BIOETICA - STIINTA MEDICALA: ORIGINI, RASPANDIRE SI DEFINITII

BIOETICA - STIINTA MEDICALA: ORIGINI, RASPANDIRE SI DEFINITII

"Imi dispare puterea atunci cand imi dispare moralitatea din mine."
  (GOETHE)

"Limitele cercetarii stiintifice nu se pun decat in termeni etici"

- C. Byk

Stiinta a facut din noi zei inainte de a merita sa fim oameni"

Jean Rostand

Progresul stiintific si tehnologiile moderne au crescut intr-adevar acuratetea explorarilor si confortul individului, conferind astfel omului o imagine de maxima securitate. Pentru prima oara in istoria sa, omul a devenit stapan al procreatiei, ereditatii, a gandirii si tinde tot mai mult sa inlocuiasca sacralitatea si caldura vietii cu rigoarea rece a stiintei. Apare astfel, pericolul real ca fetisizarea progresului stiintei, a biotehnologiilor sa transforme omul din subiect in obiect, ajungandu-se, in final, la incalcarea drepturilor acestuia si la dezumanizarea speciei.

O civilizatie exclusiv materiala ar fi un haos social. A ne da drept ultimii oameni a evolutiei culturale a speciei ar conduce la aparitia specialistilor fara spirit si a indivizilor fara inima, dedati exclusiv placerilor (Max Webber - Etica protestanta si spiritul capitalismului ).

Problema supravietuirii omului actual devine tot mai frecvent abordata in literatura filosofico-stiintifica de pretutindeni. Este larg discutat faptul ca, azi, cultura contemporana, fiind puternic determinata de raportul omului cu stiinta si tehnologia, da nastere unei realitati noi, artificiale care determina viata si necesita noi forte in lupta pentru existenta. Fenomenul este evident astazi, cand tehnologiile performante devin acea forta imensa care influenteaza nu doar domeniul de activitate al oamenilor, dar si stilul de gandire, idealurile si sistemul valorilor in societate. Se constata o abolire a granitelor traditionale dintre stiinta si tehnica - stiinta se tehnicizeaza, iar tehnica se scientifica.

Disocierea dintre dezvoltarea culturala a omului si evolutia sa genetica este totala, daca luam in consideratie faptul ca parcurgem o epoca a constituirii celor mai sofisticate arme, care au diminuat legatura omului cu natura, iar mijloacele de inhibitie naturala a agresivitatii nu mai pot tine sub control aceste pericole. Progresul tehnico-stiintific a minimalizat riscurile si a maximalizat beneficiile, insa acest fapt a relaxat autocontrolul si autoconstrangerea sociala, generalizand o criza morala a civilizatiei contemporane.

Desi progresul a majorat incidenta factorului uman asupra naturii si a facut viata mai usoara, dezvoltarea lui dupa criterii de profit ne demonstreaza multitudinea efectelor negative, cu riscul de a oferi o putere necontrolata stiintei. Se observa un fenomen paradoxal al contemporaneitatii, cand progresul stiintei initiaza scopuri aparent utile comunitatii, dar o aduce si la o depravare morala.

Procesul expansiunii unor tehnologii performante (biomedicale, industriale, economice, informationale etc.) scapa de sub evidenta unor sisteme etice, socio-culturale si legale. Mai mult ca atat, conceptiile traditionale (filosofice, etice, religioase) create pe parcursul istoriei si existente pana in prezent se dovedesc a fi inapte in fata unor noi cerinte si valori ale omului contemporan. Astfel, sunt create toate premisele necesare si devine evidenta inevitabila aparitie a unei noi conceptii etice.

Utilizarea intensiva si necontrolata a biotehnologiilor initiaza reactii de raspuns chiar din partea comunitatii umane. Acest fapt este motivat de tendinta spre protejarea temeiurilor umane cu ajutorul unor sisteme etice, care ar face fata rezultatelor negative ale progresului tehnico-stiintific.

Devine necesara "eticizarea" stiintei, care ar stabili la baza activitatii stiintifice valori si esente umaniste, cu utilizarea unor mecanisme regulatoare morale.

Totodata, etica contemporaneitatii ar avea nevoie de o aplicabilitate reala, fiind un instrument eficient cu utilizare practica.

Etica acestui timp al tranzitiilor se inscrie in procesele mai ample de diferentiere si integrare care au loc atat in existenta,cat si in cunoasterea sociala de la sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI.

Etica si morala sunt cuvinte cu surse lingvistice diferite.

Etica provine din limba greaca (ethos, care se traduce in romaneste prin cuvintele morav, obicei, caracter), iar morala din limba latina (mos, moris, care se traduce tot prin obicei, morala). Asemanarile semantice dintre etica si morala se impletesc cu o serie de deosebiri de ordin ontologic, epistemologic si metodologic analizate de filosofia moderna si contemporana.

Etica este morala elaborata de filosofi, au spus unii, careia i se mai spune si filosofie morala, cu un pronuntat caracter teoretic. Filosofiile mari din toate timpurile au propus diferite sisteme de morala, adica:

a) o multime ordonata de scopuri, avand ca element maximal binele suveran, precum si o multime de mijloace cu care se pot atinge aceste scopuri;

b) o multime de valori, adica, pana la urma o serie de concepte cu care sa se clasifice agentii si actiunile lor: bine, rau, las, marsav, cinstit, just, eficient, prestant, competent s.a.;

c) o multime de prescriptii enuntate in propozitii care contin operatori deontici ca trebuie, obligatoriu, permis s.a.

Morala filosofica elaboreaza ipoteze, concepte, principii pentru reconstructia teoretica a moralei unei societati, precum si reguli de rationare morala. Ca urmare, etica este o cunoastere conceptuala a moralitatii istorice, a sustinut Hegel. Cele mai raspandite concepte explicative ale atitudinilor si situatiilor morale sunt vointa, datoria si obligatia, libertatea si responsabilitatea.

Principiile morale propuse de filosofi au fost: principiul dupa care in viata trebuie sa urmarim fericirea. Acest principiu a dat nastere la orientarile eudaimoniste (un termen compus din cuvintele grecesti "eu" insemnand bine si "daimon ",geniu).

Insa, daca fericirea este un sentiment omenesc, eudaimonia este starea in care lucrurile iti merg bine, adica prosperi sau infloresti.; principiul placerii (in greceste "hedone ") a generat orientarile hedoniste, dintre care unele au incurajat amoralismul, adica tendinta de a nega existenta unor valori morale si umane universale; principiul utilului sau ceea ce aduce cea mai mare fericire a condus la doctrina sau atitudinea utilitarista, caracteristica pentru filosofia morala engleza moderna si contemporana.

Intr-un recent dictionar de filosofie , raporturile eticii cu morala sunt prezentate astfel: etica se deosebeste, pana la opozitie, fata de morala, tot asa cum universalul se opune particularului, neconditionatul (de exemplu, imperativul categoric kantian) conditionatului (imperativul ipotetic). S-ar mai putea spune, in acest caz, ca, in timp ce morala comanda, etica recomanda.

Morala ni se prezinta sub forma unui discurs normativ si imperativ, care rezulta din opozitia dintre Bine si Rau concepute fie ca valori absolute sau transcendente, fie ca valori imanente vietii oamenilor. Cand Binele si Raul sunt concepute dinamic si conflictual, atunci ele se definesc in mod aleatoriu, ca fluctuatii de actualizari si potentializari.

De-a lungul timpului, etica si-a reformulat problema fundamentala de studiu.

In antichitate, Socrate considera ca etica trebuie sa rezolve intrebarea: Cum ar trebui sa traim?, pe care nu o deosebea de intrebarea: Care este cel mai mare bine pentru om?

O anumita conceptie etica contemporana (cea din spatiul anglo-saxon) considera ca problema fundamentala este: cand o actiune umana este corecta din punct de vedere moral?  Etica este, spre deosebire de morala, un discurs normat, dar neimperativ, sau doar cu imperative ipotetice, care rezulta din opunerea Binelui fata de Rau, considerate a fi valori relative. Etica se construieste pe baza de cunostinte, dar mai ales pe baza de alegeri intre variate dorinte care apar in legatura cu intrebarea pe care si-o pune un individ sau un grup uman :"Cum sa traiesc? ".

Etica s-a nascut si s-a dezvoltat in cetatile antice grecesti, odata cu filosofia (sincronic, secolel.VI-V i.H au fost si pentru Extremul Orient sugestive in acest domeniu al ratiunii practice, prin Daoism si Buddhism care au functinat insa si ca religii si biserici), in doua forme principale:

1. ca reflexie complementara altor cercetari;

2. ca un sector relativ autonom al gandirii filosofice.

Heraclit, in antichitate, si Hegel in prima jumatate a secolului al XIX-lea, ilustreaza prima situatie. Platon si Aristotel, in antichitate, Kant si Spinoza in filosofia moderna, Scheler si Hartmann in filosofia secolului XX au urmat a doua cale, deoarece au elaborat lucrari de filosofie morala si de etica.

De la Heraclit ne-au ramas mai multe aforisme despre bine, despre intelepciunea in viata, serii de reflectii asupra viatii si mortii in general, precum si ganduri despre contradictiile existentei umane.

Hegel a facut referiri la probleme etice diverse (libertatea si responsabilitatea, constiinta tragica, virtuti si vicii etc.), in majoritatea scrierilor sale, dar mai ales in Fenomenologia spiritului si Filosofia dreptului.

O directie diferita a promovat Socrate. El a abordat de pe pozitiile credintei in valoarea ideilor generale marile probleme morale: binele,virtutea si fericirea.

Binele este adevaratul scop al vietii.

El asigura fericirea, si anume, nu fericirea dorita de spiritele vulgare, sub forma de bunuri, bani, bogatie, putere, onoruri, ci fericirea care asigura sanatatea sufletului. Caci Socrate a repetat constant: ai grija de sufletul tau! Fericirea interioara sau fericirea-virtute face sufletul mai puternic. Dintre numeroasele virtuti, doua au fost mai des repetate de filosof: stapanirea de sine si dreptatea.

Dintre elevii lui Socrate, Platon, a facut din el un fel de alter-ego. Totodata, Platon a elaborat si primul mare sistem filosofic rationalist din filosofia occidentala, care supravietuieste pana in prezent.

Platon a scris in tinerete dialoguri consacrate unor concepte etice ca Eutiphron (despre pietate), Alcibiade (despre natura omului), Lahes (despre curaj), Charmides (despre temperanta). In dialogurile maturitatii Platon propunea celebra teorie a Ideilor transcendente, guvernate de ideea de Bine, realizabila in Statul ideal republican.

Aristotel, cel mai de seama elev al lui Platon, care si-a criticat in mare masura magistrul, a scris trei lucrari etice, din care doar Etica nicomahica nu a fost pusa la indoiala de succesori. Etica eudemica si Marea etica au fost atribuite altor autori, ori au fost apreciate ca nesemnificative. Cu opera aristotelica asistam la procesul de sistematizare a filosofiei, in care etica interactioneaza strans cu logica si cu ontologia. Acest triedru devine un fel de traditie pentru scolile elenistice: stoicism, epicurism si scepticism, reluate in cadrul filosofei morale crestine, in scrierile primilor fondatori (parintii celor doua orientari crestine - catolica-occidentala si ortodoxa-orientala), precum si in lucrarile scolastilor de la inceputul celui de al doilea mileniu crestin-european.

Nu trebuie sa omitem amprenta islamica a filosofiei medievale, lasata de Augustin, fiu de berber (sec.IV), de Avicenna (980-1037) si de Averroes (1126-1198), apoi de Ibn Kaldun (sec.XIV-XV). Filosofia morala islamica este o sinteza rationala intre filosofia pagana (Platon si Aristotel, indeosebi) si religia musulmana legata de celelalte doua, iudaica si crestina.

In evul mediu european occidental si oriental, etica si-a intarit statutul ei disciplinar distinct, precum si prin interactiuni cu metafizica, logica si politica statului providenta, in care monarhul era reprezentantul lui Dumnezeu pe Pamant (Sf.Augustin, Despre cetatea lui Dumnezeu, sec. IV). Omul nu-si poate salva fiinta pentru pacatul de a fi gustat din fructele cunoasterii (pacatul originar) decat cerand indurare si mila lui Dumnezeu, care nu este transcendent, ci imanent fiintei noastre. De aceea, El poate fi revelat prin autocunoasterea bazata pe iubirea si rememorarea prezentei Sale. Existentialismul crestin din secolul XX a preluat augustinismul, iar neotomismul ramane un alt curent al eticii contemporane, inspirat de Toma d`Aquino.

In secolul XX etica se dezvolta atat ca o disciplina filosofica, putand deveni si filosofie morala, cat si ca disciplina stiintifica, asa cum vom arata mai departe. Anticipand , mentionam ca filosofii si-au rezervat dificila sarcina a definirii categoriilor, principiilor si valorilor etice, pe cand cercetatorii tinerelor stiinte sociale si umane au intreprins investigatii mai concrete, fie ale manifestarilor morale ale oamenilor din societatile "civilizate" sau "arhaice ", fie au pus in termeni mai realisti o serie de valori morale precum afectiunea si prietenia, respectul sinelui, cooperarea sociala si altele.

Se pot distinge doua modalitati de a concepe morala: ca morala a binelui sa ca morala a datoriei.

Morala binelui sustine ca scopul ultim al omului este dobandirea fericirii, prosperitatii si bunastarii (eudemonismul). Varietatile principale de morala a binelui sunt hedonismul cirenaic al lui Aristip, care punea accentul pe fericirea fizica, si hedonismul epicureic, care considera ca fericirea rezulta din exercitarea facultatilor noastre spirituale; stoicismul sustinea ca fericirea rezulta din practicarea binelui sub forma dreptatii si a temperantei; utilitarismul sofistilor considera ca utilul sau ceea ce sporeste fericirea trebuie sa fie principiul moral suprem.

Morala datoriei si a obligatiei morale (numita si deontologie) are in vedere fie obligatia absoluta exprimata printr-un imperativ categoric (nu ai voie sa omori nici un om), fie obligatia relativa, exprimata printr-un imperativ ipotetic (ca sa promovezi examenele trebuie sa le pregatesti temeinic). Obligatia mai poate fi stricta (exemplu simpla justitie) sau larga (atunci cand implica si manifestarea caritatii).

Datoriile provin din doua surse: constiinta individuala, care genereaza obligatia morala propriu-zisa si constiinta sociala sau colectiva, descrisa de E.Durkheim si W.James . Intre "vocea constiintei "(J.J.Rousseau) si datoria sociala sunt tensiuni.

Economistul clasic A.Smith sustinea ca actul bun este cel care genereaza simpatie. Filosoful german J.G.Fichte (1762-1814) si filosoful francez H.Bergson (1859-1941) au promovat morala inspiratiei: actul bun este cel comandat de propria noastra natura. Numai scopurile cu valoare universal-umana duc la entuziasm.

Filosofia morala de astazi se prezinta, adesea,ca o teorie a relatiilor cu celalalt, devenind o filosofie a comunicarii , in care se vizeaza atat interactiunile dintre oameni ca fiinte vorbitoare si ganditoare pe baza unor norme, reguli si principii pentru a se intelege bine, cat si valorile care se disputa la un moment dat. In acest fel s-ar putea stabili datoriile elementare ale omului si, pe aceasta baza, s-ar putea formula o teorie a valorilor.

Etica este o disciplina filosofica sistematica, deoarece se sprijina pe o conceptie generala despre existenta, construita din categorii care revin mereu in cercetare, generand nu numai o anumita unitate principiala, dar si un stil specific fiecarui mare filosof intemeitor de scoala. Astfel, Aristotel exprima prin categoria de masura atat o problema ontologica (relatia dintre infinitul real si infinitul potential sau matematic), cat si problema etica a virtutilor (curajul este o virtute etica invecinata cu doua vicii complementare: frica, adica absenta curajului, si temeritatea sau curajul excesiv, nerational)

Stiintificitatea eticii nu exclude, ci presupune permanente reflectii filosofice realizate prin categorii si principii aflate intr-o structurare generativa continua.

In etica ne intalnim si cu problema religioasa: credinta in divinitate, in providenta, in Dumnezeu. Nimeni nu poate crede numai in natura, fiindca aceasta ramane mereu indiferenta fata de om. Se crede in ceva aflat deasupra naturii, care are toate insusirile de a-i garanta omului ca o data si o data va triumfa binele iar lumea se va izbavi de rau si de pacate.

Cultura occidentala s-a format nu numai pe bazele filosofiei, ci si ale stiintei, care, initial s-a exercitat tot de catre unii filosofi. Desprinderea stiintei de filosofie nu consta doar in separarea, ci si in impletirea lor conform unor principii noi de cunoastere, cum este, de exemplu, principiul complementaritatii enuntat in fizica secolului XX.

Ca disciplina stiintifica, etica cerceteaza morala si moralitatea potrivit regulilor stiintifice de cunoastere. In cultura occidentala, s-a trecut de la stiintele moral-politice, caracteristice pentru secolele XVII-XVIII, cand geometria si mecanica rationala erau considerate stiinte model, concepute in maniera rationalista sau empirista, la stiinte noologice, stiinte istorice, stiinte ale spiritului, mai recent stiinte ale comportamentului, stiinte umane, stiinte culturale sau cel mai des stiinte social-umane.

Nasterea si evolutia stiintelor pornite din etica si politica au fost si raman mai complicate, fiind marcate de mai multe dificultati comparativ cu istoria stiintelor fundamentale ale naturii. Una dintre aceste dificultati a fost (si ramane) naturalismul, adica imitarea si preluarea unor notiuni din stiintele naturii: mecanism, organism, viata, evolutie, mediu, energie, informatie, sistem etc. O alta tendinta este reducerea tuturor stiintelor socio-umane la una dintre ele, care, la un moment dat, parea mai reusita ori mai importanta, printr-o serie de realizari (de exemplu economia, sociologia, psihologia, lingvistica).

Etica realizata dupa rigorile stiintei a facut anumite progrese, atunci cand a cercetat procesele morale cu mijloacele oferite de sociologie, psihologie, lingvistica si alte stiinte socio-umane. Categoriile si judecatile morale se precizeaza mai ales pe aceasta cale. Pana in prezent, insa, nu se poate vorbi despre o stiinta propriu-zisa a eticii, cu un obiect de cercetare bine delimitat - moralitatea -, si cu metode si procedee proprii de cercetare a fenomenelor morale, care sa-i garanteze aplicatii fructuoase ale rezultatelor ei in diverse alte domenii.

In a doua jumatate a secolului XX etica dobandeste noi si importante sarcini o data cu noile descoperiri din biologie si medicina. Aparuta la frontierele biologiei cu economia moderna, medicina si stiintele Pamantului, ecologia umana dezvaluie noile aspecte ale responsabilitatii omului fata de propriile conditii existentiale de viata.

Iar bioetica (termen aparut prin anii 6o in America de Nord) cerceteaza noile probleme suscitate de progresele de ordin biomedical: decizii morale in domeniul sanatatii oamenilor; faptul ca medicina moderna se intereseaza de persoana bolnava in intregul ei, adica corp-suflet, familie, mediul social mai mult sau mai putin sanatos. Rezolva insa bioetica, de una singura, problemele? Fireste ca nu.

Etica biologica se compune dintr-o etica interna, vizand onestitatea cercetatorului, si o etica externa, dedicata intelegerii raporturilor biologiei cu societatea, prin stabilirea legitimitatii cercetarilor pe animalul viu si apoi pe cobaiul omenesc, care ridica spinoasa problema a libertatii individuale si a drepturilor omului.

Etica medicala cuprindea la inceputurile ei principiile etice care guverneaza activitatile medicale, fiind una dintre primele etici profesionale cu mare vechime (de exemplu, regulile babilonienilor din Codul Hammurabi, sec.VIII i.H. sau juramantul lui Hypocrate la vechii greci). Astazi, ea cuprinde toate discutiile asupra problemelor privind asigurarea integritatii fizice si morale a oamenilor atunci cand sunt supusi tratamentelor medicale. Dar lumea medicala este larga,cu multe valori si virtuti. Si nu e de dorit sa fie o singura etica medicala, peste tot.

Etica profesionala ar putea fi inteleasa in doua sensuri:

l. ca reflexie etica aplicata unui domeniu particular de activitate (profesiune);

2. ca reguli stabilite de un grup profesional pentru garantarea practicilor fiecarui membru al sau, reunite intr-un cod, inclusiv codul deontologic al profesiunii.

Largirea sensului notiunii de cod a dus la includerea in el si a unor norme stabilite de organizatii exterioare profesiunilor, cum sunt de exemplu,guvernele . Apare astfel problema relatiei dintre "public" si "privat", dintre profesionisti si neprofesionisti.

