VICTIMA SI VICTIMOLOGIA

VICTIMA SI VICTIMOLOGIA

Rolul victimei in comiterea infractiunii

In cadrul legislatiei noastre, atat in Codul penal cat si in Codul de procedura penala, privitor la raportul infractor - victima, atentia este concentrata maximal asupra celui ce savarseste fapta antisociala si mult mai putin asupra celui ce suporta efectele directe ale comiterii infractiunii, mai ales in cazul infractiunilor de violenta (omor, lovitura cauzatoare de moarte, viol, talharie etc.).

Desi victimei i s-a acordat mai putina atentie din partea legiuitorului, analiza si cunoasterea locului si rolului pe care acesta il ocupa atat in activitatea infractionala cat si in cea judiciara (depistarea si sanctionarea infractorului) contribuie, pe de o parte la formarea unor recomandari pentru conduita preventiva si autoprotectiva in raport cu pericolul victimizarii si, pe de alta parte, la o mai rapida si mai corecta aplicare a legii in cazul savarsirii infractiunilor. Prin victima intelegem "orice persoana umana care sufera direct sau indirect consecintele fizice, materiale sau morale ale unei actiuni sau inactiuni criminale".[1]

Daca in criminologia clasica victima era cercetata doar ca persoana ce sufera, in criminologia moderna victima este cercetata si prin rolul sau contributiv la crima, curent ce se numeste victimologie si reprezinta, prin intermediul criminologiei clinice, o ramura a criminologiei generale.[2]

Din punct de vedere istoric, radacinile academice ale vctimologiei sunt legate de o serie de lucrari aparute in perioada anilor 1940 si 1950. S-a considerat ca victimele sunt elemente valoroase de studiu, deoarece ele apar ca jumatate a "diadei"(perechii).

Printre primii oameni de stiinta care s-au considerat ei insisi "victimologi" se numara Mendelsohn (1940), care a examinat rezistenta oferita de victimele violului. In 1947 Mendelsohn prezinta lucrarea privind contributia victimei la crima la Societatea de psihiatrie, psihologie si medicina legala din Bucuresti, iar in 1973 organizeaza primul Congres al victimilogiei la Tel Aviv.

Ulterior von Hentig in 1948 publica lucrarea "Criminalul si victima sa" si s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusa a unor categorii de indivizi cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte batrani, imigrantii recenti, membrii unor grupuri minoritare, cei cu tulburari mentale.

In perioada anilor 1960 si 1970, criminologii si reformatorii au argumentat ca insisi infractorii au fost victime ale saraciei, pregatirii scolare insuficiente, lipsei locurilor de munca, discriminarii, relatiilor familiale dezorganizate si altor institutii sociale. Incepand cu anul 1970, victimologia devine tot mai mult o arie de specializare iar astazi, ea este studiata in S.U.A. in peste 150 de colegii si universitati.

O contributie decisiva la fundamentarea stiintifica a victimologiei a avut-o criminologul si juristul roman Vasile V. Stanciu. In conceptia acestui autor exista doua tipuri de victimologii: una, ce se concretizeaza asupra personalitatii victimei unui act criminal si, alta, ce se axeaza pe evaluarea aspectelor materiale, a diverselor prejudicii aduse victimei .

Prin metoda sa de pledoarie "Pledoarie criminologica " Vasile V. Stanciu evidentiaza ideea de cuplu penal si psihologic, care se creeaza intre criminal si victima. Din acest punct de vedere el reevalueaza abordarile de ordin juridic specifice secolului 19, in care accentul pus pe cercetarile criminologice revenea, aproape exclusiv, studierii comportamentului delictual al infractorului.Vasile V. Stanciu afirma ca oamenii nu sunt superiori sau inferiori ci comportamentari, ca nu exista victime prin vocatie si criminali totdeauna vinovati, cuplul victima - agresor nefiind antagonist ci complementar, de unde nevoia de a nu considera criminalul totdeauna culpabil si victima totdeauna inocenta, partajarea lor intr-un act agresiv fiind nu numai o problema stiintifica si umana ci si juridica.

Desi exista multe aspecte ce tin de relatia infractor - victima de care se intereseaza victimologii, cel mai important dintre ele se refera la faptul daca victimele pot sau nu sa imparta intr-o anumita masura responsabilitatea cu infractorii ce comit acte de natura antisociala impotriva lor. Introducand notiunea de "victima activanta ", prin care intelegem rolul jucat de victima in declansarea mecanismelor latente ale infractorilor, H. von Hentig ajunge la concluzia ca, direct sau indirect, si victima poarta o parte de vina in desfasurarea actiunii infractionale. Pe linia sustinerii ideii ca victima poarta o anumita parte de raspundere in desfasurarea activitatii infractionale a aparut si conceptul de "potential de receptivitate victimala ", propus de Mendelsohn (1956), care inseamna gradul de vulnerabilitate victimala a unui individ, acesta fiind conditionat de o multitudine de factori precum : varsta, sexul, aspect bio-constitutional, pregatire socio-culturala, Q.I., caracteristici psihocomportamentale. De exemplu, neglijenta, superficialitatea, exagerarea eului etc. pot corela cu valori crescute ale nivelului vulnerabilitatii victimale.[4]

Tot pe linia posibilitatilor de evaluare si masurare, unii autori si-au exprimat speranta ca va fi posibil, intr-un viitor apropiat, sa se calculeze "indexul vulnerabilitatii" in vederea prezicerii posibilitatii ca un individ dat sa devina victima unei anumite categorii de caracteristici precum sexul, varsta, rasa, venitul, ocupatia, statutul material, localitatea etc., deoarece acesti factori s-au dovedit a fi inalt corelati cu ratele victimizarii.

Pana a se zari insa modalitatea de calcul, gradul de vulnerabilitate victimala poate fi precizat prin intermediul a doua categorii de factori :

a)                 factori personali; retardatii mintal sau cei normali dar cu o valoare mai scazuta a Q.I., imigranti noi, indivizi cu achizitii modeste pe linia educationala sau cei cu o redusa experienta sociala si interactionala pot fi usor victimizati de infractori ce folosesc minciuna si frauda; indivizi care sunt handicapati fizic, persoanele foarte in varsta sau fragile, minorii, femeile este posibil, de asemenea, ca ei sa fie destul de frecvent tinta atacului infractorilor violenti;

b)                factori situationali; unii indivizi sunt in mai mare masura susceptibili de a fi victimizati decat altii in anumite perioade de timp sau cand se afla in anumite situatii. De exemplu, turistii constituie un grup vulnerabil, datorita unor consideratii legate de timp, bani etc., putini dintre acestia sunt dispusi sa participe la rezolvarea cauzelor de catre sistemul judiciar.

. Aspecte privind tipologia in victimologie[5]

Plecand de la una din cele 5 solicitari majore adresate psihologiei judiciare, formulate de catre D.M.Gottfredson si anume, nevoia imbunatatirii metodelor de clasificare a persoanelor, in speta a infractorilor, consideram ca aceasta trebuie sa fie extinsa si asupra celui de-al doilea "partener" al cuplului penal, adica asupra victimei.

Incercarile de clasificare a victimelor se lovesc de o multitudine de dificultati care pot fi sistematizate astfel :

1. Marea diversitate a infractiunilor si, in consecinta a categoriilor de victime;

2. Practic, victimele apartin, chiar daca au pareri diferite, tuturor categoriilor de variabile: varsta, sex, pregatire socio-profesionala, rol-status social, rol-status economic etc. ;

3. Diferentele mari interindividuale in grupurile de victime in ceea ce priveste responsabilitatile si rolul jucat in comiterea infractiunii.

