Tactica ascultarii invinuitilor si inculpatilor

Tactica ascultarii invinuitilor si inculpatilor

Ascultarea invinuitilor (inculpatilor) este o activitate deosebit de importanta pentru solutionarea oricarei cauze penale, pentru respectarea drepturilor la aparare a fiecarei persoane in spiritul prezumtiei de nevinovatie. Nu trebuie sa se uite faptul ca invinuitul este personajul principal al procesului penal, figura centrala si in jurul lui se desfasoara intreaga activitate de administrare a probelor, in acuzare sau aparare, dar toata activitatea subordonata principiului dominant al procesului penal, si anume aflarea adevarului.

De aceea, organul judiciar trebuie sa-i acorde importanta cuvenita.

Persoana care savarseste o infractiune are calitatea de faptuitor pana in momentul in care devine invinuit prin inceperea urmaririi penale, cand devine si subiect de drepturi si obligatii procesuale. Declaratia invinuitului sau inculpatului este importanta indiferent daca acesta recunoaste sau neaga faptele comise, exprima sau nu realitatea. De multe ori nerecunoasterea faptei de catre invinuit determina organul judiciar sa identifice alte mijloace de proba necesare aflarii adevarului.

1. Aspecte procesuale. Importanta si semnificatia elementelor de tactica criminalistica in ascultarea invinuitului inculpatului

Procedura de obtinere a declaratiilor invinuitului inmanuncheaza un complex de reguli de ordin procesual si tactic criminalistic.

Legiuitorul a prevazut o procedura de ascultare care ofera posibilitatea unei investigari minutioase a subiectului procesual care, in realitate, cunoaste cele mai multe date in legatura cu savarsirea infractiunii[1].

Declaratia invinuitului constituie un drept al acestuia si nu o obligatie. El nu poate fi obligat sa declare, acesta avand "dreptul la tacere[2]".

Invinuitul sau inculpatul nu trebuie sa-si probeze nevinovatia sa, sarcina administrarii probelor revenind organului de urmarire penala si instantei de judecata (art.65 C.P.P.). In cazul cand exista probe de vinovatie acesta are dreptul sa probeze netemeinicia lor. Organul judiciar este obligat sa adune probe atat in favoarea cat si in defavoarea invinuitului chiar daca acesta isi recunoaste fapta.

Declaratia invinuitului sau inculpatului are o dubla functionalitate in procesul penal: pe de o parte, furnizeaza informatiile necesare aflarii adevarului, iar pe de alta parte constituie prima modalitate prin intermediul careia isi exercita dreptul la aparare.

Pe parcurul procesului penal invinuitul sau inculpatul este ascultat, in mod obligatoriu, de mai multe ori:

la inceperea urmaririi penale

cu ocazia luarii masurii retinerii sau arestarii (procedura de ascultare fiind prevazuta de art.70-74, 150, 323-324, 473, 481 si 483)

la prezentarea materialului de urmarire penala

in etapa cercetarii judecatoresti.

Invinuitul si inculpatul poate fi ascultat, insa, ori de cate ori este necesar.

Unii autori[3] desprind chiar, cel putin trei functii ale declaratiilor invinuitului-inculpatului:

functia de mijloc de proba

functia de mijloc de aparare

mijloc de oprire a eventualelor abuzuri si de prevenire a posibilelor erori judiciare.

Principalele reguli tactice referitoare la ascultarea invinuitului/inculpatului sunt cuprinse imperativ in insasi normele procesual-penale ce reglementeaza cadrul legal in care trebuie sa se desfasoare aceasta activitate: declaratia scrisa personal de catre invinuit-inculpat reduce probabilitatea retractarii ulterioare; art.71 alin.1 si 3 C.P.P. are in vedere ascultarea separata a fiecarui invinuit sau inculpat urmarind finalitatea tactica a evitarii influentarii reciproce, atunci cand intr-o cauza urmeaza a fi ascultati mai multi invinuiti; dispozitiile cuprinse in art.71 alin.3 si art.72 C.P.P. ofera garantia obtinerii unor declaratii mai ample, exacte si neinfluentate de interventia intempestiva a organului judiciar.

Regulile tactice de ascultare au un caracter individual si trebuie aplicare nuantat, adaptate specificului cauzei si personalitatii celui ascultat[4].

2. Aspecte referitoare la psihologia invinuitului si inculpatului; particularitati psihologice ale procesului formarii si redarii declaratiilor

In perioada post infractiune isi fac aparitia procesele psihice determinate de teama, incercarile infractorului de simulare si de disimulare in vederea evitarii identificarii si tragerii la raspundere penala. Particularitatile proceselor de perceptie si de memorare a faptelor savarsite determina procesul formarii si redarii declaratiilor invinuitului. Se considera ca invinuitul sau inculpatul reprezinta sursa celor mai ample si fidele informatii cu privire la activitatile nemijlocit legate de infractiune, precum si cu privire la cele ce au precedat sau succedat acestui moment, deoarece fata de cei care au participat la savarsirea infractiunii in alte calitati, invinuitul, in majoritatea cazurilor, se gaseste in conditii optime de perceptie si memorare[5]. Acest aspect, insa, trebuie privit nuantat. Cunoasterea informatiilor legate de fapte si imprejurari necesita atentie, care are un rol mobilizator asupra perceptiei si memorarii doar in masura in care starile afective, sentimentele care o determina, se situeaza in limitele unei anumite intensitati. Din acest punct de vedere starile emotionale de intensitate medie au un efect stimulator asupra atentiei, insa sentimentele ce depasesc o anumita intensitate, adica emotiile soc, au un efect distructiv asupra atentiei.

In cazul infractiunilor savarsite cu intentie, cum este si cazul infractiunilor silvice, conditiile de perceptie si memorare sunt propice si de aceea declaratiile invinuitului pot furniza cele mai bogate si exacte informatii cu privire la imprejurarile savarsirii infractiunii.

In cazul infractiunilor savarsite din culpa faptuitorii pot da declaratii sincere cu privire la faptele savarsite. O caracteristica psihologica a acestora o constituie faptul ca, desi recunosc faptele, nu se considera vinovati de savarsirea lor sau isi diminueaza sugestiv raspunderea.

Trebuie sa recunoastem faptul ca lacunele memoriale cu privire la unele imprejurari ale cauzei nu tradeaza neaparat reaua credinta a invinuitului.

Rolul jucat la savarsirea infractiunii, acela de principal actor, precum si pozitia procesuala distincta in care apare in proces, confera invinuitului o fizionomie psihologica proprie care explica existenta unor particularitati, sub raportul conditiilor de perceptie, de memorare si de reproducere a faptelor. Organele judiciare, cunoscand aceste particularitati, vor putea diferentia procedeele tactice de ascultare aplicabile intr-o situatie sau alta si vor putea aprecia exact, pe baza probelor, acest util dar extrem de complex element de informare.