Etica stiintifica are un vechi sens, stabilit de Platon in enuntul sau, potrivit caruia, Binele este insusi principiul lumii Ideilor. Potrivit acestei conceptii, se interzicea evaluarea morala negativa a unei activitati de cunoastere stiintifica sau a uneia din consecintele acestei cunoasteri.

Problema etica descifrata de filosofia morala contemporana este aceea a satisfactiei/insatisfactiei omului din societatea industriala si post-industriala, precum si problemele supravietuirii oamenilor din societatile defavorizate, care se zbat in subdezvoltare, saracie materiala si culturala. Etica si filosofia morala nu ezita sa releve consecintele nefaste asupra oamenilor produse de lupta si competitia nebuneasca, de izolarea si insecuritatea spirituala si materiala a unor popoare, de terorismul international care ameninta oameni din diferite colturi ale lumii. De asemenea, mari pericole reprezinta ruperea sensului vietii de munca.

Faptul ca, tot mai des se sustine ca munca nu mai este nici mijloc de satisfacere a trebuintelor, nici unul din mediile importante de educare a omului in spirit rationalist, ci divertismentul, speculatia si improvizatia trebuie sa domine viata omului. In urma a unor asemenea recomandari insistente, unii oameni refuza efectiv munca, altii se complac in ipostaze de cersetori, de paraziti sociali, sau devin tot mai individualisti, mai egoisti si mai meschini, intr-o lume pornita, totusi, spre noi aventuri spirituale, prin care omul ca specie sa se propulseze spre noi zari.

Functia axiologica a eticii consta in separarea valorilor de non-valori, de pseudo-valori si antivalori, a viciilor fata de virtuti. In felul acesta, etica contribuie la promovarea acelor valori si virtuti care coincid cu sensurile umaniste de evolutie a comunitatilor si societatii in intregul ei. Dar, intrucat pentru intelegerea acestor valori si virtuti sunt necesare reflectii si analize mai competente decat trairile, etica isi poate indeplini aceasta functie atunci cand atat filosofii, cat si alti cercetatori sunt activi si gasesc sprijin moral si material atat in institutii, cat si la persoanele cu responsabilitati publice.

1. Obiectul eticii este morala si moralitatea.

Cercetarea moderna a problemei ontologic-umane a Fiintei (majuscula are acelasi rol ca si in scrierea unor categorii etice, de a accentua pe un alt sens al cuvantului decat cel cotidian) se face si prin deosebirea intre ceea ce este natura umana si psihicul sau de ceea ce trebuie sa fie ele (adica ceea ce se doreste sa fie). Prima perspectiva are in vedere fiinta, existenta umana ca ceva static, subzistent prin sine. A doua perspectiva trimite la o reprezentare modala a fiintei umane: ceea ce poate sa fie intr-un anumit fel sau in altul; ceea ce este necesar sau nu ca sa fie. In acest caz, fiinta omeneasca este dinamica, ancorata in real si posibil, fiind raportata la lucruri care actioneaza unele asupra altora fie datorita unor factori interni, fie ca urmare a unor forte transcendente (o constiinta suprema,o Idee, Dumnezeu).

Inscrisa acestui din urma cadru, moralitatea, adica insusirea a ceea ce este moral, presupune dinamism, actiune umana mai mult sau mai putin constienta, libera si responsabila totodata.

Dar toate acestea au si contrarele lor (inconstienta,constrangerea): moralitatea se opune imoralitatatii, adica vointei de a face rau, egoismului, injustitiei, faradelegilor comise intentionat, desfranarilor si depravarilor, coruptiei. De asemenea, moralitatea difera si de a-moral, adica de cel care crede ca omul ar putea trai si fara ca sa-si reglementeze si sa-si ordoneze viata potrivit unor scopuri si norme viabile.

Normal-anormalul sunt derivati ai conceptului de norma, care, la propriu semnifica echerul, unghiul drept, iar la figurat exprima instrumentul sau principiul, regula pe baza careia se contureaza o anumita trasatura sau actiune.

Nu putem vorbi despre om, societate normala fara ca sa nu acceptam ca sunt posibile si abateri de la o serie de principii si reguli. Ideea de regula implica ideea de constiinta redata prin vointa si disciplina care ghideaza conduita unui om in viata, in general. Aceeasi idee de regula insa trimite si la conventional si arbitrar, la ceva de natura subiectiva care ar justifica posibilitatea din partea subiectului de a se sustrage de la respectarea regulilor.

Cele doua forme opuse ale moralitatii amintite la inceput - imoralitatea si amoralitatea- sunt prezente mereu in viata oamenilor si a societatilor, indeplinind , in general, functii opuse.

Astfel, unii oameni devin din cand in cand imorali, prin egoism exagerat sau prin incalcari ale unor principii si norme morale acceptate de comunitatea din care fac parte. Altii sunt amorali social daca sfideaza prin ideile si actiunile lor drepturile si libertatile considerate fundamentale in societatea in care traiesc, sau califica drept lipsite de sens valorile umane in general.

Morala a devenit tot mai imorala si amorala, deoarece idealismul ei caracteristic nu este echilibrat prin etici corespunzatoare, prin coduri si norme, prin practici etice, juridice si politico-administrative care sa micsoreze decalajele dintre ceea ce trebuie sa fie si ceea ce este omul.

Moralitatea timpurilor noastre este in suferinta si datorita escaladarii saraciei, somajului cronic, a revenirii bolilor fizice si psihice grave la mari mase de oameni

Manifestarile morale sunt corelative cu actiunile umane, care mai intai sunt imaginate, realizate in plan ideal, simbolic si virtual. Concretizarea lor difera, de cele mai multe ori, datorita diferentelor care exista intre ideal si real, intre procesele subiectiv-umane si cele obiective, care nu se reduc doar la fenomene si procese naturale,ci includ si istoria societatii si a omului, marcata si de nenumaratele esecuri, de actiuni ramase in faza de proiecte, sau numai incepute si nefinalizate din cauze obiective sau din motive de ordin subiectiv. Abtinerea de a actiona, de a interveni cu vorba si cu fapta in diferite situatii de viata personala si colectiva, nu este o virtute, ci, mai curand, un viciu. In drept, pasivitatea cuiva fata de o incalcare a normelor juridice este considerata "culpa prin omisiune". Insusi procesul de judecare a cauzelor se face nu numai in litera legii, dar si in spiritul ei, care implica etica si filosofia morala.

Manifestarile morale sunt canalizate de intrebari: ce trebuie sa fac? care este destinul omului in lume? Raspunsurile principale date la aceste intrebari au fost: destinul moral al omului trebuie sa fie fericirea (eudaimonismul); nu, destinul sau moral sa fie virtutea (rigorismul filosofiei morale kantiene) sau utilitatea sau sfintenia, adica slujirea vointei divine.

Manifestarile morale depind de astfel de principii propuse de doctrinele morale preocupate sa elaboreze sisteme morale, pe care au cautat sa le justifice rational si sa le intemeieze prin exemple, practici educationale, de sanctionare a abaterilor si incalcarilor, practici cultice legate de momentele fundamentale din viata omului (nasterea, casatoria, moartea), obiceiuri comunitare, sarbatorirea momentelor cruciale din viata poporului, a eroilor sai.

Valorile morale sunt valori personale, deoarece suportul lor este persoana umana si nu faptele ei.

Cum mentiona Aristotel, vorbim de curaj si avem in vedere omul curajos ; vorbim de bun sau bine si ne referim la omul bun si la omul de bine, care traieste intr-un timp si loc istoric determinate.

Opusul persoanelor este lucrul, care nu are valoare morala, ci economica.

2. Fiind personale, suporturile valorilor morale sunt si spirituale. Asa cum in cazul valorilor artistice nu litera tiparita sau panza vopsita constituie opera de arta valoroasa, ci mesajele ei culturale, tot asa si valorile morale nu se reduc la actele constatabile prin simturi, ci evoca semnificatii spiritual-umane. Binele este valoarea morala cel mai des folosita, cu nenumarate sensuri corelate cu tot atatea nevoi sociale sau motive (cele cinci tipuri stabilite de Maslow: biologice, de securitate, de apartenenta, de stima si recunoastere, de autorealizare).

3.Valorile morale sunt scopuri fundamentale ale vietii oamenilor, in sensul disciplinarii nevoilor biologice imediate (hrana, adapost etc.) si al depasirii permanente a biologicului prin adoptarea unor idei si idealuri marete.

A trai cu adevarat viata ca om inseamna a te ridica de la scopuri materiale, imediate, la scopuri cu bataie lunga, prin elaborare si infaptuire de proiecte cat mai inedite. Exprimam rezerve ca ar fi oameni preocupati numai de satisfacerea nevoilor primare:"Faptul ca fiintele umane au nevoie de hrana adecvata, de adapost si imbracaminte in conformitate cu clima, de apa curata si salubritate, de grija parinteasca si de asistenta medicala, nu este un fapt controversat. Cand aceste nevoi de baza nu sunt satisfacute, oamenii se imbolnavesc si adesa mor prematur. Dar este discutabil daca fiintele umane au nevoie de relatii cu semenii lor, de educatie, de politica si de cultura, de hrana spirituala - caci au existat vieti lungi si nu neaparat anoste, care au fost traite fara a beneficia de asemenea bunuri".

Ne intrebam: pot fi oameni care sa nu fi avut o viata de familie si de grup? Iar familia are, cum se stie, o cultura a ei, precum si o legatura culturala mai larga, specifica tribului sau poporului respectiv. Relatii dintre generatia varstnica, mai conservatoare, si cea tanara, mai liberala, isi pun si ele pecetea pe valorile morale.

Binele si Raul

Bine denota valoare si are o functie foarte asemanatoare cu aceea a lui bun. Dar, rareori aceste cuvinte se pot inlocui unul cu celalalt fara ca intelesul comunicarii sa nu se schimbe.

Bine se coreleaza cu conceptele de "lege" si "regula". De aceea, bine are o sfera mai restransa decat bun. Bine inseamna a corespunde intr-un caz dat, pe cand bun se foloseste pentru a face o recomandare. Exemplu: X a avut bune intentii, dar ceea ce a facut el nu a fost bine (din punct de vedere profesional, legal etc. Adica din punctul de vedere al unor norme stabilite. In felul acesta se vede legatura dintre valoare si norma.

Binele nu se poate intelege insa decat prin raportarea sa la rau. Dintre filosofii antici, se pare ca Democrit a surprins acest lucru:" de unde vine tot binele de acolo pot sa ne vina si relele (.) Din bine pentru oameni pot sa se nasca rele, atunci cand omul nu stie cum sa-l conduca."

Cunoasterea binelui si a raului este de resortul filosofiei morale, care incepe in cultura clasica occidentala cu Socrate, se continua cu Platon si se incheie cu Aristotel.

Cu totii, acesti clasici ai filosofiei antice grecesti au accentuat legatura dintre bine si cunoasterea omeneasca, dintre rau si ignoranta omului.

Astfel, Platon corela cunoasterea binelui cu lumina soarelui. Acesta a fost si motivul asezarii binelui in varful piramidei lumii transcendente a Ideilor."Opiniile mele insa acestea sunt, anume ca in domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, ca ea este anevoie de vazut, dar ca, odata vazuta, ea trebuie conceputa ca fiind pricina pentru tot ce-i drept si frumos ; ea zamisleste in domeniul vizibil lumina si pe domnul acesteia, iar in domeniul inteligibil, chiar ea domneste, producand adevar si intelect.(.) "

Aristotel il continua pe Platon cand noteaza ca "in vederea Binelui se intampla toate celelalte "(Metafizica,996 b), precum si pe Democrit, cand spunea ca "intre notiunile de bine si rau se afla ca intermediar ceea ce nu e nici bun, nici rau ", indiferentul.(Idem,1056 a). In Etica nicomahica Aristotel a elaborat conceptul de bine suprem, care va fi reluat mereu de filosofii moralei, pana astazi.

In crestinismul timpuriu (secolele IV-V) Vasile cel Mare si Ioan Hrisostom considerau ca raul este o absenta a binelui; el nu are o substanta proprie, ci apare ca o mutilare a sufletului omenesc.

Augustin a reluat aceste idei si le-a dezvoltat intr-o teorie a gratiei si a predestinarii omului de a face raul, ca urmare a pacatului originar comis de Adam si de Eva. Gratia este libertatea lui Dumnezeu de a actiona fara nici o constrangere.

Pentru a defini si intelege Binele si Raul, constiinta si cunoasterea morala trebuie sa atinga un anumit grad de evolutie si de maturizare, prin socializare, instructie si educare continua, inclusiv autoeducarea educatorilor. Caci cineva poate cunoaste ce este binele, dar face raul din slabiciune, invidie, ranchiuna, duplicitate si simulare morala, datorita unor iluzii sau din ratiuni "mai inalte" (se sacrifica un om sau un grup de oameni pentru a se salva o comunitate mai mare etc.).

Dupa cum am vazut, Democrit a facut observatia justa ca Raul are aceeasi sursa ca si Binele, iar omului ii revin numeroase responsabilitati pentru restrangerea si diminuarea raului din viata sa. Caci raul care caracterizeaza firea unui om, marcata de impulsivitate si egoism, de tendinte perverse ori criminale, nu este scuzabil. Astfel, ceea ce in limba romana se califica cu termenii de malitiozitate (din latinescul malum, rau) se refera tocmai la raul din fire. Or, cei cu astfel de tendinte malitiose trebuie sa invete ca exista si aici masura, adica limite peste care nu se poate trece, orice rol social real sau inchipuit si-ar atribui ei (scriitor, jurnalist, om politic, jurist care, chipurile, ar avea drepturi sa jigneasca si sa afecteze pe ceilalti).

In literatura etica se vorbeste si despre raul generic, adica ceea ce provoaca o influenta nociva asupra omului (aspectul obiectiv al sau) sau ceea ce omul concepe si savarseste in scopul de a (se) distruge.

Am putea spune ca raul generic pluteste in aer, germineaza, putand deveni atotputernic la un moment dat, oricate impotriviri s-ar manifesta. Prin urmare, el are caracter obiectiv. Totodata, el poate fi identificat in conduitele si mentalitatile oamenilor, in proiectele lor diabolice. Deci acest rau are si aspect constient, vizibil intentionat la unii oameni, apoi la tot mai multi, incat ajungi sa crezi ca raul este starea fireasca a lucrurilor

Raul metafizic consta in simpla imperfectiune, cel fizic in suferinta iar raul moral in pacat. Asa am putea intelege si raul-greseala. Daca gresim datorita imperfectiunii noastre naturale (imaturizarii fizice si intelectuale), atunci greseala este scuzabila.

Cind gresim repetat, din incapatanare, comoditate, neglijenta, indisciplina etc., atunci greseala devine un rau moral si trebuie sanctionata, atat din punct de vedere moral sau religios, cat si din punct de vedere deontologic, daca persoana face parte dintr-un grup profesional organizat pe baza de coduri deontologice, cat si potrivit legislatiei in vigoare la un moment dat.

Raul moral este cel mai grav. El este marcat, dinspre autor, de pacat, iar dinspre autoritatea normativa de pedeapsa. Si intr-un caz, si in celalalt se pun probleme de constiinta morala: constiinta vinei si a responsabilitatii morale, care pot duce la diferite forme de cainta, inclusiv sinuciderea, producatoare, uneori, de eroi si de fondatori de religie. Socrate, pamantean si Hristos, divin, raman figuri emblematice, deoarece au acceptat moartea ce le-a fost stabilita de niste autoritati care, la inceput au aparut ca aparatori ai dreptatii, ulterior chiar unii dintre ei si-au dat seama de marea nedreptate pe care au comis-o, dar era prea tarziu. Exemplele celor doi vor ramane mereu vii in mintile si sufletele oamenilor.

Raul moral se manifesta asadar in forme complicate. De cele mai multe ori, el se asociaza cu brutalitatea, violenta, huliganismul, cruzimea, siretenia, minciuna si alte asemenea conduite care produc efecte daunatoare

Morala si moralitatea se definesc cu ajutorul valorii de bine, asociata, dupa cum am vazut, cu toate valorile si disociata de non-valori. Ele se asociaza cu lumina, viata, seninatate, bucurie, iubire (dar nu numai erotica, ci si prietenoasa, armonioasa, entuziasta).

Dreptatea si echitatea.

Aceste valori morale au fost cercetate de filosofii clasici ai antichitatii grecesti atat separat, cat si in relatiile lor reciproce, precum si in corelatie cu Binele si Raul, ca virtuti perfecte si ca principii. Limbajul etic insa nu a preluat termenii grecesti cu care au fost desemnate aceste valori, virtuti si principii filosofico-morale, ci corespondentele lor latine.

Termenul dreptate provine din latinescul directus, in linie dreapta, adica in acord cu normele morale, si atunci avem dreptate morala, sau cu normele juridice, si atunci vizam dreptatea legala.Termenul echitate are la baza aequitas, egalitate, echilibru caracteristic omului echitabil.

Platon a aratat ca ideea de dreptate s-a conturat atunci cand oamenii au trecut, prin conventie, de la obiceiul ca a face nedreptati este un bine iar a indura nedreptatile este un rau, la asezarea dreptatii intre doua extreme: cea buna, care permite sa faci nedreptati fara sa fii pedepsit, si cea rea, cand esti nedreptatit fara putinta de razbunare

Aristotel a facut un pas mai departe spunand ca dreptatea este masura justa intre cele doua extreme ale nedreptatii, pe care el le mai denumeste cu expresiile: egalitatea intre inegali si inegalitatea dintre egali.

Aristotel a mai aratat ca, daca din punct de vedere juridic ceea ce este legal este si drept, intrucat legile depind de constitutii, care sunt diferite, si dreptatea juridica este relativa. El a subliniat ca "dreptatea este singura dintre virtuti ce pare a fi un bine pentru altul"(16,1130a, 5), adica trimite la altruism si nu la egoism.

De asemenea, el a mai definit: dreptatea sociala sau distributiva, adica ceea ce i se cuvine cuiva sub forma de beneficii si poveri, altele decat pedepsele; dreptatea corectiva, adica ceea ce i se cuvine unei persoane ca pedeapsa.

Dreptatea ca principiu se manifesta in gandirea morala obisnuita prin enunturi ca acestea: fiecaruia dupa merite; fiecaruia ceea ce i se cuvine.

Intr-unul din primele sisteme de morala din gandirea occidentala, Socrate a formulat principiul dreptatii criticand abuzuri ale nedreptatii, de genul, dreptatea celui puternic; dreptatea bogatului; dreptatea faptului implinit, si mai ales vechea lege a talionului (de la lat.talis, de acelasi fel), potrivit careia oamenii au datoria ca fata de un rau suferit sa raspunda cu un rau egal ori de acelasi tip. Formularea cea mai cunoscuta este: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, care mai este invocata si practicata de unii oameni si astazi, ilustrand astfel conservatorismul gandirii morale si mentinand o norma caracteristica vechii societati gentilice

Evolutia etica a dreptatii amintita mai sus poate fi urmarita si in Biblie, respectiv, in cele trei religii ingemanate cumva: iudaismul, crestinismul si islamismul. Toate apara principiul nou: sa nu raspunzi la nedreptatea suferita cu o noua nedreptate, respectiv, sa nu raspunzi cu rau la rau. Cu alte cuvinte, si aici dreptatea devine o valoare cardinala, preeminenta.

Noul principiu al dreptatii nu invita sa se tolereze nedreptatea, ci cere ca ea sa fie judecata si sanctionata in asa fel, incat sa conduca atat la reparatii spirituale si materiale, cat si la perfectionarea constiintei oamenilor pentru a avansa pe drumul unei vieti spirituale tot mai depline.

Echitatea este o valoare corelativa a dreptatii, si anume ea este o forma mai concreta a dreptatii morale, manifesta la nivelul caracterelor umane si nu la actiunile de intarire a legalitatii juridice. Definita asa, echitatea este mai curand informala decat formala, bazata pe enuntul-lege. Logica si filosofia juridica contemporana de factura informala insista ca intelegerea si interpretarea legilor juridice sa se faca atat in litera, cat si in spiritul lor (care este si de natura morala). Or, nazuinta de a judeca echitabil este una din formele principale de a fi in spiritul legii. Datorita acestei corelatii a dreptatii cu echitatea, se impun doua concepte de responsabilitate: juridica si morala

Persoanele sau grupurile umane au datorii si obligatii pentru ca ele au anumite drepturi unii fata de altii. Intr-o exprimare accesibila, dreptul arata ceea ce se poate pretinde de la altcineva, pe cand datoria indica ceea ce ne poate pretinde altcineva noua. Orice om are, simultan, drepturi si obligatii, deoarece el se afla destul de frecvent in dubla postura, de a cere ceva de la altcineva si de a da ceva altcuiva.

