Problematica asistentei persoanelor cu handicap/cerinte speciale

Problematica asistentei persoanelor cu handicap/cerinte speciale

Componentele fundamentale ale asistentei psihopedagogice si sociale

Regulile standard privind egalizarea sanselor pentru persoanele cu handicap

Principalele categorii de deficiente intalnite la persoane cu cerinte speciale. Clasificari, etiologie, scurta prezentare clinica si psihopedagogica

1. Componentele fundamentale ale asistentei psihopedagogice si sociale

in documentele editate sub egida UNESCO referitoare la terminologia educatiei speciale si a disciplinelor ei conexe, cum ar fi psihopedagogia medicala, psihopedagogia medico-sociala sau psihologia copilului cu cerinte speciale, se subliniaza faptul ca domeniul asistentei persoanelor cu cerinte speciale (in principal, persoane cu diferite tipuri de deficienta sau handicap, daca avem in vedere contextul social la care se raporteaza aceste persoane) utilizeaza informatii furnizate de medicina (pediatrie, neuropsihiatrie, neuropatologie, neurologie infantila, oftalmologie, oto-rino-laringologie, ortopedie, audiologie, igiena etc), psihologie, pedagogie, sociologie, asistenta sociala, stiinte juridice, in studiul personalitatii persoanelor cu diferite tipuri de deficienta (mintala, auditiva, vizuala, somatica, de conduita, de limbaj etc.) sau a persoanelor aflate in dificultate privind integrarea si relationarea lor cu institutiile comunitatii ori cu semenii lor din comunitatea din care fac parte. Altfel spus, domeniul asistentei persoanelor cu cerinte speciale imprumuta termeni, concepte din alte discipline a caror semnificatie este utilizata intr-o maniera interdisciplinara distincta, in functie de varietatea formelor de deficienta si de inadaptarea consecutiva tipului de deficienta. De asemenea, campul de actiune al acestui domeniu se situeaza intre studierea starii de normalitate si a starii patologice, parcurgand un traseu complex care include prevenirea, depistarea, diagnoza, terapia, recuperarea, educarea, orientarea scolara si profesionala, integrarea sociala si monitorizarea evolutiei ulterioare a persoanei aflate in dificultate. Toate aceste etape pot fi incluse intr-o formula specifica acestui domeniu care justifica in mare parte caracterul sau pragmatic, actionai - asistenta psihopedagogica si sociala.

Asistenta psihopedagogica si sociala a persoanelor cu cerinte speciale (persons with special needs) constituie un ansamblu de masuri de natura psihologica, pedagogica si sociala in vederea depistarii, diagnosticarii, recuperarii, educarii, instruirii, profesionalizarii, adaptarii si integrarii sociale a persoanelor care prezinta o serie de deficiente de natura intelectuala, senzoriala, fizica, psihica, comportamentala sau de limbaj, precum si a persoanelor aflate in situatii de risc din cauza mediului in care traiesc, resurselor insuficiente de subzistenta sau prezentei unor boli cronice ori a unor fenomene degenerative care afecteaza integritatea lor biologica, fiziologica sau psihologica.

Asistenta sociala a persoanelor cu cerinte speciale reprezinta o componenta fundamentala a asistentei generale acordate acestor persoane, iar din punctul de vedere al eficientei interventiei ea trebuie corelata cu interventia psihologica, pedagogica, medicala etc. la nivelul unei echipe interdisciplinare.

Componentele fundamentale ale asistentei psihopedagogice si sociale sunt:

a) psihologica:

cunoasterea particularitatilor specifice dezvoltarii psihice a persoanei si a tuturor componentelor personalitatii;

atitudinea si reactiile persoanei in raport cu deficienta sau cu incapacitatea sa si in relatiile cu cei din jur;

modul de manifestare a comportamentului in diferite situatii;

identificarea disfunctiilor la nivel psihic ;

identificarea cailor de recuperare/compensare a functiilor psihice afectate;

asigurarea unui cadru de securitate si confort afectiv pentru mentinerea echilibrului psihic si dezvoltarea armonioasa a personalitatii;

b) pedagogica:

evidentierea problemelor specifice in educarea, instruirea si profesionalizarea persoanelor cu diferite tipuri de deficiente;

adaptarea obiectivelor, metodelor si mijloacelor de invatamant la cerintele impuse de particularitatile dezvoltarii psihofizice a persoanelor cu cerinte educative speciale;

adaptarea/modificarea continutului invatamantului in functie de nivelul evolutiei si dezvoltarii biopsihice a subiectilor supusi educatiei;

asigurarea unui cadru optim de pregatire, astfel incat fiecare subiect supus educatiei si instruirii sa asimileze un minimum de cunostinte si deprinderi practice necesare integrarii sociale;

c) sociala:

insertia bio-psiho-socio-culturala a persoanei in realitatea sociala actuala sau in schimbare pe axele: profesionala, familiala, sociala;

actiuni de prevenire si combatere a manifestarilor de inadaptare sociala;

promovarea si sustinerea unor politici coerente si flexibile pentru protectia si asistenta sociala a persoanelor aflate in dificultate;

informarea opiniei publice cu privire la responsabilitatea civica a membrilor comunitatii fata de persoanele aflate in dificultate, precum si posibilitatile de valorificare a potentialului aptitudinal si relational al acestor persoane in folosul comunitatii.

1.1. Obiectivele asistentei psihopedagogice si sociale

Obiectivul central este axat pe interventia in scop instructiv-educativ si de recuperare a persoanelor cu diferite tipuri de deficiente sau aflate in incapacitate de actiune, considerandu-se ca nota comuna a acestor persoane instabilitatea, dezechilibrul sau chiar ruperea totala a raporturilor individ - societate. Obiectivele asistentei psihopedagogice si sociale sunt:

Prezentarea analitica, descriptiva, comparativa si etiologica a diferitelor categorii de persoane cu cerinte speciale.

Elaborarea unor criterii de clasificare pe niveluri/grade/trepte a tulburarilor sau deficientelor intalnite la persoanele respective.

Prezentarea particularitatilor specifice activitatii persoanelor cu cerinte speciale, consecinta a modificarilor biopsihice si/sau socioeducationale.

Prezentarea si analiza sistemului de depistare-recuperare-adaptare-integrare pentru categoriile de persoane aflate in dificultate.

Stabilirea scopurilor, metodelor si mijloacelor de activitate psihopedagogica si sociala cu persoanele care prezinta deficiente sau care se afla in situatii dificile de existenta.

Elaborarea unui program de profesionalizare in concordanta cu cerintele pietei fortei de munca si incadrarea in unitati productive sau ateliere protejate a persoanelor cu cerinte speciale.

Elaborarea strategiilor de integrare sociala a persoanelor aflate in dificultate prin valorificarea tuturor resurselor existente la nivelul comunitatii.

Urmarirea evolutiei si a gradului de adaptare-integrare a persoanelor cu cerinte speciale in campul relatiilor sociale.

Elaborarea unor strategii de interventie pentru prevenirea si/sau ameliorarea consecintelor diferitelor tipuri de deficiente sau a unor disfunctii la nivel familial, comunitar si social.

10. imbogatirea corpusului de cunostinte cu noi informatii rezultate in urma unui permanent proces de cercetare-actiune si modernizare a programelor de interventie existente in domeniul psihopedagogiei si asistentei sociale.

1.2. Abordari ale problematicii persoanelor cu cerinte speciale

in literatura psihopedagogica se intalnesc frecvent mai multi termeni care, in functie de modul de abordare a problematicii persoanelor cu cerinte speciale, pot clarifica o serie de delimitari semantice utile in intelegerea corecta si nuantata a fenomenelor avute in vedere:

Aspectul medical - deficienta - se refera la deficitul stabilit prin metode si mijloace clinice sau paraclinice, explorari functionale sau alte evaluari folosite de serviciile medicale, deficit care poate fi de natura senzoriala, mintala, motorie, comportamentala sau de limbaj.

Prin deficienta se intelege pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter definitiv sau temporar a unei structuri fiziologice, anatomice sau psihologice si desemneaza o stare patologica, functionala, stabila sau de lunga durata, ireversibila sub actiunea terapeutica si care afecteaza capacitatea de munca, deregland procesul de adaptare si integrare la locul de munca sau in comunitate a persoanei in cauza.

Termenul generic de deficienta include si o serie de alti termeni cu o semnificatie si o sfera semantica mai ingusta, cum ar fi:

a)      deficitul desemneaza intelesul cantitativ al deficientei, adica ceea ce lipseste pentru a completa o anumita cantitate sau intregul;

b)      defectuozitatea se refera la ceea ce determina un deficit;

c)      infirmitatea desemneaza diminuarea notabila sau absenta uneia sau mai multor functiuni importante care necesita o protectie permanenta, fiind incurabila, dar putand fi reeducata, compensata sau supracompensata. Dupa datele UNESCO, infirmitatea se limiteaza numai la deficienta motorie ;

d)      invaliditatea implica pierderea sau diminuarea temporara sau permanenta a capacitatii de munca;

e)      perturbarea se refera la abaterile de la norma.

Aspectul functional - incapacitatea - reprezinta o pierdere, o diminuare totala sau partiala a posibilitatilor fizice, mintale, senzoriale etc., consecinta a unei deficiente care impiedica efectuarea normala a unor activitati. Indiferent de forma de manifestare (fizica, senzoriala, mintala etc), incapacitatea conduce la modificari de adaptare, la un anumit comportament adaptiv, la performante functionale care determina forme, mai mult sau mai putin grave, de autonomie personala, profesionala sau sociala. Altfel

spus, incapacitatea reprezinta perturbarea capacitatii de indeplinire normala a unei activitati sau a unui comportament; aceasta tulburare poate avea un caracter reversibil sau ireversibil, progresiv sau regresiv.

Incapacitatea poate fi evaluata, in functie de natura deficientei care o determina, prin:

probe care conduc la stabilirea coeficientului de inteligenta, la pierderea auzului, a coeficientului de vedere, a gradului de dezvoltare motorie etc.;

investigatii de natura medicala care intregesc informatiile cu privire la gravitatea sau prognoza socioprofesionala a incapacitatii respective;

investigatii sociologice care urmaresc consecintele incapacitatii asupra relatiilor si

3) Aspectul social rezuma consecintele deficientei si ale incapacitatii, cu manifestari variabile in raport cu gravitatea deficientei si cu exigentele mediului. Aceste consecinte pe plan social sunt incluse in notiunile de handicap, respectiv de inadaptare, si se pot manifesta sub diverse forme: inadaptare propriu-zisa, marginalizare, inegalitate, segregare, excludere.

Handicapul pentru o persoana este considerat un dezavantaj social, rezultat dintr-o deficienta sau incapacitate, care limiteaza sau impiedica indeplinirea unui rol intr-un context social, cultural, in functie de varsta, sexul sau profesia persoanei respective. Altfel spus, handicapul este o functie a relatiei dintre persoanele cu incapacitate si mediul lor de viata, fiind evidentiat atunci cand aceste persoane intalnesc bariere culturale, fizice sau sociale, impiedicandu-le accesul la diferite activitati sau servicii sociale care sunt disponibile in conditii normale celorlalte persoane din jurul lor. Dificultatile intalnite de persoanele cu handicap sunt multiple si complexe, ceea ce face dificila sistematizarea lor. Totusi, o sistematizare aproximativa a condus la urmatoarea clasificare a grupelor de dificultati:

a)      dificultati de ordin general:

dificultati de deplasare si miscare, pentru cei cu deficiente fizice;

dificultati de exprimare si comunicare, pentru cei cu deficiente senzoriale;

dificultati de adaptare la modul de viata cotidian si la rigorile vietii sociale, pentru cei cu deficiente mintale si intelectuale;

dificultati de intretinere, pentru persoanele lipsite de resurse si venituri sau care au venituri mici;

b)      dificultati de ordin profesional:

dificultati legate de instruirea si pregatirea profesionala a persoanelor cu diferite forme si grade de deficienta;

dificultati de plasare in locuri de munca corespunzatoare profesiei sau absenta unor locuri de munca in conditii protejate (ateliere protejate, sectii speciale de productie pentru persoane cu handicap etc.);

c)      dificultati de ordin psihologic si social:

bariere psihologice care apar intre persoanele cu si fara handicap ca urmare a dificultatilor intampinate in activitatile cotidiene, profesionale sau sociale, precum si din cauza unor prejudecati sau a unor reprezentari deformate cu privire la posibilitatile si activitatea persoanelor cu deficiente.

