UNIUNEA ECONOMICA SI MONETARA

UNIUNEA ECONOMICA SI MONETARA

Prin Acordul de la Bretton Woods din 1944, au fost adoptate o serie de masuri, s-au stabilit principii si s-au creat:

♦Fondul Monetar International (FMI);

♦Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D).

Fondul Monetar International (FMI) a fost creat in scopul coordonarii si aplicarii sistemului monetar international, dar si cu scopul de a acorda imprumuturi pe termen scurt tarilor cu

dificultati temporare ale balantei de plati, in conditiile impuse de aceasta institutie si legate de schimbari in politica economica interna a tarii respective, care sa aiba ca rezultat reechilibrarea balantei de plati.

Resursele FMI se constituie din aportul tarilor membre, constituite in proportie de 25% in devize si 75% in moneda nationala, stabilite in cote-parti procentuale in functie de potentialul fiecarei tari.

Fondul Monetar International a creat in 1970 o lichiditate internationala, Dreptul Special de Tragere (DST), care se aloca tarilor membre proportional cu cotele detinute.

DST este purtator de dobanzi, se utilizeaza ca: etalon monetar, instrument de rezerva, mijloc de plata intre FMI si membrii sai si mijloc de procurare de monede nationale convertibile.

La 13 martie 1979 a luat fiinta Sistemul Monetar European (SME), bazat pe principiul paritatilor fixe, dar ajustabile intre monedele nationale. La acestea au participat toate statele

membre ale Comunitatii, cu exceptia Marii Britanii. In 1975, SME si-a creat, pe langa propriul mecanism, si propria moneda: ECU (European Currency Unit - Unitatea Monetara Europeana). ECU indeplineste urmatoarele functii:

􀂉 numerar pentru mecanismul ratei de schimb;

􀂉 calcularea indicatorului de divergenta;

􀂉 unitate de cont;

􀂉 valuta de rezerva.

In iunie 1989, Consiliul European, desfasurat la Madrid, a aprobat Raportul lui Jacques Delors privitor la modalitatile de realizare a Uniunii Economice si Monetare. Raportul Delors a propus un proces in trei etape de realizare a Uniunii Economice si Monetare, vizand coordonarea stransa a politicilor economice nationale, reguli stricte privind marimea si finantarea deficitelor bugetare si constituirea unei institutii comunitare independente

care sa defineasca si sa aplice politica monetara comunitara.

Etapa I, care a inceput la 1 iulie 1990 si s-a incheiat in decembrie 1993, a avut ca obiective eliminarea ultimelor bariere in calea tranzactiilor monetare, intarirea coordonarii politicilor

economice si bugetare, cooperarea intre bancile centrale ale statelor membre si renuntarea in totalitate de catre tarile Sistemului Monetar European la controlul asupra capitalurilor.

Etapa a II-a a inceput la 1 ianuarie 1994 si a durat pana la 31 decembrie 1998. In aceasta etapa, a avut loc transferul progresiv al puterii de decizie de la autoritatile nationale catre

Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC) si a fost creat Institutul Monetar European, ca precursor al Bancii Centrale Europene.

Obiectivul principal al SEBC l-au constituit mentinerea stabilitatii preturilor si sprijinirea politicilor economice generale din comunitate, prin actiuni conforme principiilor economiei de piata.

SEBC este compus din Banca Centrala Europeana si bancile centrale nationale si este condus de urmatoarele organisme:

♦ Comitetul executiv, compus din Presedinte, vicepresedinte, patru membri;

♦ Consiliul Guvernatorilor, care reuneste de doua ori pe luna membrii Consiliului executiv si guvernatorii Bancilor centrale nationale din statele membre ale zonei Euro;

♦ Consiliul general, format din Presedintele si vicepresedintele Bancii Centrale Europene si guvernatorii tuturor Bancilor centrale nationale ale statelor membre..