Cu toate acestea, diversi autori s-au straduit sa realizeze clasificari in functie de o serie de criterii. Un prim criteriu il poate constitui, desigur, categoria infractionala, in urma careia o persoana sau mai multe sunt victimizate. Astfel, putem diferentia :

a)      victime ale infractiunii de omor;

b)      victime ale infractiunii de vatamare corporala;

c)      victime ale infractiunii lovitura cauzatoare de moarte;

d)      victime ale infractiunii de viol;

e)      victime ale infractiunii de talharie;

f)        victime ale infractiunii de furt etc.

Folosind relativ aceleasi criterii, A.Karmen diferentiaza urmatoarele categorii de victime :

copii disparuti;

copii maltratati fizic si sexual;

persoane in varsta - victime ale crimei;

femei maltratate;

victime ale atacului sexual;

victime ale soferilor in stare de ebrietate.

Cele mai multe clasificari insa iau in atentie criteriul privind gradul de implicare si de responsabilitate al victimelor in comiterea infractiunii. Astfel, Mendelsohn (1956) diferentiaza urmatoarele categorii :

complet inocent;

avand o vinovatie minora;

la fel de vinovat ca si infractorul;

mai vinovat decat infractorul;

cel mai vinovat, responsabilitate totala in comiterea infractiunii;

simulant sau cofabulator.

Dupa cum se poate observa, aceasta tipologie foloseste practic o scala gradata privitoare la raspunderea ce revine celor doi "parteneri" ai cuplului penal privind comiterea infractiunii. La o extremitate a ei se afla nevinovatia iar la cealalta, intreaga responsabilitate a victimei. Este deosebit de interesant din punct de vedere psihologic si psihosocial, faptul ca, pe parcursul scalei se intalnesc cazuri in care responsabilitatea victimei este "impartita" cu cea a infractorului, culminand cu situatia in care, daca respnsabilitatea apartine in intregime victimei, in mod paradoxal, infractorul apare ca fiind inocent, nevinovat.

Incurcarile de clasificare, a victimelor nu sunt foarte noi, ele fiind initiate chiar de catre "parintele" victimologiei Hans von Hentig. Plecand de la diferentierea victimelor inascute de victimele societatii, in ultimile sale lucrari, utilizand drept criterii factorii psihologici, biologici si sociali, contureaza treisprezece categorii de victime.

Victimele nevarstnice, constituie o categorie, care se pune usor la indemana agresorilor. Fiind neevoluati fizic, naivi si fara experienta sub aspect mintal, copii pot fi usor victimizati. Printre cele mai frecvente forme de victimizare, Hentig mentioneaza : rapirea lor mai ales daca parintii sunt bogati sau daca au asigurare de viata; utilizarea lor de catre infractori adulti drept complici la diferite infractiuni; masturbarea si abuzul sexual.

Femeile ca victima, apar mai ales in cazul infractiunilor de ordin sexual. Desigur, aceasta situatie este valabila in primul rand pentru femeile tinere. In cazul femeilor in varsta, mai ales daca acestea au un statut economic ridicat, devin victime ale unor infractiuni motivate material.

Varstnicii pot deveni victime ale unor infractori care, pe de o parte, ii banuiesc ca au o anumita avere (bani adunati pentru "zile negre") si, pe de alta parte, profita de slabiciunea lor fizica si de imposibilitatea de aparare.

Consumatorii de alcool si de stupefiante, fata de alte categorii de victime, sunt in cea mai mare masura expusi. Astfel, autorul arata ca, din totalul barbatilor asasinati intr-o anumita perioada, 66,6% erau alcoolici. Foarte frecvent, consumatorii de alcool mai ales, sunt expusi actiunilor victimizante ale hotilor de buzunare, cartoforilor etc., iar consumatorii de droguri sunt expusi in special pericolului de auto victimizare.

Imigrantii pot sa cada usor prada victimizarii, deoarece imigratia constituie o reducere temporara - la un grad extrem de neajutorare - in domeniul relatiilor umane vitale. Ignorarea limbii in noua "patrie", lipsa de mijloace materiale, ca si ostilitatea bastinasilor constituie un complex ce reprezinta o atractivitate pentru infractori, care exploateaza starea de mizerie si de credulitate a noului venit.

Minoritatile etnice pot apare in calitate de victime mai ales datorita activitatii bazate pe discriminarea rasiala.

Indivizii normali, dar cu o inteligenta redusa, in conceptia lui Hentig, sunt nascuti spre a fi victime, deoarece stupizenia victimelor si mintea brilianta a excrocilor face sa se succeada manevrelor lor, in fond foarte transparente.

Indivizii (temporar) deprimati, datorita nivelului scazut al reactivitatii fizice si psihice pot sa cada usor prada victimizarii.

Indivizii achizitivi, adica cei care, in orice imprejurare, cauta sa profite si sa-si mareasca bunurile. Aceasta tendinta insa, nu duce numai la crima ci, adesea, la victimizare. Astfel, dupa cum remarca Hentig, cei saraci dar hrapareti cauta prin castiguri sa-si dobandeasca o mai mare securitate, hraparetii din clasele mijlocii dresc sa obtina bunuri de lux, iar bogatasii hrapareti doresc sa-si mareasca averea. Acestia din urma sunt cei mai expusi victimizarii.

Indivizii destrabalati si desfranati sunt cei care, din pricina indiferentei si a dispretului fata de legi, devin foarte vulnerabili fata de manevrele iscusite ale infractorilor.

Indivizii singuratici si cu "inima zdrobita" sunt vulnerabili la victimizare deoarece cu greu pot suporta singuratatea si frustrarile, mai ales sentimentale, la care i-a supus viata. Starea lor psihica generala le confera o credulitate marita expunandu-i la multiple pericole de victimizare,    precum: furturi, fraude, inselatorii si chiar crime.

Chinuitorii sunt cei care, in urma chinurilor prelungite la care supun unele persoane, mai ales in cadrul familiei, ajung jertfa reactiilor agresive ale acestora. De exemplu, un tata, care, alcoolic fiind isi chinuie familia multa vreme pana cand in cele din urma a ajuns sa fie asasinat de propriul sau fecior.

Indivizii "blocati" si cei "nesupusi". Individul blocat este cel incurcat in fel de fel de datorii. Este cazul oamenilor de afaceri sau bancherilor faliti care nu mai pot face fata situatiei lor pe cai legale si foarte usor cad victime unor "binevoitori" care le ofera "solutii". In categoria celor "nesupusi" intra aceia care, atacati fiind, nu se lasa lesne victimizati astfel incat constituie o grupa de "victime dificile" fata de cei care se lasa victimizati cu usurinta - "victime usoare".

Una dintre clasificarile cele mai valoroase si mai utile din punct de vedere stiintific este cea a lui Stephen Schafer (1977). Folosind drept criterii gradul de participare si, desigur, de raspundere a victimei in comiterea infractiunii, Schafer diferentiaza urmatoarele sapte categorii de victime :

Victime care anterior faptului infractional nu au avut nici o legatura cu faptasul. "Intalnirea" dintre victima si infractor la locul infractiunii este totalmente intamplatoare. Este cazul functionarului de la ghiseul unei banci care cade victima unui infractor.

Victime provocatoare sunt cele care, anterior victimizarii lor, au comis ceva - constient sau inconstient - fata de infractor. Asemenea cazuri pot fi intalnite atunci cand o persoana (victima ulterioara) se comporta arogant fata de viitorul infractor, sau daca nu-si tine o promisiune data solemn, ori daca intra in legaturi cu iubita infractorului etc.

Victime care precipita declansarea actiunii raufacatorului. Este cazul persoanelor care, prin conduita lor, influenteaza raufacatorii in a comite infractiuni, desi intre ei nu a existat niciodata o legatura. Astfel, ca exemple, se pot cita : persoana care tranteste portiera masinii dar uita s-o incuie, femeia care umbla seara prin locuri putin frecventate cu o costumatie provocatoare.

