| CATEGORII DOCUMENTE |
| Administratie | Drept |
Dealungul timpului, de la pestera la computer, un rol deosebit la jucat intotdeauna ideea de lege - ideea ca ordinea este necesara si ca haosul este daunator unei existente oneste drepte si stabile. Orice societate, fie mica sau mare, puternica sau slaba, si-a creat un cadru de principii dupa care sa poata sa se dezvolte. Ce este permis si ce nu este permis,(acte permisive, acte interzise),oamenii a inceput sa se inteleaga cit este de importanta ordinea si legea.
Strudiul legii este in mare masura studiul istoriei. Istoria sa inseamna eforturile de a impune constrangeri legale asupra conflictelor armate prin negocieri intre puterile militare, eforturi care nu au reusit sa se concretizeze in tratate; tratatele rezultate au fost adesea mai putin, decat pe deplin eficiente. In timp, ele au produs, impreuna cu alte surse, un corp de lege recunoscut ca avand caracter obligatoriu si ca fiind eficient de catre puterile militare majore.
Legea este acel element care obliga membrii unei comunitati careia ii apartin, la recunoasterea unor valori si standarde. Este deopotriva permisiva in oferirea posibilitatii indivizilor de a-si stabili propriile relatii legale, cu drepturile si obligatiile ce decurg din acestea, precum si crearea unor contracte, si coercitiva, in pedepsirea acelora care ii incalca prevederile.
In literatura de specialitate s-au dat numeroase definitii acestui drept cuprinzind eementele sale esentiale(ansamblu de normr juridice,relatiile dintre subiectele sale pe baza acordului de vointa,respectarea normeleor in mod liber etc.),la modul general insa putem definii dreptul international ca o;Lege internationala care consta intr-o serie de reguli care directioneaza conduita umana si reflecta, pana la un punct, ideile si preocuparile societatii in indeplinirea functiilor sale in relatiile internationale.
Asta ar fi ceea ce numim drept international, cu importanta diferenta ca principalele subiecte de drept international sunt natiunile-state, nu cetatenii in mod individual. Exista multe diferente intre legile unei tari (dreptul unui stat) si legile care opereaza in afara, sau intre state, organizatiile internationale si in anumite cazuri, intre indivizi.
Dreptul international in sine, este impartit in conflictul de legi (sau dreptul international privat cum este denumit uneori) si dreptul international public (de obicei numit doar drept international) . Dreptul international public nu este subordonat al unei ordini legale, ci un sistem total separat, este un domeniu al carui obiect va fi dezbatut in aceasta curs.
Dreptul international public are ca obiect relatiile dintre state in toate formele sale, de la razboi la sateliti si reglementeaza functiile mai multor institutii internationale. Numai relatiile dintre stubiectele dreptului international public,in primul rind,dintre state fac obiectul acestui drept ,relatiilecontractuale dintre un stat si o persoana juridica(morala) sau fizica, nu cad sub incidenta dreptului international public.
Poate fi universal sau general, caz in care legile prevazute obliga toate statele (sau practic, toate depind de natura legilor), sau regional, cand un grup de state legate geografic sau ideologic recunosc legile speciale care le sunt aplicabile, de exemplu, practica azilului diplomatic care s-a dezvoltat mai ales in America Latina[3].
Un aspect important este cel al calitatii legi, a dreptului international in general. Fiecare parte a unei dispute internationale va necesita fara indoiala o justificare legala pentru actiunile respective iar in sistemul international nu exista o institutie independenta care sa poata determina problema si sa dea o decizie finala.
Este neaparat necesara existenta unui organ recunoscut care sa legifereze, sa creeze legi, o ierarhie a curtilor cu jurisdictia obligatorie de a rezolva disputele legate de asemenea legi si un sistem acceptat care sa promulge aceste legi. Fara corpuri legiuitoare judiciare si executive nu se poate vorbi despre o ordine legala . Dar, dreptul international nu intra in aceasta categorie,el nu are corpuri legiuitoare. Adunarea Generala a Natiunilor Unite cuprinzand delegati din toate statele membre, functioneaza, dar rezolutiile sale nu sunt legal obligatorii, unele organe ale Natiunilor Unite avand scopuri precise. Nu exista un sistem al curtilor. Curtea Internationala de Justitie exista la Haga , dar poate decide doar in cazuri in care ambele parti cad de acord, si nu ofera certitudinea ca deciziile sale sunt acceptate. In sistemul Natiunilor Unite, sanctiunile pot fi impuse de Consiliul de Securitate in cazuri de incalcare a pacii, amenintare a pacii sau un act de agresiune . Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite care a intentionat sa aiba un rol in acest sens a fost efectiv constrans de dreptul de veto al celor cinci membri permanenti (SUA, URSS, acum Federatia Rusa, China, Franta si Regatul Unit). Nu exista o institutie, care sa creeze reguli,sa le explice sau sa stabileasca cine le incalca si sa-i pedepseasca pe acestia.
Comparind dreptul intern cu dreptul international remarcam prezumtia unei analogii intre sistemul national si ordinea legala internationala.
Nu exista un sistem uniform de sanctiuni in dreptul international in sensul in care exista in dreptul intern dar sunt circumstante in care folosirea fortei este privita ca fiind justificata si legala.
In afara de aceste sanctiuni institutionale, se mai pot mentiona o serie de drepturi de a actiona prin violenta, actiuni cunoscute ca fiind de autoaparare. Statele pot folosi forta in autoaparare, daca ele sunt obiectul agresiunii si pot actiona ca raspuns la actiunile ilegale ale altor state. In asemenea cazuri, statele singure decid daca sa actioneze si daca da, ce fel de masuri trebuie luate, neexistid un organism care sa decida legalitatea masurii,(in absenta unei examinari din partea Curtii Internationale de Justitie), acceptabila pentru ambele parti.
A privi sanctiunile dreptului international cu privire la state ca "drepturi la autoaparare si represalii" este o intelegere gresita a rolului sanctiunilor, intr-un sistem, pentru ca ele sunt la dispozitia statelor, nu sunt sistemul insusi.
Din moment ce nu se poate descoperi natura dreptului international facandu-se referire la o definitie a legii in privinta sanctiunilor, caracterul ordinii juridice internationale trebuie examinat cu scopul de a se descoperi daca statele se simt obligate sa se supuna prevederilor dreptului international.
|
|
Sistemul international are cateva atribute unice in sensul relationarii intre state, recunoscand anumite principii comune si anumite modalitati de a functiona. In timp ce structura legala a celor mai primitive societati este ierarhica iar autoritatea este verticala, sistemul international este orizontal, fiind compus din peste 190 de state independente, toate egale din punct de vedere legal (suverane) si care nu recunosc nici o autoritate ca fiind superioara lor. Legea este deasupra indivizilor in dreptul intern, pe cind in dreptul international exista numai in legatura cu relatia dintre state. Indivizii nu creaza legea, acest lucru este realizat de institutii specifice. In dreptul international, statele insele creeaza legea, careia se supun sau nu. Acest lucru, bineinteles, are consecinte serioase referitor la sursele dreptului si la importanta promulgarii legilor acceptate.
Dreptul international, este in primul rand formulat in acordurile internationale care creeaza reguli obligatorii pentru semnatari si in regulile cutumiare care sunt de fapt practicile statelor recunoscute de comunitate in mare parte ca fiind tipare de conduita carora trebuie sa li se supuna.
Totusi, se poate argumenta ca, din moment ce statele insele semneaza tratate si se implica in actiuni pe care le pot sau nu privi ca fiind legal obligatorii, dreptul international ar fi compus dintr-o serie de legi din care statele pot alege. Contrar crezului popular, statele respecta dreptul international si incalcarile prevederilor acestuia sunt relativ rare , majoritatea prevederilor dreptului international sunt respectate, in viata internationala, un numar mare de acorduri si cutume sunt acceptate.
Cand statele sunt intr-un dezacord sau o disputa se recurge la legile dreptului international, chiar daca exista conflicte de interpretare, acolo existind un cadru comun de referinta iar un stat trebuie sa stie cum celalalt stat isi va sustine argumentele. Statele au astfel un limbaj comun iar daca partile adverse pun la indoiala intelesul unei anumite legi si adopta pozitii opuse cu privire la aplicarea acesteia, ele pot sa comunice in aceeasi termeni.
Statele, adesea nu urmeaza un anumit curs in actiunile lor care le-ar putea aduce castiguri pe termen scurt, din cauza ca ar putea distruge suportul de toleranta reciproca care ar duce la dezavantaje pe termen lung . Aceasta poate constituii o incurajare pentru state sa actioneze rezonabil si moderat, eviteind confruntarile. Legile pot fi schimbate de state alterand modelele lor comportamentale si determinand o cutuma sa inlocuiasca o alta, sau in urma unor acorduri reciproce, o anumita referinta definita a vietii politice, este retinuta. Dar problema aceasta trebuie pusa in sensul ca un stat dupa ce-si cantareste toate posibilele alternative, ar putea considera ca singura metoda de a-si proteja interesele vitale ar implica o violare a dreptului international iar aceasta responsabilitate va trebui sa fie asumata. Acolo unde este o problema de supravietuire, dreptul international va fi pe planul al doilea.
Un alt factor important sunt "castigurile" pe care le pot avea din anumite situatii in urma respectarii dreptului international. Ar putea incuraja statele prietene sau neutre sa fie de partea unei tari implicate intr-un conflict, mai degraba decat sa fie de partea celeilalte si chiar sa adopte un rol mai activ decat ar fi facut-o in mod obisnuit. In multe privinte se recurge la opinia publica pentru sustinere si toate statele angajeaza propria tactica.in multe cazuri, aceasta reflecta respectul fata de lege .
Ajungand la concluzia ca statele tin cont de prevederile dreptului international si de obicei le vor incalca doar pentru a-si proteja interesele, problema care se pune este aceea a bazei acestui simt al obligatiei .
A consimti in dreptul international inseamna a pune problema a ce se intampla daca acest acord este retras. Dezacordul din partea unui stat fata de o lege nu transforma acea lege intr-una optionala sau nu-i va inlatura caracterul legal; plaseaza statul respectiv sub responsabilitatea dreptului international, daca statul va actiona conform prevederilor acordului. Principiul potrivit caruia acordurile sunt obligatorii pacta sunt servanda, care ar trebui sa se afle la baza tuturor tratatelor legale, nu poate sa depinda de consimtamant.
O abordare mai actuala a acestei probleme, se refera la doctrina consensului. Acesta reflecta influenta unei majoritati la crearea unei noi norme de drept international si acceptarea de catre celelalte state a acestei norme noi create. Este o incercare de a atrage atentia asupra schimbarii ce incepe sa aiba loc de la concentrarea exclusiva a atentiei asupra unui stat-natiune la luarea in considerare a formelor de dezvoltare a cooperarii internationale unde concepte precum acordul sau sanctiunea sunt incapabile sa explice ce se intampla.
Bineinteles, nu se poate ignora rolul acordului in dreptul international. A-i recunoaste limitele nu inseamna a-i neglija importanta. Marea parte a dreptului international este constituita din state care consimt in mod expres la standarde normative specifice, mai evident prin incheierea tratatelor.
Este important de notat ca in timp ce statele, din cand in cand obiecteaza la anumite legi de drept international si incearca sa le schimbe, nici un stat n-a cautat sa schimbe sistemul, ca intreg. Fiecare stat, in mod individual, desigur, are dreptul sa incerce sa influenteze prin cuvinte sau fapte, dezvoltarea unor anumite reguli de drept international, dar crearea unor noi reguli cutumiare nu este dependenta de consimtamantul expres al fiecarui stat in parte.
Dreptul internationale are trei surse principale si trei surse secundare:
1. cutuma,
tratatele internationale,
3. principiile generale ale dreptului international[11].
4. deciziile judiciare[12].
5. doctrina
6 echitatea[13].
.In doctrina Juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute in Statutul Curtii nu epuizeaza lista izvoarelor Dreptului International ,adaugind ;actele unilaterale ale organizatiilor internationale si unelele dintr actele unilaterale ale statelor.
Potrivit altor clasificari[14], sursele dreptului international sunt impartite in patru categorii, in ordinea importantei acestora:
1. acorduri sau tratate, cutuma, 3. ratiune (argumente aduse in sprijinul unei hotarari judiciare) 4. autoritate.
Cu privire la prima categorie, acesta se intemeiaza pe principiul Pacta sunt servanda care inseamna ca tratatele in vigoare trebuie observate. In dreptul international un tratat predomina in mod normal asupra dreptului national cu care intra in conflict. Cu privire la a doua categorie, o parte importanta a dreptului contemporan provine din practica cutumiara a statelor de-a lungul secolelor. Aceasta se poate traduce in tratate multilaterale sau coduri de conduita. Categoriile a treia si a patra de mai sus sunt invocate atunci cand se recurge la un acord iar practica cutumiara nu indica drepturile si obligatiile statelor. In acest caz, se recurge la deductiile logice din principii incetatenite sau opinii ale autoritatilor juridice si ale juristilor. La baza tuturor acestora se afla principiul reciprocitatii - notiune care releva faptul ca este in interesul reciproc al statelor sa respecte conventiile stabilite.
