabil decisiva pentru a putea fi calificata drept singura cauza a prejudiciului.

Una din problemele complicate pe care le ridica stabilirea raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si rezultatul produs este aceea a efectului inactiunii, al omisiunii, in planul raspunderii juridice. In legatura cu acest aspect al raspunderii juridice pot fi date doua exemple.

Primul exemplu se refera la dreptul administrativ si anume, la refuzul administratiei de a efectua pentru unul dintre cei administrati o prestatie pe care acesta o cere, fiind indreptatit de lege sa o ceara.

Al doilea exemplu priveste dreptul international. Si in cazul acestuia, unele situatii de inactiune pot fi considerate ca ilicite. Este vorba de neutralitate, in aprecierea careia s-a produs o reconsiderare, chiar din timpul primului razboi mondial, cand incepe a fi considerata culpabila, facandu-si loc ideea ca fiecare stat este obligat sa ia pozitie fata de agresor.

B. Conditii subiective

Vinovatia

Incalcarea legii atrage raspunderea juridica numai daca autorul ei a actionat cu vinovatie. Acest element al raspunderii este desemnat prin termeni diferiti ca vinovatie pentru dreptul penal, de regula culpa sau greseala pentru dreptul civil.

Este atitudinea psihica a celui care comite o fapta ilicita fata de fapta sa si fata de consecinta acesteia.

- ca element constitutiv si temei al raspunderii juridice, presupune recunoasterea capacitatii oamenilor de a actiona cu discernamant, de a-si alege modalitatea comportarii in raport cu un scop urmarit in mod constient.

- vinovatia implica libertatea vointei subiectului, caracterul deliberat al actiunii sale, asumarea riscului acestui comportament

Raspundem numai daca fapta ne apartine, daca este rezultatul vointei proprii. In cazul in care un om este constrans sa faca un anumit lucru, el nu este nici agentul actiunii si nici raspunzator. Nu poate fi considerat raspunzator cel lipsit de facultatea de a cunoaste, atunci cand este obligat de lege sa cunoasca si sa inteleaga, de exemplu, minorul sau alienatul mintal si nu numai lipsa capacitatii de intelegere, ci si lipsa capacitatii de a discerne intre bine si rau exclude raspunderea.

Pornindu-se de la raspunderea penala, termenul de vinovatie a fost extins asupra tuturor formelor de raspundere, indiferent de natura acesteia, si a fost caracterizata ca stare subiectiva care caracterizeaza autorul faptei ilicite, in momentul incalcarii odinii de drept, exprimand atitudinea sa psihica negativa fata de interesele si valorile sociale protejate prin normele juridice.

Exista vinovatie atunci cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau din culpa.

Formele raspunderii juridice

Genul raspunderii juridice (civile, penale, administrative etc.) este determinat de natura normei juridice incalcate.

Institutia raspunderii juridice are la baza elemente esentiale, comune tutror ramurilor dreptului. In toate cazurile, indiferent de forma ei, raspunderea juridica se stabileste fata de stat, unicul titular al prerogativei de a restabili ordinea de drept incalcata.

Raspunderea civila- ce se declanseaza in temeiul conditiilor fixate prin Codul Civil poate fi: contractuala si delictuala. Raspunderea contractuala incumba debitorului unei obligatii contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea acestei obligatii (executata cu intarziere sau in mod necorespunzator). Atat existenta raspunderii civile contractuale, cat si a raspunderii civile delictuale, depinde de aceleasi conditii: un prejudiciu patrimonial, o fapta ilicita, in principiu culpabila si o legatura de cauzalitate intre prejudiciu si fapta ilicita.

Conditiile generale ale raspunderii administrative sunt in cea mai mare masura, aceleasi cu conditiile altor forme de raspundere juridica, si anume: existenta unui prejudiciu si existenta unei fapte pagubitoare, legata de prejudiciu printr-o legatura de cauzalitate; fapta cauzatoare de prejudiciu poate consta fie intr-o actiune, fie intr-o inactiune sau neglijenta a administratiei. Doua principii aplicabile atat raspunderii civile, cat si raspunderii administrative sunt: principiul acoperirii integrale a prejudiciului si obligatia victimei prejudiciului de a dovedi culpa autorului lui, cu unele exceptii. Un principu care particularizeaza raspunderea administraiva este principiul egalitatii fata de sarcinile publice.