Victime slabe sub aspect biologic. Este cazul persoanelor care prezinta slabiciuni din punct de vedere psihic sau fizic si, din aceasta cauza, sunt usor victimizate. Daca totusi se pune problema vinovatiei, raspunderea revine in primul rand persoanelor care sunt obligate sa le supravegheze si sa le asigure paza juridica (rude, surori de caritate, ingrijitori etc.).

Victime slabe sub aspect social sunt acele persoane care apartin unor grupuri minoritare etnice sau care apartin unor religii neagreate de catre comunitate. Fara sa aiba nici un fel de vina, asemenea persoane pot sa cada frecvent victima agresiunii manifestate de catre reprezentantii comunitatii.

Victime autovictimizante sunt acele persoane care orienteaza agresiunea catre propria persoana. Dragomaniile, suicidul, inversiunile sexuale etc. sunt acele acte deviante sau chiar criminale in care cel lezat joaca atat rolul de criminal cat si pe cel de victima.

Victime politice sunt persoanele care au de suferit din cauza convingerilor lor, convingeri care nu trebuie sa se materializeze neaparat in actiuni.

. Diferite categorii de victime : particularitati specifice

1.2.1. Victimizarea femeii[6]

Femeia face parte din categoria persoanelor (impreuna cu copiii si cei foarte in varsta) ce reprezinta un grad mare de vulnerabilitate victimala, date fiind caracteristicile sale bio-constitutionale si psihocomportamentale. Prin traditie feminitatea desemneaza o serie de trasaturi de personalitate specifice femeii, precum : sensibilitate, finete, activitate ordonata, sentimente deosebite, preocurari pentru frumos, emotivitate, inteligenta analitica, aptitudini educationale. Dar tot prin traditie, imaginea femeii in raport cu cea a barbatului (locul ei in sistemul activitatii familiale si sociale) a fost in general devalorizata, barbatii, mai ales cei casatoriti, avand drepturi depline, inclusiv de aplicare a sanctiunilor bazate pe agresiunea fizica. Femeia a trebuit sa suporte de-a lungul timpului multe variante de umilire, desconsiderare si chiar maltratare si toate acestea ca urmare a unor norme socio-culturale acceptate si promovate de grupurile si macrogrupurile de apartenenta. Formele de victimizare la care a fost supusa femeia au variat de la o cultura la alta, de la o etapa istorica la alta, de la forme mai putin agresive pana la forme violente, fizic si psihic traumatizante. Uneori femeia a trebuit sa accepte, conform "comenzii sociale", pedepsirea fizica (bataia) din partea sotului sau a tatalui ca pe ceva firesc si normal, alteori a trebuit sa accepte completa izolare; acoperirea totala a corpului, inclusiv a fetei, alteori a trebuit sa suporte incomoditatile centurilor de castitate, alteori a trebuit sa suporte consecintele "regulilor" sociale privind conduita barbatului adoptata pentru deflorarea femeii. Astfel, unele dintre aceste "reguli" prescriau ca femeia trebuia sa fie batuta chiar la inceputul casatoriei, ca sa stie de "frica barbatului" toata viata; altele permiteau barbatului sa-si etaleze capacitatile virile in functie de numarul de zile de convalescenta a femeii dupa deflorare.

Desigur ca, de-a lungul timpului, transformarile sociale si modificarile pe plan etno-cultural au actionat profund asupra feminitatii si respectiv asupra schimbarii rolului femeii in societate, precum si a raporturilor dintre feminitate si masculinitate. Cucerirea unor drepturi egale cu barbatul, accesul femeilor la scolarizare si cultura, exercitarea de profesii si asumarea de roluri care apartineau barbatilor, au redus distantele si divergentele dintre feminitate si masculinitate, in sensul ca feminitatea a castigat si castiga pe linia unor caracteristici comportamentale : initiativa, independenta, spirit de organizare, indrazneala, forta, atitudini si aptitudini de conducere etc.

Dintre formele de victimizare cel mai frecvent intalnite o constituie violul. Violul constituie un raport sexual cu o partenera, prin constrangere sau profitand de imposibilitatea de a se apara ori de a.si exprima vointa. Dupa Mina Minovici exista patru mari grupe de viol :

reducerea la neputinta a victimei prin forta brutala. Se tine cont de raportul de forta fizica dintre victima si agresor. Asa dupa cum reiese din cazuistica medico-legala, o femeie robusta, sanatoasa nu poate fi violata de un singur barbat decat in situatii speciale si anume cand este atacata prin surprindere, cand i se aplica o lovitura puternica, cand este sub influenta unor substante ce induc o ingustare a campului constiintei (alcool, tranchilizante, somnifere etc.) si cand violenta se face si sub amenintarea unei arme;

violul prin constrangerea morala, cum ar fi amenintarea cu o arma ce anihileaza rezistenta victimei sub imperiul groazei;

violurile prin asa-zisele abuzuri de situatie;

violul la femeile cu stari patologice fizice si mentale (afectiuni neurologice tulburari psihice ce altereaza discernamantul) .

Exista si cazuri de viol in somnul hipnotic si somnul natural. In unele tari violul a fost si este considerat unul dintre cele mai teribile si strict interzise acte interpersonale. Printre anii 1930 si 1968 in S.U.A., 455 de barbati au fost executati pentru acest gen de infractiune iar din 1976, inchisoarea pe viata a devenit pedeapsa maxima.

O alta forma de victimizare a femeii o constituie maltratarea si chiar uciderea de catre sot. Cauzele pot fi multiple : conflicte intra-conjugale, infidelitatea sotiei sau suspiciuni ale sotului privind fidelitatea conjugala, gelozia, sot alcoolic sau bolnav psihic (psihopat, psihotic). In unele cazuri, ca urmare a frecventelor amenintari si agresiuni fizice, sotiile pot comite ele insele infractiuni, inclusiv crime (omucidere) asupra sotilor. Femeile sunt in mult mai mare masura victimizate (ucise) de catre soti, desi numarul crimelor comise de soti este destul de mare. Si in ceea ce priveste sotiile, motivele sunt diverse. Cea mai dificila situatie o prezinta cauzele in care sotiile victimizate (maltratate) mai mult ajung , la randul lor, sa victimizeze (sa-si ucida sotii). Asemenea cazuri par a fi paradoxale; victima initiala apare in calitate de infractor (criminal). Stabilirea gradului de vinovatie a celor doi membri ai cuplului penal este extrem de dificila. Pana la comiterea crimei, sotul si a victimizat sotia dar este posibil ca aceasta sa-l fi provocat continuu, prin diferite acte comportamentale iar, dupa un timp, sotia, nemaiindurand tratamentul violent aplicat de catre sot, raspunde prin violenta si il ucide.

Victimizarea sotiei poate fi datorata in intregime conduitei ostile si agresive a sotului dar, totodata, poate sa existe si o contributie mai mare sau mai mica a conduitei sotiei, in sensul ca ea poate provoca, direct sau indirect, prin raspunsurile sale comportamentale, actele victimizante ale sotului sau. De un mare ajutor pentru atenuarea conflictelor intramaritale si a situatiilor victimizante mai ales asupra sotiei poate fi psihoterapia conjugala si familiala. Asemenea sprijin si ajutor ar reduce mult posibilitatea comiterii unor acte victimizante, inclusiv cele foarte grave, comise in cdrul relationarii conjugale.