Concluzionand, putem spune ca deficienta poate determina o incapacitate care, la randul ei, antreneaza o stare de handicap ce face ca persoana deficienta sa suporte penalizarile mediului in care traieste, mediu care poate asimila, tolera sau respinge persoana deficienta; de aici o serie de consecinte atat asupra echilibrului vietii interne a persoanei respective, cat si in planul relatiilor cu cei din jur, fapt ce conduce la includerea persoanei cu deficiente intr-un cerc vicios, cu urmari, uneori destul de complicate, in procesul dezvoltarii si structurarii armonioase si echilibrate a personalitatii acesteia.

2. Regulile standard privind egalizarea sanselor pentru persoanele cu handicap

Experienta recenta a aratat ca, la scara internationala, exista o preocupare sporita a organismelor si a instantelor de decizie fata de asigurarea unor conditii si a unor sanse egale persoanelor aflate in diferite situatii de handicap. Pentru a delimita un cadru general privind strategiile de actiune in domeniul asistentei si sprijinirii persoanelor cu handicap, Organizatia Natiunilor Unite a elaborat si promovat un set de reguli care sa asigure persoanelor cu handicap aceleasi drepturi si obligatii ca si persoanelor normale. Persoanele cu handicap si organizatiile acestora, precum si alte organizatii sau foruri ale societatii civile, impreuna cu instantele guvernamentale ale fiecarui stat, au datoria de a actiona si de a face front comun pentru inlaturarea barierelor care mai exista in calea exercitarii drepturilor si libertatilor persoanelor cu handicap si pentru instaurarea unui climat de colaborare si parteneriat favorabil mobilizarii tuturor resurselor in scopul sporirii gradului de informare a membrilor societatii in legatura cu nevoile, potentialul si contributia persoanelor aflate in dificultate la viata comunitatii din care fac parte. Principalele reguli care trebuie sa sustina egalizarea sanselor pentru persoanele cu handicap sunt:

Sporirea gradului de constientizare - fiecare stat trebuie sa initieze si sa sprijine campaniile de informare in legatura cu politica si problematica persoanelor cu handicap prin programele si serviciile initiate sau existente in fiecare comunitate, astfel incat sa se incurajeze o reprezentare si o atitudine pozitive fata de imaginea persoanelor cu handicap in mediile de informare.

ingrijirea medicala - fiecare stat trebuie sa asigure programe si servicii pentru depistarea timpurie, evaluarea si tratamentul deficientelor, precum si programe care sa asigure prevenirea si inlaturarea unor deficiente aparute la populatii sau persoane cu grad mare de risc.

Reabilitarea - fiecare stat are obligatia sa dezvolte programe nationale de reabilitare pentru toate categoriile de persoane cu handicap, bazate pe principiile deplinei participari si ale egalitatii si care sa includa o paleta larga de activitati destinate formarii aptitudinilor de baza, imbunatatirii sau compensarii functiilor afectate, consilierii persoanelor cu handicap si a familiilor acestora, dezvoltarii increderii in sine, organizarii de servicii ocazionale pentru evaluare, orientare si insertie sociala etc.

Serviciile de sprijin - fiecare stat trebuie sa asigure dezvoltarea, producerea si furnizarea de echipamente, instrumente si dispozitive necesare sustinerii persoanelor cu handicap (ca o masura importanta in favoarea egalizarii sanselor), precum si facilitarea achizitiei de know-how tehnic, asigurarea service-ului pentru dispozitivele si echipamentele respective, facilitarea achizitiei lor de catre persoanele cu handicap (proteze de toate tipurile, instalatii, masini si echipamente de productie adaptate pentru persoana deficienta, ateliere de productie protejate, soft adaptat pentru persoane cu anumite tipuri de deficienta etc).

Accesibilitatea - fiecare stat trebuie sa introduca programe de actiune pentru a favoriza accesul persoanelor cu handicap in mediul fizic inconjurator (accesul stradal, accesul in institutiile publice si la serviciile comunitare, securitate in spatii aglomerate etc), precum si accesul acestor persoane la informare si comunicare (sistemul Braille, servicii de inregistrare pe suport magnetic, grafica adecvata si limbajul semnelor pe canalele TV de informare, retele informatizate adaptate pentru fiecare categorie de deficienta in parte etc).

Educatia - fiecare stat este responsabil de asigurarea sanselor egale la educatie primara, secundara, pregatire profesionala sau educatie superioara a copiilor, tinerilor si adultilor cu handicap, de facilitarea invatamantului integrat, flexibilizarea, imbogatirea si adaptarea curriculumului scolar, de pregatirea continua a personalului didactic si de specialitate, incurajarea comunitatilor sa foloseasca si sa dezvolte propriile resurse pentru a asigura educatia la nivel local a persoanelor cu handicap.

Ocuparea fortei de munca - fiecare stat trebuie sa elaboreze legi si regulamente care sa sprijine activ integrarea persoanelor cu handicap in activitati de productie printr-o varietate de masuri cum ar fi: calificare profesionala de calitate, sisteme de rezervare sau de protejare a locurilor de munca, imprumuturi si garantii pentru micii intreprinzatori, contracte exclusive sau drepturi prioritare de productie, facilitati fiscale etc.

Asistenta in domeniul veniturilor si protectia sociala - fiecare stat este responsabil pentru asigurarea protectiei sociale si pentru garantarea sprijinului financiar adecvat intretinerii unei persoane cu handicap. Programele de protectie sociala trebuie sa includa si masuri de stimulare a persoanelor cu handicap sa ocupe locuri de munca, pentru a evita dependenta totala fata de sprijinul financiar al statului si pentru a participa activ la viata sociala si de productie a comunitatii, premisa a integrarii lor in societate.

Viata de familie si integritatea personala - fiecare stat trebuie sa promoveze participarea deplina a persoanelor cu handicap la viata de familie si sa asigure dreptul acestora la intimitate si integritate personala, evitarea discriminarilor referitoare la relatiile sexuale, casatorie si exercitarea rolului de parinte, in special in cazul fetelor si femeilor cu handicap.

Cultura - fiecare stat trebuie sa asigure persoanelor cu handicap posibilitatea de a-si utiliza potentialul creativ, artistic si intelectual, atat in beneficiul propriu, cat si in beneficiul comunitatii in care traiesc, accesul in institutiile de cultura (teatre, biblioteci, muzee, cinematografe etc).

Activitatile recreative si sportive - fiecare stat trebuie sa initieze masuri pentru accesul persoanelor cu handicap in locurile de petrecere a timpului liber si practicare a sporturilor (parcuri de distractii, hoteluri, plaje, arene sportive, sali de gimnastica etc.) si sa pregateasca personalul din aceste unitati pentru relationarea si sprijinirea persoanelor deficiente in situatiile mai dificile.

Religia - fiecare stat va incuraja masurile de participare egala a persoanelor cu handicap la viata religioasa a comunitatii din care fac parte, inclusiv accesul acestora la literatura religioasa si implicarea autoritatii religioase la programele de educatie religioasa si de practicare a religiei de catre persoanele cu handicap.

Informatiile si cercetarea - fiecare stat are responsabilitatea informarii opiniei publice cu privire la conditiile de viata ale persoanelor cu handicap si trebuie sa sustina programe de cercetare in domeniul problemelor sociale, economice si al participarii la viata societatii care afecteaza existenta persoanelor cu handicap si familiile acestora.

Stabilirea de politici sociale, economice si planificarea programelor de interventie - fiecare stat trebuie sa initieze si sa planifice, la nivel national, politici adecvate nevoilor persoanelor cu handicap, sa aloce fonduri pentru sustinerea organismelor guvernamentale si nonguvernamentale care actioneaza in favoarea persoanelor cu handicap, sa stimuleze si sa sprijine programele de interventie la nivel regional si local care vin sa rezolve cerintele si problemele persoanelor aflate in dificultate.

Legislatia - fiecare stat trebuie sa asigure prin legislatie drepturile si obligatiile persoanelor cu handicap, conditiile ca aceste persoane sa-si poata exercita toate drepturile pe baza de egalitate cu ceilalti cetateni, posibilitatea ca organizatiile persoanelor cu handicap sa se implice in dezvoltarea si ameliorarea legislatiei nationale referitoare la problematica persoanelor cu cerinte speciale, dand sanctiuni corespunzatoare in cazul nerespectarii principiilor nondiscriminarii.

Instruirea personalului - fiecare stat trebuie sa asigure pregatirea adecvata, la toate nivelurile, a personalului implicat in planificarea si furnizarea de programe si servicii pentru persoanele cu handicap, sa includa dezvoltarea competentelor si tehnologiilor moderne de actiune in sprijinul acestora, precum si sa faciliteze colaborarea cu familiile, personalul din scoli si unitatile de asistenta si ocrotire, cu membrii comunitatii, pentru a creste eficienta programelor si serviciilor adresate persoanelor cu cerinte speciale.

Organizatiile persoanelor cu handicap - fiecare stat trebuie sa recunoasca drepturile organizatiilor persoanelor cu handicap de a reprezenta aceste persoane la nivel national, regional si local, rolul consultativ al acestor organizatii in luarea deciziilor referitoare la problemele celor pe care ii reprezinta, participarea lor la dezvoltarea politicilor guvernamentale in domeniu.

Cooperarea internationala intre organizatiile nonguvernamentale care se ocupa de problemele persoanelor cu handicap, institutiile de cercetare, reprezentantii programelor de actiune in acest domeniu si cei ai grupurilor profesionale interesate de problemele persoanelor aflate in dificultate, organizatiile persoanelor cu handicap, comitetele nationale de coordonare a institutiilor si programelor de interventie pentru persoanele cu handicap.

Urmarirea si evaluarea la nivel national a modului de implementare a regulilor in cadrul programelor pentru persoanele cu handicap si diseminarea informatiilor cu privire la rezultatele si eficienta acestor programe.

in acord cu noile masuri instituite pe plan mondial privind protectia si educatia persoanelor cu handicap si in conformitate cu prevederile Constitutiei si ale Legii invatamantului, tara noastra a intrat intr-o etapa de transformari radicale ale sistemului de educatie, in spiritul egalizarii sanselor, pentru copiii, tinerii si adultii cu deficiente sau incapacitati. Din perspectiva noilor reglementari adoptate de statul roman, copiii cu cerinte educative speciale pot fi integrati fie in unitati distincte de invatamant special, fie in grupe si clase speciale din unitati prescolare si scolare obisnuite, fie, in mod individual, in unitati de invatamant obisnuite. Analizand organizarea si functionarea procesului de asistenta si educatie a persoanelor cu handicap, se pot desprinde urmatoarele observatii:

a) pe timpul scolarizarii, copiii cu cerinte educative speciale au acces la toate sursele de reabilitare/recuperare psihopedagogica, medicala si sociala, la serviciile de asistenta necesare si disponibile in comunitate sau in unitatile specializate, inclusiv in cele de invatamant special;

b) evaluarea, expertizarea, orientarea si reorientarea scolara si profesionala a copiilor cu cerinte educative speciale, precum si stabilirea tipului si gradului de handicap revin unor comisii de expertiza complexa; principiile evaluarii, ex-pertizarii, orientarii si reorientarii scolare si profesionale a copiilor cu cerinte educative speciale vor avea in vedere :

examinarea globala si individualizata a fiecarui copil in parte cu privire la intregul sau potential de dezvoltare si invatare;

expertiza si evaluarea complexa, care include examinarea medicala, psihologica, pedagogica si sociala a copilului;

flexibilitatea si reversibilitatea deciziei de expertiza si orientare, cu deosebire intre varsta de 3 si 12 ani;

c)      categoriile de copii sau elevi cu cerinte educative speciale (tipuri de handicap si/sau dificultati de invatare) care intra in competenta comisiilor de expertiza complexa sunt:

copii/elevi cu deficiente mintale;

copii/elevi cu deficiente senzoriale (vizuale si auditive);

copii/elevi cu deficiente fizice;

copii/elevi cu deficiente sau tulburari de limbaj ;

copii/elevi cu dificultati sau tulburari de invatare;

copii/elevi cu deficiente sau tulburari socioafective si de comportament (inclusiv copii cu autism) ;

copii/elevi cu deficiente asociate;

copii si tineri cu handicap, nedeplasabili, in varsta de pana la 30 de ani, care nu se pot integra in structurile invatamantului obisnuit.

