SISTEMUL DREPTULUI - Institutia juridica

SISTEMUL DREPTULUI

Dreptul nu este o simpla alaturare accidentala de norme juridice. Normele juridice se afla intr-o stransa conexiune unele cu altele. In cadrul acestor legaturi ele se completeaza unele pe altele, intregindu-si continutul normativ. De asemenea, intre normele juridice exista relatii de coordonare, de subordonare, de excludere, de conditionare reciproca sau de determinare. Totalitatea acestor relatii dintre normele juridice formeaza structura dreptului, elementul esential care uneste normele juridice intr-un tot unitar, in sistemul dreptului.

Privit prin prisma teoriei sistemelor, dreptul ne apare ca un ansamblu de elemente legate printr-o retea de relatii care determina functionarea dreptului ca un intreg. Din acest punct de vedere sistemul dreptului ocupa un loc de sine-statator in mediul social, reactionand la contactul cu acesta prin input-uri si out-puturi specifice.

Atunci cand vorbim de sistemul dreptului, avem in vedere dreptul care guverneaza o comunitate statala. Acest drept, la randul sau, se afla in legatura cu alte sisteme de drept statal ori cu sisteme de drept suprastatale. Sistemul dreptului este supus unor transformari, unor modificari de continut care au o anumita reflectare in mediul social in care exista si functioneaza.

Elementul de baza al sistemului dreptului il constituie norma juridica. In cadrul sistemului dreptului normele juridice se grupeaza in institutii juridice, iar acestea, la randul lor, dau nastere ramurilor de drept.

1. Institutia juridica reprezinta o grupare de norme juridice care reglementeaza un ansamblu omogen de relatii sociale. Normele juridice se grupeaza intr-o institutie juridica prin afinitatile ce se instaleaza intre ele in functie de omogenitatea relatiilor sociale ce cad sub incidenta lor. Sunt institutii juridice proprietatea, contractul, casatoria, tutela etc. Proprietatea ca institutie juridica reprezinta ansamblul normelor juridice care reglementeaza raporturile de proprietate. La fel se definesc si celelalte institutii juridice.

Alaturi de aceasta acceptiune a conceptului de institutie, in drept se cunosc si altele, in randul carora cea mai raspandita este institutia inteleasa ca autoritate publica sau serviciu public care se bucura de personalitate juridica. Aceasta acceptiune nu este relevanta pentru sistemul dreptului. Din perspectiva sistemului dreptului este utila doar notiunea de institutie inteleasa ca o grupare de norme juridice.

2. Ramura de drept reprezinta un ansamblu de norme juridice care reglementeaza o anumita categorie de relatii sociale, pe baza unei metode specifice de reglementare si a unor principii comune.

Pentru a fi in prezenta unei ramuri de drept este necesar sa existe un obiect de reglementare, o metoda specifica de reglementare si anumite principii comune.

Obiectul de reglementare il constituie relatiile sociale ce cad sub incidenta normelor juridice respective. Aceste relatii sociale trebuie sa fie omogene, respectiv sa se caracterizeze prin anumite trasaturi comune. Astfel, relatiile sociale reglementate de dreptul civil sunt relatiile sociale cu caracter patrimonial si cele cu caracter nepatrimonial.

Metoda de reglementare reprezinta un ansamblu de artificii tehnice utilizate pentru influentarea conduitei umane in cadrul relatiilor sociale ce formeaza obiectul de reglementare al ramurii de drept. Aceste artificii dau expresie gradului de impunere a autoritatii statale in cadrul respectivelor relatii sociale. Astfel, in dreptul civil metoda de reglementare a relatiilor sociale o constituie egalitatea partilor in raporturile reglementate de normele acestei ramuri de drept. Metoda de reglementare specifica dreptului civil este diferita de cea utilizata in cadrul dreptului administrativ, unde partile se afla in raporturi de subordonare.

Principiile ramurii de drept sunt acele idei calauzitoare in jurul carora se grupeaza normele juridice alcatuitoare ale acestei entitati. Astfel, pentru ramura dreptului penal sunt definitorii principiile legalitatii incriminarii faptei (nullum crimen sine lege) si pedepsei (nulla poena sine lege).