Prin "izvoare" se inteleg acele prevederi operand intr-un sistem legal, la nivel tehnic cu obligatia trecerii printr-un proces complex care sa aiba ca rezultat prevederile dreptului international[15].
Art. 31(1) a Statutului Curtii Internationale de Justitie este unanim recunoscut ca fiind declaratia cu cea mai mare autoritate dintre toate izvoarele dreptului international[16].
Cativa doctrinari au incercat sa grupeze distinctiile din aceasta prevedere, astfel ca, conventiile internationale, cutuma si principiile generale de drept sunt descrise ca fiind trei procese exclusive de creare a legilor, in timp ce deciziile judiciare, si scrierile academice sunt privite ca agenti de determinare a legii, ocupandu-se de verificarea pretinselor legi.
Se face uneori distinctie intre izvoarele formale si cele materiale. Primele, confera legilor un caracter obligatoriu iar ultimele se prezinta in forma actuala a legilor. Izvoarele formale cuprind mecanismul constitutional pentru identificarea legilor in timp ce izvoarele materiale incorporeaza esenta subiectului la care se refera dispozitiile.
Cutuma este o sursa importanta a legii internationale, si este practicata numai de catre statele interesate in folosirea ei
In orice societate primitiva anumite reguli de comportament arata si prescriu ce este permis si ce nu este permis. Asemenea reguli se dezvolta intr-un mod aproape subconstient intr-un grup si sunt mentinute de membrii unui grup prin presiuni sociale si cu ajutorul unor variate si mult mai tangibile implementari.
In timp ce o comunitate se dezvolta, isi va moderniza si codul de conduita prin crearea unui mecanism legal precum, curtile si organele legiuitoare. Din cauza aceasta, cutuma este descrisa ca un proces original si continua sa evolueze. A fost privita ca o expresie autentica a nevoilor si valorilor unei comunitati in orice moment.
Exista opinii contrare cu privire la valoarea unui sistem cutumiar in dreptul international. Cativa doctrinari contesta importanta cutumei in prezent ca izvor de drept, notand ca este prea greoaie si prea inceata pentru a tine pasul cu evolutia dreptului international, in timp ce altii declara ca este un proces dinamic de creare a legii si este mai importanta decat tratatele din moment ce are aplicabilitate universala. O alta opinie recunoaste ca, cutuma este fara valoare din moment ce ia nastere in urma comportamentului spontan iar acest lucru dezvaluie problemele contemporane ale societatii. Totusi, din moment ce dreptul international, azi, trebuie sa se confrunte cu cresterea masiva a ritmului desfasurarii si varietatii activitatilor statului si cu asimilarea multor diferente culturale si traditii politice, rolul cutumei este perceput ca fiind mult diminuat.
Asa cum vom arata, exista un drept cutumiar numit "imediat", care in anumite circumstante, poate dicta legi valabile fara a trebui sa treaca printr-o perioada lunga de pregatire, iar cutuma poate adesea sa imbine cu grija mecanisme complicate operand pentru identificarea si dezvoltarea progresiva a principiilor dreptului international.
Esenta unei cutume, potrivit art. 38 este ca ar trebui sa constituie "o dovada a practicii general acceptate ca lege" Dreptul cutmiar international deriva din practica consecventa a statelor insotita de opinio juris adica convingerea Statelor ca practica consecventa este impusa printr-o obligatie juridica. Sentintele tribunalelor internationale precum si lucrarile academice de specialitate au fost studiate ca fiind surse convingatoare de cutuma, pe langa dovezile directe ale conduitei statelor . Este posibil sa identificam doua elemente de baza ale crearii cutumei. Acestea sunt faptele materiale care reprezinta actualul comportament al statelor si credinta subiectiva sau psihologica, ca un asemenea comportament" este insasi "legea".
Este de inteles de ce prima cerinta este mentionata, din moment ce dreptul cutumiar este fondat pe unele actiuni ale statelor si pe convergenta practicilor lor, cu alte cuvinte pe ceea ce fac statele. Factorul psihologic (opinio juris) are nevoie de cateva explicatii. Daca s-a definit cutuma ca practica statala atunci aceasta se va confrunta cu problema separarii dreptului international de principiile moralitatii si ale utilitatii sociale. Aceasta din cauza ca statele nu-si restrang comportamentul la ceea ce este legal cerut. Ele ar putea urma o linie de conduita pur si simplu din sentimentul de bunavointa si in speranta unor beneficii reciproce. Nu exista nici o lege care sa le impuna obligatia stricta de a ajuta economic dezvoltarea natiunilor. Simplul fapt ca aceste lucruri sunt facute nu inseamna ca au fost obligatorii.
Ca urmare, al doilea element al definitiei cutumei a fost elaborat. Acesta este factorul psihologic, convingerea ca statul care a actionat intr-un anume fel a avut obligatia legala de a actiona in acel fel. Este cunoscuta in terminologia legala, expresia opinio juris sive necessitatis, care a fost prima oara formulata de scriitorul francez Franois Gni intr-o incercare de a diferentia cutuma legala de simplul obicei social.
Un mare numar de legi cutumiare au fost dezvoltate de practica statelor si sunt parte a dreptului international,ex:"Legile si cutumele de razboi"au fost numite traditional-au fost subiectul eforturilor de codificare de la Haga(inclusiv Conventiile din1899 si 1907)si se bazau,in parte pe Declaratia de la St. Petesburg din 1868 ca si rezultatele Conferintei de la Bruxelles din 1874[19].
Actuala practica a statelor constituie un factor initial de care trebuie tinut cont. Sunt un numar de probleme de luat in considerare privitoare la natura practicii particulare a statelor, incluzand durata sa, consistenta, repetabilitatea si generalitatea.
In dreptul international nu exista un element rigid al timpului, si va depinde de circumstantele fiecarui caz si de natura obiceiului in cauza. In anumite domenii, precum cel aerian si legea spatiului, legile s-au dezvoltat repede, in altele, procesul este mult mai lent. Durata deci, nu este cea mai importanta componenta a practicii statului. Esenta cutumei trebuie cautata in alta parte.
Regulile de baza cu privire la continuitate si repetitie au fost regasite in cazul Azilului, rezolvat de Curtea Internationala de Justitie (ICJ) in 1950 .
Curtea Internationala de Justitie a sustinut ca un anumit grad de uniformitate a practicii statelor este esential pentru ca o cutuma sa apara.
Pragul care trebuie sa fie trecut inainte sa fie creata o cutuma legal obligatorie va depinde de natura regulii sustinute si de opozitia pe care o intampina. Asta are legatura cu problema ambiguitatii, cand nu este posibil sa faci referire la cutuma sustinuta cu un anumit grad de claritate ca si in cazul Azilului unde au iesit in evidenta o varietate de dovezi conflictuale si contradictorii.
Pe de alta parte, o cerere nefondata a unui stat, nu poate fi acceptata pentru ca ar rezulta o creare unilaterala a legii si-ar compromite serios sistemul impartial al dreptului international. Daca o propunere intalneste o mare opozitie, ar trebui sa fie de nedorit sa se ignore acest lucru si sa se vorbeasca de o regula nou-creata. Un alt factor relevant este forta juridica a unei legi anterioare care este presupusa a fi rasturnata. De exemplu, legea cutumiara legata de suveranitatea unui stat asupra spatiului aerian, s-a dezvoltat foarte repede in anii dinaintea si din timpul Primului Razboi Mondial.
Este discutabil ca actele singure pot crea o cutuma, aceasta teorie fiind criticata in special din cauza dificultatilor de a dovedi regulile cutumiare ca existand, printr-o alta modalitate decat printr-o serie de utilizari. Nu in ultimul rand, concluzia este ca, contextul international joaca rolul unei parti vitale din procesul de creare a unei cutume. Intr-o societate confruntata in mod constant cu noi situatii datorita dinamicii progresului, exista o nevoie clara de marire a vitezei metodei de raspuns la asemenea schimbari intr-un sistem de formare prompta a regulilor. In noi domenii ale dreptului, cutumele pot fi repede create de practicile statelor, in virtutea noutatii situatiilor implicate, lipsa regulilor contrare fiind rezolvata si necesitatea covarsitoare este de a se pastra o modalitate de reglementare in relatiile internationale.
Motivele pentru care un anumit stat actioneaza intr-un anume fel, sunt variate dar sunt apropiate de modurile in care ii sunt intelese interesele. Acest lucru, in schimb, depinde de puterea si rolul statului si de suportul sau international. Ca urmare, cutuma ar trebui, pana la un punct, sa oglindeasca perceptiile majoritatii statelor, din moment ce se bazeaza pe obiceiuri care sunt practicate de state pentru a le exprima puterea, sperantele si temerile. Dar este de neignorat faptul ca statele, unele dintre ele, sunt mai influente si mai puternice decat altele si ca actiunile lor ar trebui sa fie privite ca avand o importanta mai mare. Acest lucru este reflectat in dreptul international in sensul ca, cutuma poate fi creata de cateva state care sunt in stransa legatura cu problema in cauza, indiferent ca acest lucru se datoreaza bogatiei lor si puterii lor sau din cauza legaturii lor speciale cu subiectul in cauza, de exemplu natiunile cu iesire la mare si legea marilor. Legea nu poate fi separata de politici sau de putere si acesta este un exemplu al acestei supozitii .
Se poate astfel concluziona, ca pentru ca o cutuma sa fie acceptata si recunoscuta, trebuie sa aiba acordul marilor puteri in acel domeniu. O reglementare privitoare la intinderea marii teritoriale este putin probabil sa fie tratata ca o lege, daca marile natiuni maritime (cu iesire la mare) nu sunt de acord, indiferent cate state implicate ar necesita-o. Alte tari, pot sa propuna idei si sa faca presiuni, dar fara acordul acestor tari importante, nu poate fi creata o regula de drept cutumiar. Acest lucru decurge din natura sistemului international unde toti pot participa, dar punctele de vedere ale marilor puteri au cea mai mare greutate.
In concluzie, durata si generalitatea practicii au un loc secundar fata de relativa importanta a grabei statelor de a formula o regula cutumiara noua, in orice domeniu. Universalitatea, nu este o cerinta, dar o corelatie cu puterea este necesara. Un anumit grad de continuitate trebuie mentinut, dar acest lucru depinde din nou, de contextul actiunilor statelor si de natura obiceiurilor lor.
O inactiune poate decurge din obligatia legala de a nu actiona sau din incapacitatea sau lipsa de dorinta, in anumite circumstante, de a actiona. Intr-adevar, s-a sustinut ca obiceiul continuu de a nu actiona, in anumite situatii, poate conduce la formarea unei legi.
Cand nu se da curs unei actiuni inseamna ca acest fapt are legatura, sau este influentat de o lipsa de cunoastere a unor circumstante relevante si nu poate fi interpretat acest fapt in sensul unui acord.
Cateva din elementele unor actiuni ale statului au fost cercetate si se incearca plasarea lor intr-un context relevant. Practica statului acopera toate tipurile de comportament initiate de un stat sau se limiteaza doar la actiuni actuale, include acele lucruri precum discursurile, documentele neoficiale, si declaratiile guvernamentale sau este limitata la ceea ce fac statele in fapt?
Modul in care statele se comporta in practica formeaza baza dreptului cutumiar dar evidenta a ceea ce un stat poate face, poate fi obtinuta din diferite surse. Un stat nu este o entitate vie, dar consta intr-un numar de departamente guvernamentale si in sute de oficiali, iar activitatea unui stat poate fi raspandita, cuprinzand o serie intreaga de organe nationale. Asa sunt ofiterii legali, institutiile legislative, curti, agentii diplomatice si lideri politici. Fiecare dintre acestia presupune o activitate care are legatura cu domeniul international, si trebuie examinata, de aceea, toate aceste surse materiale pentru a descoperi dovezi a ceea ce face un stat.
O modalitate evidenta de a afla cum tarile se comporta, este de a citi ziarele, de a consulta documente istorice, de a asculta ceea ce au de spus autoritatile guvernamentale si de a cerceta multele publicatii oficiale. Exista, de asemenea, memoriile a fostilor lideri, manuale oficiale a problemelor legale, schimburi diplomatice si opiniile consultantilor juridici nationali. Toate aceste metode sunt valoroase in cautarea determinarii practicii statului.
Se mai pot adauga, rezolutiile Adunarii Generale, comentariile guvernelor facute pe marginea proiectelor concepute de Comisia de Drept International, deciziile institutiilor juridice internationale, deciziile curtilor nationale, tratatele si practica generala a organizatiilor internationale.
Organizatiile internationale, de fapt, pot fi folositoare pentru crearea dreptului cutumiar. De exemplu, Recomandarea Curtii Internationale de Justitie prin care declara ca Natiunile Unite au personalitate internationala, s-a bazat partial pe actualul comportament al Natiunilor Unite. Comisia de Drept International a aratat ca "arhivele practicii cumulative a organizatiilor internationale pot fi considerate ca dovezi ale existentei dreptului cutumiar international cu referire la relatiile dintre state si organizatii".