Psihologia invinuitului sau inculpatului in perioada de dupa savarsirea infractiunii

In aceasta perioada post-fapta elementul dominant care caracterizeaza psihologia infractorului este tendinta de a se apara, de a se sustrage identificarii, invinuirii si raspunderii. Aceasta stare de tensiune provoaca anumite procese psihice care genereaza o stare de neliniste, de nesiguranta, de lipsa de control normal asupra modului de comportare, ceea ce conduce si explica o serie de greseli in atitudinile si declaratiile facute. Asa se explica o serie de actiuni intreprinse de faptuitor: distrugerea de obiecte sau inscrisuri care pot constitui mijloc de proba sau instrainarea lor, ascunderea lor, incercarea de a crea alibiuri.

Alti infractori, dupa descoperirea faptei si declansarea anchetei, incearca sa obtina date despre evolutia acesteia, cauta sa intre in contact cu persoanele ascultate de anchetatori, se deplaseaza la locul comiterii faptei etc.

Unele elemente de ordin psihologic ale relatiei anchetator-anchetat

Anchetatorul trebuie sa reprezinte o garantie pentru cel ascultat ca nu se urmareste altceva decat stabilirea adevarului.

In general, pentru un anchetator activitatea de ascultare a invinuitului este cea mai complexa si anevoioasa din activitatea sa si tot atat de stresanta. De aceea, aceasta reclama o serie de calitati pe care trebuie sa le detina anchetatorul:

inteligenta si perspicacitate, abilitate si tact

curaj si stapanire de sine

rezistenta la tensiune psihologica

placere de a lucra cu oamenii

sa aiba forta de persuasiune

perseverenta, consecventa in aflarea adevarului

autocontrol

spirit de observatie

obiectivitate

uneori, capacitate actoriceasca.

Pe de alta parte, magistratul trebuie sa se fereasca de manifestarile care pot conduce la un rezultat negativ sau ineficient:

asa-zisele "amprente profesionale", adica, inclinatii spre o anumita optica, conceptie, urmarirea ca finalitate a dovedirii vinovatiei si nu a aflarii adevarului;

orientarea unilaterala a investigatiilor, tendinta de minimalizare a faptelor si imprejurarilor favorabile invinuitului sau supradimensionarea imprejurarilor ce ar confirma invinuirea;

banuiala excesiva;

transformarea experientei profesionale in rutina si empirism profesional;

disproportionata incredere in sine, in intuitia sa manifestata intr-o atitudine de superficialitate si de superioritate;

lasarea sub influenta sentimentelor de simpatie sau antipatie;

permisivitatea, prin care se intelege acceptarea (constienta sau nu) de a fi studiat psihologic de catre persoana anchetata.

In lumea juristilor se apreciaza - hiperbolizat, desigur - ca anchetatorul ideal trebuie sa aiba "intelepciunea proverbiala a biblicului Solomon, rabdarea lui Hristos, logica lui Aristotel, rigurozitatea stiintifica a lui Pasteur si inventivitatea lui Edison". Aceasta afirmatie, retorica si exagerata, este insa, la o scara normala, revelatorie sub raportul exigentelor ce trebuie insumate in persoana anchetatorului.

In literatura de specialitate[6] sunt prevazute unele reguli tactice care pot facilita contactul verbal intre interlocutori:

in contactul cu adversarul, inainte de a fi ascultati suntem priviti;

exprimarea clara, in limbaj inteligibil a interlocutorului, este obligatorie;

inainte de a vorbi trebuie sa stim sa observam si sa ascultam;din primele clipe de contact cu invinuitul trebuie sa-l studiem, la inceput in ansamblu si apoi miscarile necontrolabile in momentul in care este chestionat asupra problematicii critice;

fata de interlocutor se recomanda a se avea o atitudine deschisa;

invinuitul trebuie sa fie convins ca este ascultat cu cea mai mare atentie, deci aceasta atitudine exprima respectul anchetatorului fata de el insusi;

fata de interlocutor se recomanda a avea o atitudine echilibrata, exasperant de calma, rabdatoare;

intelegerea umana fata de invinuit dar fara a se confunda cu bunavointa sau cu iertarea.

3. Pregatirea ascultarii invinuitului sau inculpatului

3.1. Studierea materialelor cauzei

Pregatirea pentru ascultare presupune stabilirea problemelor ce urmeaza a fi lamurite cu ocazia ascultarii, tactica de ascultare, materialul probator care va fi folosit in timpul ascultarii.

Practica a demonstrat faptul ca ascultarea invinuitului nu poate fi realizata in conditii de maxima eficienta fara cunoasterea temeinica, prin studiu aprofundat, a materialelor probatorii administrate in cauza ce face obiectul cercetarii.

Pe baza studiului acestor materiale se stabilesc persoanele care urmeaza a fi ascultate in calitate de invinuiti, faptele care pot fi retinute, participantii, calitatea si contributia la savarsirea infractiunilor, probleme ce trebuie lamurite prin ascultare[7].

Pe langa cunoasterea materialelor cauzei, in cazul infractiunilor din domenii speciale, asa cum sunt si cele la regimul silvic, este necesara o pregatire de specialitate a anchetatorului pentru cunoasterea legislatiei din acest domeniu, unele date tehnice, termeni de specialitate si modalitati specifice de savarsire a infractiunilor, regimul exploatarii materialelor lemnoase, sistemele de marcare, instrumentele de marcare, atributiile de serviciu si competenta organelor silvice, modul de folosire si circulatia documentelor oficiale privind provenienta si transportul materialelor lemnoase.

Studierea materialelor cauzei se poate extinde si la alte dosare, solutionate sau nu, daca au legatura cu invinuitul sau cu fapta cercetata.

Cunoasterea invinuitului si inculpatului

Pe langa cunoasterea concreta a faptelor comise de invinuit sau inculpat, organul de urmarire penala trebuie sa manifeste o preocupare deosebita pentru cunoasterea personalitatii si a trasaturilor specifice acestuia.

Trasaturile psihice ce definesc personalitatea sunt[8]:

caracterul - definit ca manifestarea de conduita cu semnificatie morala pozitiva (sinceritate, corectitudine, constiinciozitate, demnitate, sociabilitate etc.) sau negativa (egoism, susceptibilitate, ingamfare etc.);

temperamentul- determina diferentierea psihica a indivizilor in functie de capacitatea energetica si dinamica comportamentului (coleric, sanquinic, flegmatic si melancolic);

aptitudinile (inteligenta, precizia memoriei, spiritul de observatie, imaginatia).