Pe baza acestor trei criterii, la care se pot adauga si altele, se constituie diversele ramuri ale dreptului, cum ar fi: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul international public etc.

Ansamblul ramurilor de drept si al institutiilor juridice, privite in unitatea si interactiunea lor, formeaza sistemul dreptului.

Sistemul legislatiei reprezinta o alta grupare a normelor juridice, bazata pe alte criterii decat cele care stau la baza sistemului dreptului. In sistemul legislatiei normele juridice se cuprind pe baza apartenentei lor la un anumit izvor de drept. Din punct de vedere practic, sistemul legislatiei desemneaza totalitatea normelor juridice grupate in Constitutie, in legi organice, legi ordinare, ordonante de urgenta si ordonante emise in baza unei legi de abilitare, in hotarari ale Guvernului, in ordine si instructiuni ale ministrilor, in ordine ale prefectului, in hotarari ale consiliilor locale sau in dispozitii ale primarului.

Atunci cand vorbim de sistemul dreptului si de sistemul legislatiei o problema deosebit de importanta o constituie asigurarea coerentei acestor sisteme, asigurarea noncontradictorialitatii normelor juridice.

Pentru realizarea acestui obiectiv este necesar sa aiba loc sistematizarea legislatiei.

Sistematizarea legislatiei reprezinta activitatea umana de ordonare a reglementarilor juridice in cadrul sistemului de drept. Aceasta activitate implica pe de-o parte, asezarea actelor normative intr-o anumita ordine, care de altfel trebuie sa respecte ierarhia lor, iar pe de alta parte, implica croirea fiecarui element constitutiv al actului normativ, a celorlalte elemente ale sistemului pentru a ocupa locul potrivit in cadrul acestuia.

Sistematizarea legislatiei are mai multe parti componente:

a. integrarea proiectului actului normativ in sistemul legislatiei;

b. asanarea legislatiei de reglementarile juridice cazute in desuetudine, eliminarea contradictiilor si a paralelismelor de reglementare;

c. concentrarea legislatiei in coduri;

d. incorporarea actelor normative in codexuri.

1. Integrarea proiectului actului normativ in sistemul legislatiei este un obiectiv al activitatii de sistematizare si unificare a legislatiei, in virtutea caruia activitatea de elaborare a actelor normative nu trebuie sa intre in contradictie cu celelalte elemente care alcatuiesc sistemul legislatiei.

Orice act normativ, o data cu intrarea sa in vigoare, intra in ansamblul actelor normative ale unui stat, ansamblu caracterizat printr-o multitudine de corelatii intre elementele care il compun, in cadrul carora normele juridice se completeaza unele pe altele, se intregesc unele cu altele sipe aceasta cale, dobandesc sensuri specifice care rezulta din apartenenta lor la sistemul legislatiei.

Pentru a se asigura integrarea organica a actului normativ nou creat in sistemul legislatiei, este necesara, inainte de toate, corelarea dispozitiilor sale cu principiile generale ale dreptului, cu prevederile Constitutiei, cu actele normative cu aceeasi forta juridica sau cu o forta juridica superioara, aflate in vigoare si cu care se afla in conexiune, cu tratatele internationale si cu dreptul comunitar.

1.1. Corelarea dispozitiilor actului normativ cu principiile generale ale dreptului.

La baza dreptului se afla o serie de idei de maxima generalitate carora le este subordonata atat activitatea de creare a dreptului, cat si aceea de interpretare si de aplicare a reglementarilor juridice. Giorgio del Vecchio considera ca metoda utilizata pentru cercetarea si descoperirea principiilor generale ale dreptului consta in trecerea, pe calea abstractizarii, de la dispozitii particulare ale legii la notiuni din ce in ce mai largi, apeland la o 'generalizare crescatoare' in masura in care este necesar pentru a intelege cazurile indoielnice in materia dreptului pozitiv. Principiile generale ale dreptului sunt astfel o creatie a doctrinei juridice pe calea rationamentului. Prin deductie, sunt extrase din masa normelor juridice ideile cele mai generale si apoi, ele sunt instituite ca valori calauzitoare ale activitatii de creare, interpretare si de aplicare a normelor juridice.