Legile interne ale statelor, pot, in anumite circumstante, forma, baza regulilor cutumiare . Cererile (pretentiile), in mod distinct fata de actiunile fizice, nu pot constitui practica statului. Acest lucru se bazeaza pe preceptul ca "pana ce un stat nu actioneaza, pretentiile au o mica valoare ca o predictie fata de ceea ce vor face statele. Dar s-a demonstrat ca acesta este un punct de vedere minoritar. Cererile si conventiile statelor in variate contexte au constituit evidente ale practicii statului si este logic sa fie asa, desi importanta acestor cereri (pretentii), poate varia in functie de circumstante. Aceasta abordare este in mod sigur cea corecta din moment ce procedura cererilor si a plangerilor este o metoda recunoscuta prin care statele comunica unele altora perceptiile lor asupra statutului unor reguli si norme internationale. In acest sens, ele opereaza ca si actiunile fizice.
Odata ce s-a stabilit existenta unei anumite practici, este necesar sa luam in considerare modul in care un stat isi priveste propriul comportament. Trebuie privit ca pe un act moral, politic sau legal sau ca pe o declaratie? Opinio juris sau credinta ca activitatea unui stat este legal obligatorie, este factorul care transforma practica in cutuma si o interpreteaza ca fiind o parte a dreptului international deci statele se vor comporta intr-un anume fel pentru ca vor avea convingerea ca este obligatoriu sa actioneze in acel fel.
Curtea Internationala de Justitie a exprimat acest punct de vedere cand a decis asupra cazului Lotus . Respingind aceste argumente a declarat ca in cazul unei asemenea absente din practica a instituirii procedurilor penale, nu pot duce la formarea unei cutume. A sustinut ca "numai daca o asemenea abtinere a fost bazata pe constiinta statelor de a avea datoria de a se abtine, est posibil sa vorbim despre o cutuma internationala" . Deci elementul esential al obligatiei a fost abtinerea, iar practica a ramas practica si nimic mai mult .
Curtea a notat ca: "pentru a fi create cateva reguli cutumiare noi, nu numai ca actiunile avute in vedere trebuie sa duca la infiintarea unei practici statale statuare, dar trebuie de asemenea, sa fie insotite de "opinio juris sive necessitatis". Statele, actionand in acest fel, sau celelalte State fiind in postura de a reactiona la aceste masuri, trebuie sa se comporte in asa fel incat conduita lor sa fie dovada increderii ca aceasta practica este redata obligatoriu prin cerinta existentei unei reguli de drept. Nevoia pentru o asemenea incredere si existenta unui element subiectiv se afla implicit in chiar notiunea de opinio juris sive necessitatis" .
De aceea este clar ca, Curtea a adoptat si mentinut un inalt standard cu privire la dovada publica a existentei unui element subiectiv in formarea dreptului cutumiar.
De aceea, problema trebuie tratata in termenii (limitele) unui proces in cadrul caruia statele se comporta intr-un anume fel, avand convingerea ca acest comportament este legal sau va contribui la crearea unei legi. Acest lucru depinde de cum vor reactiona celelalte state si de acceptarea sau respingerea acestui proces de legiferare. Urmeaza ca definitiile rigide ale legalitatii sa fie modificate pentru a se vedea daca se poate sau nu ajunge la recunoasterea legitimitatii activitatii statului. Daca un stat proclama o limita de 12 mile, marii sale teritoriale avand convingerea ca desi limita de 3 mile a fost acceptata ca o lege, circumstantele sunt de asa natura incat limita de 12 mile ar putea fi tratata ca o viitoare lege, este dovedit ca daca alte state procedeaza la fel, o noua regula de drept cutumiar va fi infiintata. Daca celelalte state resping propunerea, atunci legea propusa nu se mai aplica iar legea veche ramane in vigoare fiind reafirmata de catre practica statelor si de acceptarea generala. Problema in acest tip de abordare este ca, uneori este greu sa stabilesti exact cand o regula o inlocuieste pe alta dar aceasta este o dificultate izvorata din natura cutumei. Schimbarea este rareori treptata, ci mai degraba sporadica.
Aceasta ar insemna o parere mai flexibila a opinio juris si legatura stransa de manifestarile publice, ale unei cutume in contextul comportamentului national si international. Acest lucru ar trebui facut pentru a adopta ideea unei actiuni care fiind contrara legii, contine un element al noii legi si e legata de dificultatea de a dovedi ca un stat care actioneaza intr-un anume fel, o face cu convingerea ca este in acord cu legea. O expresie extrema a acestei abordari este in sensul sugerarii sau deducerii lui opinio juris din actele materiale. Judecatorul Tanaka, in Dezacordul sau manifestat in cazul Tarmului Continental al Marii Nordului, a remarcat ca "nu exista o alta cale decat sa stabileasca opinio juris din existenta unei anumite cutume si se resimte in comunitatea internationala ca o necesitate, mai degraba decat ca o dovada a existentei unor motive subiective pentru fiecare exemplu de practica a statului" .
Totusi, statele trebuie sa cunoasca faptul ca daca un stat actioneaza intr-un anume fel, este pentru ca, priveste aceasta modalitate ca fiind in limitele dreptului international si nu ca pe un gest pur politic sau moral. Trebuie sa existe un aspect legal in acest comportament, si actiunea statului va confirma acest lucru astfel ca sa poata distinge comunitatea internationala actiunile (practicile) legale, de cele ilegale. Acest lucru este esential pentru dezvoltarea si prezentarea cadrului legal al statelor.
Dreptul cutumiar este infiintat deci, in virtutea unui tipar al unei pretentii, al lipsei dezacordului din partea statelor special interesate de problema in cauza si cunoasterea acestei probleme de catre celelalte state. Impreuna cu notiuni legate de recunoastere si acceptare, asemenea conduite, sau abtinerea de la aceste conduite, formeaza o parte a complexului cadru in care sunt create si considerate aplicabile, principiile legale in state.
In general, daca statele accepta comportamentul altor state fara a protesta impotriva lui, se prezuma ca un asemenea comportament este acceptat ca fiind legitim.
Unii doctrinari au sustinut de asemenea, ca acceptarea este rezultatul unui acord in privinta regulii cutumiare si ca absenta protestului presupune acordul. Cu alte cuvinte, cand un stat sau mai multe state iau parte la actiuni pe care le declara a fi legale, tacerea celorlalte state poate fi privita ca o expresie a lui opinio juris sau ca o unire cu o noua lege. Asta inseamna ca protestele in sine, sunt necesare pentru a distruge legitimitatea procesului.
In cazul Lotus, Curtea a sustinut ca "numai daca o asemenea abtinere s-a bazat pe constiinta faptului ca statele au obligatia sa se abtina, ar fi posibil sa vorbim despre o cutuma internationala" . Deci nu se poate deduce o regula care interzice o anumita actiune din cauza ca statele nu permit acea activitate. Dar problema inactiunii unui stat care se comporta intr-un anume fel, este una diferita. S-ar parea ca daca o regula noua este creata in noi domenii ale dreptului international, de exemplu, legea spatiului, aprobarea din partea celorlalte state trebuie privita ca o reafirmare a acelei reguli indiferent ca se naste dintr-un acord sau din lipsa de interes care depinde intotdeauna de circumstantele particulare a fiecarui caz in parte. Acceptarea unei noi reguli care deriva dintr-o cutuma creata este mai dificila. Cu alte cuvinte, un stat care se opune infiintarii unei cutume de la inceputurile sale, nu va fi legata de aceasta, dar problema ca un stat sau mai multe sa incerce sa fie in dezacord cu unele cutume recunoscute prin adoptarea unui comportament contrar, impreuna cu acceptarea sau inactiunea celorlalte state, ramane nerezolvata.
Statele nu protesteaza intotdeauna din mai multe motive. Un stat n-ar dori sa ofenseze in mod nejustificat sau ar dori sa-si reafirme legaturile politice si consideratiile politice si diplomatice pot fi relevante. Mai poate fi si motivul ca protestul impotriva fiecarei actiuni a unui stat care nu este de acord cu respectiva actiune, ar fi o masura excesiva. De aceea, nu este corect sa pretinzi ca fiecare stat sa reactioneze fata de fiecare actiune a unui alt stat. Daca se accepta ca lipsa protestului valideaza o derogare la o cutuma infiintata in fiecare caz, atunci marcheaza existenta unor relatii speciale intre state diferite care depind de o acceptare sau un protest. In multe cazuri protestul ar putea fi pur formal sau o parte a unei manevre diplomatice creata pentru a exercita o presiune intr-un domeniu total diferit si aceasta fara intentia de a altera relatiile legale dintre state.
Cand o noua regula care intra in contradictie cu o lege anterioara este sustinuta de un numar mare de state, dezacordul catorva state n-o va anula, iar abtinerea de la reactie a celorlalte state aproape ca va reafirma aceasta noua regula. Protestul constant din partea unui anumit stat, cand este confirmat de acceptul celorlalte state ar putea crea o exceptie recunoscuta de la regula, dar va depinde de o mare extindere in fapt a situatiei si de opiniile comunitatii internationale. Comportamentul potrivnic unei cutume contine prin sine, germenii unei noi reguli si daca este sprijinit de celelalte natiuni, legea anterioara va disparea si va fi inlocuita sau alternativ, ar putea exista o perioada in care cele doua cutume co-exista pana ce una din ele este general acceptata, asa cum s-a intamplat pentru multi ani cu privire la limitele marii teritoriale. Rezulta din cele de mai sus, ca regulile cutumiare sunt obligatorii pentru toate statele, exceptie facand statele care n-au fost de acord cu acea cutuma de la inceput. Acest lucru, ridica problema ca noile state si cutume, conform logicii abordarii traditionale, sa fie legate de toate cutumele existente la data dobandirii independentei acelor state. Opinia contrara, bazata pe aprobarea teoriei dreptului, ar permite acestor state sa aleaga la care cutume sa adere in acel moment indiferent de atitudinea celorlalte state. Totusi, din moment ce un asemenea punct de vedere s-ar dovedi a fi a fi faramitat, clauza este adesea realizata prin intrarea in relatii fara rezerve cu celelalte state, acceptul noilor state fiind important pentru dreptul international in general.
Este posibil ca unele reguli sa fie obligatorii doar pentru un grup de state, precum cele din America Latina sau doar pentru doua state. O asemenea abordare este o parte din nevoia de "a respecta traditiile legale regionale" .
S-a stabilit ca o asemenea cutuma nu putea fi dovedita din cauza nesigurei si contradictoriei sale existente.
In asemenea cazuri, dovada standard ceruta, in special cu privire la obligatia acceptata de partea care este impotriva mentinerii cutumei locale, este superioara decat in cazurile de sustinere a unei cutume obisnuite sau generale.
In cazul Dreptului de Traversare a Teritoriului Indian, Portugalia a sustinut ca exista un drept de trecere pe teritoriul indian iar acest lucru a fost acceptat de Curtea Internationala de Justitie in ciuda obiectiei Indiei ca nici o cutuma locala n-ar trebui sa fie infiintata doar pentru doua state. Curtea a declarat ca este suficient ca a existat in trecut o practica uniforma si constanta care sa permita libera trecere si ca "practica a fost acceptata ca lege de catre parti si unui asemenea drept ii revine obligatia corelativa" .
Asemenea cutume locale totusi, depind de o anumita activitate a unui stat care sa fie acceptata de celalalt stat (sau state) ca pe o expresie a unui drept sau obligatii legale. In timp ce in cazul unei cutume generale procesul de aprobare este in desfasurare in asa fel incat o majoritate sau o minoritate substantiala de state interesate este suficienta pentru crearea unei noi cutume, o cutuma locala are nevoie de acceptarea tuturor partilor a regulii respective. Aceasta din cauza ca, cutumele locale sunt exceptii de la natura generala a dreptului cutumiar care implica o abordare mai flexibila a crearii legilor de catre toate statele si constituie o reamintire a fostei teorii a consimtamantului in care statele sunt legate doar de ceea ce accepta ele. Exceptia poate confirma regula, dar ele au nevoie de o dovada mai puternica decat regula prin care s-au infiintat.
Explicatiile anterioare ne asigura posibilitate sa concluzionam ca actele si faptele care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare sunt:
actele interne ale statului(actele ministerlor;notele diplomatice,declaratii de politica externa,corespondenta diplomatica);
clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de catre alte state decit cele care sunt parti intratat;
practica generala a organizatiilor internationale(ex:regula potrivit careia abtinerea de la vot a unui mebru al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol in adoptarea unei rezolutii,s-a impus ca o cutuma internationala).
Putem spune ca ;Cutuma se deosebeste de alte practici;cum ar fi:obiceiul sau curtoazia internationala .Practicile mentionate nu au caracter abligatoriu,fiind lipsite de recunoastere juridica si nu atrag raspunderea internationala a statelor in cazul nerespectarii lor. Unele uzante s-au transformat in timp in reguli cutumiare(ex:imunitatile si privilegiile diplomatice) de asemenea unele reguli cutumiare au devenit simple uzante diplomatice(reguli de ceremonial aplicate diplomatilor).