Desi sunt laturile opuse ale aceleiasi fiinte umane, drepturile si datoriile nu se definesc prin atribute complementare. Astfel, despre drept se spune de la stoici incoace ca, intrucat toate fiintele omenesti sunt rationale, exista un drept moral natural valabil pentru intreaga speta umana

Sinceritatea si minciuna

Aceste valori si virtuti morale se manifesta mai ales in procesele de comunicare umana, reprezentate mai tehnic prin schema relatiilor dintre emitatori si receptori. Daca tinem seama si de autoreflexivitatea acestora, atunci trebuie sa avem in vedere fenomenele de autoamagire, cand distinctia dintre emitator si receptor se estompeaza .

Deoarece comunicarea poate transmite cunostinte, sentimente si valori adevarate (autentice) sau false (eronate, neautentice), sinceritatea si minciuna sunt un fel de metavalori, pentru ca sunt valori morale care se raporteaza la valorile preponderent epistemice de adevar si fals.

Ca valori morale caracteristice comunicarii umane, sinceritatea-minciuna pot si trebuie sa fie privite si dinspre situatiile-limita ale comunicarii: incomunicarea, adica tacerea si excesul de comunicare, adica fabulatia, palavrageala, flecareala. Nu este exclusa posibila interactiune a lor in tacerea vorbitoare (B.Blanchard).

A tacea vorbind este un talent pe care nu-l au toti oamenii, dar care poate fi format prin invatare, si anume:sa te inveti sa deplasezi o conversatie de pe un teren primejdios pe unul neutru, sa nu te grabesti sa pronunti cuvinte care produc neplaceri receptorului. Pentru a ajunge aici, se recomanda sa nu rostesti cuvinte categorice despre viitor sau despre niste convingeri pe care evenimentele sau experienta le pot modifica. Foloseste cu mult tact butadele, caci uneori sunt luate in serios. Raspunde la o intrebare cu o alta intrebare care il pasioneaza pe interlocutor, fara a cadea in pericolul de a transforma conversatia in interogatoriu sau in duel lingvistic. Cere mereu lamuriri, iar in ragazul ce ti l-ai creat asa, chibzuiesti, iti cantaresti cuvintele. Pe flecari si palavragii lasa-i sa vorbeasca, si asa discutia se va transforma in monolog, iar tu stii cu cine ai de a face.

Se recomanda si unele procedee retorice. Astfel, cand aprobi sau dezaprobi spui: daca lucrurile s-ar fi petrecut normal, atunci ar trebui sa judecam cu oarecare asprime, dar sa nu uitam ca anumite imprejurari il absolva pe cel ce a gresit (o practica la care apeleaza adesea avocatii). Sau: nu putem sa nu condamnam faptele care au lezat interesul general; ramane de vazut daca lucrurile s-au petrecut asa cum ni se spune, daca nu au fost conditii care. (asa fac aparatorii abili).

Fabulatia este opusul tacerii si un corelat al minciunii. Se manifesta prin vorbarie nesfarsita, despre situatii inchipuite, generandu-se asa calomnii si barfe, automintirea. Fabulatia poate fi si un inceput de creatie literar-artistica.

Inversand corelatiile, Platon a formulat ideea care s-a reluat continuu pana astazi, si anume ca arta este o mare minciuna, deoarece in arta obiectul reflectat (Ideea) si expresia creata nu coincid niciodata.

Din punct de vedere afectiv-emotional sinceritatea se coreleaza cu patosul, adica cu o mare adeziune afectiva fata de adevar si cu o tot atat de hotarata respingere a neadevarului

Valorile morale sunt determinari axiologice ale existentei umane. Virtutile morale sunt puteri, aptitudini, dispozitii umane pentru a face binele. De aici,o anumita circularitate: binele se dobandeste prin practicarea virtutilor, iar virtutile nu se manifesta decat in relatie cu binele. Anterior, s-a argumentat ca binele este valoarea definitorie in morala. Rezulta acum ca aceasta valoare implica virtutile morale. De multe ori, virtutile sunt si valori, iar viciile non-valori.

Astfel, putem spune: virtutea unei fiinte este acel ceva care ii da valoarea ei caracteristica. Trebuie sa caracterizam acel ceva, si daca se poate, atunci sa-l si definim. Pentru aceasta, nu putem omite opusul virtutii: viciul.

Viciile sunt tendinte de a (-ti) face raul, prin devieri mai mult sau mai putin artificiale de la ceea ce este normal sa faci, potrivit firii lucrurilor. De exemplu, consumul de droguri (de la cele ingaduite, cum sunt tutunul, cafeaua si alcoolul, la cele interzise) se transforma in viciu cand se produce dependenta patimasa de ele si, implicit, intoxicarea fizica, mentala si interumana. Tabagistii, alcoolicii si drogatii sunt oameni cu devieri comportamentale, neliberi si uneori iresponsabili, de aceea sunt sanctionati si descalificati moral prin gesturi si ironii, prin izolare, iar juridic dupa gravitatea incalcarilor de norme comise.

Cu toate acestea, fenomenele respective nu dispar, ci, adesea se amplifica ori recidiveaza, au loc contaminari prin stimulare publicitara comerciala (de exemplu, reclamele, ofertele scrise, filmele etc.). Cercetarile acestor fenomene indica mereu cauze mai adanci sau intretesute cu alte conditii care determina evolutia moralitatii umane.

virtutea este calitatea care permite unui individ sa-si indeplineasca rolul sau social (asa apare ea in epopeile lui Homer sau in societatile eroice ,daca acestea au existat cu adevarat);

Virtutea este calitatea prin care individul se poate apropia de realizarea scopului (telos) sau specific uman, fie in forma naturala, fie in forma supranaturala (pentru ilustrare putem tine seama de ideile lui Aristotel sau de cele din Noul Testament, precum si cele ale Sf.Toma d`Aquino); Virtutea e o calitate utila pentru a obtine succesul pamantean si ceresc.

Conceptia aristotelica despre virtuti

Continuandu-i pe Socrate si Platon, Aristotel a sustinut ca binele pentru om este placerea corelata cu morala. Totodata, intrucat omul este un animal politic, el recomanda ca virtutile sa fie acceptate nu numai pentru viata individului, ci si pentru viata statului-cetate. Se nastea astfel o corelatie importanta: aceea dintre virtuti si moralitatea legilor. Nerespectarea ei duce la aparitia delictelor, care se judeca de catre comunitate, prin intermediul celui care detine virtutea dreptatii.

A fi drept inseamna a da fiecaruia ceea ce merita. Or, pentru a sti mai exact ce este meritul, trebuie stabilite criterii rationale, precum si un consens asupra acestor criterii. Se mai cere sa se actioneze mereu conform "dreptei ratiuni".

Aristotel a mai propus ca virtutea sa fie considerata ca o medie intre mai mult si mai putin (mesotes,calea de mijloc). De exemplu, curajul sta intre temeritate si sfiala, dreptatea sta intre a face o nedreptate si a suferi o nedreptate, generozitatea sta intre risipa si zgarcenie. Prin urmare, fiecarei virtuti ii corespund doua vicii.

In conceptia Stagiritului o virtute intelectuala centrala este aceea de a sti cum sa judeci in diferite cazuri particulare (phronesis).

Fara aceasta virtute nu pot fi practicate virtutile de caracter, care se dobandesc prin practica regulata. Spre deosebire de ele, virtutile intelectuale se invata. Altfel spus, devenim drepti sau curajosi actionand drept sau curajos. Devenim intelepti, in teorie si practica, prin instructie sistematica. Aceste doua tipuri de educatie morala sunt totusi strans legate intre ele.

Cand transformam dispozitiile noastre naturale initiale in virtuti de caracter, o facem treptat, prin practicarea lor conform dreptei ratiuni. Diferenta dintre dispozitia naturala de un anume tip si virtutea care ii corespunde, consta in exercitiul inteligentei, si invers, exercitarea inteligentei implica prezenta virtutilor de caracter. In caz contrar, ramanem doar la o anumita abilitate de a lega mijloacele de orice scop, si nu de scopurile care sunt bunuri veridice pentru om.

O mare atentie a acordat Aritotel prieteniei, pe care a explicat-o insa potrivit timpului si locului unde a trait -Atena democrata- populata de un numar redus de oameni liberi, caci sclavii nu puteau deveni prieteni cu cei dintai.

Iar oamenii liberi se puteau asocia dupa urmatoarele trei criterii ale prieteniei: potrivit avantajului reciproc; din placere; din grija pentru bunurile comune.

Ei bine, ultimul criteriu genera adevarata prietenie. Astazi, prietenia se defineste pe baza impartasirii unei afectiuni reciproce, fiind mai mult o stare emotionala, decat o virtute etica. Maine, cine stie ce va deveni prietenia?!   Suntem ingrijorati de cresterea tendintelor opuse, de dusmanie intre noi ca indivizi, intre noi si institutiile sociale.

Se lateste prea repede conceptia cinica despre lume.

Libertatea era, dupa Aristotel, conditia de baza pentru practicarea virtutii si obtinerea binelui.

Bucuria era un corelat al placerii si fericirii, care erau scopuri suverane ale vietii omenesti. Bucuria se manifesta in orice efort de dobandire a excelentei intr-un domeniu de activitate. Ea nu putea fi un criteriu de discriminare a activitatilor.

Cu toate marile ei merite, Etica lui Aristotel a lasat si o serie de probleme nerezolvate, cum sunt: invariabilitatea naturii umane si a polis-ului; refuzul conflictului si antagonismului din viata umana; apararea sclaviei si dispretul fata de "barbari" s.a.

Dintre scolile filosofice ale elenismului, stoicii au impartasit ideea socratica a suficientei virtutii pentru dobandirea fericirii; epicurienii au impletit cultivarea spiritului cu practicarea virtutilor pentru atingerea ataraxiei, definita ca liniste a sufletului; spre deosebire de ei, Pyrrhon (365-275 i.H.), intemeietorul scepticismului, concepea ataraxia ca indiferenta fata de evenimentele lumii producatoare de nefericire.

Platon si Aristotel au sustinut ca, pentru a fi cu adevarat realizati, oamenii trebuie sa posede toate virtutile morale si nu doar pe unele. O exigenta deosebit de exagerata, care va fi impartasita si de unii filosofi medievali. Filosofii moderni au renuntat in mare masura la listele clasice cu virtuti, care au fost inlocuite cu virtutile elaborate de eticile filosofilor moderni ca: lipsa invidiei, iubirea de libertate, perseverenta si harnicia, patriotismul, integritatea de caracter si dreptatea s.a.

Modernii insa au inceput printr-o critica a moralitatii medievale, pe care, se pare ca nu au inteles-o asa cum a fost, ci asa cum au dorit ei sa fie: o epoca a intunericului. Acest cliseu se mentine, din pacate, si astazi.

Noul Testament desi se aseamana in unele privinte, se si deosebeste atat de conceptiile despre virtuti ale mitologilor, cat si de conceptiile clasicilor filosofiei elene: Socrate, Platon si Aristotel. Expunerea virtutilor are cam aceeasi structura logica si conceptuala ca si la Aristotel. Virtutea inseamna, ca la Aristotel, o calitate care, atunci cand este realizata, face loc binelui ca scop fundamental al omului. Numai ca binele pentru om nu este numai natural, dar si supranatural, in conceptia Sf.Toma.

De aici si o alta deosebire, intre teologia naturala si cea revelata, pe care catolicismul a consfintit-o ca o dogma in sinodul de la Vatican. Pentru Ortodoxie si "vechii catolici" aceasta deosebire a ramas la stadiul de opinie si de cercetare filosofica. Religia Ortodoxa este mai aproape de pozitia Sf.Augustin, care considera ca totul este in Dumnezeu, totul exista prin el si nu prin cauze secunde (4,pp.30-32).

Prin infaptuirea binelui supranatural fiinta umana imperfecta se mantuieste si se desavarseste. Aceasta coincide cu integrarea omului in imparatia cereasca prin a doua venire a Mantuitorului.

Noul Testament scoate in relief si alte virtuti, despre care predecesorii nu au vorbit: virtutile teologice (credinta, speranta si iubirea), precum si unele ca smerenia, considerata de inaintasi viciu. La Homer si la Aristotel omul bogat, si nu saracul avea rang social si moral. In Noul Testament bogatul trebuie sa jerfeasca averea sa Domnului si saracilor, caci altfel nu poate ajunge in Rai. Pe el il asteapta chinurile vesnice ale focului gheenic din iad.

Daca Sf.Augustin a realizat o prima interpretare, neoplatonica, a Bibliei, pornind de la definirea raului ca o absenta a binelui si ca o consimtire a vointei umane la rau, sub forma sfidarii legii divine si a legii omenesti, filosofii scolasti si primii umanisti care anuntau Renasterea (Dante, Boccacio, Petrarca), au liberalizat tot mai mult interpretarea. Ei au infaptuit in secolele XII-XIV sinteza, nu lipsita de tensiuni, dintre filosofia antica si Noul Testament.

Pe la 1138 Parintele Abelard prelua prin intermediul lui Boethius ceea ce el numea definitia aristotelica a virtutii, exprimandu-si nemultumirea ca este incompleta, deoarece conceptia lui Aristotel despre binele suprem nu era adecvata convingerilor sale despre raportul vointei umane cu categorile de bine si rau. Daca Aristotel punea accentul pe caracter cand explica virtutile, Abelard considera ca adevaratul teren al moralitatii este vointa, deoarece prin ea se decide incalcarea legii divine care duce la pacat. Aceasta interiorizare a vietii morale tine nu numai de unele texte din Noul Testament, ci si de morala stoica. Aceasta din urma punea la baza virtutii grija conformarii cu legea cosmica. Omul bun este un cetatean al universului. Si asa, prin stoicism se anticipeaza unele aspecte ale moralei modernitatii.

O alta moralitate a legii, mai severa decat cea stoica, care a convertit lumea antica, a fost iudaismul. El s-a impus sub forma crestinismului. Tora ramane legea data de Dumnezeu atat in Noul cat si in Vechiul Testament. Din perspectiva Noului Testament, Iisus ca Mesia este atat Judecatorul, cat si Mantuitorul oamenilor.

O alta incercare de sinteza a Noului Testament cu paganismul a facut Alanus din Lille pe la 1170, care avea in vedere acum faptul ca virtutile la care se refereau autorii pagani presupun si o ordine sociala pamanteasca, si iubirea, care transforma totul in virtuti adevarate. Practicandu-le, omul poate nadajdui ca se va apropia de scopul sau supranatural si ceresc. Felul in care Alanus interpreta textele lui Platon si Cicero anticipa felul in care Toma d`Aquino va folosi si va interpreta pe Aristotel.

Sf.Toma d`Aquino prezenta virtutile, in tratatul sau, dupa schema devenita conventionala: patru virtuti cardinale: intelepciunea, dreptatea, cumpatarea, curajul, si triada virtutilor teologice: credinta, speranta si iubirea. El insista asupra unor virtuti pe care nu le gasim in listele anterioare: rabdarea, smerenia, puritatea.

Cea din urma, aratau si alti filosofi ai Scolasticii, are o importanta deosebita pentru ca il ajuta pe om sa nu se amageasca cu nimicurile vietii pamantesti .   Iar rabdarea este virtutea rezistentei la rau.

O alta virtute specific crestina este iubirea aproapelui, care are la baza iertarea. Adica, intre cel care a ofensat si persoana ofensata se stabileste o asemenea relatie incat ofensatul accepta sa-l absolve de greseala pe ofensator, intrucat el este convins ca Judecatorul suprem va administra in mod corect dreptatea. Dupa moarte toti devenim egali in fata lui Dumnezeu. De asemenea, ofensatul stie ca si el este supus greselii si pacatului. Si el are nevoie de mantuire ca si grosolanul, durul si violentul.

Aristotel nu a ajuns la intelegerea acestor virtuti deoarece avea o conceptie anistorica despre societate, despre om. Filosofia medievala este mai ancorata in timp. Drumul catre bine presupune miscare in timp, evolutie spirituala individuala si colectiva.

Ca urmare, virtutile sunt acele calitati prin care oamenii supravietuiesc in fata relelor pe care le intalnesc in drumul lor istoric prin viata.

Politetea este prima virtute si, poate, este originea celorlalte, care au fost asezate de filosofi in liste, dupa anumite ierarhii mai mult sau mai putin intemeiate.

Fiind prima, politetea este si mai saraca, mai superficiala si mai discutabila decat celelalte, deoarece este mai ambigua. Ea mascheaza atat lucruri bune, cat si lucruri mai rele. De multe ori, politetea este un artificiu estetic.

La copil, politetea se formeaza prin disciplina, care porneste de la reguli privind igiena corporala, mersul si gesticulatia, incheindu-se cu formule de adresare si discurs catre congeneri, catre persoane de sex opus, catre adulti, parinti, educatori, preoti, functionari. Toate se invata prin practica nemijlocita.

Aristotel bine spunea ca "Lucrurile pe care trebuie sa inveti sa le faci, le inveti facandu-le.(.) Facand fapte drepte devenim si noi drepti, facand fapte moderate, devenim moderati, iar actiunile curajoase ne fac curajosi"(Etica nicomahica, 1103 a ,33b1.6)

Pentru adulti, politetea este insuficienta pentru un comportament normal, dar le este mereu necesara si lor. La copii insa ea este absolut necesara pentru ca sa inceapa sa devina oameni.

De aceea, politetea trebuie invatata si educata de copil din primele zile de viata. Familia are un rol important in educarea respectului pentru bunele maniere si celelalte reguli de viata: parintii, bunicii, rudele, fratii si surorile participa la acest proces, care nu este scutit de tensiuni si de contradictii. Dar, cum astazi tot mai multi copiii se nasc si cresc in institutii, deoarece parintii si ceilalti membri ai familiei sunt ocupati in variate activitati, politetea se invata atat in grupurile spontane de intalnire ori de joaca din cadrul acestor institutii, cat si in cele organizate pe varste si supravegheate de personal calificat. Cand ajunge la adolescenta, omul reduce politetea la ceea ce este ea: exterioritate formala si artificiala. De aceea, se spune ca este de preferat moral un adolescent intarziat decat un copil prea ascultator, caci cel dintai intelege si simte mai multe lucruri decat cel de al doilea.

Politetea nu este intotdeauna o virtute, ci este adesea o calitate formala. Comparata cu virtutea sau cu inteligenta, ea nu inseamna prea mult.

Insa, fiintele inteligente si virtuoase nu sunt scutite nici o data sa fie politicoase in relatiile lor cu ceilalti. Asa ca este bine ca fiecare sa invete sa se comporte politicos cu semenii sai.

Fidelitatea. Din punct de vedere psihologic, fidelitatea este caracteristica memoriei pe care o poseda la un moment dat individul sau grupul uman despre originea, stramosii, normele si valorile care le supravietuiesc. Prin urmare, fidelitatea exprima aceasta identitate culturala a persoanei sau a grupului cu limba, obiceiurile si credintele specifice. Prin ea ne asumam acelasi trecut valorizat pozitiv, pe care incercam sa-l perpetuam in noile proiecte si realizari. Valorizat negativ, trecutul produce sentimente de ura, nemultumire, aversiune, ranchiuna, adica opusele prieteniei: dusmania. Fidelitatea in dusmanie este un paradox, fiindca e o contrazicere a dusmaniei.

Prin atentia lor reciproca ce si-o acorda, dusmanii se apropie atat de mult incat pot redeveni ceea ce trebuie sa fie: oameni.

Deoarece fidelitatea antreneaza mai mult gandirea si adevarul, ea nu se poate confunda nici cu fanatismul, adica cu credinta oarba, nici cu dogmatismul, adica refuzul de a-ti schimba ideile in asa fel incat sa fie cat mai aproape de adevar.

Dar ca virtute morala, fidelitatea nu inseamna cunoasterea adevarului, ci inseamna vointa, dorinta si pasiune pentru adevar. Subliniem inca o data ca si acestea au caracter istoric. De mare interes pentru oamenii care traiesc in actualele conditii social-istorice este fidelitatea in cuplu, caci familia bazata pe casatoria oficializata tinde sa fie din ce in ce mai rara. Iar cuplurile sunt formate si de oameni de sex comun sau care isi schimba in mod artificial sexul. Ele au la baza un amestec de incredere si de recunostinta, de iubire primita si daruita sau de memoria iubirii trecute. Mai putin copiii. Acestia insa pot fi adoptati, dintre cei (tot mai numerosi) lepadati de mamele lor..

Prudenta. Cu aceasta virtute abordam una din cele mai vechi liste cu virtuti din gandirea morala occidentala: prudenta, curajul, cumpatarea si dreptatea. Ele au mai fost numite si virtuti cardinale sau filosofice. Se pare ca aceasta grupare de virtuti dateaza de la Platon (Republica,IV,427e, Legile,I.361 c). Stoicismul mijlociu si noul stoicism au conferit clasicitate listei. Prin intermediul lui Cicero ea s-a transmis si evului mediu.