Pentru cunoasterea personalitatii invinuitului sau inculpatului organul de urmarire penala are mai multe posibilitati, activitati directe sau indirecte[9]:

investigatiile

actele premergatoare

cercetarea la fata locului

verificari la cazier judiciar si alte evidente

ascultarea martorilor, a altor invinuiti

studierea unor inscrisuri emanate de la invinuit sau inculpat etc.

Alte date care trebuie cunoscute:

studiile si profesia

locurile de munca si functiile avute

domiciliul (inclusiv cele anterioare)

starea civila, copii

starea materiala, surse de venit cunoscute

comportamentul in familie, la locul de munca si in societate

atitudinea fata de autoritatile statului

religia, atitudinea fata de perceptele religioase

antecedentele penale, contraventionale (pe linie silvica)

comportamentul de dupa comiterea infractiunii

daca a mai fost cercetat anterior pentru fapte similare (inclusiv pentru contraventii silvice), atitudinea pe care a avut-o pe timpul cercetarilor

cercul de prieteni sau de afaceri al invinuitului

mediile pe care le frecventeaza

viciile.

Unii autori[10] mentioneaza si mijloace directe prin care se poate cunoaste personalitatea invinuitului:

efectuarea perchezitiei domiciliare

aplicarea sechestrului asigurator

retinerea sau arestarea

ascultarea acestuia.

O modalitate directa de cunoastere a invinuitului, chiar specifica infractiunilor silvice, este constatarea infractiunii flagrante. Este cunoscut faptul ca multe infractiuni silvice se constata la locul comiterii sau pe drumurile de acces spre localitati din directia padurilor. Prin observarea invinuitului, a comportarii acestuia fata de organele autoritatii publice, felul cum raspunde la intrebarile puse de aceste organe, modul in care reactioneaza la prinderea in flagrant sau la descoperirea bunurilor-produs al infractiunii, poate prefigura pozitia pe care invinuitul o va adopta pe parcursul cercetarilor.

Aplicarea sechestrului asigurator, avand in vedere ca masura este scoasa din competenta organelor de cercetare penala ale politiei (organe care, practic, efectueaza cea mai mare parte a urmaririi penale), nu mai poate constitui un mijloc de a intra in contact cu invinuitul sau inculpatul.

Alegerea locului unde urmeaza sa se faca ascultarea si a timpului optim pentru ascultare

Conform disp. art.74 din C.P.P., ascultarea invinuitului sau inculpatului se realizeaza la locul unde acesta se afla. De regula acest loc al ascultarii este sediul organului de urmarire penala sau al instantei de judecata.

Pot exista situatii in care invinuitul sau inculpatul se asculta in alte locuri (este arestat sau detinut in alta cauza, este internat in spital sau azil de batrani etc.).

Organul de urmarire penala care va efectua ascultarea trebuie sa asigure o ambianta sobra in incaperea respectiva, fara calendare cu fel si fel de fotomodele pe pereti, harti, tablouri etc., pentru a nu distrage atentia invinuitului. Practica de ancheta japoneza, de exemplu, interzice ca in camera de ancheta sa se afle chiar si un telefon care ar putea intrerupe ascultarea si sa determine pierderea momentului psihologic al marturisirii[11].

Pe de alta parte anchetatorul trebuie sa previna folosirea unor obiecte in acte de agresiune asupra sa, astfel ca in camera respectiva nu trebuie sa existe obiecte de acest gen (scrumiere voluminoase, statuete, bibelouri etc.).

In ceea ce priveste alegerea timpului cand se face ascultarea legea nu stabileste acest lucru. Totusi, C.P.P. prevede momente din cursul procesului penal cand trebuie sa se faca ascultarea sau cu ocazia unor masuri procesuale:

la inceperea urmaririi penale (art.70) si la sfarsitul acesteia la prezentarea materialului de urmarire penala

la luarea masurii retinerii si sau arestarii preventive (art.143 al.1 C.P.P.)

la continuarea urmaririi penale dupa punerea in miscarea a actiunii penale.

Deci, la stabilirea timpului de ascultare organul judiciar trebuie sa respecte aceste prevederi procesual-penale.

Alegerea zilei si orei se face in functie de programul organului judiciar, de activitatea invinuitului si de locul de munca al acestuia, de specificul cauzei si de alte aspecte de ordin tactic. De regula, ascultarea se face in timpul programului oficial de lucru al organului judiciar.

Pregatirea materialului probator ce urmeaza a fi folosit in timpul ascultarii

In timpul ascultarii anchetatorul poate folosi anumite mijloace de proba existente la dosar, inclusiv mijloace materiale de proba[12]. Aceasta in cazul nesinceritatii invinuitului pentru a-l determina sa renunte la pozitia sa. Totusi, acest lucru trebuie facut cu retinerea si atentia cuvenita. De regula, nu vom apela la cele mai relevante mijloace de proba intrucat este posibil ca invinuitul sa recunoasca numai faptele pentru care organul de urmarire penala dispune deja de probe. Din categoria mijloacelor de proba care pot fi utilizate in timpul ascultarii enumeram: parti din declaratiile partii vatamate sau a martorilor, urme ridicate de la fata locului, obiecte, fotografii s.a.m.d.

Stabilirea ordinii in care se va face ascultarea

Exista cauze cu mai multi faptuitori, cu forme de participatie penala diferita, situatie care impune stabilirea unei ordini de ascultare. Practica de ancheta recomanda ca sa fie ascultati mai intai autorii iar dintre ei cei pentru care exista presupunerea ca vor fi sinceri. Aceasta se poate deduce din analiza materialelor existente privind cunoasterea invinuitului. De asemenea se va tine seama si de invinuitii care ar putea avea cele mai multe cunostinte despre fapte.

Ceea ce este important este respectarea dispozitiilor legale privind ascultarea separata a fiecarui invinuit sau inculpat.

Asigurarea prezentei invinuitului sau inculpatului la locul de ascultare

Daca invinuitul este cercetat in stare de libertate atunci chemarea acestuia se face prin citare sau prin aducere, cu respectarea dispozitiilor C.P.P. privind citarea si mandatul de aducere (art.175-181 C.P.P.).