Incepind cu secolul 19,comunitatea internationala a valorificat progresiv obligatiile rezultate din tratate ca fiind cele mai corespunzatoare afirmatii ale dreptului international. In contrast cu procesul de creare a legii cu ajutorul cutumelor, tratatele (sau conventiile internationale) sunt metode mai moderne si mai elaborate . Tratatele sunt considerate izvoare de drept international si vom face referire la rolul conventiilor internationale. Tratatul este un contract scris sau un acord incheiat intre doua sau mai multe parti avind forta obligatorie .Partile semnatare ale tratatelor pot fi state, sefi de state, guverne sau organizatii internationale.
Tratatele internationale,reprezinta in sens larg-un acord de vointa,o intelegere-care se incheie intre membrii comunitatii internationale si care este destinata sa produca efecte in dreptul international.
Ele sunt de regula negociate de persoane plenipotentiare in numele guvernelor acestora si sunt supuse de obicei ratificarii care este un act executiv. Acordurile orale nu sunt tratate desi intelegerile verbale se pretind uneori a avea aceasi valabilitate. Termenul este unul elastic, insa in general utilizarea lui se rezuma la acorduri mai formale cu privire la relatiile fundamentale.
Tratatele sunt cunoscute sub o varietate de nume, de la Conventii, Acorduri internationale, Pacte, Protocoale, Acte generale, Carte, pana la Statute, Declaratii si Intelegeri. Toti acesti termeni fac referire la un proces similar, de creare a acordurilor scrise prin care statele participante se obliga in mod legal sa actioneze intr-un anume fel sau sa stabileasca anumite relatii intre ele. O serie de conditii si angajamente sunt luate, pe care partile se obliga sa le respecte.
Tratatele sunt multilaterale si bilaterale; ele implica o anumita tranzactie sau cauta sa stabileasca regulile generale de conduita. De obicei ele au forta obligatorie numai pentru statele semnatare, insa exista exceptii de la aceasta regula. Uneori tratatele stabilesc regimuri care sunt considerate valabile din punct de vedere obiectiv (erga omnes) pentru partile terte nesemnatare. Pe langa tratatele multilaterale si bilaterale (care se numesc uneori "tratate" pentru a le distinge de cele de tip general), tratatele pot fi politice (de pace sau dezarmare), comerciale (ex. tarife aplicate pescuitului), constitutionale sau administrative (Carta ONU si agentiile specifice) sau juridice (de ex. extradarea, legile razboiului). Ele sunt de obicei construite in asa fel incat sa promoveze un model, avand un preambul, articole specifice, o durata de timp, o procedura de rartificare, semnaturi si completari .
Putem sa divizam tratatele, in tratate creatoare de legi care au relevanta generala si universala si tratate-contracte, care se aplica doar intre doua sau un mic numar de state. O asemenea distinctie reflecta aplicabilitatea lor generala sau locala a unui anumit tratat si categoria de obligatii impuse. Distinctia aceasta nu poate fi privita ca pe una dificila sau rapida, si exista multe domenii nesigure care se suprapun.
Tratatele sunt acorduri exprese si sunt o forma de substituire a legislatiei preluata de state. Ele se aseamana cu, contractele intr-un sens superficial in care partile isi creeaza obligatii, dar au o natura proprie care reflecta caracterul sistemului international. Numarul de tratate aparute s-a extins de-a lungul ultimului secol, martor fiind numarul crescand de volume a Seriilor de Tratate ale Natiunilor Unite si ale UE. Ele indeplinesc un rol vital in relatiile internationale.
In timp ce creste numarul controalelor guvernamentale iar revolutiile tehnologice si de comunicatii afecteaza viata internationala, numarul de probleme care necesita unele forme de reglementare inter-statale se multiplica.
Pentru multi doctrinari, tratatele constituie cel mai important izvor de drept international si ele necesita acordul expres a partilor contractante. Tratatele sunt de aceea, privite ca fiind superioare cutumelor care sunt considerate o forma de acord tacit. Ca exemple de tratate importante se pot mentiona Carta Natiunilor Unite, Conventiile de la Geneva pentru tratamentul aplicat prizonierilor si protectia civililor, Conventiile pentru Relatii Diplomatice de la Viena.
Dintre toate tratatele internationale-Carta O.N.U.-act constitutiv al Organizatiei-a fost considerat un act de o valoare deosebita,care se manifesta sub mai multe aspecte:
. in cazul unui conflict intre dispozitiile Cartei O.N.U.,si cele ale unui tratat international vor prevala cele dinti;
. Carta O.N.U.,este in masura sa creeze drepturi si obligatii nu numai pentru statele-parti ci si pentru statele terte,fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept international conform caruia tratatele"legea"doar statele-parti la contract.
Sunt multe tipuri de acorduri, variind de la reglementarea explorarii spatiului aerian, la controlul drogurilor si crearea institutiilor de dezvoltare financiara internationala. Ar fi imposibil sa telefonam peste granita sau sa trimitem scrisori peste ocean sau sa luam un avion pentru a ajunge in alte tari fara ca variatele acorduri internationale sa nu fi existat si sa nu stabileasca conditiile necesare si recunoscute de operare.
Din esenta unui tratat international, rezulta ca, precum un contract, el stabileste o serie de prevederi care sunt obligatori pentru parti. Atunci cum este posibil sa tratam conventiile ca pe izvoare de drept international in ciuda obligatiilor impuse partilor contractante? In acest context se poate intelege termenul de "tratate creatoare de legi". Ele sunt facute cu intentia de a avea efect general, nu restrictiv si sunt in contrast cu acele tratate care abia reglementeaza probleme limitate pentru cateva state. Tratatele creatoare de legi sunt acele acorduri prin care statele isi elaboreaza perceptia asupra dreptului international pentru anumite probleme sau infiinteaza noi legi care sa le ghideze pentru viitor conduita internationala. Asemenea tratate creatoare de legi in mod necesar cer participarea unui mare numar de state sa accentueze acest efect si pot da nastere unor reguli obligatorii pentru toate statele. Ele sunt tratate normative, acorduri care prescriu reguli de conduita care trebuie urmate. Exemple de asemenea tratate pot cuprinde Tratatul antarctic si Conventia pentru Genocid. Exista de asemenea multe acorduri care declara legea existenta sau codifica regulile cutumiare existente, precum Conventia de la Viena pentru Relatii Diplomatice din 1961.
Partile care nu semneaza sau nu ratifica tratatul in chestiune nu sunt legate de prevederile lui. Aceasta este regula generala si a fost ilustrata in cazul Tarmului Continental al Marii Nordului, in care Germania de Vest nu ratificase Conventia relevanta si ca urmare nu era obligata sa se supuna termenilor sai. Totusi, cand tratatele reflecta reguli cutumiare atunci statele care nu sunt parti sunt legate de tratatul respectiv, nu din cauza ca, sunt prevederi ale tratatului ci din cauza ca aceste prevederi reafirma reguli de drept cutumiar international. In mod similar, statele care nu sunt parti pot accepta ca prevederile unui anumit tratat genereaza legi cutumiare depinzand intotdeauna de natura acordului, de numarul participantilor si de alti factori relevanti.
Posibilitatea ca o prevedere a unui tratat sa stea la baza crearii unei reguli, cand este alaturata lui opinio juris si sa poata duce la formarea unei cutume obligatorii pentru toate statele nu doar pentru partile tratatului original, a fost luata in considerare de Curtea Internationala de Justitie in cazul Tarmului Continental al Marii Nordului si a fost privita ca o metoda recunoscuta de formulare a unor noi reguli de drept cutumiar international. Curtea, totusi, declara ca prevederea speciala trebuie sa fie "cu un caracter fundamental creator de norme", acesta insemnand sa fie capabila de formare a bazei regulii generale de drept. La ce se insumeaza toate acestea probabil variaza in functie de timp si loc, dar confirma faptul ca tratatele prin prevederile lor pot conduce la o cutuma determinand celelalte state, parti si state care nu sunt parti ale tratatului sa indeplineasca, conditiile necesare unui comportament adecvat si lui opinio juris. S-a afirmat ca aceasta posibilitate poate fi extinsa, astfel ca prevederile generale ale tratatului pot prin ele insele, fara cerinta de a demonstra opinio juris si cu trecerea scurta a unei perioade de timp, sa genereze ipso facto reguli cutumiare. Recunoasterea importantei tratatelor, in special in domeniul drepturilor omului si continerea de catre acestea a unor prevederi creatoare de norme este clar ca a mers prea departe. Pericolul ar fi ca un mic numar de state sa legifereze pentru toate, in afara cazului in care, statele care sunt in dezacord au incheiat tratate contrare. Aceasta ar fi o schimbare prea radicala fata de procesul actual de formare a legii in cadrul comunitatii internationale.
S-a stabilit ca, chiar daca o regula cuprinsa intr-un tratat acopera acelasi domeniu cu o cutuma, prima nu va fi pur si simplu absorbita de a doua ci isi va mentine existenta separata. In cazul Nicaragua, Curtea nu a acceptat argumentul Statelor Unite, ca normele de drept cutumiar international privitoare la autoaparare fusesera rezumate si au coincis cu articolul 5, din Carta Natiunilor Unite. S-a aratat ca, chiar daca un tratat normativ si o norma cutumiara relevanta pentru actuala disputa au exact acelasi continut, asta n-ar fi un motiv pentru Curte sa sustina ca incorporarea unei norme cutumiare intr-un tratat priveaza norma cutumiara de aplicabilitatea sa in mod distinct fata de tratat. Curtea a concluzionat ca "este totusi clar ca dreptul international cutumiar continua sa existe si sa se aplice separat fata de tratate chiar si cand cele doua categorii de legi au continut identic. Efectul imediat al acestui fapt a fost acela ca, Curtea a putut examina legea ca fiind creata de dreptul cutumiar, in timp ce, datorita rezervei aratata de americani, n-a putut sa analizeze obligatia decursa din tratat.
Bineinteles, doua legi cu acelasi continut pot fi subiectul unor principii diferite referitoare la interpretarea si aplicarea lor; de aceea abordarea Curtii este atat corecta din punct de vedere teoretic cat si valoroasa din punct de vedere practic. In multe cazuri, un asemenea izvor dual al existentei unei legi poate sugera, ca cele doua versiuni nu sunt in fapt identice precum in cazul autoapararii in dreptul cutumiar si art. 51 al Cartei, si vor depinde intotdeauna de circumstante particulare.
Anumite tratate incearca sa creeze un regim care se va extinde in mod necesar si in privinta statelor care nu sunt parti ale tratatelor respective ,
Tratatele creeaza si institutii internationale si actioneaza ca niste constitutii pentru ele, subliniindu-le presupusele atributii si obligatii.
"Tratatele-contracte", pe de alta parte, nu sunt instrumente de creare a legilor, prin ele insele, din moment ce au ca parti doar un mic numar de state, si sunt pe probleme limitate dar ele pot aduce dovezi de existenta a regulilor cutumiare. De exemplu, o serie de tratate bilaterale continand reguli similare pot constitui dovada existentei unei reguli de drept cutumiar desi aceasta prezumtie are nevoie de o abordare precauta, din cauza ca, tratatele bilaterale prin insasi natura lor, reflecta circumstante diferite.
Putem concluziona ca tratatele internationale,ca izvoare de drept international,se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
. concretizeaza cu precizie acordul de vointa al statelor,stabilind drepturile si obligatiile juridice ale acestora,
. permit adaptarea dreptului international la dinamica schimbarilor ce intervin in cadrul comunitatiilor internaationale,prin formularea de amendamente sau a revizuirii textelor lor.
Principiile fundamentale ale dreptului international reprezinta "norme juridice de aplicare universala,cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ,care dau expresie si protejeaza o valoare fundamentala in raporturile dintre subiectele dreptului international[36]"
Sursele documentare accesate releva urmatoarele principii fundamentale:
a). Principiul renuntarii la forta sau la amenitarea cu forta in relatiile dintre state sau Principiul neagresiunii; In virtutea acestui principiu ,razboiul de agresiune este considerat o "crima impotiva umanitatii"
b). Principiul solutionarii pasnice a diferendelor;
c). Principiul neamestecului in treburile interne ale altor state; In dreptul contemporan,nu mai constituie un principiu de stricta interpretare,multe domenii care au fost considerate in dreptul traditional ca apartinind componentei exclusive a statului, au fost transpuse in cadrul cooperarii internationale(ex:problema respectarii drepturiilio omului).
d). Principiul cooperarii internationale;
e). Principiul dreptului poparelor la autodeterminare; acest principiu trebuie interpretat ca"autorizind sau incurajind o actiune. care ar dezmembra in total sau in parte integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat independent si suveran.".
f). Principiul egalitatii suverane al statelor;
g). Principiul indeplinirii cu buna credinta a obligatiilor internationale-PACTA SUNT SERVANDA ;
Sunt acele principii in mod obisnuit recunoscute de catre sistemele juridice majore ale statelor lumii. Anumite norme de drept international realizeaza forta obligatorie a normelor definitive (jus cogens), astfel incat ele includ toate statele fara derogari permise .