Au preluat-o Sf.Augustin, Sf.Ambrozie, Sf.Toma. Astazi, lista e citata de filosofii crestini si predata in scolile clericale, ai caror absolventi insa intra intr-o societate care desfide multe dintre aceste virtuti. Si poate in primul rand prudenta, desi, asa cum apreciaza Sponville , ea ar fi sursa tuturor virtutilor, in timp ce fidelitatea ar fi principiul lor.

Inca de la Kant prudenta nu mai era consderata virtute, ci doar iubire de sine creata prin instruire sau de instinct. Cu toate acestea, el nu o excludea, dar considera ca nu prea are valoare morala, fiindca nu produce decat unele imperative ipotetice. De exemplu, este prudent sa tii la propria sanatate.

La Aristotel si la stoici, prudenta se numea phronesis, si se considera a fi o virtute intelectuala. Ea consta in acea calitate pe baza careia hotaram ceea ce este bun sau rau pentru om, dar nu in sine, ci intr-o situatie oarecare, si astfel sa actionam cum se cuvine. Prin urmare, am putea spune ca prudenta nu este altceva decat bunul simt corelat cu o bunavointa si cu o inteligenta virtuoasa. In aceasta acceptie prudenta este conditie pentru celelalte trei virtuti cardinale.

Prudenta implica incertitudine, risc, intamplare, necunoscut. Din acest motiv, si intelepciunea are nevoie de ea pentru ca sa nu fie o intelepciune nebuneasca.

Daca politetea este o stiinta formala, prudenta este o stiinta reala de a trai si de a fi fericit, atat in prezent, cat si in viitor. Ea ne asigura ceea ce trebuie sa alegem si ceea ce trebuie sa evitam. De aceea, modernii i-a mai zis si precautie. Adica altceva decat teama sau lasitatea, pentru ca prudenta implica curajul, iar curajul fara prudenta duce la temeritate (nesabuinta). O imprudenta absoluta (de exemplu, in conducerea masinilor, a afacerilor) duce la moarte. Iar mortii nu mai pot fi virtuosi.

Odata cu cresterea puterii omului prin cunoastere si stiinta, prudenta nu scade, ci sporeste, fiindca avem mai multe reponsabilitati fata de cei ce nu s-au nascut inca. De asemenea, nu prin fanatism si prin slujirea unor principii abstracte, ci prin mai mult altruism si responsabilitate putem mentine viata pe planeta, si, o data cu ea, societatea. Maxima lui Spinoza - Caute! -,Fereste-te!, poate fi si maxima noastra. Caci nici bunele intentii, nici buna constiinta nu mai sunt suficiente

Cumpatarea. O putem defini prin contrast cu dezgustul si cu ceea ce duce la acesta.Or, aceasta inseamna moderatie in satisfacerea simturilor, gust cultivat, stapanit. Adica nu simturile producatoare de placeri (hedone) sunt cele care ne domina, ci noi le dominam pe ele. Este posibil? Este greu? Raspunsul afirmativ la ambele intrebari nu este prea departe de realitate, dar mai trebuie sa adaugam ca, pentru toti oamenii este posibil si nu pentru toti este usor. Tocmai de aceea cumpatarea este o virtute, o excelenta atunci cand reusesti sa o dobandesti.

Cumpatarea te ajuta sa fii independent si sa te bucuri de ceea ce ai fizic si intelectual. Este strunirea dorintelor, pana la urma, pentru a nu ajunge la des-franare, la ne-fericire.  Cumpatarea este o virtute pentru toate timpurile, dar mai ales pentru perioadele de bunastare materiala. Nu este o virtute de exceptie, asa cum este curajul, care este cu atat mai necesar, cu cat vremurile sunt mai grele, ci este o virtute obisnuita si umila. Aceasta virtute actioneaza asupra celor mai necesare dorinte pentru supravietuirea individului (dorinta de a bea, de a manca etc.), precum si a speciei (dorinta sexuala).

Or, aceste dorinte sunt si printre cele mai puternice si mai greu de stapanit.

Pentru educarea cumpatarii nu se pune problema sa suprimam asemenea dorinte ca cele amintite mai sus, ci sa le controlam, sa le echilibram si sa le armonizam cat mai bine.

Curajul. Pentru intelegerea curajului trebuie sa plecam de la o distinctie importanta, aceea dintre aspectul sau psihologic sau sociologic si cel moral, chiar daca, asa cum am vazut, astazi s-au afirmat si psihologia, respectiv, sociologia morala.

Psihosociologic, curajul este o trasatura de caracter, care consta in lipsa sensibilitatii fata de frica, care, fie ca este prea putin resimtita, fie este bine suportata, uneori chiar cu placere. De exemplu, amatorii de misiuni periculoase, de expeditii la poli sau pe acoperisul lumii (Himalaia este escaladata in primavara aceasta din 2oo3 de un grup de romani pentru a construi o buna imagine internationala a tarii), iubitorii de scandal gratuit cu o alta banda din cartier, sunt, desigur, curajosi in sens psihologic si sociologic, dar nu moral. Si spargatorii de banci si piromanii sau cei ce pun bombe in locuri aglomerate au curaj, dar nu ca o virtute, ci ca opusul ei, deoarece toate aceste actiuni nu au valoare, ci non-valoare morala.

Curajul devine o valoare si o virtute morala numai atunci cand se pune, macar partial, in serviciul altuia; cand dovedeste ca s-a eliberat intr-o masura oarecare de interesul egoist imediat.

De aceea, si recomandarea biblica de a-ti iubi aproapele ca pe tine insuti se refera, de fapt, la educarea acelui egoism eliberat de ego, pe care il mai numim generozitate ori chiar altruism.

Privit astfel, curajul este prezent in orice actiune morala, asa cum este prezenta si prudenta, de altfel. Caci fara prudenta, celelalte virtuti ar fi oarbe sau prostesti, iar fara curaj ele ar fi goale si lase.

Curajul presupune prezenta fricii si totodata infruntarea ei.   Stiinta, intelepciunea nu dau curaj, ci ofera doar ocazia de a te servi sau de a te dispensa de el.

Curajul nu este numai cunoastere, ci si decizie; nu este numai opinie, ci si actiune. Din acest motiv, ratiunea nu este suficienta pentru ca sa fii curajos. Iti mai trebuie si vointa. Ea este aceea care sustine curajul. Curajul este la timpul prezent, nu la trecut sau la viitor. Laudarosii vorbesc mereu, fie de curajul lor din trecut, fie de cel din viitor, iar cand sunt invitati la o actiune care necesita curaj acum si aici, se eschiveaza, devin lasi, invocand fie prudenta, fie intelepciunea.

Fiind legat de prezent, curajul e legat de ceea ce asigura durata, viabiliate, siguranta. Or, toate acestea presupun sacrificii, jertfe, gesturi generoase.

Sinuciderea cere si ea curaj, poate si nebunie, uneori. Cand sinuciderea este impusa (prin torturi, prin grave amenintari), atunci ea nu mai este sinucidere propriu-zisa. Curajul de a te sinucide este mai mic decat curajul de a trece prin torturi, prin tot felul de necazuri pe care viata le produce. Moartea nu este cel mai rau lucru care ni se poate intampla, ci suferinta care dureaza prea mult, si pe care nu o putem infrunta decat prin vointa si tenacitate, plus inteligenta si luciditate, iscusinta ori chiar siretenie.

O foarte puternica forma de curaj este disperarea. Rabelais povatuia pe militari sa nu-i aduca pe dusmani in disperare, fiindca oamenii fara speranta nu se mai tem de nimic. Atunci ei devin mai curajosi si isi sporesc fortele.

Se pare ca strategii politici si militari de astazi ignora aceasta corelatie dintre disperare si curaj, ajungandu-se, tot mai des, la infrangeri rusinoase ale unor armate foarte bine echipate, de catre niste desculti si infometati adusi in stare de disperare ( recentele filme documentare privind razboiul americanilor cu vietnamezi ascunsi in zeci de kilometri de tunele, executate cu unelte rudimentare raman graitoare).

Reamintim recomandarea lui Aristotel: si curajul trebuie facut cu masura. Riscurile trebuie proportionate in raport cu scopul propus. Indrazneala nu devine virtute decat atunci cand intervine si prudenta. De aceea, nu curajul este cel mai puternic in viata oamenilor, ci soarta, destinul ce ne este harazit uneori de gene, alteori de traditia in care ne-am nascut, iar alteori de sansa de a nu trai evenimente soldate cu milioane de victime (ale unor maladii necrutatoare ori ale unor razboaie ori ale altor cataclisme de care toti teribil ne mai temem, dar traim cu aceasta frica).

Spiritul de dreptate. Nu vom repeta cele mentionate in legatura cu valorile de dreptate si echitate.Vom insista sa se retina ca multi filosofi si scriitori (unul din ei a fost Dostoievski) au sustinut ca, daca ar dispare dreptatea de pe pamant, faptul ca oamenii continua sa traiasca nu ar mai avea nici o valoare. De aici, decurge ca dreptatea a avut si va avea un loc esential in listele de valori si virtuti morale. Nu intamplator, se considera ca cele mai bune scrieri de filosofie morala din secolul XX raman cele dedicate dreptatii (de exemplu cele ale lui Rawls din 1971 si Nozick in 1974, ambele traduse in romaneste in anii 90 ai secolului trecut).

Aceste scrieri sunt bune pentru ca au reluat subiectul intr-un moment oportun: cel al declansarii unor miscari la scara planetei in problemele drepturilor omului; desfasurarea, incepand din anul 1973, a Conferintelor pentru securitate si cooperare in Europa (Helsinki, 3.07.1973-1.o8.1975; Belgrad 1978; Madrid 1980; Viena 1986-1989; Copenhaga 1990). In anii 90 CSCE s-a transformat in Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE). Actiunile politico-diplomatice si juridice au fost completate de analize filosofice marcate insa de multe nebulozitati, controverse ori antinomii.

Dificultatile intelegerii dreptatii si drepturilor omlui decurg din multiplele ei conexiuni, deci, din complexitatea acestui concept pentru gandirea filosofica si stiintifica. Cea mai frecventa metoda de abordare a unor probleme complexe este simplificarea lor, realizata astazi si prin modelari si simulari analogice sau digitale. Dar rezultatele obtinute sunt, pana la urma, din nou supuse unor reflectii filosofice.

Simplificat prezentata, dreptatea poate fi redusa la doua perspective de baza:

1. jus, norma de drept, adica legalitatea juridica stabilita de constitutiile cetatilor, apoi ale satelor unitare cu diferite forme de guvernare;

2.nomos, norma morala, adica dreptatea intre indivizii care traiesc in cetate sau in stat.

Politic, oamenii sunt liberi si egali. Acesta este principiul oricarei democratii si al drepturilor omului. Acum, teoria contractului social este mai importanta decat teoria dreptului natural. Pana la urma, ambele teorii contin si cate ceva de domeniul fictiunii. Prima porneste de la premisa unei realitati inutile, aceea a dreptului natural, care contravine justitiei. A doua porneste de la vointa, devenita ghid pentru judecata si ideal pentru actiune. Dar, desi fictive, ideile de drept natural si contract social sunt operationale, caci permit eliberarea exigentelor dreptatii de interesele particulare pe care le purtam in permanenta in noi.

Dreptatea este o echivalenta a drepturilor recunoscute, care asigura inlocuirea unuia prin celalalt. Dar acest lucru devine imposibil daca vrem sa tinem seama ca interesele oamenilor difera.

Ca virtute, dreptatea inseamna ca nimeni nu este mai presus de lege si mai presus de ceilalti oameni. In acest fel, dreptatea se apropie de altruism, de iubire. Numai ca iubirea cere prea mult de la oameni, si asa se face ca intervine egoismul. Dreptatea este tocmai echilibrul dintre ele, care echilibru este realizat in societate, adica nu de unul singur (cum a aratat Hume, mai putin insa dispretul sau pentru cei slabi), avand si o conditionare economica (de exemplu, raritatea relativa a resurselor).

Generozitatea Este o virtute mai subiectiva si mai spontana, mai afectiva decat dreptatea, deoarece defineste capacitatea de a darui altuia ceea ce lui ii lipseste: o incurajare, un sprijin ori un ajutor.

Daca dreptatea porneste din spirit si din ratiune, generozitatea tine de suflet si de temperament. Drepturile omului au fost si sunt consemnate in declaratii. Generozitatea nu prin cuvinte scrise ori rostite se exprima, ci prin actiuni pornite din respect, stima si solidaritate cu semenii aflati in suferinte morale sau lipsuri materiale evidente, fara a cerceta cui se datoresc acestea.

Utilizand principiul sau, Aristotel aseza generozitatea intre marinimie si darnicie.

Marinimosul e cel ce nu-i nici vanitos, nici josnic, iar darnicul nu este nici avar, nici risipitor. De aceea, generosul este si marinimos, si darnic, fara ca sa fie si un iubitor al celui fata de care este generos.

Generozitatea se deosebeste de iubire, deoarece iubirea nu vine la comanda, pe cand generozitatea da, spunea Kant. De aceea, si recomandarea crestina de a-ti iubi aproapele ca pe tine insuti ar putea fi tradusa prin ca si cum ai iubi.

Doi dintre campionii rationalismului modern - Descartes si Spinoza - au sustinut cate o etica a generozitatii. Descartes argumenta ca, intrucat nu poti darui decat ceea ce iti apartine, generozitatea implica o anumita forma de libertate sau de stapanire de sine. Prin vointa care insoteste libertatea se ajunge si la vointa de a face bine, care produce multumire si stima de sine.(Pasiunile sufletului, III, art. 153, 156, 187)

Compasiunea este o virtute ambigua, fiindca trimite la simpatie, adica la impartasirea reciproca de sentimente, care nu tine neaparat de morala. Apoi, aceste sentimente pot fi si de ura, cruzime, si atunci "O simpatie in mijlocul ororii nu poate fi decat sinistru".

Virtutea aceasta a fost recomandata mai des de buddhism si de filosofia orientala decat de cea occidentala. De la stoici la H.Arendt, trecand prin Spinoza si Nietzsche, compasiunea a fost criticata, fiind identificata cu mila. Or, mila este tristetea resimtita fata de tristetea altuia sau, in filosofia indiana, ca povara a existentei individuale despartita de existenta ca intreg. Filosofia occidentala a iesit din complicatie, considerand ca mai potrivita decat compasiunea este caritatea.

Pe de alta parte, chiar daca mila nu poate fi o virtute (ca si rusinea si cainta), ea este un factor al bunatatii si al omeniei. Toate aceste atitudini sunt de preferat cruzimii si egoismului. Sunt mai bune decat nimic. Dar nu se pot omite contrarele lor. Nu exista mila fara un dram de dispret si nici compasiune fara un dram de respect.

Mizericordia este un alt cuvant rar din limbajul moral, nu numai romanesc. Acest cuvant se traduce aproximativ tot prin sentimente inrudite cu mila: indurare, milostivire, iertare, adica stergerea greselii ori ignorarea ei, comutarea urii si dorintei de razbunare in contrarele lor. Ceea ce e mai greu de realizat, pentru ca cere reflectie si gandire, cere iubire. Fara iubire nu exista iertare.

In mila actioneaza mai mult senzatia si sentimentul, in acceptia cotidiana, pe cand in mizericordie e prezenta ideea. In acceptia indica insa ea trimite si la idee, si atunci mizericordia se identifica cu mila.

Recunostinta o asezam in prelungirea virtutilor schitate pana aici, dar poate fi privita si ca atare, atunci cand avem in vedere placerea de a primi si bucuria de a fi fericit.

Recunostinta este gratuita, fara recompensa. Ea este mai mult datorie decat drept. Recunostinta alimenteaza generozitatea, si este sprijinita de aceasta din urma. Se deosebeste de ingratitudine, care trimite la ceea ce e rau.

Recunostinta este bucurie fata de trecut si nu tristete si suferinta fata de lucrurile care nu mai sunt, regret pentru ocazii pierdute.

Epicur spunea ca moartea nu ne poate lua ceea ce am trait, caci lucrurile facute raman nemuritoare, atat pentru individ, cat si pentru colectivitate, atunci cand sunt si stocate intr-un gen oarecare de memorie culturala. De aceea, se poate spune ca recunostinta este bucuria eternitatii in sens omenesc si nu divin. Cand intervine si divinul, atunci recunostinta capata atributele suplimentare ale misterului si inefabilului exprimat artistic (poezie, aforism, proza fantastica).

Doliul este un efort al recunostintei fata de cel ce nu mai este. Prin doliu se trece de la durerea pierderii unui om apropiat la amintirea linistita a lui. Doliul ar trebui sa te conduca cel putin catre concluzia"Ce bine ca a trait iar eu l-am cunoscut! " , daca nu si la alte gesturi care sa marcheze recunostinta fata de cel ce a fost candva in preajma ta, in functie de amplitudinea sensibilitatii proprii si colective.

Umilinta adaugata celorlalte virtuti descrise mai sus le face mai discrete. Ea este un semn al intelegerii limitelor oricarei virtuti, precum si a limitelor fiecaruia dintre noi. Este virtutea omului care stie ca nu poate sa fie Dumnezeu, dar care aspira sa se apropie de Dumnezeu. De aceea, este o caracteristica a oricarui slujitor cinstit dintr-o institutie religioasa sau din "casa lui Dumnezeu ". Nimic mai dizgratios la un preot (sau la alt functionar religios) decat absenta acestei virtuti.

Spinoza considera ca nu ar fi virtute, ci o stare, un sentiment sufletesc, iar Aristotel o opunea orgoliului.

Kant si Nietzsche au criticat umilinta. Primul, pentru ca ar stirbi demnitatea, gresind. Pentru ca umilinta difera de umilirea orgoliosilor si perversilor. Al doilea o rezerva pentru sclavi, gresind si el. Supraom poate fi si sclavul, cand atinge intelepciunea.

Umilinta se coreleaza cu mizericordia si cu mila. Prin mila ne putem indrepta catre iubire, atat in sensul empiric, mai ingust, cat si in sens transcendental, mai profund.

Umilinta nascuta din religie poate duce la ateism, la indoiala ca noi, oamenii, am putea fi creatia lui Dumnezeu. Ateismul nu s-a dezvoltat numai in exteriorul, ci si in interiorul religiilor si bisericilor, din variate motive, si nu numai datorita diferentelor de clasa sociala, cum se sustinea odinioara.

Umilinta se poate asocia si cu ipocrizia, care este o alta masca sub care se ascunde rautatea omeneasca.

Simplitatea este cea mai usoara, deoarece este insasi existenta omeneasca, neliteraturizata, nefalsificata prin minciuna, prin ipocrizie. Este contrariul duplicitatii, al complexitatii, al infumurarii. Cu toate acestea, nu este lipsita de dificultati in a o realiza efectiv. Este un antidot al reflexivitatii excesive, al sofisticarii inutile

Ca virtute intelectuala s-ar defini prin bun- simt, judecata dreapta, ratiune lucida. Ceea ce e cam rar de gasit nu numai la intelectualii de astazi, dar si la oameni cu o instructie medie.

Omul simplu, in acceptia sa cea mai raspandita, este omul care traieste foarte aproape de natura, taranul, pana la urma. Or, iata ca aceasta categorie sociala este pe cale de disparitie si la noi, dar nu se poate spune ca odata cu el dispare si simplitatea. Dimpotriva, simplitatea trebuie cultivata mereu, pentru a nu accentua fenomenele de alienare umana complexa, pe care societatea moderna le amplifica fara a putea sa anuleze cu totul starile normale, firesti, simple.

Puritatea este o virtute, dar este si o proprietate sau o valoare a lucrurilor privite din anumite unghiuri (de exemplu, a compozitiei lor fizico-chimice sau a codului genetic caracteristic). Dar asa cum nu exista puritate absoluta, nu exista nici impuritate absoluta.

Metafizic, puritatea absoluta conduce la neant, iar spiritual, la ingeri (4). Psihologic, puritatea cuiva inseamna un egoism cat mai redus si un respect cat mai mare pentru celalalt.

Puritatea nu se confunda cu retinerea, cu falsa pudoare sau cu castitatea. Astfel, interdictiile, tabuurile, ritualurile de purificare religiosa trebuie interpretate in primul rand moral si spiritual si apoi din punct de vedere medical.

Posturile crestine sunt mai intai de ordin sufletesc (ale inimii) si apoi trupesc. Cei ce le tin, invata sa fie mai blanzi cu ei si cu altii, dobandind asa o mai mare stapanire si liniste sufleteasca, precum si o mai mare disponibilitate si simpatie pentru semeni. Pe scurt, dragostea dezinteresata pentru oameni, despre care vom spune mai multe imediat.