Este important din punct de vedere tactic alegerea momentului de citare sau de aducere. Momentul inmanarii citatiei trebuie ales in functie de obiectul si complexitatea cauzei. Practica organelor de urmarire penala a demonstrat ca, din punct de vedere tactic, este bine ca citatia sa fie inmanata in ziua sau seara zile anterioare datei fixate pentru ascultare. Cand in cauza sunt mai multi invinuiti sau inculpati care trebuie ascultati, citarea acestora se face de asa maniera incat sa se evite, pe cat posibil, posibilitatea sa i-a legatura intre ei inainte de a se prezenta la ascultare. Pentru aceasta, citarea nu trebuie sa fie facuta pentru aceeasi ora chiar daca ascultarea se va realiza concomitent, dar separat, a tuturor invinuitilor[13].

Conform art.174 C.P.P., in cursul judecatii invinuitul si inculpatul poate fi reprezentat daca prezenta personala nu este obligatorie. Pe cale de consecinta, deducem ca in faza de urmarire penala invinuitul sau inculpatul nu pot fi reprezentati.

3.7. Asigurarea prezentei aparatorului

Legea procesual-penala, in art.171 din C.P.P., prevede dreptul invinuitului sau inculpatului de a fi asistat de aparator in tot cursul procesului penal. Acest lucru, in mod obligatoriu, trebuie adus la cunostinta invinuitului sau inculpatului de catre anchetator, aspect care va fi consemnat in declaratia acestora. Invinuitul si inculpatul pot solicita aparator sau pot renunta la aparator in faza urmaririi penale.

In anumite situatii expres prevazute de lege asistenta invinuitului de catre un aparator este obligatorie:

daca este minor

cand este internat intr-un centru de reeducare sau institut medical educativ

este retinut sau arestat, chiar si in alta cauza

cand fata de acesta a fost dispusa masura de siguranta a internarii medicale sau obligarea la tratament medical, chiar in alta cauza

cand organul de urmarire penala sau instanta apreciaza ca acesta nu si-ar putea face singur apararea

in cursul judecatii, in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa detentiunii pe viata sau a inchisorii de 5 ani sau mai mare.

In cursul urmaririi penale aparatorul invinuitului sau inculpatului are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala care implica audierea sau prezenta invinuitului sau inculpatului caruia ii asigura apararea si poate formula cereri si depune memorii. Lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea actului de urmarire penala daca exista dovada ca aparatorul a fost incunostintat de data si ora efectuarii actului. De aici rezulta obigatia organului de urmarire penala nu de a-l aduce pe aparator ci numai de a-l incunostinta despre ascultare. Acest lucru se face din timp util prin notificare telefonica, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, incheindu-se in acest sens un proces verbal (art.172 al.1 C.P.P.)

Cand asistenta juridica este obligatorie, organul de urmarire penala va asigura prezenta aparatorului la ascultarea invinuitului sau inculpatului, lipsa lui impiedicand desfasurarea ascultarii. Acest lucru presupune ca momentul ascultarii sa fie stabilit de comun acord cu aparatorul.

Asigurarea prezentei interpretului, parintelui, tutorelui sau educatorului

Conform art.128 din C.P.P., cand una dintre parti sau o alta persoana care urmeaza sa fie ascultata nu cunoaste limba romana ori nu se poate exprima in aceasta limba, organul de urmarire penala sau instanta de judecata ii asigura in mod gratuit folosirea unui interpret. Acesta poate fi desemnat sau ales de parti.

Aceste situatii sunt frecvente in zonele locuite de minoritati etnice compacte, in special minoritatea maghiara. O situatie speciala este aceea a persoanelor surdo-mute.

Pentru invinuitii minori legea obliga prezenta aparatorului. Din punct de vedere tactic se recomanda insa si asigurarea prezentei parintelui, tutorelui sau educatorului, dupa caz, ori alta persoana care-l are in crestere si supraveghere. Persoanele apropiate minorului il pot determina pe acesta sa adopte o pozitie sincera, pot ajuta anchetatorul sa identifice imprejurarile care au determinat sau favorizat comiterea faptei.

Asigurarea conditiilor materiale necesare ascultarii

Aceste conditii, pe langa ambianta care trebuie creata la locul de ascultare si pregatirea mijloacelor de proba ce vor fi folosite pe parcursul ascultarii, se refera la asigurarea mijloacelor tehnice care pot fi utilizate si materialelor: hartie si instrumente de scris, aparatura de inregistrare a vocii sau de redare a inregistrarilor (audio ori video) etc.

Este indicat ca pe masa anchetatorului sa nu existe alte materiale in afara planului de ascultare si mijloacelor de proba care urmeaza a fi folosite dar puse de asa maniera incat sa nu poata fi vazute de invinuit (exemplu, inscrisurile in dosar iar obiectele in dulap sau sertarul biroului).

Ca o conditie pregatitoare a ascultarii, pentru cazurile de invinuiti cunoscuti sau suspectati de a fi agresivi, violenti, se recomanda sa asiste la ascultare si alt lucrator pentru a preintampina un eventual atac.

Intocmirea planului de ascultare

Toate activitatile de pregatire in vederea ascultarii invinuitului sau inculpatului se concretizeaza in intocmirea unui plan de ascultare. In plan se reflecta, in primul rand, rezultatul activitatilor de cunoastere a materialelor cauzei si a invinuitului. Planul trebuie sa cuprinda referiri la:

activitatea ilicita la care a participat invinuitul

ce probleme urmeaza a fi lamurite prin ascultare, succesiunea lor

ce materiale-mijloace de proba pot fi folosite pe parcursul ascultarii si momentele in care ar putea fi folosite

date despre invinuit si psihologia acestuia.

Prin intermediul intrebarilor ce vor fi cuprinse in plan se va urmari:

obtinerea de date privind modul de comitere a infractiunii, date despre participanti, mijloace materiale de proba, bunuri -produs al infractiunii

cunoasterea si verificarea probelor, a argumentelor pe care le prezinta in apararea sa

verificarea alibiurilor

dovedirea nesinceritatii pozitiei adoptate.

Planul va fi un instrument flexibil care poate fi completat pe parcursul ascultarii intrucat pot apare situatii neprevazute.

In principiu, intrebarile care vor fi cuprinse in plan pentru a fi adresate invinuitului pot fi clasificate in 3 categorii[14]:

intrebari "tema", care ofera posibilitatea invinuitului sa declare tot ceea ce stie in legatura cu faptele pentru care este invinuit

intrebari "problema", au menirea sa contribuie la lamurirea unor aspecte din activitatea ilicita desfasurata

intrebari "detaliu", sunt foarte concrete si prin folosirea lor se urmareste obtinerea unor amanunte de natura sa asigure verificarea declaratiilor invinuitului. Aceste intrebari pot fi: de completare, de precizare si de verificare.