In orice sistem de drept ar putea aparea o situatie in care Curtea ar constata ca nu exista o lege care sa faca referire la acea problema, nici o lege a Parlamentului sau un precedent judiciar. In asemenea conditii, judecatorul va deduce regula aplicabila prin analogie, din reguli deja existente sau direct din principiile generale care calauzesc sistemul legislativ, fie ca emana din justitie, echitate sau consideratii de ordin public. O asemenea situatie e mai posibil a fi intalnita in dreptul international datorita unui sistem relativ nedezvoltat in legatura cu nevoile cu care se confrunta.
Sunt putine cazuri rezolvate in legea internationala si nu exista o metoda de legiferare care sa furnizeze reguli pentru a stapani noile situatii aparute. Din acest motiv, "principiile generale de drept, recunoscute de natiunile civilizate" au fost introduse in art. 38 ca o sursa de drept care sa acopere neajunsurile din dreptul international si sa rezolve problema cunoscuta in drept ca "non liquet" . Problema lipsurilor din sistemul de drept este una importanta. Este important de recunoscut faptul ca s-ar putea sa nu existe intotdeauna o solutie imediata si evident aplicabila fiecarei situatii internationale, (fiecare situatie internationala trebuie privita ca pe o problema de drept).
Exista opinii variate in legatura cu problemele la care ar trebui sa faca referinta principiile de drept. Unii doctrinarii le privesc ca pe o afirmare a conceptelor Dreptului Original care sunt menite sa fundamenteze sistemul dreptului international si constituie o metoda de testare a valabilitatii legilor pozitive (i.e. facute de oameni). Alti autori, pozitivisti, considera principiile ca fiind subordonate tratatelor si legilor obisnuite si incapabile de a aduce ceva nou dreptului international in afara de cazul in care ele contin aprobarea statelor. Autorii sovietici, ca si Tunkin, subscriu acestui tip de abordare a principiilor generale de drept, acestea reluand preceptele fundamentale ale legii internationale, de exemplu legea convietuirii pasnice care este deja cuprinsa in tratate si cutume.
Pe langa aceste doua opinii, cei mai multi autori sunt gata sa accepte ca principiile generale constituie o sursa distincta de drept dar cu un scop aproape limitat si acest lucru e reflectat in deciziile Curtii Permanente Internationale de Justitie si ale Curtii Internationale de Justitie. Totusi nu este clar in toate cazurile, daca s-a avut in vedere un principiu general de drept apartinand dreptului statal sau un principiu de drept international. Dar acesta nu este o problema prea mare din moment ce atat conceptele statale cat si cele derivate din practica internationala existenta pot fi definite ca principii care se bucura de o recunoastere unanima.
Desi sursa constituirii unui asemenea principiu se trage din demersurile legislative a 190 sau mai multe state, asta nu inseamna ca judecatorii sunt experti in fiecare sistem legislativ. Exista cateva teme comune care sunt cuprinse in diferite sisteme de drept .
Cele mai prolifice domenii pentru aplicarea legilor statului prin analogie, au fost procedurile, marturiile si procese judiciare . Indicatiile judiciare internationale sunt facute cu autoritatea de res jueicata, care inseamna ca decizia este finala, obligatorie si fara drept de apel.
In cazul Tribunalului Administrativ, Curtea s-a confruntat cu problema concedierii unor membri angajati ai Secretariatului Natiunilor Unite si daca Adunarea Generala are sau nu dreptul sa se supuna sentintelor date de Tribunalul in cauza. Dand un raspuns negativ, Curtea subliniaza ca: potrivit unor bine-stabilite si general recunoscute principii ale dreptului, o hotarare emisa de un asemenea corp judiciar este res judicata si are forta obligatorie pentru partile in cauza .
Un principiu important de drept international este ca pacta sunt servanda, sau ideea ca acordurile internationale sunt obligatorii. Legea tratatelor se opreste inevitabil asupra acestui principiu din moment ce intregul concept de obligativitate a acordurilor internationale presupune ca asemenea acorduri sunt general acceptate ca avand aceasta calitate.
Poate cel mai important principiu general, subjugand multe reguli de drept international, este cel al bunei-credinte. Principiul este statuat de Charta Natiunilor Unite , iar elaborarea acestei prevederi in Declaratia Principiilor de Drept International privitoare la Relatiile de prietenie si cooperare intre state, adoptata de Adunarea Generala in rezolutia 2625 din 1970 se refera la obligatiile intre state de a-si indeplini cu buna-credinta obligatiile rezultate din legea internationala in general, inclusiv din tratate. De aceea, constituie o parte indispensabila a regulilor de drept international, in general .
Increderea este esentiala in cooperarea internationala, in special intr-o perioada in care cooperarea in multe domenii a devenit esentiala. La fel ca si principiul pacta sunt servanda in legea tratatelor este bazat pe buna-credinta, si caracterul de obligativitate al obligatiilor internationale asumat prin obligarea unilaterala, este esential.
Totusi Curtea a sustinut ca buna-credinta ca si concept, nu este prin sine insusi o sursa de obligativitate, unde (nimic) altceva nu exista. Principiul bunei-credinte, de aceea, este fundalul principiului formarii si informarii asupra existentelor reguli de drept international si o modalitate de constrangere prin care aceste reguli vor fi exercitate in mod legitim. Un alt principiu notabil este acela ca ex injuria jus non oritur, care stabileste ca faptele care decurg dintr-o conduita ilegala nu pot stabili legea.
Curtea are puterea discretionara de a alege principiul de drept aplicabil circumstantelor unui caz particular, cu, consideratia ca acest lucru este posibil datorita incapacitatii legii ordinare si tratatelor de a gasi solutia necesara. In acest contest se poate considera cazul Tractiunea Barcelonei intre Belgia si Spania .
Totusi dreptul international nu se refera la un drept al unui stat anume ci mai degraba la reguli general acceptate de sistemele legale statale, in cazul acesta recunoaste ideea unei competente limitate.
In concluzie putem spune ca principiile cu care se opereaza in majoritatea sistemelor juridice de drept intern, transpuse apoi in dreptul international. Conventiile internationale ca si multe dintre hotaririle instantelor de judecata internationala fac deseori trimitere la normele de drept comune marilor sisteme de drept si care apoi sa fie considerate ca izvoare de drept international.
Atunci cind partile in litigiu incredinteaza "judecatorului international"solutionarea cauzei conform echitatii, judecatorul va propune o solutie bazata pe fapte si nu pe dreptul pozitiv,pe care o considera justa si conforma intereselor partilor in cauza.Totusi o Hotarire judecatareasca pronuntata in baza principiilor echitatii poarta un grad de subiectivitate,chiar daca se pretinde a fi o solutie dreapta,intrucit nu se fondeaza pe normele de drept international.Practic,judecatorul international are posibilitatea, fie sa atenueze rigorile unei norme internationale,fie sa atenueze complecteze un vid normativ, daca situatia o impune. Pentru a evita abuzurile acestui principiu trbuie sa se aiba in vedere consimtamintul expres al partilor in cauza
In afara recurgerii la procedurile si institutiile de drept statal de a intari dreptul international, este posibil sa se faca in unele cazuri referire la echitate ca la un set de principii reprezentand valorile sistemului. Cea mai faimoasa decizie in acest domeniu a fost a judecatorului Hudson in cazul Abaterea cursului apei de la Meuse din 1937 privitor la o disputa intre Oland si Belgia. Hudson a aratat ca ceea ce sunt privite ca principii de echitate sunt tratate de multa vreme ca parti ale dreptului international si aplicate in curti .
Totusi trebuie sa fim precauti in interpretarea acestora desi in mare parte este posibil sa privim echitatea (in analogie cu dreptul intern) ca fiind o responsabilitate a dezvoltarii legislative producand schimbari dinamice in sistemul transmiterii exacte prin stricta aplicare a legilor.
Totusi problema care se pune este sa folosim principiile echitatii in contextul unor legi care cer o asemenea abordare. Curtile nu aplica principii de judecata abstracta la cazurile pe care le judeca ci mai degraba principii si solutii echitabile, ce deriva din legile aplicabile .
Echitatea a fost folosita in justitie ca o modalitate de a diminua posibilitatea savarsirii unor nedreptati si nu ca o metoda de schimbare a lucrurilor in detrimentul legilor existente. Totusi, existenta sa, ca o sursa distincta a dreptului este foarte controversat. Este evident ca nu exista legi rigide care sa contrabalanseze aceste principii in fiecare caz in parte, iar aceasta este departe de a fi un exercitiu de intelepciune sau conciliere sau o modalitate de distribuire a dreptatii.
Folosirea principiului echitatii a fost in special sesizata in 1982 in Acordul Marilor. Art. 59 de exemplu, se refera la conflictul intre tarile cu iesire la mare si celelalte state, in privinta exclusivitatii zonei economice, conflict solutionat "in baza echitatii" , Aceste prevederi sunt flexibile, ceea ce este important, dar sunt si oarecum nesigure. Mai precis, cum poate fi rezolvat fiecare caz in parte si ce principii ar trebui folosite este departe de a fi clar, aparand chiar si un element de neprevazut. Conventia de interzicere a navigatiei pe apele internationale din 1997 pune de asemenea accent pe conceptul de echitate. Art. 5, de exemplu, arata ca tarile cu iesire la mare ar trebui sa foloseasca apele internationale intr-o maniera rezonabila si echitabila in propriile lor teritorii si participand la utilizarea, dezvoltarea si protectia acestor mari.
Echitatea mai poate fi utilizata in situatii determinate in delimitarea granitelor de uscat. Acolo unde nu se stie cu siguranta unde ar trebui sa fie granita, tribunalul international ar trebui sa apeleze la echitate . Desi echitatea nu inseamna intotdeauna egalitate, acolo unde nu exista circumstante speciale, cea din urma mentionata este expresia celei dintai. Curtea a aratat de asemenea ca "sa recurgi la conceptul de echitate pentru a modifica o granita deja stabilita ar fi de nejustificat.
Cu tote acestea categoriile de principii din sfera echitatii sun considerate de catre multi doctrinari ca mijloace auxiliare de exprimare a normelor dreptului international public.
Desi generalizarea principiilor si conceptelor care ar putea fi numite judecati de valoare ale societatii inspira si cuprind oranduiri politice si legale in cel mai general sens, ele nu constituie norme legale imperative. Ele devin obligatorii doar daca sunt acceptate de Comunitatea internationala ca norme legale prin mecanismele si tehnicile de creare a dreptului international. "Principiile elementare ale umanitatii" pot sta la baza unor asemenea norme si le justifica existenta, in sens larg, s-ar putea chiar sa aiba un rol important in investirea acestor norme cu mai multa forta juridica.
Desi ele sunt, conform art. 38, menite a fi utilizate ca intelesuri subsidiare pentru determinarea regulilor de drept, mai degraba decat o sursa de drept, deciziile judiciare pot avea totusi o importanta deosebita. In timp ce, conform art. 59 al Statutului Curtii Internationale de Justitie, deciziile Curtii nu au forta obligatorie decat intre parti, in respectul acestei consideratii, Curtea a incercat sa urmeze hotararile sale anterioare si sa introduca o masura de siguranta in proces: astfel ca in timp ce doctrina din trecut recunoscuta in dreptul comun statua ca deciziile unor anumite curti trebuie sa fie respectate si de celelalte curti, nu exista in dreptul international, totusi statele aflate in disputa si deciziile Curtii Permanente citate in lucrarile unor autori si Curtea Internationala de Justitie au autoritate in deciziile lor.
Curtea Internationala de Justitie isi va examina indeaproape deciziile luate anterior si va distinge cazurile care n-ar trebui luate in considerare la solutionarea problemei respective. Dar asa cum judecatorii englezi, de exemplu, creeaza dreptul in procesul interpretarii sale, la fel judecatorii Curtii Internationale de Justitie fac uneori mai mult decat sa hotarasca .
Bineinteles, asta nu inseamna ca deciziile Curtii vor fi invariabil acceptate in formularea ultimelor legi. Dar acestea sunt cazuri rare in comparatie cu respectul acordat deciziilor Curtii ale caror cuprins este de o importanta vitala pentru dezvoltarea dreptului international.
In completare, Curtea Permanenta si Curtea Internationala de Justitie admit ca deciziile judiciare cuprind si hotararile judecatoresti internationale arbitrare si decizii ale curtilor diferitelor state. Au existat multe tribunale arbitrate international precum Curtea Permanenta de Arbitraj infiintata in urma Conferintei de la Haga din 1899 pana in 1907 si variate tribunale de rezolvare a cererilor mixte, inclusiv Tribunalul pentru rezolvarea plangerilor intre Iran si US, si desi ele difera in unele sensuri de curtile internationale, multe din deciziile luate de aceste tribunale sunt extrem de importante pentru dezvoltarea dreptului international. Acest lucru poate fi vazut in existenta si numarul de Raporturi a Hotararilor Arbitrale internationale publicate incepand cu 1948 de Natiunile Unite.