In literatura noastra de specialitate se apreciaza ca aceste principii generale ale legislatiei sunt superioare chiar si normelor constitutionale, deoarece ele se situeaza deasupra ramurilor de drept, inclusiv a dreptului constitutional, care trebuie sa le reflecte in mod corespunzator.

Aceste principii generale se reclama de la filosofia, morala si religia societatii, reflectand chintesenta unei civilizatii.

Aceste principii generale ale dreptului sunt transpozitive, ele situandu-se dincolo de fenomenul juridic, in zonele filosofiei, moralei si religiei.

Reflectarea principiilor generale de drept in procesul de creare a reglementarilor juridice are in vedere conformarea solutiilor juridice din diverse acte normative cu exigentele izvorate din aceste reguli de maxima generalitate. Valorile exprimate de principiile egalitatii, libertatii si justitiei sunt astfel jaloane permanente ale activitatii de creare a dreptului.

Pe langa aceste principii generale ale dreptului, exista si principii de drept care sunt specifice unei anumite ramuri de drept, ele fiind denumite uneori principii de ramura.

Ex.: in civil: principiul autonomiei de vointa, principiul consensualismului (actele juridice se incheie prin acordul de vointa al celor doua parti), principiul bunei credinte (principiu de ordin constitutional, inscris in Constitutie: "exercitarea drepturilor si a libertatilor se face cu buna credinta").

Principiile de ramura, spre deosebire de principiile generale ale dreptului, de cele mai multe ori sunt consacrate in mod expres de normele juridice ale dreptului civil, penal, administrativ etc.

1.2. Corelarea actului normativ cu prevederile Constitutiei.

La elaborarea oricarui act normativ, prima preocupare a celor care il elaboreaza o constituie asigurarea constitutionalitatii sale.

Aceasta corelare este izvorata chiar din art1 alin5 din Constitutie, in virtutea caruia respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este o obligatie general valabila pentru toti cei carora li se adreseaza Constitutia.

De aceea, corelarea prevederilor actelor normative cu dispozitiile legii fundamentale are in vedere orice act normativ, de la proiectele de legi constitutionale si pana la dispozitiile normative ale primarului. Din aceasta corelare trebuie sa rezulte o compatibilitate a normelor cuprinse in proiectul actului normativ cu regulile de ordin material si procedural inscrise in legea fundamentala.

In cazul in care nu se realizeaza aceasta concordanta ne gasim in fata unei stari de neconstitutionalitate a dispozitiilor actului normativ respectiv, care poate fi sanctionata pe calea controlului de constitutionalitate.

Acest control de constitutionalitate este realizat atunci cand este vorba de legi si ordonante ale Guvernului de catre Curtea Constitutionala, iar atunci cand este vorba de hotarari ale Guvernului, ordine si instructiuni ale ministrilor, de ordine ale prefectului, de hotarari al Consiliilor judetene sau locale, de dispozitii ale primarului, de catre celelalte instante judecatoresti competente in materia contenciosului administrativ.

Atunci cand este vorba de controlul de constitutionalitate exercitat de Curtea Constitutionala, acesta poate fi de 2 feluri:

1. control a priori, anterior intrarii in vigoare a legii, anterior promulgarii acesteia, de fapt;
2. control a posteriori, dupa ce legea a fost promulgata si a intrat in vigoare.

In cadrul controlului a priori, dupa ce legea a fost adoptata, Presedintele Romaniei, Guvernul, Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului, Inalta Curte de Casatie si Justitie, un grup format din 50 deputati sau din 25 senatori, pot cere Curtii Constitutionale, inainte ca legea sa fie promulgata, examinarea constitutionalitatii acesteia.

In cazul in care Curtea Constitutionala declara legea, in totalitate sau in parte, neconstitutionala, Presedintele Romaniei nu mai poate promulga legea respectiva in intregul sau sau acele parti care au fost declarate neconstitutionale. Evident, in cazul in care partile declarate neconstitutionale afecteaza legea in intregul sau, Parlamentul e dator sa remedieze legea in ansamblul ei.