Indiferent de natura intrebarilor ce vor fi folosite, acestea trebuie sa fie clare, cat mai scurte, precise si sa nu determine raspunsuri prin "da" sau "nu". De asemenea, la formularea intrebarilor trebuie sa se tina seama de nivelul de pregatire, de intelegere a invinuitului. Este interzisa folosirea intrebarilor sugestive.

Succesiunea intrebarilor trebuie sa fie realizata de asa maniera incat sa surprinda sau chiar sa deruteze pe invinuit. Se va evita o succesiune logica de intrebari, decurgand una din alta, astfel incat invinuitul sa nu le intuiasca si sa aiba posibilitatea de a-si construi raspunsul dinainte. Acest lucru nu inseamna ca ordinea intrebarilor trebuie sa fie haotica.

In plan nu se pot prevedea toate intrebarile pentru ca nu se pot prevedea nici toate raspunsurile pe care le va da invinuitul. De aceea este recomandat sa fie prevazute si intrebari de rezerva.

Planul de ascultare trebuie intocmit pentru fiecare invinuit sau inculpat in parte, indiferent de calitatea lor dupa forma de participatie.

Unii autori recomanda ca in cadrul unei ascultari sa fie clarificat un singur obiectiv[15]. Consideram ca, in general, cu ocazia ascultarii trebuie sa se incerce lamurirea tuturor aspectelor cauzei si cu privire la vinovatia invinuitului. Altfel prelungim nejustificat solutionarea cauzei sau chiar, fara intentie "tradam" celelalte aspecte ale cauzei care nu au fost abordate in cadrul ascultarii si dam posibilitatea invinuitului de a mai ascunde din probe, de a se pune de acord cu alti invinuiti etc. Desigur, in cauzele complexe pot fi efectuate asemenea ascultari fragmentate, pe obiective.

Tactica ascultarii propriu-zise a invinuitului sau inculpatului

Ascultarea invinuitului si inculpatului se desfasoara dupa anumite reguli comune organelor de urmarire penala si intantelor de judecata. Procedura de ascultare este prevazuta in art.70 -74, 150, 323-324, 473, 481 C.P.P.

Aceste dispozitii legale se completeaza cu cele cuprinse in art.5-6 din Constitutia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale, dispozitii in aplicarea carora sunt pertinente regulile statornicite de art.1-8 din Codul de Conduita pentru responsabilii cu aplicarea legilor, adoptat prin Rezolutia nr. 34.169 a Adunarii Generale a O.N.U. in sedinta din 17.dec.1979[16].

Atat in faza urmaririi penale cat si in faza cercetarii judecatoresti, ascultarea invinuitului si inculpatului cuprinde trei etape distincte[17]:

a.       verificarea identitatii civile a invinuitului/inculpatului

b.      ascultarea relatarii libere

c.       adresarea de intrebari

a.           Verificarea identitatii civile - este necesara pentru a nu exista substituiri de persoane. Aceasta se face prin verificarea actului de identitate iar daca se impune chiar prin verificarea evidentelor operative ale politiei.

Un moment important al acestei etape, care practic nu este o ascultare pe fond, il constituie introducerea in starea psihologica a invinuitului, in atmosfera lui interioara, scop in care i se pot adresa intrebari ce nu au legatura cu cauza (exemplu despre ultimele evenimente petrecute pe plan social sau politic, in tara sau in strainatate, evenimente culturale sau sportive etc.), in vederea stabilirii contactului psihologic.

Conform disp. art.70 al.1 C.P.P., invinuitul sau inculpatul este intrebat cu privire la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenie, situatia militara, loc de munca, ocupatie, adresa la care locuieste efectiv, antecedente penale si alte date pentru stabilirea situatiei sale personale.

Conform al.2, invinuitului sau inculpatului i se aduc apoi la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei, incadrarea juridica a acesteia, dreptul de a avea un aparator, precum si dreptul de a nu face nici o declaratie, atragandu-i-se totodata atentia ca ceea ce declara poate fi folosit si impotriva sa.

Daca invinuitul sau inculpatul da o declaratie, i se pune in vedere sa declare tot ce stie cu privire la fapta si la invinuirea ce i se aduce in legatura cu aceasta printr-o declaratie scrisa personal.

De asemenea, tot in aceasta faza, conform al.4 al art.70 C.P.P., invinuitului sau inculpatului i se aduce la cunostinta si obligatia sa anunte in scris, in termen de 3 zile, orice schimbare a locuintei pe parcursul procesului penal.

b.           In aceasta etapa a relatarii libere, dupa adresarea intrebarii tema (de genul: "sunteti invinuit de comiterea infractiunii prev. de art.97 din Codul Silvic constand in aceea ca in data de .ati taiat fara drept 10 arbori de molid de pe picior din padurea statului producand un prejudiciu delei. Ce aveti de declarat in legatura cu aceasta invinuire?"), organul de urmarire penala are posibilitatea de a-l studia pe invinuit. Ii poate observa omisiunile, ezitarile, aspectele cu privire la care apar contraziceri.

In practica am observat la unii colegi obiceiul ca, dupa adresarea intrebarii tema, sa nu asculte verbal relatarea invinuitului, ci sa-l invite direct sa scrie ceea ce are de relatat. Consider gresita aceasta maniera intrucat nu se valorifica momentul psihologic cel mai prielnic, invinuitul putand sta linistit si sa se gandeasca la ceea ce sa scrie.

Relatarea libera este un bun prilej pentru anchetator de a-si forma o imagine despre atitudinea adoptata de invinuit prin compararea celor relatate cu materialul probator existent la dosar.

Toate observatiile facute in acest timp vor constitui baza pentru stabilirea procedeelor tactice adecvate interogatoriului.

In faza relatarii libere se recomanda folosirea urmatoarelor reguli tactice:

permisivitatea redusa din partea organului de urmarire penala

sa existe un control permanent al gesticii si mimicii

evitarea notarilor pe timpul relatarii verbale pentru a nu-l face pe invinuit circumspect, pentru a nu-l atentiona asupra "punctului slab"

supravegherea permanenta a comportamentului invinuitului: crisparea, muscatul buzelor, ticuri nervoase, miscarea membrelor, evitarea anumitor cuvinte, a unor nume, denumiri de locuri etc.

abtinerea de la gestul de incruntare, zambire, ras, miscari din cap "a aprobare" sau de "dezaprobare"

abtinerea de la intreruperea relatarii.

Totusi, vor fi obligatorii dispozitiile art.71¹ C.P.P., potrivit carora, daca in timpul ascultarii invinuitul sau inculpatul acuza simptomele unei boli care i-ar putea pune viata in pericol, ascultarea se intrerupe indiferent de faza in care se afla, iar organul judiciar ia masuri pentru ca acesta sa fie consultat de un medic. Ascultarea se reia imediat ce medicul decide ca viata acestuia nu este in pericol.