3. Principalele categorii de deficiente intalnite la persoane cu cerinte speciale. Clasificari, etiologie, scurta prezentare clinica si psihopedagogica

Pentru o analiza corecta a specificului fiecarui tip de deficienta, in cele ce urmeaza vor fi prezentate unele informatii cu privire la etiologia, modalitatile de clasificare si tabloul clinic al principalelor tipuri de deficiente.

3.1. Deficientele mintale

Prin deficienta mintala se intelege reducerea semnificativa a capacitatilor intelectuale si psihice care determina o serie de dereglari ale reactiilor si mecanismelor de adaptare a individului la conditiile in permanenta schimbare ale mediului inconjurator si la standardele de convietuire sociala dintr-un anumit areal cultural, fapt ce plaseaza individul intr-o situatie de incapacitate si inferioritate, exprimata printr-o stare de handicap in raport cu ceilalti membri ai comunitatii din care face parte. Statisticile OMS arata ca deficienta mintala este intalnita la un procent de 3-4% din populatia infantila, avand diferite grade de intensitate si variate forme de manifestare clinica.

in unele cercuri de specialitate se face distinctie intre handicapul mintal, care indica un mod anormal de organizare si functionare mintala, cu implicatii directe in organizarea si structurarea personalitatii individului, si handicapul intelectual (concept introdus in literatura romaneasca de C. Paunescu), care desemneaza incapacitatea individului de a face fata unor sarcini cuprinse in actul invatarii, ca o consecinta a inadaptarii acestor sarcini, de multe ori supralicitate in scoala, la specificul si potentialul real al copilului. Altfel spus, handicapul mintal, care constituie o patologie de evolutie si dezvoltare ca urmare a patologiei de organizare si functionare a unor structuri psihice, se deosebeste de handicapul intelectual unde, chiar si in conditiile unei organizari mintale normale, individul nu poate depasi anumite limite de adaptare si invatare.

Literatura de specialitate utilizeaza o serie de termeni sinonimi pentru a desemna deficienta mintala, dintre care cei mai frecventi sunt: intarziere mintala, inapoiere mintala, oligofrenie, arierare mintala, insuficienta mintala, subnormalitate mintala, retard intelectual, handicap mintal, debilitate mintala, amentie, alterarea comportamentului adaptiv etc. Anumiti termeni sunt folositi din ce in ce mai rar pentru a evita impactul etichetei nosologice asupra imaginii persoanei deficiente; spre exemplu, termenii de oligofrenie, arierare mintala, amentie sau debilitate mintala care tin mai mult de domeniul psihiatriei si care induc reprezentari negative asupra persoanelor respective.

Indicatorul de dezvoltare intelectuala este reprezentat prin coeficientul de inteligenta (CI) sau, in varianta englezeasca, intelligence quotient (IQ), introdus in literatura psihologica de W. Stern pentru a completa notiunea de varsta mintala (VM) folosita de A. Binet si T. Simon in interpretarea testelor de inteligenta. Ca unitate de masura psihologica, coeficientul de inteligenta reprezinta raportul dintre varsta mintala (VM) si varsta cronologica (VC), exprimate in luni.

Altfel spus, coeficientul de inteligenta exprima raportul dintre doua performante : performanta reala a subiectului (VM) si performanta asteptata in functie de varsta sa (VC).

in functie de valoarea coeficientului de inteligenta putem opera urmatoarea clasificare:

peste 140 - inteligenta extrem de ridicata

120-l40 - inteligenta superioara

110-l19 - inteligenta deasupra nivelului mediu

90-l09 - inteligenta de nivel mediu

80-89 - inteligenta sub medie

70-79 - inteligenta de limita (intelect liminar)

50-69 - deficienta mintala usoara (debilitate mintala)

20-49 - deficienta mintala severa sau mijlocie (imbecilitate)

0-l9 - deficienta mintala profunda sau grava (idiotie)

Formele cuprinse in intervalul IQ = 0-80 intra in categoria deficientelor mintale asupra carora ne vom opri in continuare.

Observatii:

1) Experienta practica de pana acum nu a putut identifica nici un subiect care sa aiba coeficientul de inteligenta IQ = 0, ceea ce demonstreaza ca limitele intervalelor intalnite in clasificari de tipul celei de mai sus au, mai cu seama, un caracter didactic care ajuta la intelegerea nivelului de dezvoltare mintala prin raportare la o scala numerica.

2) Exista o serie de caracteristici atipice ale dezvoltarii mintale la copii, fapt care trebuie sa intre in atentia specialistilor diagnosticieni si a educatorilor, pentru a nu subevalua sau supraevalua un copil, pornind de la simple cifre sau etichete nosologice. De exemplu, pot fi intalniti copii care la varste mai mici nu reusesc sa rezolve o serie de sarcini, aparent normale pentru varsta lor, riscand sa fie catalogati ca deficienti sau intarziati mintal, dar care, ulterior, sa impresioneze prin ineditul si rapiditatea solutiilor la sarcinile primite in cadrul programului scolar, la fel cum pot fi intalniti si copii care sa dea impresia ca ar fi inteligenti prin modul lor de a reproduce unele informatii, dar care, ulterior, se pot dovedi veritabili deficienti mintal; tipic pentru acestia din urma este cazul idiotilor savanti care pot reproduce texte complicate sau pot efectua cu rapiditate calcule aritmetice de o mare dificultate pentru un om obisnuit, impresionand prin stilul si modul de prezentare, dar care nu pot gasi solutii sau rezolvari eficiente in situatiile de adaptare la anumite sarcini de tip scolar, profesional sau cu relevanta sociala.

3.1.1. Clasificarea deficientelor mintale si depistarea lor

Au existat mai multe forme de clasificare a deficientelor mintale, in functie de diferite criterii sau pozitii ale specialistilor cu privire la gradul de recuperare-educare a tipului de deficienta identificat in randul subiectilor de varsta scolara. Iata cateva dintre aceste clasificari:

O prima clasificare, intalnita in multe lucrari de psihologie, are in vedere valoarea coeficientului de inteligenta :

deficienta mintala profunda sau grava - IQ= 0-20;

deficienta mintala severa sau mijlocie - IQ = 20-50;

deficienta mintala moderata - IQ= 50-65;

deficienta mintala usoara - IQ= 65-75;

intelectul de limita sau liminar - IQ= 75-85.

in functie de codificarea medicala a deficientelor mintale putem opera urmatoarele clasificari :

a) codificarea OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii) :

IQ= 50-70 - inapoiere mintala usoara (aproximativ 85% din segmentul populational care prezinta retard mintal);

IQ= 35-49 - intarziere (inapoiere) mintala medie (aproximativ 10% din intreaga populatie cu retard mintal);

IQ= 20-34 - intarziere (inapoiere) mintala grava (aproximativ 3-4% din totalul persoanelor deficiente mintal);

IQ sub 20 - intarziere (inapoiere) mintala profunda (aproximativ 1-2% din numarul persoanelor cu retard mintal);

inapoiere mintala cu nivel neprecizat (insuficienta mintala FAI) - intalnita in situatiile cand exista indicii cu privire la prezenta retardarii mintale, insa inteligenta persoanei in cauza nu poate fi evaluata prin probe standard (cum ar fi cazul subiectilor puternic destructurati, necooperanti, autisti sau cazul copiilor a caror varsta, cu cat este mai mica, cu atat va face mai dificila aprecierea nivelului lor de inteligenta);

b)      codificarea Asociatiei Americane de Psihiatrie :

IQ= 68-83 - intarziere mintala de granita;

IQ= 52-67 - intarziere mintala usoara;

IQ= 36-51 - intarziere mintala moderata;

IQ= 20-35 - intarziere mintala severa;

IQ sub 20 - intarziere mintala profunda;

c) codificare DMS III (Diagnostic and Statistical Manual, American Psychiatric Association, 1980) :

IQ = 50-70 - intarziere mintala usoara;

IQ= 35-49 - intarziere mintala moderata;

IQ = 20-34 - intarziere mintala grava;

IQ sub 20 - intarziere mintala profunda;

d) codificare UNESCO, 1983:

intarziere mintala usoara (IQ= 51-66 Binet-Stanford si IQ= 55-69 Wechsler);

intarziere mintala moderata (IQ= 36-50 Binet-Stanford si IQ= 40-54 Wechsler);

intarziere mintala severa (IQ= 20-35 Binet-Stanford si IQ= 25-39 Wechsler);

intarziere mintala profunda (IQ sub 19 Binet-Stanford si IQ sub 24 Wechsler).

3. Dupa criteriul mixt medico-educational-social putem identifica:

a)      codificare dupa OMS si J. Lang :

deficienti mintal educabili (IQ= 55-70, VM= 10 ani, VC= 14 ani);

deficienti semieducabili sau partial recuperabili (IQ= 50-55, VM= 9 ani, VC= 14 ani);

deficienti mintal irecuperabili (IQ= 35-50, VM= 5 ani, VC= 14 ani);

b) codificare dupa S.A. Kirk si G.O. Johnson :

copil lent la invatatura (slow learnef) - IQ= 70/75-90;

deficient mintal educabil - IQ = 50-75 ;

deficient mintal antrenabil - IQ = 30-50;

copil total dependent (totally dependent child, TDQ - IQ= 0-25/30;

c) codificarea clinico-psihometrica dupa OMS :

intelect de limita - IQ= 68-85 ;

deficienta mintala usoara - IQ= 52-67, nivel mintal 9,5 ani, varsta sociala de aproximativ 19 ani;

deficienta mintala moderata - IQ= 36-51;

deficienta mintala severa - IQ= 21-35, nivel mintal 3 ani, varsta sociala 3,5-9,5 ani;

deficienta mintala profunda - IQ sub 20, nivel mintal 2 ani, varsta sociala 0-3,5 ani.

Depistarea si diagnosticul deficientei mintale cuprinde patru coordonate principale :

examinarea medicala;

examinarea psihologica;

stabilirea nivelului intelectual;

identificarea componentelor neuropsihice si socioeducationale apte sa sustina procesele recuperatorii si compensatorii.

Examinarea copilului deficient mintal presupune concentrarea demersului investi-gativ asupra urmatoarelor repere :

Cadrul si conditiile in care are loc examinarea copilului:

a) organizarea spatiului si asigurarea confortului pentru copilul examinat;

b) conditiile in care se desfasoara convorbirea cu copilul si parintii sau tutorii acestuia;

c) stabilirea obiectivelor, metodelor si mijloacelor necesare pentru examinare.

Anamneza:

a)      datele personale ale copilului;

b) antecedente ereditare;

c) evolutia simptomelor, succesiunea si fluctuatiile lor in timp;

d)      tratamente aplicate;

e)      antecedente personale, cu accente pe evolutia sarcinii, momentul nasterii, comportamentul si procesul de socializare a copilului in primii ani de viata;

f)      ancheta sociala cu principalele puncte de investigat:

informatii despre membrii familiei;

conditiile de viata ale familiei;

resursele materiale si financiare ale familiei;

relatiile cu membrii colectivitatii.

Examenul somatic:

a) examinare staturo-ponderala;

b) tegumentele;

c) sistemul osteoarticular;

d) examenul clinic al capului;

e) aparatul respirator;

f) aparatul cardiovascular;

g) aparatul digestiv;

h) aparatul renal si procesele hidroelectrolitice.

Examinarea neurologica:

a) reflexele si miscarile involuntare;

b) tonusul muscular;

c) ortostatismul;

d)      mersul;

e)      motilitatea activa;

f) examenul sensibilitatii (analizatorilor);

g) examenul nervilor cranieni.

Investigatii paraclinice:

a)      examenul L.C.R. (lichidul cefalorahidian);

b) electro-diagnosticul neuromuscular (stimularea electrica, cronaxia, electro-miografia, viteza de conducere in nervii periferici);

c) electroencefalografia (E.E.G.);

d) echoencefalografia;

e) reoencefalografia;

f) examinarea radiologica;

g) tomografia computerizata;

h) rezonanta magnetica nucleara (R.M.N.); i) investigatii umorale; j) investigatii genetice.

Examinarea psihiatrica adaptata varstei copilului.

7. Examinarea psihologica:

a) investigarea personalitatii prin probe analitice, sintetice, proiective, concretizate in chestionare, teste sau sarcini practice;

b) teste de eficienta pentru:

psihomotricitate si abilitate manuala (schema corporala si lateralitate, stil motor, structurare vizuala, sincinezii etc.);

investigarea activitatii psihice (perceptie, imaginatie, atentie, memorie, gandire, limbaj, afectivitate etc.).