1.2.2. Victimizarea copilului

Copilul face parte, de asemenea, din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimala crescuta, datorita particularitatilor psihocomportamentale si de varsta specifice: lipsiti aproape complet de posibilitati fizice si psihice de aparare, capacitate redusa de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, in special a adultilor, capacitatea redusa de intelegere a efectelor, a consecintelor unor actiuni proprii sau ale altor persoane, imposibilitatea lor de a discerne intre intentiile bune si rele ale altor persoane, nivelul inalt de sugestibilitate si al credulitatii, sinceritatea si puritatea sentimentelor, gandurilor si intentiilor lor etc.

Datorita acestor caracteristici, ei pot fi usor antrenati in actiuni victimizante pentru ei, pot fi manevrati, mintiti, determinati sa comita acte ale caror consecinte negative pentru alti si pentru ei nu pot sa le prevada.

Fiind uneori in imposibilitate de a rezista unor promisiuni, recompense etc., oferite mai ales de catre persoanele adulte, care aparent le inspira incredere si securizare emotionala, pot sa cada usor prada unor infractori nervosi care nu se abtin de la cele mai abominabile fapte (furt, jaf, viol asupra fetitelor, crime etc.).

Forme foarte grave de victimizare a copilului se intalnesc, din nefericire, in carul familiei, cum ar fi bataia si incestul, cu consecinte extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare si maturizare psihocomportamentala a acestuia.

In ceea ce priveste bataia, cei mai ardenti "teoreticieni" sustin ca aceasta metoda are o dubla valoare: retroactiva - durere fizica si morala resimtita pentru o conduita gresita si procativa, adica inhibarea pentru viitor a unor asemenea acte comportamentale. Ce mijloace sunt mai eficiente, cat timp trebuie sa dureze, cat de mare trebuie sa fie durerea pricinuita, care este cel mai bun context de aplicare etc. , sunt doar unele din intrebarile la care nu s-a formulat inca un raspuns unanim acceptat de catre "specialisti".

Din nefericire insa, in viata de zi cu zi si pe multe meridiane ale globului, bataia este frecvent folosita luand uneori forme deosebit de grave, producand copiilor leziuni corporale si chiar decesul. Violenta manifestata in cadrul familiei si mai ales asupra copiilor a atras mai demult atentia specialistilor care, la randul lor, au increcat sa evidentieze structurile de personalitate specifice celor ce maltrateaza copiii, mecanismele si dispozitivele motivationale care sustin asemenea forme de conduita, consecinte imediate si de perspectiva asupra sanatatii fizice si psihice a copiilor supusi unui asemenea tratament.

Urmari deosebit de grave asupra personalitatii copilului (fetitei) il are incestul, asemenea cazuri fiind, din nefericire, foarte frecvente. Desi sunt si unele studii care arata ca molestarea sexuala a copilului nu lasa urme peste timp asupra personalitatii acestuia, totusi, cele mai multe dintre ele subliniaza faptul ca asemenea fapte afecteaza in mod indubitabil evolutia normala a victimei si anume: - cei vinovati, spre deosebire de victimizati, sufera intr-un grad inalt de anxietate si depresie; - prezinta nivele foarte scazute privind autoestimarea sexuala (de exemplu, sunt insatisfacuti dupa actul sexual sau mai adesea se afla in situatii sexuale penibile); - pentru victimile masculine molestate de barbati creste de 4 ori posibilitatea de a deveni homosexuali.

1.2.3. Victimizarea persoanelor in varsta

Persoanele in varsta prezinta, de asemenea un grad inalt de vulnerabilitate victimala. Batranetea, etapa finala a vietii omului, care incepe aproximativ pe la varsta de 65-70 de ani, cuprinde urmatoarele etape: intre 65-70 de ani: perioada de trecere si adaptare; intre 70-80 de ani: batranetea propriu-zisa; intre 80-90 de ani batranetea avansata; dupa 90 de ani: marea batranete.

Spre deosebire de persoanele de varsta anterioare, batranetea prezinta o serie de caracteristici specifice: - predominarea proceselor involutive, reducerea treptata a potentialului energetic si a capacitatii vitale, adoptative; - diminuarea factorilor perturbatori din mediul exterior; - accentuarea fenomenelor de sclerozare, scaderea labilitatii functionale a organelor de simt si a sistemului nervos, a mobilitatii si rapiditatii miscarilor.

Din punct de vedere psihologic, batranetea prezinta dezorganizari mai putin ample decat cele in plan bio-fiziologic si aici, mai ales, in cadrul functiilor ce sunt direct legate de caracteristicile bio-fiziologice ale sistemului neuroendocrin: concentrarea si stabilitatea atentiei, vivacitatea si spontaneitatea imaginatiei, flexibilitatea gandirii, stabilitate emotionala, rezistenta la stres. La toate acestea se adauga sentimentul de insecuritate, accentuarea tendintei de reactualizare si retraire a trecutului experimental si totodata, de interpretare a prezentului prin prisma lui, cresterea gradului de dependenta interpersonala, slabirea dinamismului instinctiv.

Intre varsta cronologica si cea psihologica la batranete nu exista intotdeauna o coincidenta, procesul de imbatranire este puternic individualizat, fiind influentat de o multitudine de factori precum : factori bio-constistutionali, regimul de viata, factori stresanti, raportul general intre reusita si esec in intreaga viata.

Batranii pot sa traiasca separat de urmasii lor, avand casa si bunuri proprii sau sa traiasca inmpreuna cu alte persoane, fie descendentii lor, fie persoane ce nu se afla in relatii de rudenie cu ei, dar care ii ingrijesc. Procesul de victimizare ce poate avea loc in cadrul familial de apartenenta, cei care il victimizeaza fiind rude sau persoane straine ce le poarta de grija, sau in afara acestuia, initiatorii actiunii victimizante fiind de cele mai multe ori infractori. Acestia din urma, profitand de capacitatea redusa a batranilor de a se apara, precum si de alte caracteristici psihocomportamentale specifice ale acestora (credulitate, neglijenta, uitare, confuzie etc.), pot comite acte infractionale grave, inclusiv crime. Printre cele mai frecvente motive se numara jaful. In unele situatii infractorii cunosc direct sau indirect bunurile si valorile pe care la poseda unii batrani, in altele ei actioneaza in baza presupunerii ca acestia detin bani sau bunuri adunate pe parcursul vietii sau pastrate pentru asigurarea traiului in ultimii ani de viata si chiar pentru inmormantare, cazuri mai frecvent intalnite fiind in mediul rural, unde persoanele in varsta isi pregatesc din timp tot ce este necesar, inclusiv bani.

In ultimii ani, cercetatorii insista tot mai mult privind departajarea in doua categorii de victimizare a persoanelor in varsta :

a)      crime de strada, comise de persoane total straine;

b)      maltratarea batranilor de persoane cunoscute.

In prima categorie, regasim infractiunile de furt si talharie, avand ca obiectiv principal jefuirea victimei. In a doua categorie intra diferitele forme de maltratare a batranilor, de altfel, cea de-a treia forma de voilenta manifestata in familie (primele doua fiind maltratarea sotiei si a copilului). Termenul de maltratare a persoanelor in varsta a aparut in anii '80, problema respectiva atragand atentia atat a juristilor cat si a altor specialisti (gerontologi, terapeuti de familie etc.).

Astazi maltratarea persoanelor in varsta se refera la o multitudine de acte victimizante intentionate cum ar fi: agresiunea fizica, agresiunea psihica, exploatarea financiara prin minciuna si furt; neglijarea lor prin: ignorarea prezentei lor, privarea de hrana si medicamente etc.

In cadrul familiei, cei care victimizeaza persoanele in varsta sunt cei cu care locuiesc: fiul, fiica, nepotii etc., iar in institutiile sociale de asistenta persoanele obligate prin lege in a-i ingriji.