Cand invinuitul neaga invinuirea ce i se aduce aceasta etapa a relatarii libere poate fi foarte scurta. Practic se cere invinuitului sa consemneze ce are de negat si se trece la desfasurarea interogatoriului.

5.1. Strategii de interogare a invinuitului/inculpatului

Selectarea procedeelor tactice de ascultare a invinuitului ce contesta savarsirea faptelor trebuie realizata in raport cu personalitatea acestuia. Atunci cand informatiile care se afla in posesia organului judiciar dovedesc un caracter darz, tenace al invinuitului, inzestrat cu o deosebita rezistenta la eforturi psihice, toate acestea sunt de natura a aviza organul judiciar ca acesta se va apara cu inversunare, fata de el trebuind a fi adoptata o linie tactica energica, menita a nimici sistemul sau defensiv[18].

Tactica ascultarii invinuitului/inculpatului cuprinde metode si mijloace legale folosite in activitatea de ascultare in scopul obtinerii unor declaratii complete si veridice care sa contribuie la aflarea adevarului si clarificarea tuturor aspectelor cauzei[19].

Interogarea invinuitului presupune adresarea de intrebari acestuia si receptionarea raspunsurilor. Un prim aspect important il reprezinta cel referitor la conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca intrebarile. Unii autori[20] definesc interogatoriul ca fiind "un sistem de intrebari cu particularitati si organizare speciala".

Principalele conditii pe care trebuie sa le indeplineasca intrebarile sunt[21]:

sa fie clare si precise

sa fie formulate la nivelul de intelegere a celui interogat

sa nu sugereze raspunsul

sa oblige pe invinuit sa relateze

sa nu puna in incurcatura pe invinuit.

Alegerea tipurilor de intrebari care vor fi folosite pe timpul ascultarii depind, in cea mai mare masura de pozitia pe care a adoptat-o invinuitul, adica de recunoastere sau de negarea invinuirii ce i se aduce sau de refuzul de a face declaratii.

Daca invinuitul are o pozitie sincera si recunoaste invinuirea si toate imprejurarile faptei, pentru anchetator nu sunt probleme deosebite. Acesta verifica declaratia in contextul celorlalte probe existente la dosar pentru a vedea daca s-au lamurit toate aspectele. Daca unele probleme au scapat relatarii invinuitului/inculpatului sau nu sunt suficient clarificate, anchetatorul procedeaza la adresarea de intrebari de completare, de precizare si de control.

In situatia in care invinuitul neaga integral sau partial invinuirea, incearca sa denatureze faptele, pe langa celelalte intrebari se folosesc, in mod deosebit, intrebarile "detaliu".

5.1.1. Folosirea intrebarilor"detaliu"

Scopul utilizarii acestor intrebari este acela de a obtine de la invinuit cat mai multe amanunte referitoare la imprejurarile savarsirii faptei, amanunte care sa permita verificarea explicatiilor. Se va incerca prin aceasta sa se demonstreze invinuitului netemeinicia sustinerilor sale si determinarea lui de a renunta la atitudinea de negare. Aceste intrebari sunt de natura a depista erorile si inconsecventele logice din constructia apararii pe care si-a realizat-o. De multe ori, cand invinuitul isi da seama de contradictorialitatea declaratiilor pe care le da, isi schimba atitudinea si recunoaste faptele asa cum ele s-au petrecut.

5.1.2. Ascultarea repetata

Acest procedeu se foloseste, de regula, in situatia in care invinuitul/inculpatul face declaratii incomplete, contradictorii sau mincinoase.

Invinuitul va fi reascultat la intervale de timp diferite, stabilite de anchetator, cu privire la aceleasi fapte sau imprejurari folosind insa metode diferite (schimband ordinea evenimentelor, exemplu invers cronologic etc).

In esenta, ascultarea se va referi la aceleasi fapte, imprejurari, aspecte, unele amanunte contradictorii. Nereprezentand reflectarea unor situatii reale, intervenind si procesul uitarii, stari de tensiune, in declaratiile invinuitului apare nesiguranta si inevitabil contraziceri si nepotriviri intre afirmatii. In final i se poate demonstra ca nu a spus adevarul.

5.1.3. Interogarea sistematica

Dupa cum ii spune si denumirea, acest procedeu urmareste in mod sistematic, cronologic si logic, evenimentele produse si in acest mod i se solicita invinuitului sa le prezinte. Este greu pentru invinuit sa iasa din acest angrenaj al evenimentelor iar explicatiile ilogice pe care le-ar da ar iesi imediat in evidenta ca nefiind la locul lor.

5.1.4. Ascultarea incrucisata

Acest procedeu urmareste determinarea invinuitului sa renunte la falsele probe aduse in aparare, de a infrange sistemul de aparare al invinuitului nesincer, inrait, refractar, care se situeaza pe pozitia negarii totale a faptelor savarsite[22].

Este un procedeu ofensiv, tensionat si consta in ascultarea invinuitului de catre mai multi anchetatori in aceeasi imprejurare. Ritmul alert si sustinut creat de intrebarile adresate alternativ de fiecare anchetator nu-i da posibilitatea invinuitului sa-si pregateasca raspunsurile.

Acest procedeu nu se recomanda a se folosi decat la invinuiti puternici, rezistenti la tensiuni psihice puternice, greu de "spart".

Invinuitul cu o structura psihica slaba poate fi derutat si inhibat prin folosirea acestui procedeu.

5.1.5. Tactica complexului de vinovatie

Se foloseste in cazul persoanelor mai sensibile, chiar cu o credinta religioasa destul de puternica, care, in interiorul lor, sunt afectati de situatia in care au ajuns, motiv pentru care tind sa nege faptele sau unele aspecte mai delicate. In aceste cazuri intrebarile vor contine cuvinte afectogene, critice privitoare la fapta si la rezultatele ei. Se pot face chiar trimiteri la judecata si pedeapsa divina pentru doua pacate: acela privind comiterea faptei si acela de a nu spune adevarul, de a minti.

5.1.6. Tactica intalnirilor surpriza

Aceasta se bazeaza pe factorul surpriza. Pe timpul ascultarii, din "intamplare", invinuitul vede printr-o usa lasata deschisa pe unul din complicii sai, pe un martor sau persoana vatamata aflati intr-o alta incapere sau pe coridor.