Un caz demn de mentionat ar fi cel al Plangerilor facute de Alabama, arbitrarea caruia a fost marcata de inceputul unei noi ere de rezolvare pasnica a disputelor internationale in care utilizarea cea mai frecventa o aveau metodele judiciare si arbitrale in rezolvarea conflictelor .
O alta ilustrare a impactului unor asemenea decizii arbitrale ar fi cazul Insulei din Palma care s-a dovedit a fi un subiect foarte important de abordare a suveranitatii teritoriale si pe care-l vom aborda ulterior.
Cum s-a vazut deja, deciziile Curtilor nationale pot aduce dovada existentei unor legi de drept comun. Ele pot de asemenea constitui o dovada a practicii judiciare actuale a statelor in care desi s-au manifestat retineri in aplicarea continutului legii intocmai, cu toate acestea majoritatea timpului statele s-au comportat in conformitate cu cerintele legii, aceasta fiind esenta actului material necesar pentru stabilirea unei reguli de drept comun. Doctrinarii americani si britanici in special, tind sa se refere pe larg la deciziile curtilor nationale.
Sunt relevante de asemenea deciziile curtilor inalte ale statelor federale, precum Elvetia si Statele Unite in privinta rezolvarii conflictelor intre unitatile componente ale acestor tari, in dezvoltarea dreptului international in disputele legate de problema granitelor. Un dezacord in privinta granitelor intre doua state americane care a fost rezolvat de Curtea Suprema este in multe privinte asemanatoare cu pozitia luata de Curtea Internationala de Justitie fata de disputa legata de frontiera dintre doua state independente si deci constituie o valoroasa sursa a dreptului international.
Deciziile judiciare(hotaririle judecataresti) nu creeaza propriuzis norme de drept,ci contribuie la precizarea corecta a normei de drept international,aici pot fi incluse;
Jurisprudenta Curtii intrnationale de justitie-cu precizarea ca au forta juridica numai pentu partile din litigiu si pentu cauza in care se pronunta;
. Hotaririle tribunalelor arbitrare internationale;
Hotaririle unor tribunale nationale,pronuntate in litigii care ridica probleme de drept international.
In solutionarea litigiilor internationale se recurge deseori la principii cum sunt: Buna-credinta in indeplinirea obligatiilor conventionale;autoritatea lucrului judecat; precedentul judiciar; principiul raspunderii pentru prejudiciul cauzat; respectarea egalitatii partilor litigiului; dreptul la aparare etc[53].
Art. 38 include printre sursele secundare ale crearii dreptului "invataturile unora dintre cei mai instruiti publicisti de diferite nationalitati" .
Din punct de vedere istoric, influenta profesorilor din mediul academc asupra dreptului international este marcanta. In perioada de inflorire a Dreptului Natural (Comun) au fost unele opinii juridice si analitice de mare valoare, pe cand practica juridica a statelor si deciziile curtilor au valoare mai mica. Autori precum Gentili, Grotius, Pufendorf, Bynkershock si Vattel erau autoritati supreme in secolele saisprezece pana la optusprezece si au determinat scopul, forma si continutul dreptului international.
Odata cu aparitia pozitivismului si a consecventei determinari a suveranitatii intre state, tratatele si cutuma au dobandit o pozitie dominanta in reprezentarea regulilor de drept international iar importanta scrierilor in domeniu a inceput sa se piarda. Totusi aceste lucrari sunt folosite ca o metoda de a identifica legea aplicabila pentru fiecare caz particular si nu ca un izvor sau sursa a legilor actuale. Exista cativa autori care au avut un rol creativ asupra evolutiei unor legi speciale, cum ar fi, de exemplu, Gidel referitor la legea marilor iar altii au lucrari cu aplicabilitate generala pentru dreptul international care tind sa fie priviti ca si clasici, de exemplu Oppenheim si Rousseau dar influenta generala a lucrarilor lor a devenit mai putin importanta.
Totusi lucrarile de specialitate constituie o importanta modalitate de structurare, punere in atentie si formare a dreptului international, de elucidare a naturii, istoricului si practicii regulilor de drept. Scrierile academice au jucat un rol deosebit de important in stimularea gandirii vizavi de valorile si telurile dreptului international, aratand care sunt problemele cu care se confrunta sistemul si facand sugestii pentru viitor.
Datorita lipsei de autoritati supreme si de institutii internationale pentru oranduirea legilor, revine o mai mare responsabilitate publicistilor de diferite nationalitati pentru a aduce un element de coerenta si ordine in sistemul legislativ si pentru a pune intrebari in legatura cu scopurile si directia urmata de legile-n vigoare.
Statele in prezentarea plangerilor lor, opiniile oficiale ale guvernantilor, variatele decizii internationale arbitrale si judiciare, si judecatorii curtilor municipale cand au de solutionat diferite cereri toti consulta si citeaza din aceste lucrari indrumatoare pentru autoritatile judiciare.
Bineinteles plangerile pot fi facute oricum, autorii acestor lucrari neputand cuprinde prezentarea tuturor prejudiciilor ce se pot produce dar aceasta pretentie ar fi exagerata. N-ar trebui sa ne determine sa respingem valoarea acestor scriitori ci mai degraba sa evaluam fiecare doctrinar in functie de opera sa.
Din doctrina fac parte lucrarile stiintifice ale unor specialisti in domeniu,cat si operele unor foruri stiintifice internationale,cum sunt:Asociatia de drept international;Institutiile de drept international;Curtea de drept international a O.N.U.,precum si opiniile separate ale judecatorilor Curtii Internationale de Justitie anexate deciziilor Curtii.
.In jurisprudenta instantelor internationale doctrina s-a invocat adesea ca dovada a existentei unei norme si nu ca o sursa de drept international.
Discutarea variatelor surse de drept dictata de Statutul Curtii Internationale de Justitie noteaza ca exista o diferenta intre, pe de o parte, actualele surse de drept care sunt dispozitivele capabile sa instituie noi legi, cum ar fi tratatele creatoare de legi, dreptul comun si multe decizii ale Curtii Internationale de Justitie din moment ce nu pot fi limitate la o anumita categorie determinanta de legi, iar pe de alta parte sunt practicile judiciare si devizele care pot confirma existenta acestor legi cum ar fi lucrarile juridice, numeroase tratate - contracte si unele decizii judiciare, toate la nivel international si municipal. De fapt, fiecare sursa este capabila pana la un punct sa dezvolte si identifice legile existente. Aceasta rezulta partial din dezorganizarea dreptului international si din prevederile art. 38.
O confuzie similara intre crearea legilor, determinarea legilor si evidentierea lor poate fi adusa in discutie numeroasele metode de dezvoltare a dreptului care au aparut de la sfarsitul celui De-al doilea Razboi Mondial. In primul rand, printre problemele aparute, una reflecta cresterea importantei statelor Lumii a Treia si treptata europenizare, iar acestea sunt amintite in rezolutiile si declaratiile Adunarii Generale ale Natiunilor Unite.
Anumite rezolutii ale Adunarii sunt obligatorii pentru organele si membrii Natiunilor Unite. Alte rezolutii, pe de alta parte, nu au forta obligatorie, au abia valoare de recomandare supunand atentiei opinii in diferitele probleme ce se ivesc. Aceasta a fost pozitia clasica si reflecta intentia ca Adunarea sa fie un corp parlamentar de baza consultativ, in timp ce deciziile obligatorii sa fie luate de Consiliul de Securitate.
In ziua de azi situatia este putin mai complexa. Adunarea a adoptat un mare numar de rezolutii de o deosebita importanta si declaratii, si a fost inevitabil ca acestea sa aiba un oarecare impact asupra directiei urmate de dreptul international. Felul in care statele au votat in Adunarea Generala si explicatiile date cu asemenea ocazii sunt dovezi ca practica lor judiciara si intelegerea dintre ele este conforma cu legea. Acolo unde o tara a votat in mod constant, de exemplu in favoarea abolirii discriminarii rasiale nu poate sa nege dupa aceea folosirea condamnarilor pentru discriminare rasiala putand fi chiar transformat intr-un obicei cu forta obligatorie .
Efectul acceptarii unei asemenea rezolutii poate fi inteles ca o acceptare a validitatii regulilor de drept cuprinse in rezolutiile insesi. Aceasta se refera la situatia in care rezolutia respectiva defineste sau explica un tratat existent.
In timp ce majoritatea statelor o voteaza pentru rezolutiile si declaratiile in cauza, practicile judiciare ale statelor si regulile cu forta obligatorie pot scoate in evidenta faptul ca necesitatea lui opinio juris poate fi dovedita usor .
De asemenea, constituind practica judiciara a statelor este posibila utilizarea acestor rezolutii ca dovada a existentei ori a evolutiei catre opinio juris fara de care nici un obicei nu poate sa se impuna. In afara de asta, rezolutiile pot fi intelese ca interpretari cu valoare de autoritate ale Adunarii, ale variatelor principii ale Cartei Natiunilor Unite care depind de acestea.
Ca urmare, aceste rezolutii sunt in masura sa grabeasca procesul legiferarii practicii juridice a statelor si asa face posibila grabirea adaptarii dreptului comun la conditiile vietii moderne. Prezenta unor reprezentanti din toate statele lumii in Adunarea Generala mareste enorm valoarea acestei institutii in privinta intelegerilor generale politice si a practicilor judiciare ale statelor care ar putea sau nu sa ajunga un obicei (o cutuma) cu forta obligatorie .Pentru a stabili daca aceasta este realitatea in legatura cu rezolutiile Adunarii Generale este necesar sa studiem continutul lor si modalitatea lor de adoptare, este necesar de asemenea sa vedem daca opinio juris are caracter normativ. Rezolutiile ar putea arata evolutia treptata ceruta de opinio juris pentru crearea unei noi legi.
Curtea a examinat in acest caz rezolutiile Adunarii Generale privind legalitatea armelor nucleare si a observat ca o parte din ele au fost adoptate cu un numar substantial de voturi impotriva si de abtineri. A aratat de asemenea ca, concentrarea atentiei pe asemenea rezolutii n-a fost intotdeauna constanta. Curtea totusi a concluzionat ca aceste rezolutii n-au izbutit sa infiinteze o opinio juris in privinta ilegalitatii armelor nucleare.
Nu in ultimul rand, cineva ar putea face greseala sa atribuie valoare legala la tot ce emana de la Adunare. Rezolutiile sunt adesea rezultatele unor compromisuri si aranjamente politice fiind create fara a avea intentia de a constitui norme coercitive. O mare atentie trebuie acordata trecerii de la practica judiciara la identificarea normelor legale.
Atata timp cat practica celorlalte organizatii internationale abordeaza aceasta problema in acelasi fel dar neaparat cu o oarecare precautie, aceste rezolutii pot fi adoptate. Rezolutiile pot evidentia o cutuma anume sau sa conduca la crearea unui obicei (cutume), la fel cerinta unei opinio juris poate decurge din anumite circumstante care pot fi intalnite pretutindeni.
Este pusa uneori in discutie la modul general dar si particular, existenta unor instrumente si documente care nu au forta obligatorie care decurg din tratate si care formeaza o categorie speciala denumita "legislatie blanda". Aceasta terminologie este menita sa arate faptul ca instrumentele sau clauzele amintite nu pot fi prin ele insele legi, dar importanta lor in cadrul general al dreptului international cere acordarea unei atentii speciale acestor clauze. "Legile blande" nu constituie legi propriu-zise. Ele necesita o atentie sporita, dar un document, de exemplu, nu e nevoie sa se constituie intr-un tratat cu forta obligatorie pentru a influenta politica internationala . Anumite parti ale dreptului international au generat aparitia mai multor "legi blande" in sensul producerii unor instrumente importante de drept dar fara forta obligatorie. S-ar putea in acest sens cita din dreptul international economic si din dreptul international al mediului. Utilizarea acestor documente fie ca iau forma recomandarilor, indrumarilor codurilor de practica judiciara sau a principiilor, este importanta in observarea evolutiei si crearii unor principii care in final ar putea fi transformate in legi cu forta obligatorie. Ele sunt importante si au o mare influenta in dreptul international dar nu constituie norme legale.
Un studiu al Departamentului Statelor Unite referitor la acordurile fara forta obligatorie, dintre state, nota ca: este recunoscut faptul ca in practica internationala pot cadea de acord asupra unor declaratii de politica, comuna, dar nu pot stabili obligatii legale. In ultimul deceniu, acesta a devenit intelesul comun a proclamarii rezultatelor schimburilor diplomatice, a statuarii pozitiilor comune fata de problemele politice privitor la intentia lor de a colabora in probleme de interes comun sau angajandu-se politic unele fata de altele (statele). Aceste documente sunt privite uneori ca fiind acorduri fara forta obligatorie, fiind doar declaratii comune.
Ceea ce este determinant in asemenea situatii este nu denumirea data acestor documente ci intentia partilor care reiese din circumstante relevante de a crea relatii legale cu caracter obligatoriu intre ele in cazul respectiv.
Comisia de Drept International a fost infiintata de Adunarea Generala in 1947 cu scopul declarat de a promova dezvoltarea treptata a dreptului international si codificarea sa .