O serie de cercetatori care s-au ocupat de studiul acestui fenomen au scos in evidenta urmatoarele aspecte:

- victimizatorul persoanelor in varsta este cel mai frecvent o ruda, in special frate, sot sau copil; mai rar, poate fi nora sau ginere, nepot, nepoata, prieten sau vecin;

- victima tipica este femeia de peste 60 de ani, bolnavicioasa si suferinda;

- in cele mai multe cazuri, victima si victimizatorul locuiesc in aceeasi casa dar izolati social in raport cu prietenii, vecinii si rudele care ar putea sa intervina in a pune capat procesului de victimizare;

- victimizatorii tind sa devina suprasolicitanti in raport cu victimile care devin depresive, izolate si dependente;

- cand parintii care se afla in aceeasi casa sunt maltratati fizic, cel mai frecvent victimizatorii sunt fiii; daca fiicele sunt abuzive, victimizarea ia in mod uzual forma neglijarii emotionale. La randul lor, o parte din victimele in varsta, au fost parinti abuzivi;

- frecvent personalul cu raspunderi privind ingrijirea celor in varsta sunt suspectati de a-si neglija aproape complet obligatiile ce le revin.

1.2.4. Autovictimizarea

O categorie aparte de victime sunt persoanele care orienteaza procesul victimizarii catre sine, acesta devenind, de fapt, proces de autovictimizare. Forma tipica si cea mai grava, o constituie suicidul. Suicidul apare ca un act agresiv specific uman, numai omul avand constiinta mortii (constiinta mortii este specific umana, animalele avand doar instinct de conservare).

Conceptiile sociologice au facut din suicid un act de "fuga" dintr-o realitate intolerabila, un act datorat solitudinii sau izolarii (mai ales la batrani), un act ce reflecta scaderea functiei de socializare a familiei. Conceptiile psihologice au considerat sinuciderea un act al disperarii si culpabilizarii excesive iar conceptiile psihiatrice au considerat suicidul un act patologic, fiind cunoscute bolile psihice cum este psihoza maniaco-depresiva, care a facut sa se admita ca este o boala a sinuciderii. Conceptiile psihanalitice au considerat suicidul defularea unei frustratii acute refulata in subconstient si readusa in constiinta cu ajutorul unor factori externi. Conceptiile mixte admit suicidul ca fiind consecinta unei personalitati fragile care intr-o situatie ambientala nefavorabila, decompenseaza comportamentul intr+un act abolitic de suicid. In realitate, suicidul este o conduita devianta ce exprima ruperea legaturilor individului cu grupul social si are subsecvent, ca factor declansator, o criza acuta de constiinta. Cu cat disproportia dintre motiv (banal) si act (prin mijloace grave) este mai accentuata, cu atat aceasta criza este mai acuta si chiar patologica .

In fiecar an, in unele tari, un mare numar de persoane se sinucid. De exemplu, in S.U.A., numarul victimelor se ridica la 28.000 iar in alte tari din vestu Europei, Japonia, numarul victimelor si rata sinuciderilor sunt semnificativ mai mari.

In Ronania avem de-a face cu o crestere alarmanta a sinuciderilo. Astfel, in conformitate cu un interesant studiu, in 1998 s-au inregistrat, in intreaga tara 3.650 de sinucideri, ceea ce reprezinta o crestere impresionanta fata de anii precedenti; o crestere cu 6,4% fata de 1996 (3.474 cazuri in 1997 si 2.933 in 1996)[9].

Raportat la diferite variabile, situatia, din punct de vedere statistic, se prezinta in felul urmator:

a)                  incidenta sinuciderilor in functie de sex : in 1998 sinuciderile la barbati au depasit semnificativ numarul sinuciderilor la femei (62% barbati fata de 38% la femei);

b)                  modalitati prin care se realizeaza sinuciderile; acestea au fost clasificate in: spanzurari, precipitari, intoxicatii voluntare, plagi taiate sau intepate, electrocutii, submersii, sinucideri prin aruncarea in fata trenului sau metroului si plagi impuscate. Din punct de vedere statistic situatia se prezinta in felul urmator: pe primul loc se afla spanzurarile (39%), apoi precipitarile (29%) si sinuciderile prin ingestie de substante toxice (22,7%), care cumuleaza impreuna marea majoritate a cazurilor de sinucidere (aproximativ 91%).

c)                  In functie de metoda folosita si de sexul subiectilor, se constata ca exista anumite modalitati de sinucidere preferate in mod net de sexul barbatesc:

spanzurarea (80% au fost barbati si 20% femei);

sinuciderea prin plagi taiate/intepate (8 cazuri barbati si doar 2 cazuri femei);

sinuciderea prin aruncare in fata trenului (6 cazuri barbati si doar 2 cazuri femei);

impuscare (4 cazuri barbati si nici unul la femei);

precipitarea este preferata practic in mod egal de barbati si femei in timp ce sinuciderea prin intoxicatie voluntara este net preferata de femei (62% femei si 38% barbati);

d) locul in care s-au produs sinuciderile ; in 44 de cazuri nu au fost informatii precise; in resttul cazurilor, marea majoritate a sinuciderilor (91,8%) au avut loc la domiciliul victimelor si doar un numar mic de sinucideri au avut alte localizari: domiciliul unei rude (3%), spital (2%), locul de munca (2%);

e) antecedente patologice, circumstantiale emotionale sau conflictuale care au determinat sau declansat actul suicidar:

in 78 de cazuri victimile aveau antecedente psihiatrice (existenta unei internari sau tratamente efectuate in unitatile de specialitate) fara a se putea preciza ce diagnistice au fost stabilite, debitul afectiunii psihiatrice etc. ;

in 38 de cazuri victimile aveau antecedente psihiatrice si mai avusesera una sau mai multe tentative suicidare;

in 19 cazuri s-a putut certifica doar existenta unei stari depresive (pierderea sotului, pierderea locului de munca);

in 15 cazuri singurul element incriminat in comiterea actului a fost existenta unui conflict familial, iar in 9 cazuri a unui conflict extrafamilial.

in 19 cazuri s-a gasit consemnat in procesul verbal intocmit de politie existenta unor tentative de sinucidere fara sa existe antecedente dovedite;

in alte cazuri din ancheta politiei reiesea ca victimele fusesera "alcoolici", fara sa se precizeze foarte clar ce se intelege prin acest termen (consumator cronic de alcool sau deteriorare psihica cu manifestari patologice datorate abuzului de alcool);

in 20 de cazuri sinuciderile au fost mai deosebite (neoplasm, scleroza in placi, neuropatie diabetica, epilepsie.

Pot fi diferentiate 3 categorii de suicid si anume: a) suicid - amenintare; b) suicid - tentativa si c) suicid - reusit.[10]

a) suicidul - amenintare. Indivizii care ameninta cu suicidul, vor mai mult sa traiasca decat sa moara iar amenintarile lor sunt folosite drept mijloace de atingere a anumitor scopuri in viata. Aceasta nu inseamna insa ca ei nu vor pune in aplicare amenintarile lor, mai ales atunci cand exista in mod real pericolul de a nu-si atinge scopurile propuse. Unele studii arata ca, in cel putin 40% din cazuri, indivizii au serioase tentative de a se sinucide in trecut.