5.1.7. Interogarea prin folosirea probelor de vinovatie

Practica organelor de urmarire penala a demonstrat faptul ca exista invinuiti/inculpati, in special recidivisti, care recunosc foarte greu faptele comise sau nu le recunosc decat in conditiile in care isi dau seama ca organul de urmarire penala detine probele necesare pentru dovedirea vinovatiei sale. Acestia cunosc faptul ca legea nu conditioneaza invinuirea de recunoastere a faptei, astfel ca, in asemenea conditii, de regula cedeaza si recunosc faptele comise.

Acest procedeu tactic este unul dintre cele mai dificile, daca nu chiar cel mai dificil, si presupune cel putin urmatoarele cerinte pentru a putea fi eficient:

experienta anchetatorului, hotararea si stapanirea de sine, un fin observator

cunoasterea temeinica a tuturor probelor din dosar, a legaturii dintre ele si activitatea ilicita desfasurata de invinuit, cunoasterea valorii acestor probe

stabilirea celui mai propice moment pentru folosirea probelor

discernamant in stabilirea ordinii de prezentare a probelor pe parcursul ascultarii

stabilirea cu mare atentie a intrebarilor care vor insoti prezentarea probelor.

Sensibilitatea acestui procedeu consta si in faptul ca orice eroare din partea anchetatorului poate compromite intreaga munca desfasurata pentru determinarea invinuitului sa faca declaratii veridice si complete.

Experienta de cercetare a infractiunilor recomanda utilizarea a doua procedee principale de prezentare a probelor: progresiv sau frontal[23].

Potrivit procedeului progresiv, ascultarea invinuitului se face in mod treptat, pornindu-se de la aspecte mai putin importante cu prezentarea de probe cu o mai mica valoare probanta, care nu dovedesc nemijlocit savarsirea faptei si vinovatia si se continua cu probe din ce in ce mai relevante din care rezulta in mod direct vinovatia.

Metoda de prezentare frontala presupune ca in mod neasteptat, inca de la debutul interogatoriului, prezentarea probelor care dovedesc vinovatia si adresarea de intrebari directe cu privire la fapta savarsita. Inaintea momentului prezentarii probei, pentru crearea momentului psihologic, invinuitul va fi intrebat in legatura cu imprejurarile dovedite prin probele ce urmeaza a fi prezentate.

5.1.8. Ascultarea unui invinuit despre activitatea celorlalti participanti

In functie de faptul daca sunt cunoscute identitatea si rolul jucat de participanti in raport de pozitia de recunoastere sau de nerecunoastere, se pot distinge variate situatii care impun observarea unor procedee tactice adecvate[24]:

toti participantii recunosc faptele, sincer sau mai putin sincer; accentul va cadea pe confruntarea declaratiilor pentru a se pune in evidenta eventualele nepotriviri;

numai unul sau unii din participanti recunosc faptele;

toti participantii neaga savarsirea faptelor.

Cunoasterea invinuitilor implicati in cauza permite organului de urmarire penala sa stabileasca pe cel dispus sa recunoasca mai usor faptele savarsite si cu acestea sa inceapa ascultarea. Se solicita celui ascultat sa declare ceea ce cunoaste despre activitatea celorlalti participanti la savarsirea infractiunii lasandu-i-se impresia ca persoana sa intereseaza mai putin organul de urmarire penala.

5.1.9. Solicitarea de a justifica modul in care invinuitul/inculpatul a folosit timpul intr-o anumita perioada (justificarea timpului critic)

Acest procedeu se foloseste, de regula, atunci cand invinuitul refuza sa faca declaratii. Cunoscandu-se activitatea acestuia i se va solicita sa declare locul unde s-a aflat, cu cine, ce activitati a desfasurat inainte, in timpul si imediat dupa momentul savarsirii infractiunii. Dupa darea explicatiilor acestea vor fi verificate minutios pentru a stabili sinceritatea sau nesinceritatea invinuitului.

5.1.10. Strategii vizand interogatoriul psihanalitic[25]

Interogatoriul psihanalitic este interogatoriul viitorului, este inofensiv, curat, respecta integral demnitatea, drepturile si libertatile cetateanului din perspectiva prezumtiei de nevinovatie. Este un joc al inteligentei prilejuit preponderent de o simpla discutie asupra cazului si care da posibilitatea individului de a se apara cu toate mijloacele - cele legale sau ilegale.

Duplicitatea (simularea) este caracteristica unei persoane care adopta doua atitudini si joaca premeditat doua roluri, afiseaza sentimente si ganduri diferite de cele pe care le simte cu adevarat. Simularea este, deci, divergenta dintre forma gandita si cea exprimata.

In timpul anchetei apare la individul supus ei, un dezechilibru psihic provocat de excesiva acumulare de energie determinata de conflictele interpsihice. Astfel, conflictul dintre actul inconstient si cel constient determinat de raportul EU-realitate, se concretizeaza in manifestari ce scapa cenzurii constientului, fiind localizat la nivelul preconstientului.

Altfel spus, continuturile intelectuale sunt respinse, refulate de constiinta ca stari ce trezesc invinuitului atitudini de autocontrol in scopul acoperirii manifestarilor emotionale, dar ele continuand sa-si exercite presiunea asupra cenzurii constientului, provocand acte gresite. In interogatoriul la care este supus invinuitul acesta se va autodemasca sub influenta eu-lui sedimentat in subconstient alaturi de eu-ul primitiv si brutal, identificand la acestia lapsus-uri, erori caracteristice, acte simptomatice, uitarea sau deformarea unor nume familiare etc.:

lasarea obiectelor la locul faptei

revenirea la locul faptei

uitarea cuvintelor si a numelor proprii

erorile de lectura si de scris

asociatiile de idei.

6. Unele particularitati ale ascultarii invinuitilor minori[26]

Cu ocazia ascultarii invinuitului minor, mai ales la aprecierea declaratiilor acestuia, trebuie sa se tina seama ca psihologia sa se deosebeste mult de cea a invinuitului adult. Astfel, fantezia, inventivitatea, susceptibilitatea acestuia, teama de parinti si de educatori, sentimentul pudorii, curajul rau inteles, influenteaza in mod deosebit procesele de percepere, memorare si redare ale minorului. Lipsa experientei de viata si munca, dificultatile in a aprofunda faptele, evenimentele sau fenomenele pe care le percepe, pun pe minor in imposibilitatea de a retine si reda aspecte esentiale pentru cauza, desi, in unele cazuri, acesta are un spirit de observatie foarte bine dezvoltat. Structura psihica a minorului depinde in mare masura de evenimentele traite in familie, scoala si cu ocazia unor activitati anterioare, desfasurate independent.