Evaluarea nivelului intelectual prin:

a)      teste de dezvoltare individuala;

b)      teste analitice si calitative ale inteligentei;

c)      teste colective de inteligenta;

d)      teste individuale verbale si de performanta.

Indicatorii de dezvoltare:

a)      varsta biologica;

b)      varsta de dezvoltare:

mintala;

motorie;

a limbajului;

c)      comportament ludic;

d)      invatare sociala si coeficientul de socializare;

e)      varsta scolara.

Pe baza informatiilor desprinse din aceasta examinare complexa efectuata de catre o echipa de specialisti (medici, psihologi, defectologi, pedagogi, asistenti sociali etc), se elaboreaza un prognostic pe termen scurt privind evolutia imediata a copilului si un prognostic pe termen lung, insotit de un program detaliat cu privire la recuperarea, compensarea, educarea si integrarea socioprofesionala a copilului deficient.

Prognosticul si reusita strategiilor terapeutice si educationale adresate unui copil cu deficienta mintala depind in mod direct de urmatoarele aspecte :

precocitatea si calitatea diagnosticului;

validitatea diagnosticului (diagnosticul diferential);

gradul si tipul de deficienta (forma clinica a bolii);

conditiile socioeconomice si culturale ale familiei;

potentialul adaptiv si compensator al copilului.

Etiologia deficientelor mintale impune o sistematizare a categoriilor de factori care influenteaza aparitia tulburarilor organice si functionale ale sistemului nervos central si stabilirea unor corelatii intre sindroamele clinice si cauzele care le produc. Astfel, intr-o prima clasificare pot fi sintetizate urmatoarele tipuri de deficienta:

deficienta mintala de natura ereditara;

deficienta mintala de natura organica, in urma unor leziuni ale sistemului nervos central;

deficienta mintala cauzata de carente educative, afective, socioculturale;

deficienta mintala polimorfa, cu o mare varietate tipologica.

Pe de alta parte, A.F. Tredgold stabileste, pornind de la factorul etiologic, patru grupe de deficienta mintala:

deficienta mintala primara - determinata de factori ereditari;

deficienta mintala secundara - determinata de factori extrinseci, de mediu;

deficienta mintala mixta - determinata de combinarea factorilor ereditari cu factorii de mediu;

deficienta mintala fara o cauza direct decelabila.

3.1.2. Factori etiologici cu influenta asupra sistemului nervos central

Un alt aspect foarte important este reprezentat de momentul in care diversi factori etiologici (genetici sau exogeni) actioneaza asupra sistemului nervos central. in aceasta directie putem identifica:

etapa de progeneza, cand au loc maturizarea celulelor sexuale si fecundatia, moment in care pot sa apara tablouri patologice in urma unor gametopatii si care se diferentiaza greu de celelalte tulburari genetice sau exogene;

etapa de blastogeneza (embriogeneza) - 0-3 luni - in care au loc formarea foitelor germinative si desavarsirea formarii organelor primitive si care, prin perturbari genetice sau exogene, poate conduce la aparitia unor afectiuni denumite embriopatii;

etapa de organogeneza (fetogeneza) - 4-9 luni - in care au loc procesele de morfogeneza si histogeneza, supuse acelorasi factori de risc, responsabili de aparitia si varietatea fetopatiilor.

Din ratiuni didactice si pentru o cat mai buna orientare in identificarea etiologiei deficientelor mintale, vom trece in revista principalii factori incriminati in etiopatogenia acestor afectiuni:

1) Factorii endogeni (genetici) - responsabili, pana in acest moment, de aparitia a peste 1.800 de eredopatii metabolice, constituind una dintre problemele majore ale medicinei si bioingineriei genetice. in aceasta categorie pot fi incluse trei grupe majore :

a)      deficienta mintala prin mecanism poligenic - in aceasta categorie sunt incluse cazurile de deficienta mintala pura fara patologie asociata, determinate de dominanta genelor minore nefavorabile inteligentei;

b)      deficienta mintala cu transmitere mendeliana - cauzate de gene majore mutante aparute in urma unor tulburari ale metabolismului enzimatic sau fara un substrat biochimic;

c)      deficienta mintala prin anomalii cromozomiale - anomalii ale numarului si morfologiei cromozomilor care determina un dezechilibru genic responsabil de variate malformatii somatice, encefalopatii, dismorfii etc.

Din aceasta ultima categorie, din care se cunosc pana in prezent cateva sute de tipuri de aberatii cromozomiale, prezentam pe scurt cele mai cunoscute si mai des intalnite sindroame:

Tabelul 1. Sindroame ale deficientei mintale prin anomalii cromozomiale

2) Factorii exogeni, al caror efect asupra aparitiei deficientelor mintale depinde de tipul agentului agresiv si de intensitatea agresiunii, au o influenta cu atat mai mare cu cat acfioneaza mai de timpuriu in viata copilului (in perioada intrauterina sau in primii trei ani de viata). in functie de etapa in care actioneaza cauzele exogene asupra dezvoltarii si evolutiei biopsihice a copilului, distingem mai multe categorii de factori:

a)      factorii prenatali - la randul lor pot fi clasificati pe trei etape distincte :

a ) factorii progenetici, cu actiune asupra conditiilor si proceselor de aparitie si dezvoltare a garnetilor, sunt raspunzatori de aparitia gametopatiilor. Cei mai frecventi sunt:

iradieri cu radiatii alfa, beta, gama, Rontgen, neutroni, protoni etc.;

procese involutive la nivelul ovarului;

afectiuni cronice ale parintilor, in special ale mamei (diabet zaharat, inanitii cronice etc.);

socuri psihice grave suportate de parinti;

a^ factorii embriopatici actioneaza in primele trei luni de sarcina si pot produce o serie de modificari ale nidatiei, tulburari ale metabolismului mamei si embrionului, nutritiei si circulatiei placentare etc. Aceste efecte pot fi produse de urmatoarele cauze:

fizico-chimice - iradieri cu raze X, substante radioactive, intoxicatii cu diferiti compusi chimici (oxid de carbon, saruri de nichel, mercur, cobalt, plumb);

consumul unor medicamente teratogene care pot actiona inca din primele zile, producand fie distrugerea oului, fie aparitia unor mutatii genetice si tulburari metabolice;

boli infectioase virotice (rubeola, rujeola, gripa etc.);

boli casectizante ale mamei (tuberculoza, febra tifoida, avitaminoze etc.);

traumatisme ale gravidei;

tulburari endocrine ale mamei (diabet, tulburari tiroidiene etc.);

incompatibilitate Rh intre mama si fat;

a₃) factorii fetopatici intervin asupra dezvoltarii intrauterine a fatului, intre luna a 4-a si a 9-a de sarcina, favorizand unele procese necrotice, inflamatorii, tulburari vasculare, respiratorii, distrofii etc. Cauzele care pot conduce la aparitia fetopatiilor sunt:

intoxicatii cu alcool, monoxid de carbon, plumb, mercur;

carente alimentare, avitaminoze;

infectii materne (lues, listerioza, toxoplasmoza, boala incluziilor cito-megalice etc.);

traumatisme fizice;

placenta praevia cu microhemoragii;

b)      factori perinatali - intervin in timpul nasterii. Principalul indicator care ofera informatii cu privire la starea clinica a nou-nascutuliii este scorul Apgar care se apreciaza la un minut, 5 minute si 10 minute dupa nastere. Simptomele urmarite pentru aprecierea acestui scor se refera la culoarea pielii, tonusul muscular, respiratia, frecventa cardiaca, raspunsul la stimuli, iar informatiile culese pentru

stabilirea scorului final au si o semnificatie prognostica pentru nou-nascut.

Principalele cauze care determina tulburari perinatale sunt:

bj)prematuritatea noului-nascut - greutatea la nastere egala sau mai mica de

2.500 g, indiferent de durata sarcinii. Exista trei categorii de nou-nascuti

prematuri

nou-nascuti inainte de termen (cu o sarcina mai scurta de 37 de saptamani);

nou-nascuti la termen, dar cu o greutate mai mica de 2.500 g (distrofie prenatala);

nou-nascuti proveniti din sarcini gemelare;

b₂) postmaturitatea noului-nascut - determina hipoxia cronica a fatului, cu efecte asupra structurilor nervoase superioare concretizate in sechele encefalopatice, care se manifesta prin retard mintal si psihomotor, tulburari comportamentale, convulsivitate accentuata etc.;

b₃) traumatismele obstetricale - pot fi clasificate in doua categorii:

traume mecanice prin aplicare de forceps la extragerea fatului si operatia cezariana, care pot produce diferite leziuni ale scoartei cerebrale sau favorizeaza aparitia unor staze in sistemul circulator cerebral al fatului, insotite de perioade de anoxie sau simfize ale meningelui, care pot deveni cauze ale unei hidrocefalii;

hipoxia din timpul nasterii determinata de prelungirea excesiva a nasterii, compresiunea cordonului ombilical, ruptura de placenta, contractii uterine foarte slabe, disproportiile cefalo-pelviene ale fatului, fatul prea mare etc. Toate acestea favorizeaza scaderea aportului de oxigen la nivelul tesuturilor nervoase, urmata de edeme, hemoragii punctiforme, procese de necroza la nivel cortical, alterarea procesului de mielinizare si emitere de dendrite care vor conduce mai tarziu la tulburari senzoriale si psihomotorii;

b₄) encefalopatia bilirubinica, boala hemolitica a nou-nascutului, este determinata de invazia anticorpilor de la mama la fat, prin placenta, urmata de cresterea acidozei la nivelul celulei nervoase, datorata excesului de bilirubina neconjugata cu actiune citotoxica ce provoaca alterari functionale si morfologice in special la nivelul nucleilor de la baza creierului;

c) factorii postnatali - pot fi de mai multe tipuri:

Cj) boli inflamatorii cerebrale - encefalite (intalnite in rujeola, rubeola, varicela, tuse convulsiva, gripe etc), meningoencefalite (streptococica, stafilococica, meningococica, TBC), viroze, abcese cerebrale;

c₂) boli infectioase cu complicatii cerebrale (gripa, hepatita epidemica, scarla-tina,' variola, varicela, tuse convulsiva etc.);

c₃) boli parazitare cerebrale (chist hidatic, cisticercoza);

c₄) boli generale cu efecte degenerative la nivel cerebral (acidoze, hipoxii, hipoglicemii, tulburari hidroelectrolitice);

c.) intoxicatii acute si cronice (cu plumb, oxid de carbon, alcool, fungicide etc.);

c₆) traumatisme craniocerebrale care pot produce traumatisme sau hemoragii cerebrale soldate cu manifestari neurologice sistematizate si sechele neuro-psihice de grade diferite;

c₇) tulburari cronice de nutritie (mai ales in perioada 0-3 ani) - carente prelungite de vitamine, electroliti, alimentatie hipoproteica, putand culmina cu stari distrofice, edem cerebral, disfunctii cerebrale;

c_g) tulburari metabolice - in special hipoglicemiile la copil pot determina aparitia unor encefalopatii manifestate prin accese convulsive, pareze, retardare intelectuala;

c_g) tulburari circulatorii la nivel cerebral (tromboze venoase sau la nivelul sinusurilor, arterite, care pot culmina cu embolii sau leziuni cerebrale grave);

d) factorii psihosociali - reprezentati prin natura relatiilor afective intrafamiliale, mediul si conditiile economice ale familiei, calitatea influentelor culturale si educationale care actioneaza asupra copilului, carentele afective ale copilului etc. Teoria psihanalista si psihosociologica explica aparitia deficientei mintale ca un efect al lipsei de afectivitate (in special din partea mamei) in primii ani de viata ai copilului, favorizand instalarea unei inhibitii accentuate la nivel talamic, prin lipsa unor stimuli afectivi, si care pot produce o nedezvoltare strucrural-functio-nala a scoartei din cauza suprimarii aportului de stimuli la acest nivel. Se stie ca, prin programul genetic, in primii ani de viata, dezvoltarea legaturilor nervoase prin cresterea numarului de sinapse are la baza tocmai un aport ridicat de stimuli la nivel cerebral si aparitia concomitenta a structurilor anatomo-fiziologi-ce neuronale (circumvolutiuni cerebrale) raspunzatoare de achizitia informatiilor respective; altfel spus, cu cat aportul de stimuli exogeni in primii ani de viata este mai mare, cu atat creierul copilului va avea un grad mai ridicat de dezvoltare sau, cu cat stimularea timpurie a copilului este mai intensa, cu atat sansele de dezvoltare intelectuala optima a copilului vor fi mai ridicate.