Toleranta, apare acolo unde avem opinii si nu cunoastere certa. Or, lucrul acesta se intampla foarte des, chiar si cu savantii de mare renume in rigoare si exactitate, si anume, atunci cand incep sa se intrebe ce valoare sociala si culturala au ipotezele lor stiintifice sau chiar stiinta in intregul ei. Raspunsurile pe care si le dau la asemenea intrebari sunt opinii care trebuie tolerate.

Unii dintre ei insa trebuie sa depuna efort insistent pentru a fi toleranti, iar daca nu reusesc, atunci trebuie fortati. Altfel devin periculosi prin fanatismul lor asa-zis stiintific.

Blandetea ar putea fi prezentata ca o virtute specific-feminina, ceea ce ne duce din nou spre probleme de filosofie a sexului. Oricum, in istorie barbatii au fost si raman campionii violentei, care este opusul blandetii. Violenta femeilor este intamplatoare, iar isteriile unora dintre ele nu devin la fel de periculoase cum sunt actiunile sangeroase ale barbatilor. Multe avem de invatat si din sociobiologia si etologia actuala, care atesta rolul social integrator al femelelor in mai toate speciile de animale.

Buna-credinta reglementeaza raporturile noastre cu adevarul. Psihologic, ea este un fapt etic, este respect pentru adevar. Buna-credinta se afla in relatii de contradictie cu minciuna, ipocrizia, duplicitatea, cu toate formele de rea-credinta, dar nu cu eroarea. Omul de buna credinta spune ceea ce crede, chiar daca se inseala si crede ceea ce spune. Buna credinta este o datorie fata de sine insusi, de aceea filosofilor nu trebuie sa le lipseasca. Caci gandirea nu este doar o meserie, nici un divertisment, ci o necesitate umana, care se manifesta bine in corelatie cu sensibilitatea si cu vointa.

Ca si fidelitatea si curajul, buna credinta nu este o virtute suficienta si completa. Ea este insa foarte necesara celorlalte virtuti. Este virtutea oamenilor care merita sa fie crezuti, deoarece iubesc adevarul si repudiaza minciuna. Acesti oameni urmeaza calea de mijloc intre laudarosenie si disimulare, intre fanfaronada si secretomanie, intre falsa glorie si falsa modestie. Sunt asa-numitii oameni nobili, carora le place sa spuna adevarul, dar nu rupt, ci impletit cu sinceritatea si cu alte virtuti.

Buna credinta este o virtute filosofica, atunci cand filosofia se distinge de religie. Dar daca se face din adevar un zeu, atunci se ajunge la rea credinta si la minciuna.

Simtul umorului se asociaza cu simtul umilintei, luciditatii, generozitatii, blandetei, milei, deoarece excesul de seriozitate este suspect si nelinistitor. In spatele seriozitatii pronuntate poate sa stea o iluzie, un fanatism.

Se spune ca Democrit iesea in lume razand, pe cand Heraclit iesea in lume plangand. Dar daca rasul este rautacios, atunci devine ironie si indica reaua-credinta, ura, lupta. Umoristii sunt de multe ori ironici, satirici fata de altii, dar nu si fata de ei insisi. Autoironia este tot ceva exterior si nefast, pe cand umorul este ceva interior, care difera de frivolitate.

Ironia cauta sa se puna in valoare, pe cand umorul cauta sa se anihileze. De aceea, el nu este permanent, ci este ca si gluma. In timp ce ironia raneste, gluma vindeca. Ironia este neinduratoare, pe cand umorul este umil, transforma tristetea in bucurie. Ca figura/trop in retorica, ironia poate fi in genul vesel si in genul serios.

Filosofia nu prea este comica. Filosofia cu putin umor este o filosofie mai plina de viata.

Iubirea este posibila, dar nu poate fi comandata. A-ti iubi aproapele inseamna sa te achiti de datoriile fata de el. Iubirea este un ideal si nu un comandament. Este idealul sfinteniei, iar a actiona moral inseamna a actiona ca si cum ai iubi.

Etica cere sa faci ceea ce se cere.Noul Testament in interpretarea Sf.Augustin indeamna: Iubeste si fa ce vrei!

Comparativ cu morala, legea, datoria, iubirea este cea mai importanta. Ea ar putea fi descrisa intr-o cronica a varstelor, de la copilarie la adolescenta si tinerete, apoi la maturitate si batranete. De la dragostea materna, la dragostea pentru prieteni, apoi la dragostea pentru oameni in general. Textele vechi grecesti le-au numit cu termenii: rs, philia si agapè.

Orice dragoste este bucuroasa si orice bucurie presupune dragoste, cel putin la modul virtual. Si intrucat exista si tristetea (Platon a observat bine acest lucru), si aceasta forma de dragoste oscileaza intre lipsa si potenta, intre speranta si recunostinta, intre pasiune si actiune, intre religie si intelepciune.

Cel mai bine se vede acest lucru in relatiile de prietenie, descrise de Aristotel, adica in acele relatii bazate pe dragostea-actiune si nu pe dragostea-pasiune. Pe de alta parte, cele doua forme de dragoste pot sa si interactioneze, in sensul ca, dupa consumarea dragostei pasionate se trece la dragostea exprimata in bucurie, blandete, gratitudine, luciditate, incredere, tandrete, umor, complicitate, deschidere totala.

Pe scurt, dragostea inteleapta, care transforma pasiunea in prietenie maritala, cum ii zicea Montaigne. Prin urmare, un rol important il are si familia pentru atingerea acestei forme de dragoste. Caci familia interzice incestul si se concentreaza asupra copiilor, care, este adevarat, parasesc familia originara pentru a crea ei alte familii, interactionand cu familiile celor doua parti pana cand se destrama prin moarte, si asa mai departe.

In familie se trece de la dragostea carnala la dragostea spirituala in Dumnezeul unic, adica Dumnezeul iubirii , cum a aratat Sf.Bernard de Clairvaux. Si asa se face trecerea spre cea de a treia definitie a iubirii, propusa de crestinism, precum si de catre unii atei: agapè.

Credinta si speranta sunt, intr-adevar, virtuti teologice, fiindca se refera la Dumnezeu. O data cu moartea individului insa ele dispar. Ramane a treia virtute: dragostea.

Iubirea de oameni sau agapè trimite la blandete, compasiune si dreptate. Absenta acestei forme mai grele de iubire impune virtutile si cu ele morala, fara de care nici un umanist si nici un ateu nu ar putea trai.

De aceea, nu numai importanta cunoasterii si a educatiei etice sporeste in societatea prezenta si viitoare, dar si a actiunilor practice de limitare a egoismului, invidiei si altor forme de manifestare a raului.

Problemele etice referitoare la medicina, la viata si la moarte, au existat inca

din Grecia clasica; prima formulare a unor valori, principii si norme etice a fost

realizata, acum 2400 de ani de Hippocrate si Scoala sa medicala din Cos. Este prima

conceptualizare a eticii medicale traditionale. Ea apare in Grecia antica, in acea epoca

de mare stralucire pe care istoricii au numit-o "miracolul grec".

Atunci intr-un context istoric (economic, politic, cultural), unic in istoria umanitatii s-a constituit primul sistem de cunostiinte teoretice si practice bazate pe observatie si rationament: sistemul atribuit lui Hippocrate din Cos (460-377 i.Ch.) si transmis prin cele 62 de scrieri, care alcatuiesc " Corpus Hippocraticum" (Colectia Hipocratica).

Acest sistem medical laic bazat pe observatie rationata, are ca parte componenta

inseparabila si primul corpus de valori, principii si norme de comportament al

medicului in raport cu bolnavul, cu colegii de profesie si cu societatea, ceea ce numim

etica medicala hippocratica.

Inainte de a prezenta principalele elemente ale acestui sistem de etica

profesionala medicala constituit acum 2400 ani in Grecia Antica, sa raspundem la

intrebarea: ce a existat in acest domeniu pana la Hippocrate?

Se stie ca medicina a aparut odata cu omul, cu cercetarea umana. Principalele motive care l-au indemnat pe om sa se ocupe de arta vindecarii au fost- dupa majoritatea

autorilor: necesitatea pastrarii fortei de munca, ingrijirea noului nascut si a femeii

insarcinate (manifestare a instinctului de perpetuare a speciei, combaterea durerii).

Practicile terapeutice constau intr-un amestec de actiuni cu baza empirica

(medicamente din cele 3 regnuri, vegetal, mineral, animal, operatii chirurgicale,

exercitii fizice, dieta) si actiuni magico-religioase (posturi, rugaciuni, exorcisme,

ofrande). Conceptia lor demonica despre boala (ca o corpo- tulburare determinata de

patrunderea unui spirit malefic) facea ca medicul-vrajitor al triburilor sa actioneze

nu ca terapeut cu responsabilitate profesionala si morala fata de pacient, ci doar ca un

moderator intre parazitul transcedent, demonul care a produs boala si bolnavul care a

fost astfel pedepsit pentru incalcarea unui tabu. Nu putem vorbi decat de etica profesionala.

In civilizatiile Orientului Antic (Mesopotamiana, Egipteana, Protondiana si

Hindusa, Chineza, etc) ca si in cele mediteraneene, greco-romane, pana la Hippocrate

medicina a fost sacerdotala, religioasa. Panteonul fiecaruia dintre popoarele

anticihitatii cuprindeau si zei vindecatori, ai caror slujitori erau medicii preoti, a caror

activitate consta din acelasi amestec de elemente empirice si practici religioase.

Boala era o pedeapsa divina, iar medicul- preot, un simplu mediator intre zeu si bolnav. Medicul preot, membru al inaltei clase teocratice a statelor antice, nu-si asuma

reponsabilitatea profesionala si morala fata de bolnav; ca si predecesorul sau din

societatea gentilica; este un simplu mediator intre zeu si bolnavul pedepsit de acesta.

O situatie particulara o prezinta chirurgii care, in cadrul unor civilizatii antice, ca

de exemplu in Asirobabilonia (nu si in India antica, unde chirurgia este parte

integranta a medicinei) formau o categorie aparte de practicieni, a caror activitate

era reglementata juridic asemenea oricarui mestesug.

Codul lui Hammurabi (1750 i.Chr.) - primul cod de legi din istorie, cuprinde 9 articole care se refera la onorariile si pedepsele prevazute in cazul unor operatii chirurgicale; ele erau in functie de rezultatul terapeutic dar si de categoria sociala a pacientului operat. Aceasta reglementare juridica a practicii chirurgicale nu poate fi considerata ca afirmare a unei responsabilitati profesionale a medicului.

De asemenea, unele cerinte izolate cuprinse in cartile medicale vechi -Susruta, Nei king, Papirusul Smith, nu reprezinta o codificare a responsabilitatii profesionale si morale.

Prima forma a eticii medicale traditionale este etica hippocratica. Ea este

cuprinsa in "Colectia hippocratica" (Corpus hippocraticum), o culegere de 62 de scrieri

atribuite lui Hippocrate si Scolii din Cos.

Hippocrate creaza primul sistem de cunostinte si practici medicale bazate pe observatie si rationament si totodata prima formulare a unei etici profesionale.   Principalele lucrari etice din Colectia hippocratica sunt: "Juramantul, Legea". "Despre medic; Despre comportarea cuvenita. Preceptele". Juramantul sustine valoarea absoluta a vietii omenesti incepand cu conceptia, respectul pentru maestrii si scoala ingirjirilor medicale fara nici o discriminare ("fie ei oameni liberi sau sclavi"), utilizarea tuturor mijloacelor terapeutice in folosul pacientului, eliminarea oricarui neajuns ("primul non nocere"), pastrarea secretului medical.

In "Legea" autorul insista asupra valorii sociale a medicinei. ("cea mai nobila

dintre arte") a calitatilor morale si profesionale pe care trebuie sa le indeplineasca medicul: "puritatea sa morala sa fie curata si nepatata. In felul acesta el se va arata lumii ca un om de cinste, binevoitor, serios, uman".

Raportul medic-bolnav era un raport de incredere si respect reciproc, dar cu o evidenta nota de paternalism binevoitor. Nu este omisa nici informarea pacientului care trebuie sa fie pe intelesul sau.

Etica medicala hipocratica a fost baza pe care s-au formulat in timp documente de etica profesionala care completeaza si sunt adecvate noilor conditii istorice ale practicii medicale.

In Evul Mediu a ramas celebru "Juramantul lui Maimonide" (medic evreu care a lucrat in Califatul arab de Rasarit in secolul al XII lea) in care apar reformulari si adaosuri la Juramantul lui Hippocrate.

Astfel, este pentru prima oara exprimata cerinta, ca medicul sa se perfectioneze

profesional in tot cursul vietii; sa contribuie cu observatii proprii la progresul medicinei; obligatia de a sluji omul bolnav fara nici o discriminare referitoare la rasa, religie, conceptii,   prieten sau dusman.

Odata cu Renasterea (sec XV si XVI) si inceputurile medicinei moderne

medicina s-a dezvoltat si si-a extins aria de preocupari. Apar facultati de medicina, spitale, clinici, specialitati medicale; cercetarea stiintifica biomedicala devine tot mai

mult o preocupare a medicilor. Toate acestea ridica probleme noi de etica medicala pe

tari, pe specialitati si domenii de activitate. Etica medicala ramane insa la valorile si

normele sale traditionale.

La mijlocul secolului al XX lea, o serie de evenimente istorice si stiintifice vor

pregati o noua conceptualizare: trecerea de la etica traditionala la Bioetica.

Bioetica a devenit un fenomen social major al sfarsitului secolului al XX lea si

inceputul secolului al XXI lea. A devenit globala, pluridisciplinara, pluralista,

institutionala, internationala.

Practica vietii sociale a omului confirma faptul ca relatia dintre stiinta si morala poarta un caracter multilateral si neuniform. De mentionat ca problema corelatiei acestor doua componente ale culturii spirituale nu este una noua. Am putea-o numi chiar o problema vesnica si traditionala.

Dezvoltarea stiintei a dus la crearea unor bunuri colosale, - rezultate ale progresului tehnicostiintific, - dar a initiat si forte distrugatoare, care ameninta astazi civilizatia umana, devenind obiectul unor discutii aprinse in cultura si filosofia contemporana.

Transformarea stiintei intr-un factor fundamental al dezvoltarii societatii tot mai des ne demonstreaza caracterul ei bivalent. Apare problema influentei deumanizante, negative asupra culturii, cand sistemul valorilor traditionale si principiilor etice nu reuseste sa se adapteze la schimbarile rapide ale progresului tehnico-stiintific. De exemplu, astazi a devenit ordinar faptul ca stiinta este utilizata pentru crearea unor metode de distrugere in masa tot mai performante.

Astfel, in constiinta sociala se marcheaza o reactie de raspuns catre scientism, realizata sub forma unei orientari valorice antiscientiste. Aceasta va inainta argumente contra stiintei, contra contemplarilor rationale a realitatii, care au existat de-a lungul istoriei civilizatiei umane.

Antiscientismul neaga stiinta ca element al culturii, analizandu-l doar ca factor deumanizator. Aceasta orientare valorica specifica a constiintei se bazeaza pe critica stiintei si a gandirii rationale in intelegerea omului si a lumii in general. Se acorda preferinta metodelor non-stiintifice de cunoastere a existentei, cum ar fi mitul, simbolul, arta.

Etica ca parte a filosofiei inainteaza un sir de probleme conceptuale, ea trebuie sa determine valoarea omului, locul lui in lume, sensul vietii lui, atitudinea si responsabilitatea acestuia fata de societate, alegerea idealului.

Insa etica abordeaza problemele date nu in mod teoretico-gnoseologic, ci practico-comportamental. In aceasta consta deosebirea esentiala a eticii de stiinta. Morala aplica masura la realitatea existenta. Divergenta dintre existenta si masura este divergenta specifica morala ce impulsioneaza activitatea social-istorica a omului .

Activitatea omului serveste drept baza substantiala a culturii, deoarece in afara acesteia nu poate exista nici cultura materiala si nici cea spirituala. Dar intrucat stiinta "produce" mijloace teoretice pentru activitatea umana rationala, atunci, in aceeasi masura, ea se transforma in factorul bazei teoretice pentru alte componente ale culturii. In activitatea omului valorile dicteaza legi bine determinate si norme pentru formarea si desfasurarea complexului de cerinte.

Impartasim opinia conform careia valorile subiectului realizeaza limitele cerintelor lui admisibile si acceptabile in corespundere cu necesitatea de a lua in consideratie si cerintele altor indivizi, ale grupelor sociale, societatii sau chiar ale omenirii. Luand nastere din activitatea vitala, formandu-se in baza acesteia,

valorile devin un stimulator puternic de dezvoltare a personalitatii.

Din aceasta cauza studierea valorilor si orientarilor valorice devine tot mai necesara, iar influenta procesului de axiologizare asupra practicii umane se desfasoara ca fenomen inevitabil in lupta pentru supravietuirea omenirii; stiinta reprezinta o valoare importanta, care se afla la baza vigurozitatii societatii contemporane.

Valorile morale au existat mereu la temeliile stiintei, insa, cu parere de rau, savantii nu intotdeauna desfasurau aceste valori comunitatii, sau societatea nu era capabila sa utilizeze rational realizarile stiintei.

Omul de stiinta se gandeste rareori la ecourile etice ale performantelor lui. El traieste in prelungirea disjunctiei clasice dintre fapt si valoare, realizand ca stiinta este ambivalenta, dar, cu regret, deseori fiind convins in bunele intentii ale semenilor sai. Oricat de mult ar trai savantul cu iluzia ca face doar cercetare fundamentala, ca vrea sa cunoasca de dragul cunoasterii, in ultima instanta directa sau indirecta, descoperirile si inventiile teoretico-stiintifice produc mutatii in raporturile practice ale omului cu natura, cu semenii sai, avand un impact decisiv asupra eficientei acestor raporturi.

Fiind plasat in fata unor situatii concrete, omul de stiinta va lua o atitudine convenabila, raportandu-se de multe ori la sine insusi. Dar cine poate intrevedea insemnatatea actiunilor sale?

Cine cunoaste lantul de consecinte si constientizeaza pe deplin proportia responsabilitatii? Fireste, omul inovator nu poate impartasi ideea ca inventiile lui vor deveni o cauza nu a progresului, ci a regresului. Descoperirea energiei atomice nu presupunea tragedia de la Hiroshima si Nagasaki, sau catastrofa de la Cernobil, iar inventarea unui sir de aparate casnice si mijloace de transport nu a fost realizata in scopul poluarii mediului ambiant sau a rarifierii stratului de ozon.

Similara este situatia si in domeniul biomedical, unde cercetarile in directia descifrarii genomului uman si a clonarii nu presupun distrugerea speciei umane sau crearea unei specii noi, pericolul fiind evident doar in timp.

Inventatorii initiali nu au presupus ca gratie produsului mintii lor, lumea se va imparti in producatori de tehnici si consumatori, primii impunandu-le cu insistenta celor din urma un nou stil de existenta, recurgand la diferite metode, de la cele mai rafinate pana la impunere fortata.

Tehnicizarea omului si a societatii, in cuplu cu informatizarea, pare a fi un proces cu menirea de a ordona lumea, de a-i impune anumite scheme ale existentei care, desi artificiale si nefiresti firii umane, creeaza niste modele fixe. Dilema dintre producatorul si consumatorul produsului tehnic ajunge pana la instituirea unei stari de haos, de pierdere a unui control valoric spiritual.

Asistam la o catastrofa umanitara, inconstienta, provocata atat de cei care lanseaza idei de tehnologizare si mondializare in conformitate cu modelul pe care il poseda, fara a tine cont de diversitatea lumii, cat si de cei care se opun radical acestor idei, propunand izolare si separare printr-o reintoarcere definitiva la valorile spirituale si renuntare absoluta la cele ale tehnicii (de exemplu reprezentati aprigi ai diferitor confesiuni).

Problema primordiala a existentei umane a fost si a ramas cea a supravietuirii, care s-a complicat si s-a agravat mult o data cu progresul tehnico-stiintific.

Discursurile actuale asupra moralei sunt problematice fiind sensibil atrofiata capacitatea eticii traditionale de a oferi solutii axiologice la unele intrebari ale omului contemporan. Fara indoiala, etica trebuie inteleasa ca acel domeniu care face posibila si legitimeaza ordinea valorica a actiunilor individuale si colective, prefigurand sfera posibila a comportamentelor si actelor validate din punct de vedere moral.