Se recomanda ca ascultarea invinuitului minor sa se faca intr-un timp cat mai apropiat de cel in care a fost savarsita infractiunea. Cerinta este impusa de dezvoltarea continua si rapida a minorului care este insotita de inlocuirea permanenta a vechilor impresii cu altele noi. In legatura cu aceasta, nivelul redus al intelectului minorului face ca acesta sa retina nu fapta in intregul ei ci doar unele detalii si sa confunde simple coincidente exterioare cu legaturile interne, fapt ce determina obtinerea unor declaratii neconforme cu realitatea.

7. Consemnarea declaratiilor invinuitului/inculpatului

Declaratia data conform art.70 alin3 din C.P.p, este scrisa personal cu mana de catre invinuit sau inculpat. Acesta o scrie cu pix pe coala alba de hartie si nu pe formular tipizat. Invinuitul isi formuleaza declaratia cu propriul vocabular, asa cum doreste, insa trebuie sa se refere la pozitia fata de invinuirea ce i se aduce. Aceasta declaratie este datata si vizata de organul de urmarire penala in fata caruia a fost data. Daca invinuitul nu-si poate scrie singur declaratia sau refuza, se intocmeste un proces verbal care consemneaza aceasta situatie cu motivele existente sau invocate.

Declaratia corespunzatoare interogatoriului se consemneaza in scris de catre anchetator pe formular tipizat, inseriat. In declaratie se fac mentiunile cu privire la drepturile acordate invinuitului/inculpatului si prevazute de C.P.P. in art.70 alin.2. In fiecare declaratie se va consemna ora inceperii si incheierii ascultarii. Declaratia scrisa i se citeste invinuitului/inculpatului sau i se da sa o citeasca. Daca este de acord cu continutul ei invinuitul o semneaza pe fiecare pagina si la sfarsit iar daca refuza semnarea, anchetatorul face mentiune in declaratia scrisa.

Declaratia scrisa se semneaza si de organul de urmarire penala care a luat-o iar in faza de judecata de catre presedintele completului de judecata si de grefier. Declaratia se semneaza si de aparator daca a participat la ascultare, precum si de interpret cand a fost luata prin intermediul sau.

Desi legea nu prevede, declaratia va fi semnata, in cazul invinuitului minor, si de parinte, tutore sau educator ori de alta persoana care l-a asistat pe minor pe timpul ascultarii, respectiv persoana care il are in crestere sau supraveghere.

In acest mod se consemneaza si celelalte declaratii, ulterioare, care se iau invinuitului/inculpatului.

Cu privire la modul de redactare al declaratiei trebuie sa se respecte anumite cerinte. Consemnarea trebuie sa reflecte cat mai fidel expunerea invinuitului, adica sa foloseasca un limbaj adecvat vocabularului acestuia respectand decenta cuvenita, sa fie folosite expresiile si cuvintele celui ascultat evitandu-se expresiile care pot avea mai multe intelesuri cat si cele indecente sau vulgare.

Desi legea procesual-penala nu o prevede, practica judiciara a ultimilor ani a demonstrat ca inregistrarea declaratiilor invinuitului/inculpatului pe banda magnetica sau video-magnetica este una dintre cele mai frecvente mijloace folosite. Cel mai mare avantaj al cestor inregistrari este acela ca organul judiciar are posibilitatea sa sesizeze in urma ascultarii sau vizionarii benzii toate momentele din declaratie, reactiile persoanei, care nu se pot consemna in forma scrisa. Pot fi observate incercarile de disimulare iar invinuitul va reveni mult mai greu la declaratiile anterioare si nu va putea sustine ca le-a facut ca urmare a unor violente, amenintari, promisiuni sau indemnuri.

Aceste inregistrari trebuie sa se faca cu respectarea regulilor procesual-penale si a celor tactice criminalistice. Inainte de a se incepe inregistrarea i se va aduce la cunostinta invinuitului/inculpatului ca declaratia sa va fi inregistrata.

Aceste metode de inregistrare nu exclud existenta si a formei scrise, deci declaratia inregistrata va fi transcrisa in forma ceruta de lege.

8. Verificarea declaratiilor invinuitului/inculpatului

Aceasta activitate prezinta importanta pentru a se stabili daca cele declarate de invinuit/inculpat sunt veridice.

Declaratiile se verifica, in primul rand prin compararea continutului lor cu datele si probele verificate, administrate anterior ascultarii.

Pentru verificare, organul de urmarire penala poate apela si la desfasurarea altor activitati de urmarire penala: perchezitii domiciliare, ridicari de obiecte si inscrisuri, ascultarea de martori, confruntari, efectuarea de constatari tehnico-stiintifice sau dispunerea de expertize, efectuarea de reconstituiri, prezentari pentru recunoastere, experimente judiciare etc.

In urma efectuarii acestor verificari, organul de urmarire penala isi da seama daca invinuitul a fost sincer, daca declaratiile sale sunt confirmate de celelalte mijloace de proba. In caz negativ se impune o reascultare a invinuitului/inculpatului.

Verificarea declaratiilor se mai poate realiza si prin metoda biodetectiei judiciare, rezultatul testarii realizandu-se intr-un raport de constatare tehnico-stiintifica, privind detectia psihologica a comportamentului simulat.

9. Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului/inculpatului

Din dispozitiile art.69 C.P.P. rezulta ca declaratiile invinuitului/inculpatului facute in cursul procesului penal pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care acestea sunt coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza.

La aprecierea valorii probante a declaratiilor invinuitului /inculpatului trebuie sa se tina seama si de faptul ca aceasta este retractabila, putandu-se oricand reveni asupra celor declarate. Si de aceea, dar si in baza principiului liberei aprecieri a probelor, declaratiile invinuitului/inculpatului nu pot avea valoare decat in coroborare cu celelalte probe.

Aceste declaratii au un caracter divizibil[27] (ca si declaratiile martorilor sau partilor). Aceasta inseamna ca organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate sa retina parti din declaratii sau numai unele din declaratiile date in mod succesiv care se coroboreaza cu celelalte mijloace de proba, existand astfel o oarecare garantie ca acele parti din declaratii oglindesc adevarul.

In practica judiciara s-a statuat ca existenta unor contradictii intre declaratiile succesive ale aceleiasi parti indica falsitatea uneia sau a unor dintre ele, cel putin in acele elemente asupra carora poarta contradictiile[28]. Practica judiciara a statuat, de asemenea, ca intre declaratiile date in mod succesiv nu exista o ordine de preferinta .

Este evidenta concluzia ca forta probanta a declaratiilor invinuitului inculpatului nu poate fi cuantificata dinainte, valoarea probanta a acestui mijloc de proba fiind lasata la aprecierea organului de urmarire penala si instantei de judecata, apreciere care trebuie sa aiba la baza convingerea intima a organului judiciar izvorata din analizarea intregului material probator administrat in cauza.