Institutul Monetar European (IME) a avut ca misiuni:

􀂃 intarirea cooperarii intre bancile centrale nationale;

􀂃 coordonarea politicilor monetare ale statelor membre;

􀂃 supervizarea functionarii SME;

􀂃 realizarea consultarilor asupra problemelor care tin de competenta bancilor centrale nationale si care pot afecta stabilitatea institutiilor si pietelor financiare;

􀂃 facilitarea utilizarii ECU si supravegherea evolutiei acestuia.

Etapa a III-a a inceput la 1 ianuarie 1999 si a debutat cu trecerea la paritati fixe si atribuirea de competente economice si monetare institutiilor comunitare. Initial, 11 state (Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania) indeplineau criteriile de convergenta, iar la 1 ianuarie 2001, dupa indeplinirea acelorasi criterii de convergenta, acestora li s-a adaugat Grecia. Au facut exceptie, in aceasta etapa,

Danemarca, Marea Britanie si Suedia, care au dorit sa-si pastreze "suveranitatea monetara". Incepand cu aceasta data, politica monetara este hotarata de Banca Centrala Europeana, care a

inlocuit Institutul Monetar European. Acest moment a marcat si trecerea la moneda unica, monedele nationale fiind inlocuite progresiv, de la 1 ianuarie 2002, orice operatiune pe teritoriul celor 12 state desfasurandu-se in EURO.

Pentru a introduce moneda unica EURO, fiecare stat membru trebuie sa indeplineasca anumite criterii de convergenta:

1) un criteriu constitutional, constand in independenta fata de orice alta putere din stat a bancii centrale a fiecarui stat membru, aceasta neputand fi influentata in deciziile pe care le ia;

2) criterii economice, respectiv:

- rata inflatiei monedei nationale sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5 puncte procentuale (1,5%) performantele celor mai bune trei state membre din anul anterior;

- deficitul public anual sa nu depaseasca 3% din PIB (cu anumite exceptii temporare);

- datoria publica bruta anuala sa se incadreze in plafonul de maximum 60% din PIB (cu anumite exceptii temporare);

- participarea la SME fara o devalorizare voluntara a monedei nationale timp de cel putin 2 ani consecutivi si o limitare a ratei nominale pe termen lung a dobanzilor la maximum

2% mai mult decat cea practicata in anul anterior de cele mai bune 3 state.

Avantajele EURO sunt urmatoarele36:

- stabilitatea schimburilor determinata de moneda unica europeana, constand in disparitia fluctuatiilor de schimb, care puteau bloca comertul intraeuropean. Existenta EURO ca moneda unica europeana conduce la evitarea necesitatii de schimb al banilor si a cheltuielilor care insotesc acest procedeu, cum ar fi: comisionul bancar, costul cu plata angajatilor in gestionarea valutei etc.;

- eliminarea riscului valutar, prin utilizarea monedei unice statele nemaifiind silite sa ridice dobanzile pentru a-si pastra moneda nationala;

- economii privind moneda de rezerva, statele membre nemaifiind nevoite sa tina rezervele internationale in acel spatiu;

- stimularea integrarii politicilor economice ca urmare a unei politici valutare comune.

Costurile pe care le implica moneda unica EURO sunt:

- pierderea autonomiei politicilor monetare si valutare ale statelor membre, ceea ce duce si la absorbirea bancilor centrale nationale de catre o banca supranationala. Aceasta constituie insa si un avantaj, deoarece guvernele statelor membre nu pot spori masa monetara in circulatie, sporire care ar determina inflatie si "topirea" economiilor si rezervelor nationalilor acelui stat;

- posibila crestere a somajului in statele cu o economie ce nu poate tine pasul cu economiile mai performante din Comunitate si, de aici, o migrare necontractuala, cu consecinte imprevizibile, in plan social si economic, a fortei de munca;

- reducerea veniturilor institutiilor financiar-bancare provenind din schimbul de moneda. Acest cost este insa contrabalansat de reducerea costului de schimb.