3.1.3. Tabloul clinic si psihopedagogie al deficientului mintal

Tabloul clinic si psihopedagogie al deficientului mintal are urmatoarele elemente specifice:

. Heterocronia - termen introdus in literatura de specialitate de Rene Zazzo, ofera o noua dimensiune in diagnosticul deficientei mintale, contribuind la discriminarea de pseudodebilitate in mod special, precum si in stabilirea etiologiei diverselor cazuri de debilitate mintala. Heterocronia se caracterizeaza prin decalajul fundamental dintre diferitele componente ale dezvoltarii generale a copilului: decalajul dintre dezvoltarea somatica si dezvoltarea psihica, dintre varsta cronologica si cea mintala, intre acestea existand un decalaj temporal. Zazzo afirma ca "heterocronia nu este o simpla colectie de viteze disparate; ea este un sistem, o structura' (1979). Esential, pentru Zazzo, este ca debilul mintal sa fie definit ca o structura de ansamblu: "in defectologie sau in patologie trebuie intotdeauna sa presupunem ca deficitul este insotit de o schimbare calitativa, trebuie sa presupunem mereu o noua structura de ansamblu, unde elementele au o semnificatie noua' (1979). Prin aceasta se subliniaza ca

debilitatea mintala este mai putin un deficit mintal, si mai mult o structura particulara determinata de o integrare dizarmonica a ritmurilor de dezvoltare asincrona. Un copil de 10 ani cu varsta mintala de 6 ani nu poate fi comparat cu un copil normal cu varsta mintala de 6 ani. Ei nu pot fi identici pentru ca normalul dispune de o experienta mai larga si mai bogata, de automatisme mai complexe, are un status social total diferit de cel al copilului deficient mintal, ritmul de dezvoltare al acestuia din urma este mult mai lent si acest element este cel care ii diferentiaza pe cei doi. Copilul normal creste fizic si mintal in acelasi ritm, pe cand la un copil deficient mintal nu apare acest sincronism iar decalajul dintre varsta mintala si cea cronologica creste progresiv. Teza heterocroniei are consecinte asupra metodologiei de lucru cu deficientul mintal unde accentul trebuie pus pe organizarea unei interventii bazate pe individualizarea si diferentierea actiunilor educative, utilizarea metodelor si procedeelor pedagogice care sa asigure armonizarea individualitatii si componentelor personalitatii copilului cu deficienta mintala.

Heterodezvoltarea - teza lansata de C. Paunescu, care distinge in structura psihica a deficientului mintal dezvoltarea sub limita a unor aspecte ale activitatii psihice, concomitent cu dezvoltarea peste limita atinsa de copilul normal, de aceeasi varsta mintala, a altor aspecte ale psihismului copilului deficient.

Eterogenitatea - teza lansata de A. Pieron, prin care argumenteaza proportia inversa existenta intre eterogenitatea aptitudinilor si nivelul global mediu al deficientilor mintal. Eterogenitatea se poate explica prin relativa independenta a unor aptitudini in raport cu inteligenta si trebuie comparata cu notiunea de heterocronie pentru intelegerea mentalitatii si dinamicii comportamentului care explica deficienta mintala.

Incompetenta sociala - teza care defineste deficienta dupa criteriul competentei sociale exprimat in gradul de adaptare sociala, maturitatea sociala, calitatea relatiilor sociale. E.A. Doll, principalul sustinator al acestei teze, defineste competenta sociala in termeni de independenta personala, responsabilitate sociala, adica posibilitatea de a-si asuma propria responsabilitate si de a se integra in societate, participand constient la viata comunitatii din care face parte.

Vascozitatea genetica - concept introdus de B. Inhelder, care se refera la faptul ca gandirea deficientului mintal este "neterminata', adica acesta nu poate ajunge la rationamente abstracte fara sprijinul primului sistem de semnalizare (senzorio-perceptiv); daca informatiile si instructiunile sunt prezentate numai prin intermediul limbajului, fara sustinerea unor modele, materiale didactice, experiente si exemple concrete, copilul nu intelege.

Inertia accentuata a proceselor nervoase superioare si a limbajului verbal -copilul nu poate asimila un vocabular nuantat, se exprima in cuvinte putine, fraze stereotipe, redundant, vorbeste greoi, efectueaza cu mare dificultate operatii abstracte, comparatii, generalizari.

Incapacitatea concentrarii atentiei asupra dimensiunilor relevante ale stimulilor din jur (nu-si poate concentra atentia asupra a ceea ce i se explica, intreaba de mai multe ori acelasi lucru etc).

Incapacitatea de a fixa sau de a organiza, intr-o maniera eficienta, elementele unei sarcini de lucru, dificultati in articularea unor secvente practice de lucru in scopul

obtinerii unei finalitati precise sau a unui produs finit, fara o indrumare permanenta din partea unui mentor.

Rigiditate la nivelul scoartei cerebrale, fapt ce determina mentinerea rigida a ipotezei initiale, chiar daca aceasta este in discordanta cu stimulii din exterior. Deoarece la deficientii mintal constructia si sustinerea datelor se fac in limitele unor granite relativ rigide, iar sinteza gandirii se elaboreaza greoi, acestia percep cu intarziere modificarile activitatii in functie de particularitatile situatiei si schimbarile survenite in modul lor de viata.

Fragilitatea constructiei personalitatii si infantilismul comportamental, pe fondul dificultatilor de stapanire a afectelor, care pot conduce fie la impulsivitate, agresivitate, credulitate excesiva, fie la izolare, frica de a relationa cu cei din jur, neincredere. De asemenea, deficientul mintal prezinta si o anumita rigiditate a conduitei, fapt ce determina o serie de probleme in relatia cu cei din jur, in special in mediul scolar, existand riscul perturbarii activitatilor didactice fara o interventie atenta si bine gandita din partea educatorului.

3.1.4. Tipologia deficientelor mintale

Intelectul de limita defineste o categorie eterogena de forme si grade de manifestare, a caror trasatura comuna consta in fenomenul decompensarii scolare la varsta de 11-l2 ani (adica plafonarea in dezvoltarea psihointelectuala a elevului la nivelul clasei a V-a sau a Vi-a), urmata de aparitia unor reactii nevrotice si comportamentale consecutive insuccesului scolar. Din punct de vedere psihopedagogie, exista cateva elemente definitorii dupa care copiii cu intelect liminar pot fi usor identificati, mai ales in procesul educational din scoala:

raspunsurile sunt realizate intr-o maniera inegala, adesea lacunara, care pot fi asemanate atat cu raspunsurile unui copil normal, cat si cu cele ale unui copil cu deficienta mintala;

are nevoie de un anumit interval de timp pentru a-si mobiliza capacitatile sale intelectuale, fapt care explica realizarea in etape a unui raspuns corect, cu sprijinul unor intrebari suplimentare insotite de atitudinea deschisa si incurajatoare din partea educatorului;

dificultati in insusirea scris-cititului si calculului aritmetic, datorate prezentei unor disfunctii instrumentale importante (lipseste coordonarea vizual-motrice mai ales la sarcinile de grafomotricitate), care il pun pe elev in incapacitatea de a face fata solicitarilor impuse de sarcinile scolare si determina aparitia esecului scolar cu toate consecintele sale asupra adaptarii si integrarii scolare a acestuia;

alterarea structurarii perceptiv-motrice a spatiului - copilul nu respecta forma, marimea, proportia, orientarea, manifesta imprecizie in intelegerea sarcinilor scolare, nu conserva cantitatile, ii este afectata reversibilitatea gandirii;

unele simptome de anomalie in ceea ce priveste fluxul ideatic, baraje ale gandirii sau lapsusuri, incetineala in gandire - copilul cu intelect liminar rezolva sarcinile scolare doar pana la un anumit nivel de complexitate si abstractizare, nivel peste care acesta prezinta in mod sistematic insuccese scolare;

dificultati in realizarea activitatilor de analiza si sinteza, comparatie, abstractizare, clasificare etc. cu continut semantic si simbolic - la nivel verbal-abstract, operatiile mintale devin imprecise, nesigure si inerte;

dificultati de colaborare si de stabilire a unor relatii interpersonale datorate unei imaturitati social-afective, hiperactivitate motorie, instinctuala si emotiva, tulburari de comportament pe fondul trairii lipsei de eficienta scolara, autocontrol redus, incapacitate de stapanire a impulsurilor primare, teama de insucces, nivel de aspiratie redus, neincredere in sine;

integrarea scolara a copiilor cu intelect liminar este posibila in conditiile diferentierii si individualizarii curriculumului (continuturile educatiei, metodele si procedeele didactice, mijloacele de invatamant, criteriile de evaluare sa fie adecvate potentialului intelectual si aptitudinal al copilului, iar accentul sa fie pus pe formarea si consolidarea competentelor sociale ale acestuia).

Deficienta mintala usoara (de gradul I) - termen sinonim cu insuficienta mintala, introdus in literatura de specialitate in 1909 de Dupre; psihometric, se defineste prin coeficientul de inteligenta cuprins intre 50 si 69 IQ, corespunzator mecanismelor operationale ale gandirii specifice varstei mintale de 7-9 ani. Subiectii din aceasta categorie sunt capabili de achizitii scolare corespunzatoare varstei lor mintale si pot ajunge la un grad de autonomie sociala, insa fara posibilitatea asumarii totale a responsabilitatii conduitelor lor, fiind incapabili sa anticipeze urmarile si implicatiile acestora. Q analiza pe criterii psihopedagogice evidentiaza urmatoarele caracteristici definitorii pentru aceasta categorie de subiecti:

dificultati ale proceselor de analiza si sinteza, fapt ce determina confuzii si imposibilitatea delimitarii clare a unor detalii din campul perceptiv sau incapacitatea reconstruirii intregului pornind de la elementele componente;

ingustimea campului perceptiv, adica perceperea clara a unui numar mai mic de elemente pe unitatea de timp, in comparatie cu un individ normal, fapt ce afecteaza foarte mult orientarea in spatiu si capacitatea intuitiva de a stabili relatii intre obiectele din jur;

constanta perceptiei formei, marimii, greutatii si naturii materialului din care este confectionat un obiect la copilul debil mintal se realizeaza intr-un ritm foarte lent si cu mari dificultati, comparativ cu perceperea culorilor, care se realizeaza relativ mai usor;

in planul gandirii se observa predominanta functiilor de achizitie comparativ cu functiile de elaborare, o lipsa de flexibilitate a activitatii cognitive, fapt ce justifica existenta unei gandiri reproductive si absenta elementelor de creativitate, o gandire concreta si practica, inapta de abstractizari, generalizari si speculatii in plan ideatic (totusi, procesul de generalizare poate fi realizat intre anumite limite, iar deosebirile dintre anumite obiecte sau fenomene sunt mult mai rapid stabilite, comparativ cu asemanarile dintre acestea);

din cauza inertiei gandirii si a dificultatilor de intelegere si integrare a noilor cunostinte in sistemul anterior elaborat, rezolvarea de probleme evidentiaza aparitia unei perseverari (a unei fixatii pe un anumit algoritm de rezolvare) din care copilul cu debilitate mintala poate iesi cu mare greutate si dupa folosirea' unui suport intuitiv, concret;

limbajul se dezvolta, in general, cu intarziere, sub toate aspectele sale; primul cuvant apare, in medie, la varsta de 2 ani, iar primele propozitii abia la 3 ani. Vorbirea contine multe cuvinte parazite, perseverarea anumitor expresii, dezacorduri gramaticale, activism redus al vorbirii (se multumeste cu relatari superficiale, fara mobilizarea si organizarea amintirilor), vocabular sarac in cuvinte-notiuni, frecventa tulburarilor de limbaj este mai mare decat la copiii normali, rezistenta specifica la actiunea de corectare a tulburarilor de limbaj, dificultati importante in insusirea limbajului scris (dislexii, disgrafii, disortografii specifice debilului mintal);

capacitate scazuta de organizare si coordonare a actiunilor in conformitate cu o comanda verbala din cauza tulburarilor functiei de reglare a celui de-al doilea sistem de semnalizare in formarea legaturilor din primul sistem de semnalizare, fapt ce explica un grad scazut de constientizare a actiunilor efectuate;

eficienta scazuta a memoriei, in special a memoriei voluntare, deoarece copilul nu recurge la procedee de fixare intentionata, nu-si elaboreaza un plan de organizare a materialului nici in momentul fixarii, nici in momentul reproducerii, iar rigiditatea fixarii si reproducerii informatiilor duce la dificultati importante in realizarea transferului de cunostinte;