Insa, nici o teorie etica precedenta nu a fost in stare sa creeze o scara universala a

valorilor, prin care astazi ar fi posibil de determinat ce este permis si pana cand. Etica traditionala, cu unele din valorile sale stabilite de secole, nu mai face fata cerintelor vietii contemporane dependente de tehnologii performante, cand omul de stiinta contemporan este plasat in fata unor dileme si conflicte de constiinta intre practica profesionala si valorile general-umane.

Teoria moralei de la aparitia ei si pana astazi include in sine doar principii si norme ce se refera la relatiile dintre membrii comunitatii, individ si societate si nicidecum nu a fost atins raportul omului, a sociumului cu natura.

In aceasta ordine de idei bioetica apare ca parte a filosofiei morale care se ocupa de aspectele axiologice ale interventiei omului de stiinta in campul biomedical.

Este o orientare interdisciplinara ce promoveaza respectul pentru tot viul de pe planeta, evitand orice extreme si abuzuri asupra libertatii existentei biosului, conciliind conflictele de valori dintre stiinta si natura. In conditiile crizei ecologice se consolideaza o noua tendinta, un nou fenomen in constiinta morala si anume datoria fata de natura, si inainte de toate fata de biosfera.

Bioetica la acest capitol ar trebui sa rezolve cateva probleme principale: a face posibila supravietuirea intregului ecosistem, a fi reperul de baza al existentei omului, a orienta ratiunea umana si cunoasterea spre tot ce amelioreaza calitatea vietii si a depasi tot ce stopeaza dezvoltarea si afirmarea personalitatii umane.

Intrucat societatea se confrunta cu propriul sau viitor - sunt inevitabile divergente de opinii si chiar limitarea libertatilor - bioetica se implica in recursul la stabilirea unei ierarhii a valorilor, legitimat printr-o viziune globala despre lume si o conceptie antropologica fundamentala .

Etica perioadei contemporane abordeaza o problema noua, necunoscuta in etapele istorice anterioare - supravietuirea.

Bioetica va fi prezentata drept o modalitate originala de cercetare dintr-un punct de vedere moral - deopotriva interdisciplinar, prospectiv, global si sistemic - a realitatii biologice. Acest domeniu trebuie sa devina o punte spre crearea eticii global-umane a viitorului, etica supravietuirii omenirii.

Problema supravietuirii apare pentru prima data in perioada contemporana si devine nucleul esential al filosofiei de astazi. Daca in perioada moderna omul se considera mandru si demn de pozitia care ii era oferita prin stiinta si tehnica, atunci in perioada actuala umanitatea poate clar prognostica, spre regret, sfarsitul existentei sale. Aceasta problema este desfasurata de catre ecologul american Oldo Leopold in lucrarea "Almanahul comitatului de nisip" (1949) . Autorul sustine ideea ca motivul crizei contemporane este lipsa unei etici vis-a-vis de natura. Aceasta etica reiese din evolutia societatii. Astfel, perioada contemporana a societatii necesita o etapa noua si in evolutia

eticii - o posibilitate evolutiva si o necesitate ecologica - etapa eticii Pamintului (numita uneori si etica naturii). Aceasta ar schimba rolul omului din cuceritor, in membru de rand al comunitatii naturale, fapt ce ar presupune respectul fata de alti membri, precum si fata de intreaga comunitate.

Leopold argumenteaza ca evolutia istoriei omenirii ne-a dovedit de nenumarate ori ca omul cuceritor este sortit infrangerii, deoarece odata cu venirea la putere, acesta incepe sa caute cine si ce este inutil societatii, in loc sa se intrebe cine si ce este necesar pentru a mentine bunastarea si viabilitatea comunitatii date . Savantul afirma ca oamenii isi indreapta mereu comportamentul distrugator fata de anumite grupuri de vietati (cele ce nu prezinta profit sau interes economic), prin inaintarea a zeci de motive si explicatii, insa fara a dori sa le accepte doar ca parte componenta, inevitabila a unei comunitati naturale. Insa lipsite de valoare pot fi nu numai specii sau grupuri aparte, dar si intregi comunitati biotice, cum ar fi de exemplu mlastinile, smarcurile, deserturile etc. . Astfel, se poate ajunge pana la o valorificare economica a unor indivizi ai societatii, constatand lipsa profitului in cazul unor bolnavi, batrani sau chiar grupuri etnice etc.

Autorul sustine ca, etica la aceasta etapa a dezvoltarii sale, reprezinta o indrumare in situatii atat de noi, complicate, neordinare si tardiv depistate, incat recomandarile inaintate de ea pentru beneficiul societatii nu intotdeauna vor fi intelese de catre omul ordinar.

Individul se va lasa condus de instinctele biologice, pe cind etica nou creata trebuie sa fie in felul sau un "instinct social", care va ajuta societatea sa evite catastrofa ecologica si sa iasa din starea critica in care se afla, va gasi o cale spre supravietuire. Marele ganditor scrie ca evolutia eticii Pamantului este un proces nu numai emotional, dar si intelectual. Atunci cand conceptele etice isi transforma caracterul individual in cel social, se dezvolta esenta lor intelectuala.

Continuatorul ideilor lui O. Leopold este biologul, biochimistul, savantul-umanist american Wan Rensselaer Potter, care inainteaza in anii ̀70 ai secolului al XX-lea notiunea de etica Vietii sau Bioetica, fiind ferm convins ca etica nu trebuie sa fie limitata doar la relatiile interumane, ci trebuie difuzata asupra biosferei intregi, cu scop de a regla implicarea omului in diverse domenii de manifestare a vietii. In lucrarea sa fundamentala "Bioetica: o punte spre viitor" (Bioethics: Bridge to the Future) autorul sustine:

"Scopul cartii de fata este de a aduce un aport pentru viitorul speciei umane prin formarea unei noi discipline cu denumirea Bioetica. Daca exista "doua culturi", care, dupa cum se vede, nu sunt capabile la un dialog - stiinta si cunostintele umanitare - si daca acesta este unul din motivele pentru care viitorul ni se prezinta astazi mai mult dubios decat realizabil, atunci exista posibilitatea de a construi "o punte spre viitor" cu ajutorul acestei discipline noi, ca o conexiune dintre doua culturi" .

De fapt, in lucrarea data inca nu este descrisa la propriu-zis puntea mentionata, aducandu-se insa argumente puternice pentru necesitatea crearii acesteia. Autorul considera ca eticile anterioare nu mai fac fata realitatii si ca in situatia contemporana oamenii trebuie sa constientizeze faptul ca etica nu mai poate fi studiata si mai departe in afara faptelor, fara realitatea biologica.

"Noi avem o deosebita necesitate de Etica Pamantului, Etica Naturii, Etica populationala, Etica geriatrica, Etica consumului etc., dar ele toate sunt incluse in Bioetica, deoarece supravietuirea ecosistemului in intregime este o verificare specifica a sistemului nostru de valori"- sustine W.R.Potter.

Filosoful american a tins sa demonstreze ca anume opozitia si contrarietatea valorilor general umane cu valorile stiintei conduce la una din cele mai importante cauze ale crizei ce ameninta omenirea si existenta vietii pe Pamant. Ideea principala a bioeticii consta in faptul ca valorile general-umane nu trebuie studiate separat de realitatea biologica, deoarece omul totusi ramane a fi parte a naturii, el are nevoie de hrana sanatoasa, aer curat si apa pura, precum si de natura salbatica.

El nu poate trai fara animale, paduri, rauri, soluri care reprezinta nu doar resurse ecologice dar si conditia de baza pentru supravietuire. Problema data devine mult mai acuta astazi, o data cu aparitia "cunostintelor periculoase", care le poseda omul contemporan, cel care a inventat diverse tehnologii biomedicale, biochimice, militare si industriale, ce ii permit sa intervina in cele mai adanci niveluri ale vietii, tehnologiile computerizate modificandu-i radical atat stilul de viata precum si cel de cugetare.

Autorul mentioneaza ca parerea contemporana despre metoda de lupta cu "cunostintele periculoase" ramane a fi conservativa, deoarece se mentine de ideea ca solutionarea problemei consta in crearea unor noi cunostinte, mult mai ample, pe contul internationalizarii stiintei. Totusi, prin sine cunostintele nu pot fi nici bune si nici rele. Ele capata valoare doar in procesul aplicarii lor in practica. Chiar si o utilizare cu succes a descoperirilor stiintifice poate fi periculoasa si sa se prezinte ca baza sau varietate a unui risc total.

Pornind de la conceptul "cunostintelor periculoase", Potter a formulat o concluzie importanta pentru dezvoltarea civilizatiei, considerand ca deciziile luate de omenire pe baza prognosticurilor fundamentate stiintific, de regula, au caracter de scurta durata si nu se iau in consideratie interesele si necesitatile generatiilor viitoare. Este evidenta o deductie logica - stiinta poate crea situatii foarte complicate si dificil de prognosticat, urmarile carora sunt greu de prezis, daca nu se va modifica stilul de gandire traditional caracteristic stiintei precum si o valorificare etica a rezultatelor primite.

Pentru aceasta este nevoie de o disciplina aparte - Bioetica, care se va baza pe "dragostea de intelepciune", stiinta supravietuirii omenirii si intregului viu.

Bioetica "se naste din alarmarea si ingrijorarea critica in fata progresului stiintific si social". In lumea contemporana ea are functia eticii de precautie si avertizare: la baza ei sta frica omului si dorinta de a evita toate urmarile negative ale activitatii sale. Astfel, autorul mentioneaza:

"Omenirea urgent are nevoie de o intelepciune noua, care ar reprezenta "cunostinte despre aceea cum sa utilizam cunostinte" pentru supravietuirea omului si imbunatatirea vietii lui. Conceptia intelepciunii, ca si cunostinte si ca ghid pentru actiune, este necesara pentru a atinge o bunastare sociala si a creste calitatea vietii si se numeste Stiinta supravietuirii. Eu consider ca aceasta stiinta trebuie sa se formuleze pe cunostintele biologiei dar in acelasi timp sa iasa din limitele conceptelor ei traditionale, incluzind in sfera cercetarilor sale elemente mult mai esentiale din stiintele sociale si umanitare, printre care o importanta deosebita ii revine filosofiei, contemplata ca dragoste pentru intelepciune" .

W.R.Potter extinde intelesul eticii inaintate de catre Leopold, ajungand pana la o etica a supravietuirii omenirii, o Bioetica globala. O particularitate a conceptiei lui Potter este combinarea viziunilor antropo si ecocentrice, fapt care depaseste mult etica ecologica. Spre deosebire de multi ecologisti contemporani, filosoful nu interpreteaza natura ca ceva ce se infrunta cu omul. El propune a combinare a valorilor stiintei si domeniilor umanistice.

Supravietuirea speciei si civilizatiei umane, a naturii si societatii depinde de succesul cautarilor spirituale ale omului, de intelepciunea pe care el trebuie sa o capete si de credinta, care determina axa activitatii sale. Autorul sustine ca doar acele valori vor conduce dupa sine societatea, care vor patrunde in viata zi de zi a omului, vor deveni o norma morala sociala, o parte a traditiei culturale.

Wan Rensselaer Potter, datorita conceptiilor sale, ni se prezinta astazi drept un om care a depasit cu mult conceptiile contemporanilor sai, prognosticind viitorul. Visul sau, sub denumirea de Bioetica devine nu doar un sistem de idei, unite prin o doctrina comuna, dar si o parte a vietii. Potter promoveaza conceptiile despre Bioetica globala, despre mecanismele integrarii cunostintelor umanitare cu cele naturale, despre crearea unor comitete interdisciplinare de bioetica, dezvoltarea capacitatilor adaptive ale omului si modificarea modului lui de viata. Acestea si-au gasit realizarea prin dezvoltarea bioeticii generale, a expertizei etice internationale si a unei retele de comitete bioetice, prin predarea unor cursuri de Bioetica in institutiile de invatamant. Dupa cum se observa,

ideile lui au un potential suficient pentru o dezvoltare in continuare.

Tendinta societatii spre crearea unui sistem adecvat de orientari morale si spirituale, a unui nou potential ideal, ajunge pana la cristalizarea completa a unui domeniu interdisciplinar de cunostinte - Bioetica. In conditiile amplificarii sporite a tehnologiilor, care schimba nu numai activitatea vitala, dar si natura omului, bioetica pledeaza pentru valorile umane fundamentale - viata, autonomie, libertatea alegerii, prin principiile etice de evlavie pentru viata si o responsabilitate morala pentru tot ce traieste. Scopul ei este studierea conditiilor, in care ar fi posibila viata pe Pamant.

Unii autori evidentiaza anumite premise teoretico-conceptuale in aparitia bioeticii

contemporane, evidentiind trei grupuri esentiale: premisele filosofice, stiintifice si religioase (crestine).

O abordare specifica bioetica putem evidentia si in fenomenologie, care sustine ca in cunoasterea stiintifica este imposibil de separat de interesele si capacitatile umane.

Mai intai se cer studiate fenomenele primare, si in primul rand, viata si moartea. Printr- o orientare fenomenologica bioetica se indreapta axiologic la o noua interpretare a corpului: nu noi suntem cei care posedam corpul (care iubeste, sufera, doare), dar din contra, ne aflam in permanenta posesie a corpului, astfel fiind imposibila arogarea lui. Noile concepte despre valoarea dimensiunii corporal-spirituale a omului sunt aplicate in practica biomedicala, incercind sa ofere o explicatie unor probleme cum ar fi eutanasia, de exemplu. Practica fenomenologiei ne demonstreaza ca emotiile subiectului prezinta o

valoare indiscutabila, iar viata omului poate fi reprezentata doar prin sfera corporal-emotiva, care devine o caracteristica a existentei.

In filosofia vietii, existentialismul incearca sa explice existenta umana, depasind

rationalismul si apropiind la maximum notiunile de existenta si viata. Existentialismul cauta esenta ontologica a emotiilor, libertatea umana fiind explicata drept transcedentalul si manifestarea esentei umane. Existenta omului este expusa ca ceva concret si subiectiv, fapt ce devine important in bioetica. Individului ii este oferita optiunea de a decide, purtand raspunderea pentru actiunile sale, pentru viata sa, responsabilitatea morala fiind subiectul discutiilor atat a filosofilor si a teologilor, cat si a specialistilor din diferite domenii stiintifice.

Studiind premisele stiintifice ale bioeticii, observam ca acestea deriva din locul si rolul stiintei si tehnicii in viata omului contemporan, cand lumea stiintei devine, de fapt, lumea fiecarui membru al societatii. Aceasta are loc prin fenomenele culturii materiale si spirituale (televiziune, presa, sistemele si tehnologiile computerizata), stiinta devenind parte inseparabila a vietii zilnice a fiecarui om civilizat. In etapele anterioare ale dezvoltarii omenirii doar religia avea dreptul de a pretinde la o astfel de dominare absoluta asupra omului si a vietii sale. Multi autori remarca in lucrarile sale faptul ca dezvoltarea tehnico-stiintifica initiaza premise pentru o moralitate noua a societatii postmodernului, care este caracterizata de pluralismul conceptiilor si parerilor, caracterul

interdisciplinar, democratie si tendinta spre universalitate, precum si independenta intelectuala.

Bioetica apare astazi intr-o forma mult mai secularizata, "o fabrica a rationalitatii in epoca incertitudinilor" - dupa cum considera Tristram Engelhardt .

Ginditorul american mentiona ca bioetica trebuie sa fie o discutie pasnica deschisa dintre diferite grupuri de ateisti, catolici, iudei, protestanti, marxisti hetero- si homosexuali despre politica sociala in sistemul ocrotirii sanatatii. Este calea spre gasirea unui limbaj comun neutral care va inainta sarcina comuna, dar nu va adera doar la un singur punct de vedere. Dupa cum rezulta, atat partea laica, cat si cea religioasa a bioeticii reiese dintr-o motivare comuna, si importanta in plan metodologic - recunoasterea valorii omului ca personalitate, respectarea dreptului la viata, libertate si fericire.

Asadar, analiza premiselor stiintifice, religioase si filosofice ne demonstreaza

multilateralitatea fundamentarilor ei teoretico-conceptuale. Sinteza lor organica, integrarea diferitor teorii si curente filosofice intr-un tablou unic, precum si elaborarea unei baze teoretico-stiintifice solide tin de scopurile si sarcinile bioeticii contemporane care isi stabileste statutul de stiinta.

Datorita complexitatii ariei de preocupari, este dificila astazi enuntarea unei definitii comune a bioeticii. Diferiti cercetatori au incercat sa redea esenta acestei notiuni prin diverse moduri. Astfel, in interpretarea contemporana Bioetica este:

Ø      O etica interdisciplinara care uneste stiintele naturale cu cele umanitare, cunostintele biologice cu valorile general-umane; etica a supravietuirii .

Ø      Domeniu al stiintei care examineaza relatiile in sistemul "om-biosfera" de pe pozitiile eticii clasice, eticii normative .

Ø      Stiinta despre supravietuirea tuturor sistemelor vii in viziunea eticii universale .

Ø      Stiinta specifica care, utilizind o metodologie interdisciplinara, are drept obiect examenul sistemic al comportamentului uman in domeniul stiintelor vietii si al sanatatii, examinat in lumina valorilor si principiilor morale .

Ø      Studiul impactului etic al marilor descoperiri ale stiintelor naturii, indeosebi ale geneticii si medicinii, fiind intim legata de progresele si interogatiile acestor domenii

Ø      Directie aparuta la hotarul conexiunii dintre etica ecologica, medicala si agrara, care cerceteaza problemele morale ale avortului, clonarii, transplantologiei, ingineriei genetice, biotehnologiilor si produselor modificate genetic. Bioetica se bazeaza pe umanism si se ocupa de salvarea valorii vietii umane; stiinta ce cerceteaza comportamentul uman in domeniul biologicomedical, precum si in protejarea sanatatii referitor la corespunderea acesteia cu valorile morale .

Ø      Compartiment al eticii, care studiaza domeniul relatiilor omului cu diferite forme de viata

Din definitiile enumerate observam ca aria de activitate a bioeticii porneste de la niste

activitati concrete in practica medicala (cum ar fi clonarea, ingineria genetica) si se extinde pina la nivel de biosfera. Din acest fapt am putea evidentia doua cauze majore in cristalizarea bioeticii: necesitatea si inevitabilitatea extinderii cunostintelor etice clasice asupra lumii vii ca rezultat al acutizarii problemelor ecologice si implementarea tehnicilor performante si tehnologiilor sofisticate in practica biomedicala.

In dependenta de aceasta, termenul de Bioetica este abordat astazi sub doua aspecte: ingust si larg sau conform altor autori medical si ecologic . O astfel de

interpretare duce la divizarea bioeticii in citeva nivele. Este vorba despre bioetica generala -sau ecologica - in interpretarea lui W. R. Potter , sau globala (metabioetica). Al doilea nivel ar fi bioetica medicala sau deontologica .

In sens ingust sau medical bioetica este concentrata in jurul relatiei

"medic - pacient", asupra problemelor etice ce apar in prezent o data cu implantarea intensiva in practica medicala a tehnologiilor noi performante, scientofage. Sub acest aspect sarcina bioeticii consta in explicarea etico-filosofica a situatiilor problematice limitrofe ca eutanasia, esenta mortii (conceptia religioasa si cea stiintifica), ingineria genetica, transplantologia, implantarea organelor artificiale, experimentele medico-biologice (inclusiv si cele ale embrionului uman), avorturile, autoidentificarea sexuala a omului, noile tehnologii ale nasterii copiilor, clonarea etc.

In acest context, un interes stiintifico-practic reprezinta conceptia potteriana, adeptii careia considera ca, controlul fertilitatii populatiei planetei nu poate fi realizat fara o schimbare radicala a mentalitatii societatii. Constientizarea faptului ca lumea si omenirea se afla in fata unui pericol real de disparitie va fi legat de trecerea constiintei sociale la un nivel nou al dezvoltarii civilizationale cu inceputul procesului de formare a conceptiei despre lume bioetice. O importanta majora pentru posibilitatea solutionarii problemei supravietuirii este determinarea bioeticii ca stiinta despre o atitudine morala fata de tot ce este viu, la baza careia se afla izvoarele moralitatii general-umane.

Acum bioetica, pentru prima data in istoria stiintei, a inaintat problema supravietuirii nu in dependenta de posibilitatile utilizarii performantelor progresului tehnico-stiintific, ci de alegerea etico-morala corecta a omenirii.

Bioetica generala (dupa sens fiind echivalenta cu cea ecologica) poate fi definita ca "o

limitare a libertatii actiunilor in lupta pentru supravietuire precum si indrumator in cazul ciocnirii cu situatiile ecologice", deoarece anume bioetica globala presupune un sistem de scopuri, care ne-ar permite sa solutionam problema supravietuirii in practica . Astfel, bioetica globala are drept scop stabilitatea vietii populatiei in mediu ambiant, ce ar influenta pozitiv sanatatea si ecosistemul in intregime. O particularitate importanta a bioeticii globale este faptul ca fertilitatea controlata si ecosistemul sanatos sunt analizate drept momente de baza a existentei umane.