Multe dintre cele mai importante conventii internationale au fost create din munca acestei Comisii. Fiind decisa tema dezbaterii, Comisia Internationala va pregati un proiect. Acesta este propus de numeroasele state si este urmat de o conferinta internationala convocata de Natiunile Unite. In cele din urma va rezulta tratatul. Aceasta procedura a fost urmata in conventiile internationale .
Comisia a adoptat un numar de proiecte de articole pe probleme de imunitate jurisdictionala in 1991, un proiect al statutului curtii internationale de drept penal din 1994 si un set de proiecte de articole referitor la responsabilitatea statelor din 2001. Proiectele de ILC se refera adesea la hotararile Curtii Internationale de Justitie . Unele din proiectele de lege ale Comisiei privitoare la responsabilitatea statelor, au cantarit mult, in special in cazul Ungariei si Slovaciei. Acesta nu este un lucru exceptional ci mai degraba ilustreaza faptul ca asa cum hotararile si opiniile Curtii influenteaza lucrarile Comisiei Internationale, la fel, lucrarile Comisiei pot influenta hotararile Curtii.
Astfel, se poate vedea ca, Comisia Internationala este implicata in cel putin doua surse de drept. Proiectele sale pot sta la baza tratatelor internationale care obliga statele semnatare si care le-au ratificat care continua sa formeze o parte a dreptului international in general, iar lucrarile sale sunt o parte a unei intregi categorii a practicii judiciare a statelor care duce la formarea unor noi reguli de drept comun. Proiectele sale pot constitui intr-adevar dovada existentei unei cutume care de asemenea contribuie la crearea unor noi legi. In completare, nu poate fi trecut cu vederea faptul ca, Comisia Internationala este compusa din publicisti calificati eminent, incluzand multi consultanti guvernamentali ale caror raporturi si studii pot fi folosite ca metode de determinare a ceea ce dreptul este cu adevarat cum sunt si lucrarile.
Desi Comisia Internationala este pe departe cel mai important dintre organele care ajuta la studierea si dezvoltarea dreptului, exista alte institutii care au aceeasi misiune. Comisia Natiunilor Unite de Comert International (UNCITRAL) si Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare (UNCTAD), de exemplu, contribuie la cresterea numarului de legi internationale adoptate pentru domenii ca cel economic, financiar, in timp ce organele constituite temporar, precum Comitetul pentru Principiile Dreptului International sunt ocupate cu producerea de declaratii si analize. Nimeni nu poate trece cu vederea fantastica munca depusa de unele agentii specializate cum ar fi Organizatia Internationala a Muncii sau Organizatia Internationala in materie Educationala, a Stiintei si Culturii (UNESCO), care in mod constant contribuie la dezvoltarea dreptului international din perspectiva sferelor lor de preocupare.
Mai sunt si alte institutii independente care sunt in mod activ implicate in domeniu. Asociatia Dreptului International si Institutul de Drept International sunt cele mai cunoscute asemenea organizatii care studiaza si stimuleaza dreptul in comunitatea mondiala in timp ce variate proiecte de cercetare de la Harvard au ajuns renumite inainte de Cel de-al Doilea Razboi Mondial si mai au valoare si-n zilele noastre.
In anumite situatii, actele unilaterale ale statelor, incluzand declaratii facute de oficialii acestor state ar putea duce la ridicarea importantei obligatiilor legale internationale. Aceste acte pot include recunoasteri sau proteste care au consecinte legale. Actele unilaterale poate nu constituie o sursa de drept international asa cum se intelege din art. 38 al Statutului Curtii Internationale de Justitie dar sunt surse de obligatii ale statelor. Pentru ca aceasta sa se intample, intentia de a crea o legatura intre state prin sustinerea unor declaratii este cruciala fiind un element de publicitate si de notorietate. O asemenea intentie poate fi stabilita pe calea interpretarii unui act iar principiul bunei-credinte are un rol crucial. Curtea Internationala a accentuat ca statele fac declaratii prin care libertatea lor de actiune este limitata, cerandu-se o interpretare restrictiva. Recunoasterea actului este importanta daca un al treilea stat este implicat pentru ca acest act sau declaratie sa-i fie opozabil. In afara de asta, asemenea declaratii unilaterale pot fi folosite ca o dovada a unui punct de vedere particular al unui stat in cauza.
Deciziile judiciare si scrierile au in mod clar o functie subordonata in ierarhia aratata in art. 38(1) in timp ce principiile generale de drept sunt o modalitate de completare a cutumei si tratatelor se plaseaza ferm pe locul al treilea. Problema prioritatii intre cutume si tratate este foarte complexa. Ca regula generala, cele aparute ultimele vor avea prioritate. Tratatele sunt de obicei formulate sa inlocuiasca si codifice cutumele existente, iar tratatele in timp pot fi scoase din uz si inlocuite cu noi reguli cutumiare. Exista un principiu potrivit caruia legile speciale predomina legilor generale, asa ca, de exemplu, tratatele incheiate intre state au prioritate in fata regulilor generale cutumiare intre aceleasi state.
Curtea Internationala a statuat in cazul Barcelona ca a existat o diferenta esentiala intre obligatiile statelor fata de comunitatea internationala ca un intreg si acestea se ridica in fata altor state in domeniul protectiei diplomatice. Toate statele pot fi tinute sa aiba un interes legal in protectia lor, ele sunt obligatii erga omnes. Exemple de asemenea obligatii include scoaterea in afara legii a agresiunii si genocidului, protectia impotriva sclaviei si a discriminarii rasiale. La acestea se adauga interzicerea torturii.
Simplitatea regulilor traditionale privitoare la "locus standi" in anumite circumstante cu privire la gasirea unei solutii legale impotriva sustinerii statelor care incalca legea poate fi legata de o intrebare separata de principiile superioare in dreptul international.
O asemenea norma coercitiva este definita de Conventie ca una acceptata si recunoscuta de comunitatea internationala a statelor ca o norma de la care nu se poate deroga si care poate fi modificata doar de o norma subsecventa de drept international general avand acelasi caracter. Conceptul de jus cogens este bazat pe acceptarea valorilor fundamentale si superioare din sistem si in inrudirea dintre notiunea de ordine publica sau de politica publica in ordinea legala interna. Reflecta de asemenea influenta gandirii Dreptului Natural (Comun). Variate exemple care au in continutul lor jus cogens au fost aduse, in special in discutiile in chestiune de Comisia Internationala ca de exemplu nelegala folosire a fortei, a genocidului, a comertului cu sclavi, a pirateriei. Totusi nici un acord clar n-a fost incheiat cu privire la aceste probleme si chiar si exemplele date sunt necontroversate. Mult mai important este probabil, mecanismul care duce la crearea lui jus cogens, din moment ce odata create nu se poate deroga de la ele.
O abordare in doua etape este implicata pentru a simplifica intelesul art. 53: prima este stabilirea propunerii unei reguli (legi) generale de drept international iar a doua etapa este acceptarea ca lege obligatorie a normei de catre comunitatea internationala a statelor ca un intreg. Dupa cum se va vedea, un proces strict (obligatoriu) este desfasurat si ca urmare, stabilirea la un nivel superior a legilor obligatorii are serioase implicatii pentru comunitatea statelor la nivel international. Trebuie sa se evite situatia ca unele dintre aceste norme obligatorii care se refera la politica sau ideologia minoritatilor, sa fie impuse, pentru ca altfel, in timp, conceptul acestora si-ar pierde valoarea. Textul de lege insusit va necesita o acceptare universala a propunerii ca lege obligatorie pentru state si o recunoastere a acesteia ca jus cogens de catre marea majoritate a statelor, intalnind ideologia si politica partidelor. Este clar ca numai regulile bazate pe cutume ori tratate pot forma baza unor norme jus cogens. Aceasta datorita atitudinii ostile pe care unele state o au fata de unele principii generale in ideea ca acestea constituie o sursa independenta de drept international si datorita cerintei universale de creare a unor jus cogens. Asa cum arata art. 53 al Conventiei de la Viena, un tratat care este contrar unei legi existente jus cogens, este nul ab initio, in timp ce, in virtutea art. 64, un tratat existent care intra in conflict cu o lege aparuta jus cogens nu va mai putea fi aplicat din momentul in care legea respectiva apare. Nu este nul ab initio nici prin art. 71, obligatia sau situatia legala creata de un tratat anterior care prin efectele sale arata ca mentinerea (respectarea) sa nu este contrara normei cu forta obligatorie . Este vorba de o problema care implica o grosolana si sistematica greseala din partea unui stat responsabil sa-si indeplineasca o anumita obligatie. Problemele care afecteaza o lege jus cogens pot fi considerate ca nelegale, in timp ce, s-a sugerat ca, conduita statelor care violeaza normele jus cogens nu poate atrage o plangere referitoare la imunitatea statelor. Legatura dintre normele jus cogens si art. 103 a Cartei Natiunilor Unite statueaza ca obligatiile din Carta au precedent fata de obligatiile din alte acorduri internationale.
Termenul a fost folosit pentru prima data de catre J.Bentham:vezi Introduction to the Principles of Morals and Legislation,1780.
Regulile dreptului international trebuie distinse de practici internationale precum salutarea steagurilor navelor straine pe mare care sunt implementate numai din respect si nu sunt din punct de vedere legal obligatorii. La fel este o greseala a confunda dreptul international cu moralitatea internationala, acest lucru trebuind evitat. Desi acestea au puncte comune, prima disciplina este legala si in privinta formei si a continutului sau, in timp ce conceptul de moralitate internationala este o ramura a eticii.
Asemenea sanctiuni pot fi economice, de exemplu cele impuse in 1966 Rhodesiei sau militare, precum in razboiul coreean in 1950, sau chiar amandoua, ca in cazul Irakului in 1990. Actiunile coercitive in cadrul Natiunilor Unite sunt rare din cauza ca necesita coordonarea celor cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate iar pentru aceasta este nevoie ca problema sa nu fie privita de nici una din marile puteri ca amenintand vreunul din interesele vitale ale acestora.
Asemenea incalcari (precum atacurile armate sau opresiunea rasiala) sunt aduse la cunostinta si lovesc centrul acestui sistem, crearea si ocrotirea pacii si justitiei. Dar asa cum infractiunile de omor, jaf, viol survin in ordinea legala nationala fara a distruge sistemul, prin analogie, incalcarile prevederilor dreptului international scot in evidenta minusurile sistemului fara a denigra validitatea sau necesitatea lui.
De exemplu, toate statele protejeaza imunitatea diplomatilor straini pentru ca daca nu ar proceda astfel, si-ar supune propriii oficiali aflati in strainatate unui risc
Uniunea Sovietica a folosit un numar considerabil de argumente legale pentru a arata ca are obligatia de a contribui la operatiunile de mentinere a pacii din cadrul Natiunilor Unite si americanii la fel, justificandu-si actiunile in Cuba si Vietnam prin referirea la dreptul international
Secolul al XIX-lea, cu filozofia sa orientata spre afaceri, a aratat importanta unui contract, si a bazei legale al unui acord liber incheiat intre doua sau mai multe parti, acest lucru influentand teoria acordului in dreptul international. Statele erau independente ca subiecti liberi si in consecinta ele pot fi angajate doar cu acordul lor. Nu exista o autoritate capabila teoretic si practic sa impuna reguli variatelor state-natiuni. Aceasta abordare si-a gasit expresia in teoria auto-limitarii sau a propriei-limitari care prevede ca statele pot fi obligate sa accepte dreptul international doar daca in prealabil au fost de acord sa se oblige.
Deciziile judiciare(Hotaririle judecatoresti) sunt considerate ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor DREPTULUI Intrnational Public.
Dictionar de drept international public "Forme specifice de exprimare a normelor acestui drept,care rezulta din acordul de vointa al statelor".
"Curtea a carei competenta este sa solutioneze disputele in conformitate cu dreptul international, trebuie sa supuna prevederilor sale: (a) conventiile internationale, (generale sau particulare), creand legi expres recunoscute de statele aflate in disputa; (b) cutuma internationale, (ca dovada a practicii generale acceptate ca lege); (c) principiile generale ale dreptului, (recunoscute de natiunile civilizate); (d) subiectul prevederilor art. 59, deciziile judiciare si teoriile doctrinarilor in domeniu cu intelesuri secundare pentru determinarea regulilor de drept"[16].
Htt://lawofwar.org/pinciples.htm.Aceasta lege de la Haga si in special normele respectind legile si cutumele de razboi pe uscat,au fixat drepturile si obligatiile beligerantilor in conducerea operatiunilor.
Curtea a declarat ca "regula cutumiara trebuie sa fie "in conformitate cu un obicei uniform si constant, practicat de statele in cauza"
in cazul Pescuitului Anglo-Norvegian. Regatul Unit, in argumentele sale impotriva metodei norvegiene de masurare a latimii marii teritoriale a facut referire la o regula a unui cutume acceptate potrivit careia, poate fi trasata o linie dreapta de-a lungul golfurilor la mai putin de 10 mile de la o proeminenta la alta, care poate fi privita ca o linie de baza pentru masurarea marii teritoriale. Curtea a respins aceste argumente aratand ca practica actuala a statelor nu justifica infiintarea unei asemenea cutume. Cu alte cuvinte, nu exista o suficienta uniformitate de comportament.