b) suicidul - tentativa . Spre deosebire de cei care ameninta, care in mod clar vor mai mult sa traiasca decat sa moara, cei care incearca (tentativa) sa se sinucida, sunt mult mai ambigui in tendinta lor. Foarte adesea, ei afirma ca "Nu-mi pasa daca mor sau traiesc". In felul acesta, ei sunt mult mai putin expliciti in comunicarea sentimentelor lor suicidare. Ei pot numai sa arate altora cat sunt de depresivi sau ca nu pot dormi, dar evitand utilizarea cuvantului suicid. De aceea, cei mai multi dintre ei nu reusesc in comunicarea intentiilor lor catre alte persoane. Cercetatorii arata ca numai intre 14 si 53% din cei incearca sa se sinucida sunt cunoscuti a fi incercat, totodata, anterior sa comunice altora intentia lor ambigua de a muri. Atunci insa cand reusesc sa comunice hotararea, cei care receptioneaza mesajul, nu prea-l iau in serios datorita caracterului relativ vag al acestuia. Metodele pe care la filosesc pentru sinucidere sunt cele care reprezinta, in mod implicit, apelul lor la ajutor din partea altora. Cele mai frecvente metode sunt: taiatul venelor, inghitirea unei cantitati mari de pastile de somn sau asfixierea cu gay in casa sau in masina. Desi aceste metode pot fi letale, ele mai reprezinta insa o "speranta" fata de metodele ce asigura suicidul reusit, cum ar fi impuscarea sau spanzurarea. De aceea, cele mai multe tentative de suicid se petrec in locuri sau conjuncturi in care salvarea este posibila, probabila sau chiar inevitabila.

c) suicidul reusit. Aproximativ 2 din cei care se sinucid sunt cunoscuti a fi avut cel putin o tentativa in perioadele anterioare. De asemenea, cei mai multi dintre ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidara altor persoane. De altfel, sinucigasii sunt o categorie mixta ce cuprinde acele persoane care incearca sa se sinucida dar au fost salvate la timp, precum si acele persoane care au fost in mai mare masura hotarate sa moara.

Pornind de la notele lasate de catre sinucigasii reusiti si de la relatarile celor ce incearca sa se sinucida, putem discerne cel putin 4 tipuri de sentimente suicidare:

Sinucigasii pot avea sentimente de scuza si aparare in raport cu unele persoane. De exemplu, in notita ce o lasa, sinucigasul isi cere scuze sotului, mamei si tatalui pentru gestul sau.

Sinucigasii pot avea sentimente vindicative fata de unele persoane sau fata de sine. Acuzand pe altii pentru mizeria si distrugerea lor, ei cauta sa se razbune "pedepsind" pe cei care-i lasa in urma lor. Unii sinucigasi se pot simti foarte suparati pe ei insisi, deoarece au facut ceva foarte rau si din acest motiv s-au hotarat sa se sinucida si, in felul acesta, sa se pedepseasca. De exemplu, un om se poate sinucide dupa ce ucide alta persoana. Acest tip de suicid se numeste suicid-remuscare.

Sinucigasii pot deveni "marinimosi si generosi" fata de lumea pe care o abandoneaza. In notitele pe care le lasa, ei cer ca, dupa ce mor cadavrul lor sa fie donat scolilor medicale, sau daca sunt bogati, cer ca banii si averea sa fie donate institutiilor de caritate. Altii iarta pe cei care i-au facut sa sufere.

Sinucigasii pot deveni inundati de sentimente supranaturale si aceasta se poate intampla chiar in momentele de sfarsit ale vietii. Tensiunea puternica ce i-a condus spre suicid incepe sa scada si un calm coplesitor pune stapanire pe ei. In timpul starii de calm, ei sunt dominati de sentimente suprarealiste. De exemplu, cei care-si taie venele spun ca n-au simtit durere si ca vederea si mirosul sangelui i-au determinat sa se intoarca la realitate si la viata.

In ceea ce priveste raspunsul persoanelor ce au o anumita legatura cu sinucigasul, se pare ca de cele mai multe roi aceasta consta intr-un sentiment de vinovatie. Sinuciderea parentala este puternic traumatizanta pentru copi, mai ales cei mici care, fiind atat de coplesiti de sentimentele de vinovatie, pot fi confundati cu serioase dezorganizari mentale. Adultii, de asemenea, pot cu mare dificultate sa evite agresiunea sentimentelor de vinovatie. Ei adesea se autoacuza pentru ca nu au reusit sa surprinda la timp intentia suicidara si sa permita suicidul sau pentru faptul de a fi facut ceva care sa cauzeze decizia suicidara.

Spre deosebire insa de copiii mici, adultii pot mai usor sa-si neutralizeze sentimentele de vinovatie, procedand in mai multew feluri:

a)          Ei pot sa se perceapa ca fiind buni si ca sau purtat corect cu cei ce se sinucid; ei simt ca n-au facut nimic care sa cauzeze suicidul;

b)          Ei pot sa vada suicidul ca fiind inevitabil si chiar daca s-ar fi purtat extraordinar de atent fata de acestia, tot nu i-ar fi impiedicat de la finalizarea intentiei lor suicidare;

c)          Ei pot considera suicidul ca un lucru bun pentru persoanele implicate, adica il vad ca pe o modalitate de a evita diferite forme ale suferintei in lume.

Desi pana in prezent, au fost elaborate multe teorii privind etiologia actiunilor si anume: I - teorii psihiatrice si II - teorii sociologice. Diferenta intre cele doua grupe de teorii consta in faptul ca, in timp ce teoriile psihiatrice presupun, in general, ca exista ceva rau cu persoanele care se sinucid, teoriile sociologice presupun ca nu exista nimic rau cu acestea. Pentru cei mai multi psihiatri, boala mintala ar fi principala cauza a sinuciderii sau, cei influentati de teoria psihanalitica considera ca instinctul mortii, datorita mecanismului de aparare a eului, pot conduce individul catre suprimarea propriei sale vieti. Alti psihiatri, considera drept cauze ale suicidului depresia, anxietatea morbida, lipsa de speranta, frustratia adanca, experienta traumatizanta din timpul copilariei.

Teoriile sociologice sustin, pe de alta parte, ca principala cauza a sinuciderii nu este legata de individ ci mai mult de grupul de apartenenta. Astfel, Durkheim arata ca exista doua cauze majore ale sinuciderii: a) integrarea sociala; b) reglarea sociala. Integrarea sociala se refera la atasarea voluntara a indivizilor la grupul sau societatea de care apartin, iar reglarea sociala presupune interventia coercitiva (restrangerea, constrangerea, controlul) a grupului sau societatii asupra comportamentului membrilor.

Durkheim diferentiaza 4 tipuri de suicid:

suicidul egoist - tipul cauzat de nivelul prea scazut al integrarii sociale;

suicidul altruist - datorat nivelului prea inalt al integrarii;

suicidul anomic - generat de nivelul prea redus al reglarii sociale;

suicidul fatalist - produs de nivelul prea inalt al reglarii sociale.

Profilaxia riscului suicidar este primara (asanarea factorilor socio-familiali, a bolilor morale ale societatii), secundara (a crizei acute de constiinta ce determina la suicid) si tertiara (a asistentei tentativei de suicid). Profilaxia suicidului se bazeaza pe disponibilitatea anturajului de a da un ajutor afectiv celui aflat intr-o criza de constiinta, de a fi disponibil la un dialog afectiv pentru ca persoana sa depaseasca o astfel de criza.

1.3. Aspecte psihologice privind protectia si autoprotectia impotriva victimizarii

Ideal ar fi ca intr-o societate libera, echilibrata, armonioasa, sa nu existe nici un pericol de victimizare, fiecare individ fiind deplin securizat ca niciodata si nicaieri nu-l pandeste vreo primejdie, indiferent de statutul sau social, profesional, economic, pe linia varstei, sexului etc.

