Dobandirea fructelor de catre posesorul de buna-credinta

Dobandirea fructelor de catre posesorul de buna-credinta

In principiu, fructele se cuvin proprietarului, dar prin exceptie, ele vor fi percepute de posesorul de buna-credinta. In dreptul roman, posesorul de buna-credinta putea detine numai fructele bunurilor consumptibile, insa legislatiile moderne au extins dreptul dobanditorului de buna-credinta asupra tuturor fructelor. Posesorul de buna-credinta poseda ca proprietar, in temeiul unui titlu de proprietate, fara sa cunoasca viciile acestuia (art.486 Cod civil). Singura conditie pentru a culege fructele este buna-credinta a posesorului.

La posesiune, posesorul este convins ca percepe fructele in calitate de proprietar, titlul nefiind decat un aspect al bunei-credinte. Tocmai titlul aparent valabil constituie un element de natura a defini buna-credinta a posesorului. Posesorul va percepe fructele in temeiul bunei sale credinte chiar daca actul ar fi lovit de nulitate absoluta; aceasta pentru ca dispozitiile art.486 Cod civil, nu disting intre titlurile lovite de nulitate relativa sau absoluta.

Posesorul, dupa ce buna lui credinta a incetat, va restitui fructele neculese la timpul potrivit, fiind considerate percepute la timpul potrivit fructele culese in conditii normale, adica cele naturale la coacere sau, dupa caz, la maturizarea lor, iar cele civile la implinirea scadentei.

Buna-credinta fiind prezumata de lege, ramane sarcina reclamantului sa faca dovada relei-credinte a posesorului (art.1899 Cod civil).

Daca principiul restitutio in integrum sufera o exceptie in ipoteza posesorului de buna-credinta, el se aplica integral in situatia posesorului de rea-credinta. Acesta va restitui nu numai fructele pe care le-a perceput pe toata durata folosirii bunului, dar si fructele pe care a neglijat sa le perceapa. Daca posesorul de rea-credinta instraineaza la randul sau bunul, dobanditorul va fi prezumat de buna-credinta, astfel ca acesta din urma va culege fructele si nu le va restitui decat daca se va face dovada ca si el a fost de rea-credinta in momentul dobandirii bunului. Dreptul care i se recunoaste posesorului de rea-credinta este numai acela de a i se plati cheltuielile ocazionate de producerea si recoltarea fructelor, precum si cele necesare si utile facute asupra bunului, in conditiile stabilite de art.484 si 997 Cod civil.