Raspunderea contraventionala, ca varianta a raspunderii administrative, se deosebeste de raspunderea penala. De exemplu, spre deosebire de raspunderea penala, in cazul raspunderii contraventionale nu exista recidiva.

Raspunderea penala- se defineste ca un raport juridic penal, de constrangere, nascut ca urmare a savarsirii infractiunii, raport ce se stabileste intre stat si infractor, al carui continut il formeaza dreptul statului de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica sanctiunea prevazuta de legea penala si de a-l constrange sa o execute, precum si obligatia infractorului de a raspunde pentru fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicata in vederea restabilirii ordinii de drept. (forme de sanctiuni: privarea de libertate, amenda penala, interzicerea unor drepturi, confiscari). Raspunderea penala este personala si se intemeiaza intotdeauna pe vinovatie. In virtutea principiului legalitatii incriminarii si pedepsei, o fapta nu constituie infractiune, decat daca este prevazuta de legea penala.

O alta trasatura care diferentiaza raspunderea civila de cea penala este aceea ca raspunderea civila este conditionata de producerea rezultatului pagubitor. In schimb, legea stabileste ca exista raspundere penala si in anumite cazuri in care rezulattul vatamator al faptei ilicite nu s-a produs, ca de exemplu, moartea victimei, in cazul tentativei de omor.

Raspunderea disciplinara- incalcarea de catre functionarii publici a obligatiilor de serviciu= abateri, si se sanctioneaza cu: mustrare, avertisment, reduceri de salariu, retrogradari, suspendare din functie, transfer disciplinar, destituirea din functie.

Raspunderea internationala reprezinta o relatie de la stat la stat, ceea ce presupune ca faptul ilicit din punct de vedere international sa fi fost savarsit de un subiect de drept international si sa se fi produs daune materiale sau de alta natura unui alt subiect de drept international.

In legatura cu raspunderea ministrilor a fost indicata, ca forma de raspundere, raspunderea de drept constitutional, ca raspundere politica. Raspunderea de drept constitutional a fost considerata numai raspundere politica si a fost separata atat de raspunderea civila a ministrilor, cat si de raspunderea penala a acestora.

Cauzele care inlatura raspunderea juridica.

= cauze de neresponsabilitate sau cauze exoneratoare de raspundere

= constau in anumite stari, situatii, cazuri, imprejurari a caror existenta face ca in timpul savarsirii faptei, realizarea eficienta a vreuneia dintre trasaturile esentiale sa devina imposibila.

Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei si exclud existenta infractiunii si a raspunderii penal se subdivid in :

- cauze care privesc latura esentiala a pericolului social

- cauze care privesc trasatura esentiala a vinovatiei, si anume: legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica si morala, forta majora, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia accidentala completa, minoritatea si eroarea de fapt.

- cauze care privesc trasatura esentiala a prevederii faptei de catre legea penala.

Reluand ideea unor cauze de exonerare comune pentru doua sau mai multe ramuri ale dreptului, exemplificam cu forta majora, care reprezinta acele evenimente care fac executarea obligatiei imposibila. Forta majora este o cauza necunoscuta, exterioara cauzei aparent directe a pagubei si care este total imprevizibila, producand efecte irezistibile. Forta majora constituie o cauza exoneratoare de raspundere, atat in cazul raspunderii civile, cat si al raspunderii administrative.

Culpa victimei constituie o cauza care inlatura nu numai raspunderea civila, ci si raspunderea administrativa.

Starea de legitima aparare si starea de necesitate, astfel cum sunt definite de codul penal roman sunt cauze care exclud atat raspunderea civila delictuala, cat si raspunderea penala. Astfel " este in stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a salva de un pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un interes obstesc.