Bioetica elaboreaza o noua conceptie a responsabilitatii, deoarece astazi sunt marcate contradictii dintre responsabilitatile omului si drepturile lui, iar absolutizarea drepturilor individuale in solutionarea dilemelor bioetice de baza (unde apar probleme vietii si a mortii, reproducerii etc.) poate duce omenirea pe o panta lunecoasa. Apar notiunile de "moralitatea drepturilor" si "moralitatea responsabilitatilor". Desigur, o absolutizare radicala si categorica a drepturilor individului poate contrazice interesele sociale, de aceea se cere o acordare rationala in numele supravietuirii comune.

Unii autori evidentiaza citeva perioade in evolutia bioeticii: cea clasica si cea moderna, care capata statut de directii paralele in bioetica .

Bioetica clasica inainteaza problemele legate de protejarea naturii umane; protejarea omului ca specie biologica; protejarea biosferei Pamintului, drept mediu in care este incorporata noosfera.

Bioetica moderna (bioetica pluralismului sapiensal) isi stabileste pe primul plan o singura intrebare: formarea unor campuri juridice pentru o convetuire pasnica (pentru minimum) si fructuoasa (pentru maximum) a purtatorilor de constiinta (ratiune) care difera intre ei principial dupa modul si tipul vietii.

Astfel, in contextul formelor mentionate, etapa clasica este analizata ca o particularitate antropomorfa a unui sistem mult mai general de conceptii bioetice, care inevitabil vor aparea si se vor dezvolta in viitor. Din contra, bioetica pluralista sapiensala este conectata genetic de cea clasica (sau contemporana).

Aceasta legatura genetica se va manifesta in viitor intr-o forma determinativa, in dependenta de modul in care se va dezvolta sistemul transnational de conceptii bioetice in prezent. Autorul mentioneaza doua tendinte sau concepte bine conturate ale acestei dezvoltari, care sunt denumite in acelasi context drept tendinte conservative si progresive.

Conceptia conservativa a bioeticii contemporane sustine ideea ca nu tot ce este posibil,

trebuie obligatoriu de permis. Este o atitudine sceptica fata de orice noutate tehnica si stiintifica. O asa abordare se observa la adeptii ecologiei profunde, care propun o intoarcere la natura-mama, pana la refuzul total de tehnologii. Insa, astfel de interpretari poarta caracter antiscientist, si a crede ca dezvoltarea stiintei este intotdeauna un rau, este la fel de naiv cum ai crede ca acesta este intotdeauna un bine.

Conceptia progresiva sustine noutatile biotehnologice, dar le cere o motivare etica si o

apreciere valorica. Orice inovatie este trecuta printr-o prelucrare axiologica si numai dupa aceea este implementata in practica. Autorul sustine ca progresul este imposibil de oprit. Aceasta ar fi analogic unei degradari si haos. De aceea trebuie sa gasim o modalitate de a adapta dezvoltarea stiintei la statutul etico-moral al societatii umane.

In prezent se vehiculeaza cu cateva moduri de explicare a originii bioeticii. Exista pareri precum ca bioetica este o varianta a ecoeticii, care se plaseaza de asupra tuturor conceptiilor ecologice, incorporandu-le pe acestea din urma. Aceasta interpretare sustine ideile promovate de catre Potter pentru unificarea eforturilor stiintelor biologice si umanitare in solutionarea problemelor de supravietuire, precum si evidenta urmarilor de lunga durata a progresului tehnico-stiintific.

Adeptii unei astfel de abordari a bioeticii formeaza, dupa cum am mentionat si anterior, asa numita directie potteriana, care promoveaza aceasta disciplina in sensul ei larg (sau ecologic).

Insa termenul de bioetica a inceput sa fie utilizat mai frecvent in contextul problemelor morale din domeniul biomedicinii si in primul rind cele legate de protectia demnitatii si drepturilor pacientilor. O astfel de semnificatie a bioeticii este inaintata in anii ̀70 de catre ginecologul si embriologul american Andre Hellegers (directia lui Hellegers), fiind puternic influentat de ideologia miscarilor pentru apararea drepturilor omului, care activau in acea perioada in SUA .

Astfel, unii autori considera ca Bioetica ar fi aparut drept rezultat al procesului de la Nrenberg (1947), cind a devenit cunoscut adevarul despre activitatile medicilor nazisti. Anume atunci au fost ucisi circa 70.000 de oameni cu handicap fizic, bolnavi psihici, cei socotiti inutili pentru societate - batrini, alcoolici, tigani, evrei - care au fost expusi unor experiente si chinuri groaznice, scopul dovedindu-se a fi unul din cele nobile - dezvoltarea stiintelor biomedicale si cautarea unor tratamente. Increderea si imaginea si chiar "aura" atribuita de secole profesiei de medic au inceput sa fie puse la indoiala de catre societate, prin inaintarea unor cereri de a controla, de a monitoriza activitatile care vizeaza indirect viata fiecarui om si vietate.

Am putea afirma ca bioetica apare ca un "strigat de ajutor" din partea celor ce nu se ocupau de cercetari biomedicale, dar au fost plasati in fata riscului si urmarilor negative ale lor - urmari, pe care savantii nu stiau cum sa le evite sau pe care nici nu doreau sa le cunoasca.

Bioetica este raspunsul societatii la agresiunile stiintelor biomedicale, pentru ca acest domeniu intereseaza intreaga comunitate, el aduna in jur pe toti cei care urmaresc impactul etic al stiintei - medici, geneticieni, juristi, filosofi, teologi, sociologi, psihologi etc. In primul rand medicii, deoarece multe zone ale bioeticii privesc omul bolnav sau omul obiect al medicinii.

Astfel, bioetica poate fi numita drept o zona de reflexie, unde este constientizat pericolul pentru identitatea morala a omului care vine din partea progresului tehnologic in domeniile biomedicinii. Bioetica, in aceasta ordine de idei, reprezinta modul de depasire a conflictelor dintre medicina tehnologica noua si etica veche. Prin esenta sa ea nu se indeparteaza de etica medicala clasica, doar "controleaza de o maniera mai autoritara evolutia si utilizarea biotehnologiilor" .

Desigur, omenirea s-a convins astazi ca epoca medicinii clasice a luat sfirsit. Medicina, care pe parcursul secolelor a fost o profesie care intruchipa idealurile inalte ale umanismului si compasiunii, o data cu perfectionarea ei tehnica isi pierde componentul uman. Transformandu-se din arta intr-o sfera a business-ului, medicina inevitabil se pragmatizeaza. Probleme morale raman in umbra, dominanta fiind interesul economic.

In medicina se intimpla o situatie analogica cu schimbarile si din alte domenii ale activitatii umane: devenind tot mai puternic, omul isi impovara constiinta cu lucruri care depaseau limitele moralei. Astfel, o parte a bioeticii este orientata asupra problemelor unei persoane in parte, a individualitatii, care este amenintata in prezent de o sumedenie de pericole legate de progresul tehnico-stiintific .

Astazi toata activitatea umana este marcata de problemele bioeticii, pivotul de baza fiind pericolul din partea propriilor actiuni. Deci am putea evidentia doua directii majore ale studiului bioetic: Supravietuirea globala si Protejarea naturii umane. Supravietuirea globala prevede existenta biosferei Pamintului in intregime, care este o conditie obligatorie pentru supravietuirea civilizatiei umane. Aici se creeaza o situatie paradoxala, deoarece dezvoltarea civilizatiei necesita utilizarea bunurilor materiale,

amplificarea productiei, ceea ce afecteaza biosfera, dar mai departe si insusi omenirea. Apar un sir de intrebari care necesita raspunsuri adecvate: Cum sa protejam omul de pericolele aduse de propriile actiuni? Cum sa prevenim distrugerea biosferei, pe care omul o induce prin activitatea sa tehnogena? Putem modifica omul (natura lui fizica si psihica)? Daca natura omului este posibil de modificat, atunci care sunt limitele permise pentru schimbari? Putem admite stabilirea unor standarde a psiho-fiziologiei umane?

Am putea spune ca bioetica are drept scop formularea unor raspunsuri la problemele numite, fiind studierea sistemica a vietii si a comportamentului uman in lumina valorilor si principiilor morale. Sub acest aspect bioetica iese din limitele eticii profesionale medicale, plasandu-se chiar de asupra eticii ecologice, incercand sa elucideze aspectul etico-filosofic al problemelor viitorului omenirii si al vietii de pe Terra. Este necesara o extindere obligatorie si veritabila a notiunilor si principiilor eticii traditionale asupra raportului om - natura vie.

Bioetica constituie acel domeniu al stiintei care examineaza relatiile in sistemul om - biosfera de pe pozitiile eticii clasice, eticii normative. Deoarece obiectul de studiu al bioeticii devine nu numai Homo Sapiens, ci toata natura vie, atunci este evident ca etica medicala este doar o parte componenta a cercetarii bioetice.

In literatura sunt elucidate citeva sarcini ale bioeticii, consolidata ca domeniu stiintific si institut social:

Ø      de a contribui substantial la elaborarea conceptiei strategice de supravietuire a intregului ecosistem, a biosferei in special;

Ø      de a proteja valoarea vietii umane, sanatatea individuala si cea publica;

Ø      de a indruma inteligenta umana in cunoasterea modalitatilor ce servesc la imbunatatirea calitatii vietii si la eradicarea inhibitiilor fizice, psihice morale, spirituale ale persoanei umane;

Ø      de a reglementa in mod legislativ atat cercetarile biomedicale, practica ocrotirii sanatatii (mai ales, domeniile transplantologiei, determinarii momentului mortii, limitele sustinerii vietii bolnavilor incurabili, noilor tehnologii medicale s.a.) cat si orice activitate sociala care tine de existenta omenirii.

Reiesind din cele mentionate mai sus, am putea concluziona ca bioetica releva, in primul rind, semnificatia umana a descoperirilor stiintifice care trebuie sa fie utile pentru om, dupa o splendida metafora teosofica ce afirma ca omul intelege sensul vietii atunci cand, plantand un arbore, stie ca sub el nu va odihni niciodata.

Bioetica transforma, in al doilea rind, drepturile omului in valori in sine, care trebuie respectate indiferent de avantajele cercetarii stiintifice pentru om si societate. Ea

face din aceste drepturi, criteriul principal de aplicare a stiintei la om, dreptul la viata, de exemplu, fiind intangibil si nu poate fi obiect al unor derogari, indiferent de circumstante. Bioetica afirma, in al treilea rind, preeminenta individului si numai in cazuri precis stipulate de lege, preeminenta intereselor sociale. Ea pledeaza pentru constientizarea evaluarii adecvate a riscurilor posibile de utilizare improprie a datelor stiintifice. In sfirsit, bazindu-se pe eficacitate, chiar daca stiinta determina o dinamica proprie sistemului social, bioetica isi rezerva sarcina de a intari convingerea ca normalitatea vietii sociale depinde de legile sociale si juridice si nu este de domeniul stiintei.

Analizind relatia dintre stiintele naturale si bioetica am putea evidentia niste particularitati. Astfel, daca stiinta se bazeaza pe adevar si eficacitate, bioetica are sarcina de a le da semnificatie umana, de a realiza consensul dintre stiintific si etic. Stiinta este ambivalenta dupa posibilitatile de aplicare, fiindu-i in puteri fie sa protejeze viata, fie sa o distruga. Numai bioetica o poate ajuta sa transceada natura sa tehnic-intrinseca pentru a o proiecta in uman. Stiinta, tocmai prin ambivalenta sa, aduce mereu probleme de descifrat in fata omului, provocand totodata si dileme morale.

Bioetica, in etapa contemporana se afla in proces de stabilire si am mentiona evolutia ei drept institut social. Suntem de acord cu idea unor autori care determina trei directii principale de activitate in bioetica .

Prima directie este indreptata spre discutarea pe larg a problemelor bioetice in mass-media, analizind teme ca descoperirile biotehnologice, distribuirea resurselor in sistemul ocrotirii sanatatii, cazuri medicale concrete cu impact legal etc.

Cea de a doua directie lucreaza in crearea comitetelor de bioetica, care devin o necesitate si un imperativ al asistentei medicale contemporane.

A treia directie este dedicata reglementarii legislative a multor probleme bioetice.

Astfel, examinand esenta si continutul bioeticii, perspectivele ei de dezvoltare ca domeniu de cunostinte si ca institut social, e logic a releva cateva ipostaze ale acesteia, care ne-ar permite sa executam o analiza profunda si de ansamblu a fenomenului nominalizat. E vorba despre elucidarea unor aspecte ale eticii vietii, care reflecta directiile nominalizate anterior.

In literatura stiintifica sunt elucidate patru aspecte principale ale bioeticii .

Aspectul socio-filosofic al bioeticii consta in faptul ca ea poarta un caracter general-uman, este o varietate a activitatii intelectuale si a practicii sociale care are scopul de a garanta posibilitatea dialogului si solidaritatii oamenilor in apararea binelui si opunerea rezistentei in fata raului generat de activitatea contemporana a oamenilor .

Bioetica evidentiaza cele mai actuale probleme sociale, pentru solutionarea carora e necesar de constientizat pericolul urmat din consecintele negative ale progresului tehnico-stiintific si de schimbat insasi mentalitatea oamenilor. Pentru a intelege specificul vietii, este necesar de legat etica cu stiintele naturii, ca sa nu existe divergente dintre moralitate si viata. Dificultatea determinarii limitelor existentei umane este o problema acuta a omenirii.

Oamenii isi asuma responsabilitatea pentru precizarea acestor hotare, limitandu-se doar la cunostintele profesionale ale unor specialisti, iar conceptia despre Homo Sapiens au incercat s-o evalueze reprezentantii diferitor domenii (medici, juristi, naturalisti, teologi s.a.). Drept rezultat se formau niste directii si abordari inguste, care nu reuseau sa faca fata si sa raspunda necesitatilor sociale.

Aspectul socio-filosofic al bioeticii formuleaza o noua paradigma a gandirii care releva pericolul prezentat de individualism si de colectivism si care nu accepta atat paternalismul, cat si colegialitatea aparenta, dar in acelasi timp protejeaza idealurile democratismului.

Bioetica devine un mecanism extrem de important in restructurarea democratica a biopoliticii societatii contemporane .

Aspectul axiologic tine de faptul ca bioetica contribuie la formarea unui nou sistem eticonormativ si valoric, care ar trasa o iesire din situatia critica de astazi. Valoare de Bine si Rau nu mai poate fi analizata in lumina unor atitudini traditionale, deoarece vor ramane multe intrebari fara raspunsuri - fapt dictat de conditiile noi ale progresului stiintific. Societatea tehnogena, informatizarea accelerata a domeniilor de activitate umana, pragmatizarea pana la maximum a tuturor domeniilor de activitate au dus la devalorizarea si dezumanizarea stiintelor biomedicale, a atitudinii noastre fata de lumea vie ce ne inconjoara, si pana la urma, fata de relatiile interumane in genere.

Economia de piata domina in medicina, in invatamantul public, in cultura, in asigurarea sociala. Omul este dizolvat ca individualitate, iar viata isi pierde permanent din valoarea sa. Revirimentul spre alte valori si orientari axiologice demonstreaza necesitatea si actualitatea bioeticii, care formuleaza noi exigente referitoare la responsabilitatea oamenilor, dand prioritate valorilor general-umane.

Bioetica determina si formuleaza un sistem nou de valori si orientari umane, precum si respectul profund pentru viata ce ne inconjoara. Bioetica trebuie sa devina o etica a solidaritatii reciproce, a caritatii si echitatii sociale, a evlaviei pentru viata.

Aspectul juridic al bioeticii se manifesta prin mecanismele legale care sunt recunoscute astazi in marea majoritate a tarilor inaintate economic. Sunt elaborate coduri, norme si legi care protejeaza idealurile inaintate de catre bioetica. Astfel, bioetica apare ca un mecanism de protectie a drepturilor omului, cum ar fi dreptul la viata, la sanatate, la libera alegere, la autodeterminare etc.

Sunt stabilite limitele juridice pentru cercetarile stiintifice, reiesind din valorile umaniste. La fel sunt reglementate juridic si relatiile omului cu biosfera, a societatii cu natura.

Sunt evidentiate doua stiluri de gindire in bioetica .

Stilul legal, normativ care presupune niste postulate de drept ca garant al deciziilor morale. El se bazeaza pe conceptia liberalismului ce sustine valorile individualismului, prioritatea intereselor particulare.   Ca exemplu poate fi cazul persoanelor purtatoare de anumite gene patologice. Conform legii ei au dreptul la confidentialitatea informatiei si la libera alegere de a avea urmasi (care vor mosteni aceleasi mutatii).

Stilul filosofic reiese din norme rationale morale, din valorile si ideile democratismului.

Este necesar de a evita radicalismul in gandirea bioetica si de a contopi cele doua stiluri mentionate.

Protejind interesele individului nu trebuie de ignorat interesele societatii, naturii si biosferei in intregime, atat pe baza normelor juridice, cat si pe baza normelor morale.

Totusi, aspectul juridic al bioeticii apare ca partea ei aplicativa, unde sunt recomandate sau inaintate norme si chiar legi pentru a forma o atitudine stabila, adecvata si unic acceptata a omului de stiinta, in special cei din stiintele biomedicale.

Actul medical are nevoie de normare si reglementare a limitelor, pentru a nu permite unor evolutii criminale . Am evidentia trei directii bioetice principale in sistemul juridic .

In primul rand este asigurarea unui camp de protectie juridica a biosferei Pamantului.

In al doilea rand trebuie sa existe o reglementare bioetica juridica a relatiilor in cadrul comunitatii fiintelor cu ratiune.

Cea de a treia directie se refera la normele etice in relatia oamenilor cu fiintele cu intelect artificial (modificate). Primele doua directii deja incep sa fie considerate, intr-o oarecare masura, traditionale, deoarece se pot baza pe anumite precedente, "cazuri bioetice".

Aspectul medical al bioeticii este manifestarea principiilor umanismului in medicina, a unei auto-constiinte critice a medicilor practicieni. Bioetica trebuie sa justifice moral rezolvarea multor probleme medicale: avortul, transplantarea organelor, determinarea limitelor vietii si mortii, eutanasiei etc.

In legatura cu progresul stiintific in medicina se schimba intelesul notiunilor de

patologie, moral si amoral, hotarul dintre norma si anormal. Revolutia sexuala duce la schimbarea reprezentarilor despre norma si patologie in comportamentul sexual: ceea ce era considerat ca anormal - ex.: homosexualism, travestism, astazi este acceptat ca normal in societatile dezvoltate economic. Aceasta ne vorbeste despre oportunitatea semnificatiei medicale a bioeticii.

Unii autori considera ca etica noua, sau bioetica trebuie sa se bazeze pe patru

categorii principale.

Prima categorie este independenta, ce protejeaza bioetica de implicatiile externe, cum ar fi religia, politica, stiinta etc., si face ca aceasta sa-si urmeze doar propriile obiective.

A doua categorie este capacitatea de gindire (ratiunea) care permite de a atinge conditia necesara pentru reglarea problemelor ce vin din stiintele biomedicale.

Responsabilitatea este cea de a treia categorie, care face omul arbitru al destinului sau si il obliga sa protejeze viitorul.

Realismul este categoria care deschide ochii omului la realitatea adevarata, adica cea tesuta cu suferinta si tragedii.

Pentru a conchide vom aminti ca intr-o perioada relativ scurta, termenul de bioetica devine unul frecvent utilizat in literatura stiintifica de pe toate continentele. Bioetica este apreciata drept domeniu stiintific, atribuindu-i toate caracteristicile necesare pentru aceasta categorie. Ea evidentiaza problemele vital importante a omenirii, problemele supravietuirii si viitorului, adunind in jurul sau specialisti din ramuri diferite (filosofi, pedagogi, teologi, juristi, medici, biologi etc.), care aparent nu aveau tangente in activitate, dar care s-au unit spre o colaborare fructuoasa. In etapa actuala, bioetica devine un imperativ obligatoriu al dezvoltarii societatii pe mai departe.

Filosoful englez R.M.Veatch inainteaza urmatoarele principii bioetice: al binefacerii, autonomiei personalitatii, onestitatii, al tendintei de a evita moartea, al justetei .

In unele surse stiintifice americane sunt desfasurate urmatoarele principii: al autonomiei, al non-daunarii (primum non nocere), al binefacerii si cel al echitatii si justetei. Pe linga principiile alti autori inainteaza si un sistem de reguli sau imperative, cum ar fi: cel al veridicitatii, al spatiului privat, confidentialitate, fidelitate, al acordului informat .