lipsa de fidelitate a memoriei evidenta atunci cand reproduc un text, cand sunt pusi sa povesteasca o intamplare sau cand nu pot oferi indicii sigure cu privire la obiectele vazute sau in legatura cu unele intamplari la care au asistat, din cauza sugestibilitatii lor ridicate;

imaturitate afectiva destul de accentuata, evidentiata in principal prin caracterul exploziv si haotic al trairii afectelor (acestea au de cele mai multe ori un efect distructiv asupra activitatii desfasurate de subiect) si capacitatea redusa de a controla expresiile emotionale, adesea exagerat de puternice in raport cu cauza care le-a produs, afecteaza negativ relatiile cu cei din jur;

activitatea voluntara prezinta disfunctii in toate momentele desfasurarii sale: scopurile activitatilor sunt, in general, scopuri apropiate, generate de trebuintele si de interesele momentane, scopul fixat este imediat abandonat daca intampina dificultati, preferand o alta activitate mai usoara, apar frecvent si manifestari de negativism, este perseverent in activitatile motrice datorita aparitiei unor stereotipuri kinetice insotite de rigiditate in planul gandirii care il impiedica sa se orienteze si sa ia decizii cu privire la anumite momente ale activitatii sale;

majoritatea prezinta tulburari ale psihomotricitatii, in special cei care sufera de leziuni la nivel cerebral, evidentiate prin viteza si precizia mai scazuta a miscarilor (in special miscarile fine ale mainii), dificultati in imitarea miscarilor, fapt care influenteaza negativ formarea multor deprinderi, posibilitati reduse de valorificare a indicatiilor verbale in organizarea si corectarea comportamentului motor din cauza reducerii capacitatii de intelegere a mesajului verbal, probleme serioase in orientarea spatiala si temporala, frecventa crescuta a sincineziilor, dificultati in realizarea relaxarii voluntare a unor grupe de muschi si in trecerea de la o miscare la alta.

Formele clinice cel mai des intalnite sunt:

a) deficienta mintala armonica - termen introdus de Th. Simon (1924) - la care deficienta intelectuala este primordiala, manifestata indeosebi ca intarziere

. scolara, cu dificultati in activitatea de achizitie, fara insa sa fie insotite de tulburari de natura motrice sau sociala. Prognoza profesionala este favorabila, iar trasaturi ca docilitatea, harnicia, atitudinea ponderata, perseverenta il fac sa fie educabil, perfectibil, utilizabil;

b) deficienta mintala dizarmonica - la care tulburarile intelectuale sunt asociate cu tulburarile afective si de comportament, fapt ce influenteaza semnificativ posibilitatea stabilirii unui prognostic favorabil. Th. Simon si G. Vermeylen disting mai multe forme de manifestare a deficientului mintal dizarmonic, si anume:

deficientul dizarmonic instabil, caracterizat prin incapacitate de concentrare si de fixare asupra unei sarcini, agitatie permanenta, turbulenta, comportament incoerent, randament inconstant, impulsivitate, reactii spontane, dificultati de adaptare:

deficientul dizarmonic excitat, cu tulburari asemanatoare celui instabil, dar de o gravitate mai mare, agitatie motrice permanenta, expansivitate si stare de euforie, logoree, atitudini dezordonate ;

deficientul dizarmonic emotiv, cu caracteristici similare celor intalnite la debilul instabil, dar cu o instabilitate afectiva mai pronuntata si cu un nivel intelectual sensibil superior acestuia; reactiile sunt exagerate, osciland intre exuberanta excesiva si inhibitie accentuata;

"debilitatea Chaslin' se caracterizeaza printr-o buna capacitate mnezica; copilul e lipsit de interes, credul, vanitos, extrem de sugestibil, de un manierism exagerat, lipsit de spirit critic sau autocritic, cu randamente scolare mediocre, incapabil de efort sustinut;

lenesul, caracterizat de A. Binet prin indolenta, lipsa de dinamism, incapacitate de decizie. Se deosebeste de lenea ocazionala, fiind determinata de o dezvoltare intelectuala insuficienta, apatie accentuata, inertie, instabilitate, inadaptare.

Sintetizand, putem spune ca persoanele care prezinta deficienta mintala usoara constituie grupa deficientilor mintal recuperabili pe plan scolar, profesional si social, educabili, adaptabili la exigentele instructiei scolare si ale vietii sociale.

Deficienta mintala severa (de gradul II), cunoscuta in literatura de specialitate si sub denumirile de arieratie severa sau moderata si intarziere mintala mijlocie, din punct de vedere psihometric este echivalenta cu varsta mintala cuprinsa intre 2 si 7 ani, corespunzator unui coeficient de inteligenta cuprins intre 20 si 50 IQ. Din punct de vedere psihopedagogie, subiectii din aceasta categorie prezinta urmatoarele caracteristici definitorii:

sunt capabili sa achizitioneze un volum minim de cunostinte, dar insuficiente pentru o scolarizare corespunzatoare si pentru asigurarea unei activitati independente, pot efectua unele calcule elementare, fara sa poata achizitiona conceptul de numar si sa-si formeze o reprezentare clara despre numere si componenta lor;

sunt instruibili pana la un anumit punct, cu posibilitatea insusirii unor operatii, fara a fi in masura sa ajunga la un anumit grad de automatizare, partial dependenti de unele servicii si cu o minima capacitate de autoprotectie impotriva unor pericole obisnuite;

majoritatea ajung sa-si insuseasca limbajul, vocabularul este restrans la cuvinte uzuale, insa vorbirea lor este imperfecta, cu numeroase agramatisme; prezinta

frecvente tulburari de articulatie, iar inteligibilitatea lor este redusa; nu reusesc sa-si insuseasca scris-cititul, iar cand ajung la aceasta performanta deprinderea este mecanica;

gandirea lor este concreta, situationala, cu limitari la rezolvari de tip mecanic; nu pot intelege relatiile spatiale dintre obiecte; toate acestea fac ca la sfarsitul dezvoltarii lor sa nu poata depasi mecanismele gandirii conceptuale si modurile de operare mintala specifice unui copil normal ajuns la varsta de 7 ani;

atentia se caracterizeaza printr-un grad crescut de instabilitate, iar memoria, de regula, este diminuata; uneori insa, poate aparea hipermnezia (ca in cazul asa-numitilor "idioti savanti');

din punct de vedere afectiv, prezinta un grad accentuat de imaturitate si labilitate manifestate prin crize de plans, negativism fata de anturaj, indiferenta, izolare, atasament exagerat fata de persoanele care se ocupa de ei, puerilism, ostilitate ; au o mare nevoie de securitate, iar in situatii de abandon din partea parintilor (singurul lor sistem de referinta si singura experienta relationala), prezinta conduite reactive pe fondul carora se pot dezvolta structuri mentale obsesive, fobice sau ipohondrice, deliruri de revendicare sau de persecutie, depresii anxioase care pot culmina cu actiuni autoagresive (inclusiv suicidul) sau eteroagresive (inclusiv crime), devenind astfel un pericol social;

desi ritmul de dezvoltare fizica si psihica este destul de lent, intr-un cadru social cu o structura mai putin complexa, deficientii din aceasta categorie sunt utilizabili, permitand o adaptare sociala relativa; daca avem in vedere si particularitatile vietii lor afective, se poate aprecia ca integrarea sociala a imbecililor, sub aspectul relatiilor interpersonale, este destul de dificila si nu lipsita de riscuri.

Alaturi de formele tipice de imbecilitate (cu cele trei grade: inferior, mijlociu si superior), exista si unele forme clinice cu o etiologie necunoscuta sau atipice. Astfel, putem intalni:

a)      arieratia autistica - o forma de insuficienta mintala severa caracterizata prin deficit intelectual pronuntat, absenta comunicarii, posibilitati reduse de educare si instruire, cei afectati fiind capabili doar de achizitia unor automatisme sau conduite conditionate;

b)      " idiotii savanti' - reprezinta cazurile cu o dizarmonie in dezvoltarea intelectuala si prezenta hipermneziilor mecanice, nefiind capabili sa foloseasca datele evocate in structuri suple, flexibile, originale. in literatura de specialitate sunt cunoscute cazuri de astfel de deficienti, apti sa realizeze mintal operatii aritmetice rapide cu numere formate din mai multe cifre, sa recite dupa o singura lectura sute de versuri sau fragmente cu o structura complicata, sa reproduca desene sau fragmente muzicale comparabile cu originalul sau sa discrimineze cu usurinta diverse mirosuri.

in sinteza putem spune ca aceasta categorie de deficienti mintal, in virtutea unui anumit grad de relativitate, formeaza grupa deficientilor recuperabili din punct de vedere profesional si social, partial educabili si perfectibili, adaptabili la procesul de instructie, integrabili in societate in conditii protejate sau in conditii obisnuite, in functie de exigentele comunitatii.

Deficienta mintala profunda (gradul III) reprezinta forma cea mai grava de deficienta mintala si defineste persoana incapabila sa se autoconduca, sa se apere de eventuale pericole sau chiar sa se hraneasca, avand o permanenta nevoie de ingrijire si supraveghere. Din punct de vedere psihometric, deficienta mintala profunda este definita printr-un nivel mintal inferior varstei de 2 ani si un coeficient de inteligenta sub 20IQ. Din cauza slabei lor rezistente la infectii si alti agenti patogeni, mortalitatea in randul acestei categorii de deficienti este foarte mare, media lor de viata fiind de aproximativ 19-20 de ani. Tabloul psihopedagogie prezinta urmatoarele caracteristici:

structura psihomotrice rudimentara, nediferentiata, evidentiata mai ales prin balansari uniforme, grimase, contorsiuni, impulsuri motrice subite;

nu poate comunica prin limbaj cu cei din jur, cunostintele sale nu depasesc prima copilarie, functiile sale intelectuale nu sunt dezvoltate, relationarea cu factorii de mediu si cu cei din jur fiind redusa doar la primul sistem de semnalizare (senzatii, perceptii, dar si acestea prea putin diferentiate);

viata afectiva este redusa la trairea impulsurilor primare, cu crize acute de plans, autoerotism, automutilare, apatie, maleabilitate.

Din punct de vedere clinic, in raport cu gravitatea deficientei, se pot distinge doua forme:

a)      forma A (deficienta completa) - se caracterizeaza prin persistenta reflexelor primare, avand o existenta pur vegetativa, afectarea cronica sau a unei parti din sistemul nervos, absenta totala a comunicarii, varsta mintala de un an, tulburari neurologice grave, cu putine sanse de supravietuire;

b)      forma B (deficienta incompleta) - se caracterizeaza prin afectarea partiala a sistemului nervos, deficiente senzoriale destul de accentuate, comunicare prin cuvinte monosilabice, grave afectiuni psihomotrice, miscari stereotipe, varsta mintala de 2-3 ani; cel afectat poate achizitiona un numar de actiuni motorii elementare.

Sintetizand, putem spune ca persoanele cu deficienta mintala severa necesita un grad ridicat de dependenta, sunt irecuperabile, fara sanse de profesionalizare, avand potential foarte scazut de integrare si adaptare sociala.

O categorie aparte este reprezentata de copiii cu dificultati de invatare (terminologie consacrata in literatura de specialitate mai recenta), avand o tipologie de manifestare diversa, cu o etiologie variata si complexa. Acesti copii prezinta forme de dificultate intelectuala de tip scolar care decurg din discordanta existenta intre nivelul intelectual si performantele scolare, exprimate in insusirea necorespunzatoare a cunostintelor prevazute in programele scolare urmate de un retard scolar. Aceste manifestari nu presupun, cu necesitate, existenta unui retard mintal de natura endogena sau exogena, ele reprezentand, cel mai adesea, consecintele unei insuficiente mintale dobandite printr-o educatie deficitara, fiind net diferentiate de deficienta mintala de structura, de organizare specifica unde recuperarea are un caracter relativ. Pornind de la aceasta premisa, trebuie subliniata inca o data importanta diagnosticului diferentiat, deoarece copilul cu dificultati in invatare poate fi recuperat in totalitate in urma unui tratament medical si psihopedagogie adecvat sau prin inlaturarea conditiilor care au condus la instalarea retardului comparativ cu un deficient mintal tipic unde prognosticul include si o anumita doza de relativitate.