Din nefericire insa, fiecare societate se confrunta cu fenomenul infractional care, cel putin in ultimul timp, manifesta o accentuata tendinta de crestere. Din punct de vedere psihologic si psihosocial, cresterea ratei criminalitatii determina intensificarea sentimentului de insecuritate resimtin in general de catre indivizi dar, mai ales, de catre cei care prezinta un mai mare risc victimal sau un grad mai mare de vulnerabilitate victimala (copii, femei, persoane in varsta, handicapati). Uneori, instinctiv sau deliberat, unele persoane isi iau masuri de prevedere pentru a evita orice risc de victimizare (asigurarea intrarilor in locuinte si imobile, evitarea locurilor periculoase, evitarea companiilor dubioase, evitarea reclamei si publicitatii legate de anumite bunuri si castiguri de valoare etc.). cu toate acestea, in realitate masurile de autoprotectie sunt total insuficiente in raport cu riscul victimal. Motive sunt multiple si diverse, cele mai multe fiind de natura psihologica si psihosociala:

a) consumul de alcool ce determina dezinhibarea conduitei si limitarea posibilitatilor de anticipare a consecintelor unor actiuni;

b) infatuarea, aroganta, exacrbarea eului, trasaturi care conduc la supraestimarea imaginii de sine si a posibilitatilor proprii fizice si mentale; asemenea persoane, prin contrast, subevalueaza pericolul si devin, adesea, victime ale diferitelor tipuri de agresiune;

c) neglijenta si indiferenta, trasaturi care conduc la ignorarea totala, de cele mai multe ori involuntara, a pericolelor de victimizare. Asemenea persoane nu dau importanta masurilor de asigurare (lasa sau uita usile deschise, bunuriexpuse etc.), nu manifesta grija in raport cu sine sau cu altii (lasa copii nesupravegheati in totalitate);

d) credulitatea sau nivelul de influentare, trasaturi care permit infractorului simularea si atragerea unei persoane in actiuni victimizante (cazul infractorului escroc care promite, in schimbul unei mari sume de bani, sa-i faca un serviciu de mare valoare; sau cazul fetitei care, dand crezare promisiunilor facute de a primi lucruri de valoare, devine victima unui viol colectiv);

e) starile de izolare, frustrare si complexare ce pot fi abil exploatate de catre infractori;

f) nivelul modest sau redus al capacitatilor psihointelectuale, care limiteaza foarte mult posibilitatile persoanei de a intelege si decodifica intentiile infractorului potential;

g) nivelul de tulburare si dezorganizare psihica (forme delirante, halucinatorii etc.) pot, de asemenea, sa fie speculate de catre infractori.

Asadar, masurile ce se pot lua si care trebuie sa fie luate in vederea evitarii riscurilor pot fi clasificate in:

a)masuri de protectie sociala;

b)masuri de autoprotectie.

a)          Masurile de protectie sociala revin in special organelor judiciare responsabile socialmente cu prevenirea infractiunilor, sanctionarea infractorilor si pedepsirea lor. Existenta organelor judiciare, a normelor juridico-penale, a sistemului de judecata si pedepsire a faptasilor, inhiba in mare masura reactivitatea infractionala potentiala. Actiunile de paza, de anticipare si prevenire a infractiunilor ale organelor de politie, promptitudinea si eficienta lor in descoperirea infractorilor, aplicarea corecta a normelor de drept penal in raport cu situatia specifica diferitelor infractiuni sunt, direct sau indirect, masuri sociale de protectie impotriva victimizarii.

b)          Masurile de autoprotectie sunt cele care revin in sarcina persoanelor particulare care, de fapt, sunt si trebuie sa fie rolul unor influente organizate in vederea evitariiriscului victimal si al victimizarii. Masurile de autoprotectie trebuie sa urmareasca urmatoarele:

educarea moral-judiciara a cetatenilor pe baza cunoasterii legilor si a formarii convingerilor necesare respectarii lor neabatute;

pregatirea antiinfractionala a populatiei pentru a cunoaste normele de convietuire sociala, cerintele comportamentale generale de evitare a situatiilor si circumstantelor in care cetatenii ar putea deveni victime ale unor infractiuni;

sfatuirea si indrumarea individuala a cetatenilor privind conduita ce se recomanda a fi urmata - in cazuri concret determinate - pentru a impiedica evolutia negativa a unor stari de lucruri si ajungerea lor in pozitie de victime;

identificarea din timp a unor victime potentiale - indeosebi prin posibilitatile de cunoastere ale organelor judiciare - si promovarea unor masuri de protectie sau autoprotectie a acestora

CONCEPTUL DE SUBIECT ACTIV AL INFRACTIUNII

Aspecte generale privind subiectii infractiunii

Pentru apararea valorilor sociale prevazute in articolul I din Codul penal statul prin organul legislativ, a reglementat prin lege organica numeroase relatii sociale care se refera la conduita oamenilor fata de aceste valori[11]. Cand o manifestare umana sub forma de actiune-inactiune aduce atingere unei relatii sociale privitoare la o valoare sociala care este ocrotita pe cale penala, fapta savarsita capata caracter infractional, si daca intruneste si celelalte conditii prevazute de lege, ea va fi prevazuta infractiune, avand ca obiect relatia sociala respectiva.

Astfel, infractiunea reprezinta actul de conduita interzis prin norma incriminatoare, act savarsit de catre o persoana, incalcandu-si astfel obligatia de a nu-l savarsi, indreptat impotriva valorii sociale al carei titular este o persoana[12]. Aceste persoane, ce sunt implicate in raportul juridic penal de conflict, sunt subiectii unei infractiuni. Asadar, subiectii infractiunii sunt persoanele implicate in savarsirea unei infractiuni, fie prin comiterea actului de executare, fie prin suportarea consecintelor , a raului cauzat prin savarsirea acesteia, respectiv subiectul activ si subiectul pasiv.

Subiectul activ al infractiunii

Subiectul activ al infractiunii este persoana fizica ce savarseste o infractiune si care este chemata la raspundere penala. Asadar, savarsirea unei infractiuni atrage pentru faptuitor calitatea de subiect al infractiunii sau de infractor.

Are calitatea de subiect activ al infractiunii sau de infractor, persoana care savarseste o infractiune- fapt consumat ori tentativa pedepsibila si la care participa ca autor, instigator sau complice .

Denumirea de subiect activ al infractiunii ( infractor) caracterizeaza atitudinea sa antilegala care infrange dispozitiile legii si disciplina sociala, prin conduita sa periculoasa, care il pune in conflict ireductibil cu societatea, fapt pentru care este supus raspunderii penale.

Notiunea de infractor este una cu o sfera foarte larga de cuprindere. In mod curent, prin infractor se are in vedere persoana care a savarsit o infractiune, fara a fi definit de codul penal. Alaturi de termenul de infractor, in Codul penal mai intalnim si termenul de faptuitor. Cei doi termeni nu coincid, faptuitorul avand un sens mai larg; astfel, acesta este orice persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, indiferent daca raspunde sau nu penal. Subiect de drept, subiect al raspunderii penale puteau deveni insa numai infractorul, care raspunde penal;

Pentru a exista subiectul activ al infractiunii, se cer a fi indeplinite anumite conditii:

1. pentru a fi subiect activ al infractiunii persoana fizica trebuie sa aiba o anumita varsta.

Calitatea de subiect activ al infractiunii presupune atitudinea biopsica a persoanei de a intelege si de a-si asuma obligatiile de comportare prevazute de normale dreptului penal, precum si capacitatea de a-si stapani si dirija in mod constient actele de conduita in raport cu cele existente.

Avand in vedere particularitatile biopsice ale minorului, Codul nostru penal, in art.113, a prevazut ca minorul care nu a indeplinit varsta de 14 ani nu este subiect al infractiunii, astfel ca nu va raspunde penal. Minorul care are varsta intre 14-16 ani va fi subiect al infractiunii numai daca se dovedeste ca a lucrat cu discernamant in comiterea faptei. Minorul care a implinit varsta de 16 ani raspunde penal, fiind subiect al infractiunii.