In cadrul controlului a posteriori, in fata instantelor judecatoresti la orice nivel si in oricare faza a procesului, partile, procurorul sau instanta de judecata din oficiu, pot ridica o exceptie de neconstitutionalitate a unei dispozitii dintr-o lege sau ordonanta a Guvernului in vigoare si de care este legata solutionarea pricinii respective.

In astfel de cazuri, printr-o incheiere motivata, instanta respectiva sesiseaza Curtea Constitutionala cu judecarea exceptiei de neconstitutionalitate, procesul se suspenda si intra in joc Curtea Constitutionala. Ea are posibilitatea sa declare respectivul text ca fiind constitutional sau neconstitutional.

In cazul in care il declara neconstitutional, decizia Curtii Constitutionale este general obligatorie si textul respectiv este scos din legislatie, scos din vigoare si el nu va mai putea fi aplicat de nici o instanta judecatoreasca.

1.3. Corelarea dispozitiilor actului normativ cu prevederile actelor normative cu aceeasi forta juridica sau cu o forta juridica superioara.

Actele juridice normative nu se pot contrazice unele pe altele. Daca se contrazic nu mai pot fi aplicate.

Atunci cand se elaboreaza un act normativ, aceste trebuie sa fie in deplin acord cu actele normative ierarhic superioare, dar si cu actele normative care au aceeasi forta juridica. Deci, o lege ordinara trebuie sa fie in acord cu legile suprioare din punct de vedere ierarhic: organice, constitutionale si cu Constitutia, dar si cu celelalte legi organice cu care se afla pe acelasi plan. Acest principiu este valabil si atunci cand este vorba de ordonante ale guvernului, hotarari ale guvernului si alte acte normative.

1.4. Corelarea prevederilor actului normativ cu tratatele internationale si cu dreptul comunitar.

Potrivit Constitutiei Romaniei, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Aceasta regula face necesara crearea unei stari de compatibilitate intre reglementarile de drept international si celelalte reglementari juridice care alcatuiesc sistemul romanesc de drept.

De asemenea, pentru a se asigura integrarea Romaniei in Uniunea Europeana, este necesar ca reglementarile dreptului intern sa se afle in concordanta cu tratatele constitutive ale Comunitatii Europene si cu dreptul comunitar, in general. Acest lucru se face prin armonizarea legislatiei noastre cu cea comunitara, proces care se afla in plina desfasurare, dar in momentul in care Romania va deveni membra a U.E., dreptul comunitar va avea valoarea unui drept federal, iar dreptul intern va fi un drept federat.

Dreptul federal = drept general obligatoriu caruia i se subordoneaza dreptul national sau dreptul federat. Consecintele acestei subordonari sunt de ordinul urmator: legiuitorul intern nu poate adopta reglementari care tin de domeniul dreptului european. El poate legifera doar in baza principiului subsidiaritatii, respectiv in acele domenii care nu tin de competenta legiuitorului U.E. Ba mai mult, daca reglementeaza intr-o anumita materie pe plan intern, el nu poate contrazice in nici un caz dreptul comunitar.

Aceasta nu exclude existenta posibilitatii unor contradictii intre dreptul comunitar si national. Solutionarea acestora tine in primul rand de cel care aplica legea, judecatorul. Primul dintre cei chemati sa solutioneze contradictiile dintre dreptul comunitar si cel national este judecatorul.

Cu toate acestea, exista posibilitatea ca nici judecatorul sa nu poata face acest lucru, bunaoara in cazul in care o instanta de grad ultim, ultima competenta sa judece un litigiu, cum ar fi, Inalta Curte de Casatie si Justitie, Curtea Constitutionala, o Curte de Apel sau chiar un tribunal, sa se confrunte cu o contradictie dintre dreptul national si cel comunitar.

In astfel de cazuri, aceasta instanta este obligata sa suspende procesul si sa sesizeze intr-o chestiune prejudiciara Curtea Europeana de Justitie de la Luxembourg, care urmeaza sa solutioneze aceasta chestiune prejudiciara si sa spuna daca exista sau nu o contradictie, facand aplicarea principiului prioritatii dreptului comunitar in raport cu cel intern.