Cauzele care determina in mod semnificativ aparitia dificultatilor de invatare la copii pot fi incluse in urmatoarele grupe :

a)      cauze care tin de mediul familial :

conditii socioculturale precare;

carente ale ambiantei familiale si absenta confortului afectiv al copilului;

dezinteres din partea parintilor pentru pregatirea scolara a copilului;

absenta unor modele si a sprijinului in situatii de invatare mai dificile;

comunicare precara sau inexistenta intre parinti, intre parinti si copii;

familii dezorganizate sau reconstruite;

suprasolicitarea copilului la activitatile gospodaresti si organizarea nerationala a regimului de viata si munca al copilului;

b) cauze care provin din mediul scolar:

organizarea deficitara a activitatilor de invatare;

supraincarcarea claselor si afectarea comunicarii optime intre elevi si profesor;

schimbarea frecventa a unitatii scolare sau a profesorilor;

insuficiente din partea personalului didactic - slaba pregatire profesionala, lipsa de experienta didactica, utilizarea unor metode de lucru neadecvate (abuz de metode verbale, lipsa materialului didactic, agresivitate verbala);

c)      cauze care provin de la copil:

boli cronice sau contagioase care presupun o absenta indelungata de la scoala;

tulburari afective care induc copilului reactii de opozitie, de demisie, de refuz, de izolare;

tulburari de limbaj si tulburari de schema corporala, lateralitate, orientare, organizare si structurare spatio-temporala;

d)      cauze care tin de comunitate:

neasigurarea pentru copii a conditiilor de frecventare regulata a programului scolar din cauza distantelor prea mari dintre scoala si domiciliul copilului sau a altor conditii specifice diferitelor localitati;

sprijinul superficial sau absenta sprijinului comunitar, prin servicii de asistenta si asigurari sociale, pentru familiile aflate in dificultati socioeconomice si care nu-si pot permite scolarizarea copiilor;

conditiile precare din unele scoli din cauza investitiilor reduse promovate in unele zone;

3.1.5. Consideratii privind profilaxia si terapia medico-psiho-pedagogica si sociala a deficientului mintal

Prevenirea aparitiei deficientei mintale presupune urmatoarele directii de actiune:

1) Educatia sanitara a parintilor cu privire la riscurile aparitiei bolilor infectioase (mai ales in perioada conceptiei si in timpul sarcinii), necesitatea unor controale medicale periodice, riscurile consumului de antibiotice, alcool, tutun, cafea si alte substante psihotrope, igiena alimentatiei si igiena corporala etc. Educatia femeii gravide privind mentinerea starii de sanatate, evitarea bolilor contagioase, evolutia normala si patologica a sarcinii.

Examenul genetic insotit de recomandarile specialistului cu privire la riscurile aparitiei deficientei mintale cu determinism genetic daca acel cuplu a mai avut copii cu deficiente, daca au existat cazuri de deficienta mintala pe linia de provenienta a membrilor cuplului, daca partenerii sunt consangvini sau sufera de boli genetice etc.

Diagnosticul antenatal prin intermediul fetoscopiei, amniografiei, ultrasono-grafiei, amniocentezei care pot identifica eventuale afectiuni ale fatului inainte de nasterea acestuia.

Screening-ul neonatal (biochimic si citogenetic) ajuta la depistarea sindromului Down, deficientelor enzimatice grave, hipertiroidiei etc.

Evitarea in timpul sarcinii a factorilor cu potential teratogen (iradieri, chimioterapie, substante toxice etc).

Profilaxia si tratamentul unor afectiuni ale mamei cu risc de transmitere la fat, in forme cum ar fi: insuficienta feto-placentara, infectii virale, embriopatia rubeolica, infestarea toxo-plasmozica, distrofii etc.

Prevenirea si tratamentul bolilor hemolitice ale fatului provocate in special de incompatibilitatea Rh dintre mama si fat.

Prevenirea si evitarea traumatismelor obstetricale prin urmarirea atenta si dirijarea corecta a sarcinii si prin utilizarea corespunzatoare a instrumentarului medical la nastere.

Recunoasterea si tratarea precoce a suferintelor cerebrale ale fatului in caz de hipoxii, asfixie primara a nou-nascutului, convulsii, insuficiente cardio-respiratorii etc.

Tratamentul chirurgical al unor malformatii congenitale (de tipul hidrocefaliei) pentru prevenirea perturbarilor circulatiei lichidiene la nivel cerebral.

Identificarea precoce si terapia copiilor deprivati afectiv sau aflati in pericol de abandon.

Asigurarea unui standard psihosocial si economic corespunzator prin servicii de asistenta sociala, asistenta psihopedagogica, asistenta medicala familiilor aflate in dificultate sau cu un grad mare de risc privind conditiile de ocrotire, ingrijire si educare a copiilor.

Principalele directii privind interventiile terapeutice in cazul prezentei deficientelor mintale sunt:

Administrarea de substante stimulative ale maturizarii (lecitina, crelizin, ence-phabol, derivate ale acidului glutamic) si vitamine pentru cresterea troficitatii si metabolismului la nivelul celulei nervoase, precum si pentru mentinerea unui tonus adecvat al proceselor psihice.

Terapia manifestarilor convulsiviante, epileptice, a instabilitatii psihomotorii si a tulburarilor de comportament, terapia deficitelor motorii si a tulburarilor de vorbire.

Psihoterapia familiei, centrata pe :

- instruirea membrilor familiei cu privire la satisfacerea nevoilor afective ale copilului si la modelele atitudinale si comportamentale, in conformitate cu programele de psihoterapie, logopedie, kinetoterapie, ergoterapie la care participa copilul deficient mintal;

consilierea axata pe necesitatea cooperarii si mentinerii unitatii de actiune cu echipa de specialisti, modalitatile de organizare a vietii copilului deficient mintal, pe segmente mici cu obiective concrete;

terapia de sustinere adresata parintilor care doresc sa se confeseze cu privire la experientele lor cu copiii deficienti mintal;

terapia functionala bazata pe metode si tehnici consacrate, centrata pe ameliorarea comportamentelor si invatarea sociala in scopul adaptarii si integrarii in comunitate a copilului deficient mintal.

4) Abordarea de pe principiile educatiei integrate a relatiei copilului deficient mintal cu scoala in scopul oferirii de sanse egale in raport cu ceilalti membri ai comunitatii pentru o cat mai buna adaptare, valorizare, profesionalizare si integrare comunitara dupa terminarea ciclului de pregatire scolara si profesionala.

3.2. Deficientele senzoriale

Deficientele senzoriale sunt determinate de unele disfunctii sau tulburari la nivelul principalilor analizatori (vizual si auditiv), cu implicatii majore asupra desfasurarii normale a vietii de relatie cu factorii de mediu, dar si a proceselor psihice ale persoanei, avand o rezonanta puternica in conduita si modul de existenta al acesteia. Datorita particularitatilor celor doi analizatori, auditiv si vizual, precum si rolului fiecaruia in structurarea proceselor psihice, este nevoie de o abordare separata a tulburarilor care pot interveni la nivelul lor. Astfel au aparut surdologia si tiflologia, cele doua discipline responsabile de studierea, descrierea si cunoasterea deficientelor de auz si, respectiv, de vedere.

3.2.1. Deficientele de auz

Deficientele de auz fac obiectul surdopsihopedagogiei, stiinta interdisciplinara care studiaza particularitatile dezvoltarii psihofizice a persoanelor cu disfunctii auditive, stabileste cauzele si consecintele pierderii auzului, mijloacele de recuperare, compensare si educare in vederea structurarii personalitatii si integrarii lor in viata sociala si profesionala, defineste principiile si modalitatile prin care deficientii de auz pot fi integrati in sistemul scolar si profesional, activitatea relationala cu familia, factorii sociali si educationali.

Depistarea precoce a tulburarilor auditive este o conditie fundamentala pentru evolutia ulterioara a copilului, dat fiind pericolul aparitiei mutitatii, adica neinsusirea limbajului ca mijloc de comunicare si instrument operational al gandirii. Altfel spus, deficienta auditiva nu este grava atat prin tipul, forma de manifestare, gradul de pierdere a auzului, cat mai ales prin influentele negative asupra proceselor de percepere a sunetelor necesare formarii si dezvoltarii normale a vorbirii, a limbajului, a gandirii copilului deficient. Este o regula cunoscuta in literatura de specialitate care afirma ca un copil mic cu pierderi mari de auz, fara o protezare precoce, inevitabil va deveni si mut. De asemenea, cu cat sunt mai grave disfunctiile auditive, cu atat vor influenta mai mult aparitia si dezvoltarea normala a vorbirii, fapt evidentiat prin frecventa crescuta a tulburarilor de vorbire la copii cu diferite grade de hipoacuzie. in plus, din cauza absentei comunicarii prin limbaj, un copil surd este mai dezavantajat, sub raportul structurarii operatiilor cognitive, decat un copil orb, dar in ambele cazuri se produc modificari esentiale ale proceselor de receptie, analiza si raspuns pentru varietatea stimulilor din mediul inconjurator, iar prin interventia proceselor de compensare se produc transformari majore in structurarea dominantelor perceptive si de prelucrare a datelor la nivel cerebral care confera anumite particularitati modului de manifestare a vietii lor psihice, atat din punct de vedere calitativ, cat si din punct de vedere cantitativ. Deficientele de auz sunt, de cele mai multe ori, consecinta unor malformatii sau dereglari anatomo-fiziologice ale structurilor analizatorului auditiv. Din aceasta perspectiva deficientele de auz pot fi clasificate astfel:

a) surditate de transmisie (sau surditatea de conducere) se instaleaza din cauza dificultatilor aparute in calea undelor sonore la trecerea lor de la exterior spre urechea interna, datorate unor malformatii ale urechii externe sau medii, unor afectiuni ale timpanului, obturarii sau blocarii canalului auditiv extern (spre exemplu, in urma prezentei unor corpuri straine sau dopuri de ceara) sau aparitiei unor afectiuni la nivelul structurilor urechii mijlocii (spre exemplu, in urma unor otite, mastoidite, infectii insotite de secretii purulente care blocheaza transmiterea undelor sonore si au un efect distructiv asupra structurilor osoase si cartilaginoase de la acest nivel);

b) surditatea de perceptie este provocata de leziuni la nivelul urechii interne, nervului auditiv sau centrilor nervosi de la nivelul scoartei cerebrale (surditate centrala), urmata de pierderea functiei organului receptor din urechea interna sau a nervului auditiv;

c)      surditatea mixta include atat elemente ale surditatii de transmisie, cat si ale celei de perceptie, consecutive unor afectiuni de tipul otosclerozei, unor sechele operatorii, unor traumatisme etc.

Dupa gradul deficitului auditiv, pot fi identificate urmatoarele tipuri (clasificare B.I.A.F. - Biroul international de audio-fonologie):

hipoacuzie usoara (deficit de auz lejer) - o pierdere de auz de 20-40 dB;

hipoacuzie medie (deficit de auz mediu) - o pierdere de auz de 40-70 dB;

hipoacuzie severa (deficit de auz sever) - o pierdere de auz de 70-90 dB;

cofoza (deficit de auz profund, surditate) - o pierdere de auz de peste 90 dB.

in functie de lateralitate, putem intalni:

deficiente unilaterale;

deficiente bilaterale.

Dupa momentul aparitiei deficientei, intalnim:

deficiente ereditare (anomalii cromozomiale, transmitere genetica);

deficiente dobandite; sau

deficiente prenatale;

deficiente perinatale (neonatale);

deficiente postnatale.

Observatii:

. Pierderea auzului inaintea varstei de 2-3 ani are drept consecinta mutitatea; vom avea de-a face cu un copil surdomut.

Daca pierderea auzului intervine la cativa ani dupa ce copiii si-au insusit vorbirea, apar dificultati in mentinerea nivelului atins, evidentiindu-se chiar unele regresii in vorbire, sub toate aspectele (bogatia vocabularului, intensitatea vocii, exprimare gramaticala etc). La varste mai mari, copiii sunt pusi in situatia de a face un efort suplimentar de mentinere a atentiei care ii ajuta sa compenseze lipsa de intensitate a sunetului perceput sau pentru a percepe miscarile de la nivelul buzelor si fetei interlocutorului (labiolectura).

Efectul tulburarii de auz este diferit in functie de:

varsta la care a aparut tulburarea;

particularitatile psihice ale subiectului;

mediul in care traieste subiectul;

atitudinea celor din jur.

Urechea cu auz normal poate suplini surditatea celeilalte.

