Repere istorice ale reglementarii contractului individual de munca

Repere istorice ale reglementarii contractului individual de munca

Preliminarii. Sarcina traditionala a dreptului muncii in intreaga lume este de a-l proteja pe cel care munceste de afectarea personalitatii sale, de influentele nocive ale crizelor si inflatiei asupra nivelului de trai, de periclitarea sanatatii lui datorita muncilor vatamatoare, grele sau periculoase; dreptul muncii este deci, un drept de protectie a salariatilor. El este un drept nascut din inegalitatea dintre partile relatiilor de munca, dand satisfactie unei forme sau alteia de revendicare, se corijeaza sau limiteaza astfel aceasta inegalitate.

Desigur, constituirea ca ramura distincta a dreptului muncii este rezultatul unui proces evolutiv, proces ce rezulta din evolutia in ansamblu a societatii.

Aparitia si extinderea muncii salariale au determinat adoptarea unei legislatii corespunzatoare; diversificarea si amploarea relatiilor sociale de munca au condus la perfectionarea continua a acestei legislatii, la constituirea automata a noii ramuri de drept[1].

Se poate vorbi de trei etape in formarea si dezvoltarea dreptului muncii in tara noastra: o prima etapa, anterioara datei de 23 august 1944; o a doua etapa, cuprinsa intre 23 august 1944 si 22 decembrie 1989; a treia etapa, inceputa de la 22 decembrie 1989.

Dupa aceasta data, noile reglementari au avut in vedere adaptarea raporturilor juridice de munca la economia de piata[2].

Intr-o prima faza, au fost luate o serie de masuri legislative pentru inlaturarea acelor reglementari restrictive, caracteristice economiei centralizate.

Intr-o a doua faza, in curs de desfasurare, au fost adoptate noi acte normative cu un continut si cu o orientare total diferite fata de vechea reglementare[3].

Modificarile intervenite in legislatia muncii au privit, in principal:

- Inlaturarea unor inechitati in salarizarea personalului;

- Reducerea timpului de munca prin introducerea saptamanii de lucru la 5 zile;

- Acordarea unor noi drepturi salariale;

- Cresterea cuantumului indemnizatiilor si pensiilor din fondurile asigurarilor de stat.

In mod deosebit, o importanta aparte pentru dreptul muncii o are Legea nr. 130/1996, care prevede principiul negocierii in relatiile de munca.

Potrivit dispozitiilor acestei legi, raporturile dintre doi parteneri sociali - patroni si salariati - conditiile de munca, salarizarea etc., sunt stabilite de ei prin intermediul contractului colectiv de munca. In noile conditii, datorita acestui contract, dreptul muncii inceteaza sa mai fie un drept statal; el devine un drept de natura conventionala, total diferit celui existent anterior.

Ca urmare, dreptul muncii se incheaga, creste, isi dobandeste valentele prin negociere, adica tocmai prin dialogul dintre salariatii organizati    in sindicate si patronat, devenind ceea ce este in toate tarile dezvoltate ale lumii, un drept negociat.

Necesitatea adoptarii unui nou Cod al muncii, concordant cu realitatile economice si sociale si cu cerintele pietei muncii, devenise din ce in ce mai evidenta.

Se poate aprecia, fara teama de a gresi ca Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, inaugureaza o noua etapa in evolutia legislatiei muncii din tara noastra.

Cu toate lipsurile pe care le are, unele subliniate si in literatura juridica[4], noul act normativ prezinta o serie de caracteristici pozitive:

- da expresie realitatilor si cerintelor economiei de piata;

- promoveaza institutii juridice nereglementate anterior;

- este pus de acord cu dreptul european si international al muncii si va fi supus permanent armonizarii cu normele acestuia.

Desigur ca aidoma oricarui act normativ, nici actualul Cod al muncii nu este perfect, ci perfectabil.

Vocatia sa profund sociala impune o perfectionare continua a normelor care il compun, corespunzator evolutiei social-economice a societatii romanesti si europene.