Din punct de vedere juridic, prin discernamant se intelege capacitatea persoanei de a-si da seama de caracterul socialmente periculos al faptei si de a-si manifesta constient vointa, raportat la fapta concreta savarsita.

Discernamantul fiind o calitate juridica individuala nu trebuie stabilit in general, ci, daca el exista la un minor care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala. El poate aparea treptat sau uneori brusc, ca urmare a unor maturizari de moment. Stabilirea aparitiei discernamantului cu care s-a actionat la savarsirea unei infractiuni are o importanta practica deosebita, deoarece pot exista cazuri cand in momentul comiterii faptei sa nu fi actionat cu discernamant, in schimb ulterior sa se constate cu certitudine existenta discernamantului.

2. O alta conditie necesara existentei subiectului activ al infractiunii este responsabilitatea. Aceasta inseamna ca subiectul infractiunii trebuie sa aiba atat puterea de a-si da seama de urmarile actiunilor sau inactiunilor sale, cat si pe aceea de a fi stapan pe conduita sa. Responsabilitatea presupune deci atat un factor intelectiv ( discernamantul ), care consta in capacitatea subiectului de a intelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte de caracterul ne periculos al altora cat si un factor volitiv ( de vointa), care consta in puterea persoanei respective de a se conduce, de a fi stapana pe faptele sale.

Persoanele carora le lipsesc aceste insusiri nu pot fi considerate ca subiecti ai infractiunilor, deoarece faptele lor nu oglindesc o pozitie constienta, astfel ca pedeapsa ce li s-ar aplica nu ar fi in masura sa le corijeze.

3. Libertatea de vointa si actiune. Aceasta conditie presupune ca persoana respectiva sa fi avut posibilitatea de a decide in mod liber asupra comiterii actiunii- inactiunii prohibite de legea penala si, sa fi avut libertatea de a actiona in raport de hotararea luata. Iata deci ca nu este suficient ca o persoana fizica sa posede insusirile psihice de inteligenta si vointa pentru a fi subiect al infractiunii si al raspunderii penale, ci mai este necesara si libertatea sa deplina de a le folosi. In cazul cand o persoana a fost constransa de o forta din afara, fizic sau psihic, sa comita o fapta prevazuta de legea penala, constrangere careia nu i-a putut rezista, fapta nu poate fi infractiune, lipsindu-i vinovatia si implicit calitatea de subiect activ al infractiunii pentru persoana respectiva. De altfel in art.27 si 28 Cod penal sunt reglementate constrangerea fizica si morala, cauze care inlatura caracterul penal al faptei, ce duc implicit si la exonerarea de raspundere penala pentru persoanele aflate in atare situatii.

4. In afara conditiilor mentionate, in unele cazuri, pentru existenta unei infractiuni, legea cere anumite calitati speciale pe care subiectul activ trebuie sa le posede. De exemplu pentru infractiunea de delapidare, legea cere pentru subiectul activ calitatea de functionar gestionar sau functionar administrator, pentru infractiunea de pruncucidere, subiectul activ trebuie sa fie mama.

Clasificarea infractorilor- in cadrul dreptului penal se face o clasificare a infractorilor avandu-se in vedere anumite criterii.

a). Din punct de vedere al varstei :

- infractorul major este persoana care a implinit varsta de 18 ani si care a savarsit o infractiune;

- infractorul minor in sens larg este infractorul care are varsta intre 14 si 18 ani;

b). din punct de vedere al infractiunilor savarsite :

- infractorul primar reprezinta infractorul care este la prima infractiune, infractorul care savarseste o infractiune pentru prima data;

- infractorii recidivisti constituie o particularitate, aparte deoarece aproape toti si-au facut sau tind sa-si faca un mod de trai din savarsirea de infractiuni;

c). din punct de vedere al sexului :

- infractor barbat statisticele penale dovedesc ca se regaseste intr-un numar mult mai mare decat infractorul femeie;

infractorul femeie.

Infractorul sub aspect psihologic

O persoana, atunci cand comite sau participa la comiterea unei fapte prevazute de legea penala, savarseste o infractiune, devenind deci un infractor. Aceasta calitate impune cunoasterea aprofundata a mecanismelor, a factorilor care conditio neaza si influenteaza conduita infractionala. In acest sens se impune determinarea cauzelor si conditiilor care au favorizat pe infractor in savarsirea infractiunilor, rezultand ca infractorul intereseaza si sub aspect psihologic.

Fiind o persoana care savarseste o infractiune, infractorul trebuie sa fie cunoscut si analizat in profunzime, acordandu-se atentie structurii sale psihofizice, factorilor care determina conduita acestuia, atat in ceea ce priveste explicarea manifestarilor negative, dar mai ales pentru alegerea celor mai bune mijloace de corijare. Desigur ca, in aprecierea ca infractiuni a unor fapte, precum si a gravitatii acestora, rolul hotarator revine politicii respective a statului. Aceasta nu inlatura constatarea ca cercetarea infractiunii presupune si studierea infractorului, a factorilor endogeni si exogeni care actioneaza asupra comportarii sale. Pentru aceasta se efectueaza studii de psihologie criminala, sociologie criminala si altele .

Meritul psihologiei consta in scoaterea in primul plan al infractorului, a personalitatii acestuia ca, prin studiu sa se obtina si sa se evidentieze legitatile psihologice apte sa fundamenteze obiectivizarea si interpetarea corecta a comportamentelor umane cu finalitate judiciara sau criminogena.

Dar, ca urmare a tendintei majoritare a legislatiilor de a acorda intaietate faptelor si nu faptuitorilor tot mai insistent in doctrina se solicita schimbarea de orientare, invinuind sistemul respectiv ca schematic si rigid.

Se arata ca dreptul penal nu se preocupa de personalitatea reala infractorilor, de psihologia si tratamentul acestora decat cu totul incidental, in situatia cand ei depind de anumite categorii, cum ar fi : recidivistii, minorii, dementii etc. Este trecuta cu vederea caracterizarea celor care au comis infractiuni si trebuie sa execute o pedeapsa care se presupune numai ca va fi suficienta pentru resocializarea lor.

Sunt autori care propun efectuarea de studii asupra celui care a savarsit o infractiune grava, cum este omorul, a se releva in fiecare caz factorii au dus la caderea in infractiune si posibilitatile de reintegrare sociala. S-au manifestat si indoieli cu privire la forta de autoeducare a infractorilor si la valoarea metodelor de resocializare, instalandu-se un anume scepticism in legatura cu eficacitatea sanctiunilor aplicate. Trebuie din nou - se arata - sa se acorde incredere pedepselor privative de libertate, fie intocmindu-se un model de tratament printr-un model de justitie, fie combinandu-se sanctiunile si mentinandu-se nivelul principiilor justitiei, drept cel mai bun mijloc pentru a se pune sub control comportamentul criminal.

Dupa parerea unor autori, exista anumite limite pana la care se poate acorda incredere unui infractor si, deci, nu teza resocializarii prin propriul efort al infractorului se cere abandonata, ci sa se caute metode mai perfectionate pentru aplicarea acestei teze. Ingaduinta aratata unui infractor poate fi inteleasa gresit de catre acesta si transformata intr-o incurajare, cu efecte contrare operei de perfectionare a institutiilor resocializarii. Autorul francez I.L.Costa remarca, de asemenea, tendinta de a studia delincventul    " cel putin tot atat cat si fapta " , individualizandu-se tratamentul penal in raport de persoana infractorului . Este de mentionat si faptul ca instantele engleze judeca atat pe baza raportului organelor de urmarire, dar si pe baza unui raport amanuntit asupra datelor medicale, familiale ale infractorului.