In cazul in care statul respectiv nu da curs hotararii acestei Curti Europene de Justitie, persoana ale carui drepturi sunt lezate se poate adresa din nou Curtii Europene de Justitie, pentru a cere despagubiri pentru incalcarea drepturilor sale si repararea pagubelor aduse.

Concentrarea legislatiei in coduri. O alta modalitate de sistematizare a legislatiei o reprezinta codificarea sau concentrarea legislatiei in coduri. Codificarea reprezinta o parte constitutiva a activitatii de sistematizare a legislatiei.

In virtutea acestei activitati, reglementarile dintr-un anumit domeniu sau ramura de drept subordonate unor principii comune sunt reunite intr-o lege de sine statatoare care poarta denumirea de cod. Astfel de coduri sunt: codul civil, codul penal, familiei, rutier, comercial etc.

Codificarea se caracterizeaza prin anumite trasaturi specifice:

a. codificarea este o activitate legislativa desfasurata de Parlament. Aceasta activitate are un caracter oficial, este desfasurata de autoritatea legislativa suprema a poporului roman, cu respectarea normelor constitutionale si a celorlalte norme de procedura legislativa.

b. codificarea presupune efectuarea unui 'inventar' al legislatiei dintr-un anumit domeniu sau dintr-o ramura de drept, examinarea acesteia si elaborarea unui proiect de lege atotcuprinzator care reuneste in cuprinsul sau totalitatea normelor juridice care apartin acelei ramuri sau domeniu de reglementare.

c. codul este intotdeauna o lege, care reuneste reglementari juridice existente deja, pe baza unei prelucrari legislative de sistematizare si unificare.

Codificarea este o forma superioara de sistematizare, care presupune cuprinderea intr-un cod (act normativ cu forta juridica de lege) a normelor apartinand unei ramuri de drept, printr-o bogata activitate a legiuitorului, de prelucrare complexa a intregului material normativ, de indepartare a normelor depasite, perimate (inclusiv a obiceiurilor), de completare a lacunelor, de novatie legislativa (introducerea unor norme noi, cerute de evolutia relatiilor sociale), de ordonare logica a materialului normativ si de utilizare a unor mijloace moderne de tehnica legislativa (alegerea modalitatii de reglementare, a formei exterioare de reglementare, a folosirii mijloacelor adecvate de conceptualizare).

Incorporarea textelor normative reprezinta o grupare de acte normative dintr-un anumit domeniu de activitate intr-o colectie sistematizata fie pe criterii cronologice ori alfabetice, fie pe criterii ce tin de continutul reglementarii.

Incorporarea poate fi oficiala sau neoficiala. Ea nu este o opera legislativa, deoarece volumul obtinut in urma incorporarii nu presupune nici o prelucrare a materialului normativ, ci doar reunirea intr-un tot unitar a mai multor reglementari juridice.

Pentru a se conferi o anumita autoritate operatiunii de incorporare, Legea privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative incredinteaza aceasta activitate Consiliului Legislativ. Consiliul legislativ poate astfel, sa editeze asa numitele Codexuri care reprezinta culegeri de acte normative, realizate in conditiile legii, din anumite domenii de activitate..

Codexuri nu au fost realizate pana in prezent de Consiliul Legislativ, desi aceasta obligatie este prevazuta de lege.

DIVIZIUNILE DREPTULUI.

Alaturi de impartirea dreptului in norme juridice, institutii juridice si ramuri de drept, o alta mare diviziune a acestuia o constituie dreptul public si dreptul privat.

Aceasta diviziune a dreptului este si prima prin vechimea sa. Jurisconsultii romani vorbeau de o diviziune bipartita a dreptului in jus publicum si jus privatum. Aceasta impartire a dreptului ramane valabila si astazi. Astfel, dreptul public priveste organizarea si functionarea autoritatilor publice, precum si raporturile acestora cu cetatenii si celelalte persoane ce se afla sub raza de actiune a acestora.

Dreptul public este alcatuit din dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul procesual civil si dreptul procesual penal.

Dreptul privat are in vedere raporturile care se nasc intre persoanele private, fizice sau juridice.

In compunerea dreptului privat intra dreptul civil, considerat dreptul comun in materie, dreptul comercial, dreptul agrar, dreptul muncii si protectiei sociale, precum si dreptul familiei.