Influenta Regatului Unit, de exemplu, la dezvoltarea legii marilor si asupra respectarii legii in secolul 19, cand a avut puterea cea mai mare, a fost predominanta. Un numar de propuneri, mai tarziu acceptate ca parte a dreptului cutumiar, au aparut in acest fel. Printre multele exemple de genul asta, am putea evidentia pe cel al procedurilor navigatiei. In mod asemanator, impactul Uniunii Sovietice (acum Rusia) si a Statelor Unite asupra legii spatiului (aerian), a fost covarsitor.
In cazul Scotia, rezolvat de Curtea Suprema a Statelor Unite in 1971, o nava britanica, scufundase un vas american pe marile agitate. Curtea a decis ca procedurile de navigatie britanice, infiintate printr-un act al Parlamentului au format baza unei importante cutume internationale, din moment ce celelalte state au legiferat in termeni aproape identici. Ca urmare, vasul american, care nu a avut in functiune luminile corespunzatoare, poarta vina.
Problema cu care s-a confruntat a fost ciocnirea pe marile unde se aplica dreptul international, intre Lotus, un vapor francez, cu Boz-Kourt, un vapor turc. Cativa oameni de pe ultimul vas au fost inecati iar Turcia a sustinut ca acest fapt s-a datorat neglijentei ofiterului francez de supraveghere. Cand Lotus a ajuns la Istambul, ofiterul francez a fost arestat cu acuzatia de omucidere si s-a pus problema daca Turcia are jurisdictia de a-l judeca. Printre variatele argumente aduse, Franta a sustinut ca exista o regula de drept cutumiar care arata ca statul acuzat,Franta avea jurisdictie exclusiva in asemenea cazuri si ca potrivit acestei reguli, statul national al victimei, Turcia avea interdictia de a-l judeca. Pentru a justifica acest lucru, Franta a facut referire la absenta unor acuztii penale anterioare de catre alte state, in situatii similare si din acest fapt se deduce implicit acordul practicii care a devenit o cutuma legala.
O abordare asemanatoare a intervenit in cazul Tarmului Continental al Marii Nordului. In procesul general de delimitare a tarmului continental al Marii Nordului in urmarirea exploatarii petrolului si gazelor, limitele trebuie trasate divizand intreaga zona in sfere nationale. Totusi, Germania de Vest n-a fost de acord, nici Olanda sau Danemarca asupra liniilor frontaliere si problema a aparut in fata Curtii Internationale de Justitie.
Art. 6 al Conventiei de la Geneva referitor la Tarmul Continental in 1958 a aratat ca acolo unde nu se poate ajunge la un acord si in afara cazului in care circumstante speciale justifica o abordare diferita, linia frontaliera va fi determinata in conformitate cu principiul echidistantei de la punctele cele mai apropiate ale liniilor de baza de la care latimea marii teritoriale a fiecarui stat este masurata.
In cazul Azilului, Curtea Internationala de Justitie a discutat cererea Columbiei pentru o cutuma regionala sau locala, specifica Statelor Latino-Americane, care ar fi validat pozitia sa fata de dreptul la azil. Curtea a declarat ca "partea care se bazeaza pe o asemenea cutuma trebuie sa dovedeasca, ca aceasta cutuma a fost creata intr-o forma care a devenit obligatorie si pentru cealalta parte"
Art. 38 se refera la "conventiile internationale, fie ca sunt generale sau particulare care infiinteaza reguli expres recunoscute de statele contractante"
Carta Natiunilor Unite este, de exemplu, creatia unui cadru prestabilit pentru ocrotirea pacii si securitatii internationale, declarand in art. 2(6) ca "organizatia ar trebui sa se asigure ca statele care nu sunt membre ale Natiunilor Unite actioneaza in conformitate cu aceste principii (cuprinse in art. 2) acest lucru fiind necesar pentru mentinerea pacii si securitatii internationale"[35]. Se poate da exemplu si Acordul pentru Tarife si Schimburi din 1997 (GATT) care a pus baza unui cod comun de conduita in schimburile internationale si a avut un efect important asupra tarilor care n-au fost parti ale acordului, fiind acum cunoscut sub denumirea Organizatiei Mondiale a Schimburilor.
Aceste principii, consacrate in Carta O.N.U.,au fost afirmate in Declaratia Adunarii Generale a O.N.U. din 1976, fiid considerate norme imperative(de jus cogens) de la care statele nu pot deroga prin conventii cutumiare.
Actul final de la Helsinchi(1975) adoptat in cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa(in prezent O.S.C.E.) adauga principiilor mentionate alte trei:
a).Principiul inviolabilitatii frontierelor;
b).Principiul integritatii teritoriale;
c).Principiul respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale.
Sistemul Anglo-American a influentat sistemele multor tari din lume cum ar fi cel Francez sau German. Sunt multe elemente comune in legislatia Americii Latine si multe din statele Afro-Asiatice au imprumutat mult din practica juridica europeana in efortul lor de a moderniza structura administrativa a statului, de a adapta economia lor la cea occidentala si a intreprinde alte actiuni de acest gen
In cazul Colonistilor Germani din Polonia, Curteaabordand problema intr-o maniera negativista a declarat ca "drepturile personale recunoscute de legea existenta nu inceteaza la schimbarea suveranitatii. E greu de sustinut asta, desi legea a supravietuit, drepturile personale recunoscute de ea au pierit. Aceasta argumentare nu are la baza nici un principiu si este contrara opiniei si practicii generale". Curtea Internationala in cazul Canalului Corfu unde referindu-se la dovezi circumstantiale a aratat ca: "dovezile indirecte sunt admise in toate sistemele de drept si utilitatea lor este recunoscuta in deciziile internationale"
In cazul Laguna del Desierto (Argentin/Chile), Tribunalul a notat ca: o decizie avand autoritatea de res judicata este juridic obligatorie pentru partile disputei. Acesta este un principiu fundamental de drept international fiind in mod repetat invocat de jurisprudenta ceea ce inseamna ca autoritatea de res judicata este un principiu universal si absolut de drept international.
in art. 2(2) ca "toti membrii ca sa le fie asigurate drepturile si beneficiile rezultand din calitatea de membru, trebuie sa-si indeplineasca cu buna-credinta obligatiile asumate in conformitate cu prezenta Charta"
Curtea Internationala declara in cazul Testelor Nucleare ca: unul din principiile de baza care guverneaza crearea si indeplinirea obligatiilor indiferent de sursa lor, este principiul bunei-credinte.
Curtea Internationala de Justitie a avut in vedere legea statala pentru limitarea obligatiilor companiei si a subliniat ca daca va hotari asupra cazului nesocotind institutiile statale ale dreptului, fara justificare, va intampina serioase probleme legale. Ar pierde legatura cu realitatea pentru ca nu exista institutii de drept corespunzatoare la care Curtea ar putea apela
In art. 38 din decizie, el declara: Curtea are libertatea de a considera principiile echitatii ca parte a dreptului international ce trebuie aplicate.
Curtea a declarat in cazul Libia/Malta ca "judecata care este o emanatie a echitatii, nu poate fi o judecata abstracta ci una in concordanta cu legile; putem spune, deci, ca aplicarea lor ar trebui sa fie facuta cu, consecventa si prevedere; cu toate astea, sunt principii cu aplicabilitate generala"
Curtea Internationala mentiona in cazul Tunisia/Libia ca parte continentala: "trebuie limitata aplicarea principiilor echitatii in dreptul international si gasit un echilibru in considerentele privitoare la ele art. 74 realizeaza delimitarea zonelor intre statele cu tarmuri opuse sau alaturate prin acorduri avand la baza dreptul international dar urmarind gasirea unor solutii echitabile. O prevedere similara se aplica si prin art. 83 pentru delimitare tarmului continental.pentru a ajunge la un rezultat just.
In cazul Burkina Faso/Republica Mali, de exemplu, Curtea a aratat cu privire la fondul comun (elesteu) al Soum-ului, ca trebuie recunoscut Soum-ul ca frontiera comuna, asta in lipsa unei mentiuni precise in lege cu privire la pozitionarea liniei de frontiera, granita ar trebui sa imparta Soum-un, intr-o maniera echitabila. Aceasta se poate face prin impartirea fondului comun in parti egale.
Curtea Internationala a statuat in "Recomandarea sa referitoare la utilizarea si amenintarea cu arme nucleare", ca la baza legilor si principiilor privitoare la dreptul international umanitar sta nesocotirea cu care este privita umanitatea.
Cazul Pescuitului Anglo-Norvegian care incerca sa aduca recunoasterea liniilor de baza de la care se masoara marea teritoriala care a fost mai tarziu extinsa in urma Conventiei de la Geneva din 1958 cu Marea Teritoriala si Zona Contingenta.
Acest caz se referea la vapoarele construite in Liverpol la recomandarea Statelor Confederate, care urmau sa captureze 70 de nave federale in timpul Razboiului Civil American. Statele Unite au cerut despagubiri dupa razboi pentru distrugerea de la Alabama si alte nave, si cererea a fost acceptata de Tribunal. Marea Britanie incalcase acordurile de neutralitate si a fost obligata la plata unor despagubiri catre Statele Unite.
In doctrina juridica,valoarea de izvor de drept international a principiilor generale de drept,a fost si este inca contestata de autori ca(G. Geamanu, I. Diaconu).
Curtea in cazul Nicaragua a statuat ca cerinta de opinio juris ar putea sa derive din circumstantele adoptarii si aplicarii rezolutiilor Adunarii Generale. S-a notat ca relevanta lui opinio juris ar putea fi privita cu toata precautia necesara si dedusa din atitudinea partilor (Statele Unite si Nicaragua) si atitudinea Statelor fata de rezolutiile Adunarii Generale si-n special rezoluzia 2625 /XXV) numita Declaratia Principiilor Dreptului International privind Relatiile de prietenie si cooperare intre state in conformitate cu Carta Natiunilor Unite.
Declaratia de Recunoastere a Independentei Tarilor Coloniale si Populatiei acestora, din 1960, care a fost adoptata fara nici o opozitie (vot impotriva), doar cu noua abtineri, a urmat seria rezolutiilor care in termeni mai specifici sau general au atacat colonialismul si au cerut transformarea conceptului de autodeterminare ca principiu moral si politic, intr-un drept legal si o obligatie permanenta conforma cu Declaratia Principiilor Dreptului International din 1970.
Curtea Internationala in cazul Nicaragua, de exemplu, "exprimarea unor declaratii ale Adunarii Generale adoptate de state demonstreaza recunoasterea de catre acestea a principiului de interzicere a utilizarii fortei, ca problema marcanta a dreptului international. Curtea a pus problema in felul urmator, in Legalitatea Tratatului sau Folosirea armelor nucleare: "Curtea noteaza ca rezolutiile Adunarii Generale chiar daca nu sunt obligatorii pot avea uneori valoare normativa. Ele pot in anumite circumstante sa aduca dovezi importante pentru infiintarea unor reguli ori descoperirea unei opinio juris.
Actul Final de la Helsinki din 1975 este primul exemplu in acest sens. Acesta nu a fost un acord intre state, cu forta obligatorie dar influenta sa in Europa Centrala si de Est a atras atentia asupra rolului si importantei deosebite a drepturilor internationale ale omului care s-a dovedit a fi incalculabila.
Are 34 de membri din Africa, Asia, America si Europa care sunt alesi fiecare pentru cinci ani in ordinea inscrisa de guvernele nationale ale statelor. Comisia este ajutata in deliberarile sale de consultarile cu numeroase organizatii din afara, cum ar fi Comitetul Legal Consultativ Asiano-African, Comisia Europeana de Cooperare Legislativa si Consiliul de Juristi Inter-American.
Dreptul Mari din 1958, Relatiile Diplomatice din 1961, Relatiile Consulare din 1963, Misiunile Speciale din 1969 si Dreptul Tratatelor din 1969. Desigur, aceasta procedura simpla nu este urmata intotdeauna, ca de exemplu in cazul multor conferinte ca cea din 1974 de la Caracas, Geneva si New York din 1975 pana-n 1982 necesare pentru adoptarea conventiei Legii Marilor.
In discursul sau catre Adunarea Generala in 1997, presedintele Schwebel a mentionat referitor la decizia in cazul Gabčikovo - Nagymaros a barajului Dunarii ca hotararea luata este notabila, mai mult sau mai putin, datorita latimii si adancimii lucrarii si importantei acordate acesteia de catre Comisia Internationala. Hotararea Curtii subliniaza unele idei urmarite in dezbaterile Comisiei, toate acestea respectand tratatele si legile internationale privitoare la cursurile apelor.
Art. 53 din Conventia Legii Tratatelor din 1969 sustine ca un tratat va fi nul daca in timpul punerii concluziilor sale, intra in conflict cu o norma coercitiva, generala, de drept international. Aceasta regula (jus cogens) se va aplica de asemenea in contextul legilor cutumiare asa incat nici o derogare nu ar trebui permisa unor asemenea norme de catre cutume locale sau speciale.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 3034
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