Filosoful italian Ramon Lucas Lucas evidentiaza urmatoarele principii fundamentale ale bioeticii:

Ø      considerarea vietii ca valoare absoluta si inviolabila;

Ø      legatura inseparabila intre viata, libertate si adevar;

Ø      cunoasterea pentru tratare nu pentru manipulare: interventia in concordanta cu natura este permisa, interventia contra naturii este neingaduita, interventia ne naturala este interzisa;

Ø      posibilitatea tehnica nu poate fi pe deplin admisa moral;

Ø      legile trebuie sa tuteleze binele persoanei;

Ø      actiunea cu dubla efect (actiunea trebuie sa fie in sine buna sau indiferenta); efectul negativ nu poate sa fie cauza sau mijlocul de creare a efectului pozitiv, fara a exista alternative; efectul pozitiv trebuie sa fie proportional superior efectului negativ.

Dupa cum observam, atat scoala europeana, cat si cea americana isi axeaza cercetarile bioetice intr-o directie ingusta biomedicala, iar alegerea principiilor poarta un caracter strict empiric.

In confirmarea acestei concluzii vine si lucrarea autorilor romani Gheorghe si Constantin Scripcaru, impreuna cu Vasile Astarastoae "Principii de bioetica, deontologie si drept medical" unde bioetica este interpretata ca urmare a deontologiei medicale, asimilandu-i principiile si categoriile .

Omul devine fiinta morala intrucit el este gata sa accepte cerintele morale sociale drept reguli admisibile pentru comportamentul sau intruchipate in obiceiuri, traditii, norme.

Totodata el este capabil de a percepe aprecierile morale din partea opiniei publice, a lua in seama "vocea" constiintei, de a se conduce de sentimentul datoriei, de a avea grija de binele comun, de a fi uman in atitudine cu altii .

Din cele spuse reiese geneza urmatorului principiu al bioeticii - cel al moralitatii, care se prezinta drept un studiu sistemic al actiunilor umane in domeniile stiintelor si practicii medicobiologice in lumina valorilor moralitatii traditionale.

Bioetica promoveaza normele si regulile eticii traditionale vis-a-vis de tot ce-i viu, adica moralitatea autentica, veritabila in sistemul "Om- Biosfera". Dupa cum am mentionat mai sus, bioetica contribuie la formarea unei moralitati adecvate ale omului fata de tot ce e viu, atit fata de semenii sai, cit si fata de plante si animale.

Socializarea constituie un proces de asimilare (de adoptare) de catre individ a unui sistem de cunostinte bine determinate de norme si valori etice, economice, juridice et., ce-i permit lui sa functioneze ca un membru cu depline drepturi ale societatii.

Aici apare necesitatea altui principiu al bioeticii - al socializarii, care cere de la cunostintele bioetice o contribuire maxima, intr-o forma adecvata si permanenta, la procesul de integrare sociala a individului intr-o colectivitate si mai intai

de toate, la o incadrare comportamentala, morala etc. a lui intr-un grup social. Colectivitatea de grup si umanitatea reprezinta doua laturi ale interactiunii si interconexiunii sociale ale oamenilor. Prima exprima capacitatea de a trai intr-o asociatie de reprezentanti cu aceeasi mentalitate si de a sustine aceasta unitate. Umanitatea intr-un sens larg este capacitatea de a vedea si stima omenescul in alt om.

Aceste calitati se manifesta prin asa notiuni ca: ajutor reciproc, bunatate, noblete, bunavointa, sensibilitate etc. Relatiile sociale atat determina, cat si sunt determinate de orientarea oamenilor in lumea valorilor, alegerea idealurilor si normelor preferate in comportamentul sau fata de tot ce ii inconjoara.

Aceasta dualitate este explicata prin faptul ca omul ca personalitate este unitatea socialului si individualului. Apropierea valorilor individuale de cele recunoscute la nivel social se face printr-un proces complicat si indelungat (incepind cu primele etape ale vietii) al socializarii.

Alt principiu al bioeticii este formulat cel al libertatii si responsabilitatii. A fi responsabil inseamna "a te orienta efectiv in timp, pe interval scurt sau indelungat" - dupa cum afirma V.A.Kanke . Din moment ce omul ignora responsabilitatea sa fata de viitor, el va fi capabil la maximum asa-numite "libertati" indiferente la urmarile negative ce le vor produce.

Acestea pot influenta cresterea unor anumiti parametri temporari cum ar fi economici, tehnici, politici etc., care sunt sortiti ruinarii dupa depasirea unor anumite limite. De exemplu, dobandirea unor minereuri in cantitati enorme va asigura cresterea economica pronuntata, insa ca consecinta va urma un colaps. Se poate de amintit si defrisarea sporita a teritoriilor, utilizarea in abundenta a ingrasamintelor chimice - actiuni care bucurau societatea la moment, dar care ne afecteaza grav starea ecologica de astazi. Determinarea cantitativa a responsabilitatii este usor de determinat cand se discuta despre actiunea unei singure persoane. Lucrurile insa se complica cand actiunile sunt colective.

Filosoful german contemporan Hans Lenk reflecteaza asupra problemei responsabilitatii de grup sau colective, incercand sa gaseasca o instanta primordiala in fata caruia ar trebui de purtat raspunderea . Prin metoda excluderii, filosoful porneste de la categoria constiintei individuale, apeleaza la cea a ratiunii moral-practice (identificata de catre Kant cu Dumnezeu) si ajunge la ideea demnitatii umane. Responsabilitatea este o caracteristica umana, deoarece numai omul este fiinta relativ libera in capacitatea de a influenta.

"Libertatea actiunii si responsabilitatea se conditioneaza reciproc", - sustine autorul .

Ideii de demnitate umana ii sunt atribuite respectul pentru aproapele tau si pentru propria persoana, existenta demna, si dezvoltarea continua. Tot aici este mentionata si obligativitatea omului ca fiinta cu ratiune, care se distinge din natura prin capacitatea sa de cunoastere, descifrarea proceselor naturale si dirijarea partiala a lor, de a purta raspundere pentru alte fiinte si chiar sisteme naturale.

Aceasta responsabilitate creste odata cu marirea capacitatii de implicare in natura si in special odata cu amplificarea fortei distrugatoare umane. Ca fiinte cu ratiune noi trebuie sa ne atribuim responsabilitatea pentru existenta altor vietati.

Aici am aminti cuvintele marelui altruist Albert Schweitzer: "Etica este responsabilitatea enorma pentru tot ce traieste" .

Categoria de responsabilitate pentru viitorul unor fiinte presupune o oarecare vulnerabilitatea a acestor, cu recunoasterea unei superioritati ale puterilor umane. Desigur, progresul tehnico-stiintific a oferit omului forte enorme, care sunt capabile sa puna capat a mii de vieti intr-o perioada uimitor de scurta. Tot acest progres i-a creat si aparataje care salveaza si prelungesc viata. Deci, pe de o parte omul este cel "atotputernic", fiind inarmat cu tehnologii performante, iar pe de alta parte el este cel vulnerabil, fiind supus legitatilor biologice, cum ar fi imbatranirea, boala, moartea. La acest capitol bioetica apare ca domeniu ce ocroteste viata celor care nu poseda maretia fortelor tehnologice, dar sufera in urma aplicarii acestora.

Deci, principiul vulnerabilitatii apare ca unul necesar in activitatea bioetica. Bioetica isi indreapta atentia spre vulnerabilitatea vietii oricarei fiinte vii, atat umana cat si neumana, oferind un punct aparte vulnerabilitatii unor grupuri aparte de oameni cum ar fi, de exemplu, copiii, oamenii cu handicap, bolnavii psihici, batranii etc.

Din cele expuse anterior reiese cert faptul ca bioetica inainteaza o strategie de evolutie a civilizatiei umane doar in stransa legatura cu toata biosfera, cu intreg viul de pe planeta. Acest fapt este necesar pentru a asigura securitatea si supravietuirea omului ca fiinta biologica si sociala, ca parte componenta a sistemului viu al Terrei, fiind si cea mai complicata si superioara veriga a ei.

Aici este evident cel din urma, si poate nu ultimul, principiu al bioeticii - al integralitatii, care devine inevitabil in procesul de elaborare a noilor paradigme de supravietuire.

Asadar, au fost descrise sapte principii fundamentale ale bioeticii generale - urmasa

conceptiilor Potteriene. Acestea stau la baza oricaror decizii si abordari bioetice in plan strategic global. Insa, dupa cum am mentionat, astazi o activitate foarte larga are si directia ingusta, biomedicala a bioeticii (cea a lui Hellegers). Apare necesitatea formularii unor principii bioetice de uz ingust, clinic.

Pentru a nu crea confuzii in determinarea statutului de principiu stiintific al bioeticii (prin confundarea ei cu deontologia medicala) am convenit sa apreciem acest grup drept Imperative bioetice, adica acele cerinte inaintate in anumite situatii concrete, specifice.

Asadar, imperativul autonomiei, sau respectului pentru autonomie, care isi are temeliile in principiul vulnerabilitatii, cheama la recunoasterea omului ca personalitate, cu libera vointa, drept si posibilitate de a decide de sinestatator asupra situatiilor ce tin de bunastarea sa fizica, psihica si sociala.

Acest principiu presupune dreptul moral al omului de a poseda anumite sentimente, stari spirituale, care ii pot fi indicatori in activitatea sa vitala. Autonomia este interpretata ca o forma a alegerii, o libertate a actiunilor unei persoane, care poate lua decizii in corespundere cu sistemul sau valoric.

Dupa cum considera unii autori sunt patru intelesuri fundamentale ale categoriei de autonomie . Este vorba despre

Ø      libera actiune, care este echivalenta notiunii de autodeterminare si realizarea carora face actul autonom independent, intentional (posedand motive interne) si benevol.

Ø      Intelegerea autonomiei drept autenticitate se refera la stabilitatea si statornicia pozitiilor, valorilor, planurilor vitale ale individului. Acestea ii determina specificul caracterului, sensul vietii.

Ø      Autonomia drept o deliberare efectiva presupune o discutie deschisa, sincera cu medicul, cu sesizarea intregului tablou al situatiei create, cu aprecierea in comun a alternativelor posibile si, in final, cu luarea unei decizii sinestatatoare si constiente. Desigur in alegerea unei decizii trebuie de exclus momentele de impulsivitate si afect.

Ø      Reflectarea morala care ar insemna acceptarea si autorizarea de catre subiect a unui sistem anumit de valori morale. Pe de o parte, poate oare omul intotdeauna sa fie fidel unor acelorasi principii si sisteme de valori? Pe de alta parte, cine are dreptul de a fi in rol de "judecator" pentru a aprecia obiectiv atingerea unui astfel de nivel superior al autonomiei subiectului? Cu parere de rau sunt situatii cind chiar si cei mai apropiati oameni nu pot intelege, explica si accepta deciziile omului bolnav, nemai vorbind despre medic, pentru care pacientul este un "strain".

Foarte des boala poate afecta autonomia pacientului, de unde reiese ca acesta nu poate fi un imperativ absolut atunci cand cererea pacientului poate induce un pericol nemijlocit pentru sine sau cei din jur, sau in cazul unor maladii infectioase. Hotarele acestui imperativ sunt sterse si in cazul bolnavilor in coma sau celor cu patologii sau stari labile psihice.

Astfel, limitarea autonomiei este indreptatita prin aplicarea urmatorului imperativ, cel al binefacerii, care va proteja pacientul de prejudiciul care si-l poate aduce sie sau celor din jur. Ca exemplu poate fi spitalizarea fortata a pacientilor psihici.

Radacinile imperativului binefacerii le putem gasi in principiul fundamental al moralitatii, care promoveaza categoriile eticii universale - notiunile de bine, caritate, mila, compasiune, respect , fata de toate fiintele, si in cazul dat fata de oamenii bolnavi, independent de statutul lor social, rasa, religie etc. Binefacerea accentueaza nu numai necesitatea de a evita dauna, dar si actiuni active spre prevenirea si corijarea ei. Cu atat mai mult, se are in vedere atit prejudiciul care il poate aduce medicul din motive constiente sau din greseala, cat si oricare alta paguba, care poate fi prevenita sau

corectata de catre medic, fie durere, suferinta, mutilare si pana la urma moartea pacientului.

Insa, exista anumite dificultati in acceptarea categoriei de binefacere. Desigur aceasta nu poate fi adusa pina la o sacrificare de sine obligatorie sau la un altruism radical.

Spre exemplu, nimeni nu o sa fie in stare sa considere, in corespundere cu acest imperativ, ca trebuie sa-si doneze un anumit organ oricarui om, sau sa-si ofere chiar propria viata. De aceea binefacerea este primita mai des drept un ideal moral decat o datorie, iar refuzul de a face bine cuiva poate fi criticat, dezaprobat, insa sunt cazuri anumite cand nu poate fi calificat drept act amoral .

Uneori medicului ii este greu sa determine ce este mai bine pentru pacient, de aceea este necesar un nivel calitativ nou al relatiilor medic-pacient, cu implicarea activa a celui din urma in luarea deciziilor.

Consideram, totusi ca scopul primordial al medicului este bunastarea pacientului

in toate aspectele sale: fizica, emotionala, spirituala, sociala, intelectuala si profesionala. Protejarea sanatatii si mentinerea echilibrului dintre aspectele numite devine obiectivul esential al medicinii.

Binefacerea este greu de realizat fara utilizarea imperativului non-daunaurii (primum non nocere). Este un imperativ intalnit inca in scrierile medicale antice, unde era considerat printre cele mai importante reguli ale medicului profesionist. Astazi acest imperativ interzice, la fel ca altadata, daunarea pacientului, atat in forma directa cit si indirecta. Insa, este dificil de determinat uneori unde a fost produsa dauna si unde se considera binefacere pentru pacient.

De aceea, unii autori recomanda de a evidentia patru forme de prejudicii.

Prima forma sunt prejudiciile aduse de inactiune, pasivitate, neacordarea ajutorului necesar.

Urmatoarea este forma prejudiciilor din nepasare, neglijenta, sau cele aduse din premeditare interesata.

Prejudiciile pot fi si rezultatul unor actiuni necalificate, necalculate si incorecte, iar profesia de medic capata astfel nu numai sensul ei "clinic" dar si continut moral.

Cea de a patra forma a prejudiciului este paradoxala la prima vedere - dauna obiectiv necesara. Aici se are in vedere "raul" adus pacientului in procesul oferirii ajutorului medical, fara care este imposibil de a ajunge la rezultatul dorit.

De exemplu, pentru a extirpa apendicele, este nevoie de deschis cavitatea abdominala, iar pentru a salva viata unei femei gravide singerande, este vital necesar de a efectua avort, dupa cum si inlaturarea unei tumori prevede mutilarea inevitabila a corpului.

Sarcina medicului este de a alege varianta optima de actiuni cu o dauna minima (in comparatie cu alte alternative). Medicul este cel care poseda si manipuleaza cu informatii intime despre pacient.

De aceea, informatia este un alt motiv de prejudiciu, venit in masura egala atat din abuz cat si din insuficienta. Informatia, care se presupune a fi confidentiala, este oferita unor terte persoane, fapt ce poate merge in contradictie cu vointa pacientului si planurile sale de mai departe.

Pacientul putin informat despre starea sanatatii sale nu realizeaza pericolul care persista asupra starii sale de mai departe, fara a lua in serios recomandarile superficiale ale medicului. Pe de alta parte, informatia adevarata si totala oferita intr-o forma brusca si brutala poate aduce prejudicii mult mai mari unui om cu o patologie incurabila, de exemplu. Situatiile unor incertitudini morale nu sunt o raritate in profesiunea de medic, dar din contra sunt parte componenta a acesteia, independent de faptul de cat este de receptiv medicul in raport moral. Astfel, imperativul non-daunarii trebuie sa fie plasat la temelia oricarui act medical, la baza activitatii sale zilnice.

Termenii de echitate, nepartinire, impartialitate sunt utilizati foarte des in viata zilnica. Aceste categorii capata o forma mult mai specifica si ingusta in utilizarea lor in domeniul biomedical, cu formularea unui imperativ aparte, celui al justetei sau echitatii. Imperativul dat declara necesitatea si posibilitatea nepartinirii satisfacerii cerintelor umane, precum si distribuirea corecta a bunurilor materiale si spirituale. Am presupune ca acest imperativ apare ca o sinteza dintre principiul moralitatii si cel al socializarii, purtand in sine un caracter comparativ. Imperativul echitatii cere justificarea fiecarei actiuni ce tine de viata sau binele unei persoane in coraport sau opus altei persoane sau individ.

Respectarea acestui imperativ este actualizata de catre conditiile deficitului

actual al multor resurse medicale, cresterea continua a serviciilor medicale, dupa cum si de o raspandire larga a unor programe de ajutor social si ocrotire a sanatatii, indreptate spre anumite grupuri sociale.

Cum trebuie sa procedeze personalul medical in cazurile cind hemodializa (rinichi artificial) timp de un an efectuata unui copil este echivalenta in cost cu suma de bani suficienta pentru vaccinarea contra tetanos a intregii populatiei Africii; sau in cazul cand un pacient din lista celor ce se afla de ani de zile la randul pentru transplantul de inima are vital urgent nevoie de transplant, insa se afla pe locul al patrulea? Unii autori inainteaza diferite criterii ca fundamentari a unei repartizari echitabile .

Astfel, o parte considera ca fiecare membru al societatii este in drept sa primeasca parti egale de resurse si bunuri; altii recomanda criteriul indestularii necesitatilor omului; al treilea grup sustin capacitatile financiare a clientului, iar al patrulea grup sunt adeptii criteriului meritelor speciale in fata societatii sau colectivitatii aparte.

Este foarte dificil de indreptatit utilizarea unui sau altuia criteriu, mai ales in conditiile unei economii de piata si in afara unor determinari exacte specifice de la caz la caz. De exemplu, toti copiii pana la adolescenta sunt vaccinati la aceeasi varsta, in aceleasi conditii, deci se aplica primul criteriu - cel al repartizarii egale.

Cu totul alta este situatia celor ce doresc efectuarea unor operatii plastice, de frumusete, care sunt foarte costisitoare si nu sunt accesibile fiecarui membru al societatii.

Desigur, interpretarea acestui imperativ va fi diferita in dependenta de conceptie sau curent filosofic, politic, social sau religios. Utilitaristii, pragmaticii, liberalii si conservatorii vor avea dezbateri indelungate in jurul conceptiei date, insa pentru un cadru medical justetea si echitatea vor fi determinate numai in unitate cu toate imperativele expuse mai sus, pornind de la respectul profund pentru viata oricarui om.

Sirul de imperative ramane deschis, posibila fiind aderarea multor altor cerinte si categorii. Astfel, ar putea fi recomandate drept imperative bioetice si cel al confidentialitatii, al fidelitatii, al veridicitatii, al proprietatii etc. Insa acestea nu sunt norme strict specifice bioeticii, fiind asimilate din deontologie, jurisdictie etc

Am evidentiat o varianta optimala ce tine de principiile fundamentale ale bioeticii, depasind pozitia filosofiei practice europene si americane in privinta acestui domeniu. Au fost elucidate acele doctrine care in viziunea didactica vor influenta vertiginos dezvoltarea ulterioara a cunostintelor bioetice in diverse parti ale lumii independent de cultura, traditie, obicei si de confesiune religioasa, facand abstractie de situatia economica si sociala. Este vorba despre etica biologica, care supravegheaza toata vietatea Terrei, prin prisma unor valori morale general-umane.

BIBLIOGRAFIE

1. Astarastoae V., Trif A.B., "Essentialia in Bioetica", Ed. Cantes, Iasi, 1998

2. Astarastoae V., Stoica O., "Genetica versus Bioetica", Ed. Polirom, Iasi, 2002

3. Cocora L., Ioan B., Astarastoae V., "Bioetica starilor terminale", Ed. Universitatii "Lucian Blaga", Sibiu, 2004

4. Miu N. Stiintele comportamentului. Manual pentru studentii ciclurilor I, II si III de medicina. - Cluj Napoca : Ed. Medicala Univers. "Iuliu Hatieganu", 2004. - 257 p.

5. Scripcaru Gh., Ciuca A., Astarastoae V., Scripcaru C. Bioetica, stiintele vietii si drepturile omului. - Iasi: Polirom, 1998. - 237 p.

6. . Scripcaru Gh., Astarastoaie V., Scripcaru C.. Principii de bioetica, deontologie si drept medical. - Iasi: Omnia, 1994. - 222 p.

7. Trif A.B., Astarastoae V., Cocora L., "Euthanasia, suicidul asistat, eugenia- pro versus contra. Mari dileme ale umanitatii", Ed. Infomedica, Bucuresti, 2001