Din punct de vedere statistic, unul din zece oameni sufera, intr-o proportie mai mare sau mai mica, de tulburari de auz.

Etiologia tulburarilor de auz dobandite poate fi prezentata, pornind de la momentul aparitiei lor, astfel:

a)      in perioada prenatala:

infectii virale sau bacteriene ale mamei;

ingerarea de substante toxice, alcool sau a unor medicamente din grupul tranchilizantelor;

tentative de avort prin consumul unor substante cum ar fi: chinina, apa--de-plumb, ergotina sau prin administrarea de antibiotice in exces;

iradieri ale mamei in timpul sarcinii;

incompatibilitate Rh intre mama si fat;

traumatisme in timpul sarcinii;

b) in perioada neonatala (perinatala):

traumatisme obstetricale cu produceri de hemoragii in urechea interna sau la nivelul scoartei cerebrale;

anoxie sau asfixie albastra, urmata de insuficienta oxigenare a structurilor nervoase cerebrale;

bilirubinemia sau icterul nuclear;

c) in perioada postnatala:

boli infectioase de tipul: otita, mastoidita, meningita, encefalita, rujeola, febra convulsiva, oreion etc.;

traumatisme cranio-cerebrale;

abuz de antibiotice si alte substante medicamentoase;

traumatisme sonore (acestea pot determina si unele boli profesionale);

stari distrofice, intoxicatii, afectiuni vasculare etc.

in functie de localizarea la nivelul urechii, putem identifica urmatoarele cauze : a) la nivelul urechii externe :

absenta pavilionului urechii sau malformatii ale acestuia;

obstructionarea canalului auditiv extern cu dopuri de ceara sau alte corpuri straine;

excrescente osoase etc.;

b)      la nivelul urechii medii:

otite, mastoidite, corpi straini;

inflamarea trompei lui Eustache;

leziuni sau malformatii ale oscioarelor, otoscleroza;

perforarea membranei timpanului etc.;

c)      la nivelul urechii interne:

leziuni sau deformari ale labirintului cohlear;

leziuni ale organului Corti, membranei bazilare si nervului auditiv.

Din punctul de vedere al dezvoltarii psihofizice si al particularitatilor psihopedagogice, pot fi identificate urmatoarele trasaturi ale deficientilor de auz:

dezvoltarea fizica generala este normala in conditii de alimentatie si ingrijire corespunzatoare ; dezvoltarea componentelor motrice (miscarile, mersul, scrisul etc.) prezinta o usoara intarziere din cauza absentei vorbirii si stimulului emotional afectiv;

orientarea pe baza de auz este diminuata sau chiar inexistenta, iar simtul echilibrului poate fi tulburat ca urmare a afectiunilor de la nivelul urechii interne;

gradul deficientei auditive difera in functie de cauza, tipul, locul si profunzimea leziunii componentelor structurale ale analizatorului auditiv;

gesturile si mimica se insusesc in mod spontan in comunicarea deficientului de auz, constituindu-se treptat intr-un limbaj caracteristic acestor persoane; insusirea limbajului verbal se face in mod organizat prin activitatile de demutizare, cu sprijinul specialistului surdolog si al familiei;

dezvoltarea psihica prezinta o anumita specificitate determinata de gradul exersarii proceselor cognitive si de particularitatile limbajului mimico-gesticular, lipsit de nuante si cu o topica simplista, generatoare de confuzii in intelegerea mesajului; primul sistem de semnalizare (senzorio-perceptiv) este influentat de specificul limbajului mimico-gesticular si al reprezentarilor generalizate pe baza achizitiilor senzoriale si senzorial-motrice (in special yizual-motrice), instrumente cu care deficientul de auz opereaza pana la varste inaintate, conditionand astfel caracterul concret al gandirii sale;

gandirea surzilor nedemutizati opereaza in special cu simboluri iconice (imagini generalizate sau reprezentari), comparativ cu surzii demutizati la varste mici si a caror gandire foloseste simboluri verbale saturate de elemente vizuale; operatiile logice (analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, comparatia) se desfasoara de obicei la un nivel intelectual scazut si in prezenta suportului intuitiv cu implicatii negative asupra imbogatirii nivelului de cunostinte;

functiile mnezice sunt aproximativ asemanatoare cu cele ale unui auzitor, cu deosebirea ca memoria cognitiv-verbala se dezvolta mai lent, in timp ce memoria vizual-motrice si cea afectiva au o dezvoltare mai buna;

imaginatia si capacitatea de a crea noi reprezentari prezinta la randul lor evidente influente ale dominantei vizual-motorii in asimilarea informatiilor, cu limite de

realizare determinate de nivelul de senzorialitate si de particularitatile judecatii si rationamentelor saturate de vizualitate;

- intarzierea invatarii vorbirii, pierderea perioadei optime de insusire a limbajului verbal maresc decalajul in dezvoltarea psihica intre elevul surd si auzitor, fapt ce afecteaza relatiile sale sociale, adaptarea la cerintele scolii, integrarea intr-un grup profesional, determinand conduite de izolare, sentimente de inferioritate, stari depresive, lipsa de interes, descurajare, esecuri in plan scolar si profesional etc.

Formele de comunicare folosite in procesul educational al copiilor cu deficiente de auz sunt:

Comunicarea verbala - orala, scrisa :

are la baza un vocabular dirijat de anumite reguli gramaticale;

labiolectura - suport important in intelegere.

Comunicarea mimico-gestuala:

este cea mai la indemana forma de comunicare, de multe ori folosita intr-o maniera stereotipa si de auzitori.

Comunicarea cu ajutorul dactilemelor:

are la baza un sistem de semne manuale care inlocuiesc literele din limbajul verbal si respecta anumite "reguli gramaticale' in ceea ce priveste topica formularii mesajului.

Comunicarea bilingva:

comunicare verbala + comunicare mimico-gestuala;

comunicare verbala + comunicare cu dactileme.

Comunicarea totala:

folosirea tuturor tipurilor de comunicare in ideea de a se completa reciproc si de a ajuta la corecta intelegere a mesajului.

Observatii

a)      Educatorii sunt cei mai in masura sa decida forma de comunicare adoptata in relatiile cu deficientii de auz in functie de:

nivelul deficientei;

nivelul inteligentei;

particularitatile personalitatii deficientului.

b)      Nu se poate spune ca una dintre aceste forme de comunicare este superioara alteia; eficienta lor se vede in practica. Important este ca deficientul sa stie sa comunice si sa inteleaga mesajul.

3.2.2. Deficientele de vedere

Deficientele de vedere sunt incluse in cadrul deficientelor senzoriale, fiind studiate prioritar de tiflopsihopedagogie. Prin varietatea tipologica si prin consecintele asupra vietii psihice si sociale a individului, aceasta categorie de deficiente are o puternica influenta asupra calitatii si specificitatii relatiilor pe care persoana deficienta le stabileste cu factorii din mediu, in conditiile afectarii partiale sau totale a aportului informational

de la nivelul analizatorului vizual, principalul furnizor de informatii la nivelul structurilor cerebrale superioare. Principalii indici functionali ai deficientei vizuale sunt:

acuitatea vizuala - distanta la care ochiul poate percepe distinct obiectele;

campul vizual - spatiul pe care il poate percepe ochiul atunci cand priveste fix un obiect;

sensibilitatea luminoasa - capacitatea de a diferentia diferite intensitati ale luminii;

sensibilitatea de contrast - capacitatea de a distinge deosebirile de intensitate luminoasa dintre excitantii prezenti concomitent;

sensibilitatea cromatica - capacitatea de a percepe culorile;

eficienta vizuala - capacitatea de prelucrare a stimulilor vizuali la nivel central.

intre acesti indicatori exista raporturi de interdependenta care favorizeaza calitatea vederii binoculare, evidentiata in special prin: perceperea corecta a distantelor, pozitiei reciproce a obiectelor in spatiu tridimensional, capacitatea de separare sau disociere dintre doua semnale luminoase, capacitatea de fixare a privirii asupra unui punct fix etc.

Functia analizatorului vizual este raspunzatoare de urmatoarele trei componente:

a)      perceptia luminii prin:

vederea scotoptica - adaptarea la intuneric datorita celulelor cu bastonase din retina periferica;

vederea fotoptica - vederea in conditii de luminozitate si perceperea culorilor realizata de celulele cu conuri din macula luteea;

vederea mezoptica - rezultanta primelor doua;

b) perceptia formei - contururi, marimi, detalii ale obiectelor;

c) perceptia culorilor - datorita pigmentilor vizuali din celulele cu conuri.

Tulburarile de vedere pot fi clasificate dupa mai multe criterii. in functie de modificarile indicilor functionali ai vederii se intalnesc :

afectiuni care evolueaza cu scaderea acuitatii vizuale (tulburarile refractiei oculare - miopii, hipermetropii, astigmatism);

afectiuni care evolueaza cu alterari ale campului vizual;

afectiuni care evolueaza cu tulburari ale vederii binoculare (strabismul, diplopia);

afectiuni care evolueaza cu tulburari de adaptare la intuneric si la lumina;

afectiuni care evolueaza cu alterari ale sensibilitatii cromatice.

in functie de indicele acuitatii vizuale putem identifica:

a)      ambliopie usoara - indicele acuitatii vizuale cuprins intre 0,5 si 0,3 ;

b)      ambliopie medie - indicele acuitatii vizuale cuprins intre 0,2 si 0,1;

c)      ambliopie forte - indicele acuitatii vizuale cu valori sub 0,1 :

cecitate relativa - cu perceperea miscarilor mainii si a luminii;

cecitate absoluta - fara perceperea luminii.

Dupa gradul de scadere a acuitatii vizuale in raport cu substratul organic, ambliopiile pot fi:

ambliopii organice (lezionare) - provocate de modificari organice ale analizatorului vizual;

ambliopii relative - modificarile organice nu justifica diminuarea functiei vizuale;

ambliopii functionale - fara modificari organice.

Dupa gradul leziunii optice si nivelul utilizarii resturilor de vedere, deficientele de vedere pot fi clasificate astfel:

orbirea absoluta - fara perceperea luminii;

orbirea sociala (practica) - resturile de vedere nu sunt suficiente pentru orientarea in spatiu;

alterari ale campului vizual (pana la 5-l0 grade).

in functie de momentul instalarii tulburarilor la nivelul analizatorului vizual pot fi identificate:

a)      deficiente vizuale congenitale;

b)      deficiente vizuale dobandite :

la varsta micii copilarii (0-3 ani);

la varsta prescolara (3-7 ani);

la varsta scolara mica (7-l0 ani);

dupa varsta de 10 ani.

Observatie:

Este foarte important de stiut varsta la care s-a instalat tulburarea vizuala deoarece, in functie de aceasta varsta, putem sti care este experienta vizuala a persoanei si conditiile in care aceasta experienta poate fi exploatata in actiunile de recuperare si educare.

Daca ne raportam la prezenta sau absenta reprezentarilor vizuale, putem identifica urmatoarele tipuri de deficiente:

orbire congenitala - fara nici o reprezentare vizuala (reprezentarile sunt elaborate pe baza informatiilor primite de la ceilalti analizatori functionali - auditiv, tactil-kinestezic, olfactiv, gustativ);

orbire survenita pana la varsta de 3 ani - fara reprezentari vizuale;

orbire survenita dupa varsta de 3 ani - cu reprezentari vizuale.

Afectiunile oftalmologice frecvent intalnite si care determina greutati in perceperea imaginilor vizuale sunt:

miopia - razele luminoase sunt focalizate inaintea retinei din cauza unor modificari ale mecanismelor de refractie la nivel ocular, fiind afectata vederea la distanta;

hipermetropia - razele luminoase sunt focalizate in spatele retinei, fiind afectata vederea de aproape;

astigmatismul - apare din cauza unor imperfectiuni ale curburii cristalinului sau corneei si puterii de refractie viciate in diferite zone ale mediilor refrigente;

cataracta - boala congenitala sau dobandita, manifestata prin opacifierea partiala sau totala a cristalinului, urmata de scaderea acuitatii vizuale;

glaucomul - consta in tulburarea echilibrului presiunii intraoculare, urmata de dereglari ale campului vizual;

strabismul - tulburare a motilitatii oculare prin deviatia axelor vizuale ale celor doi ochi care impiedica fuziunea imaginilor (vedere dedublata) si realizarea stereoscopici;

nistagmusul - consta in oscilatii involuntare ale globilor oculari, determinand dificultati in focalizarea imaginii pe macula, cu consecinte asupra scris-cititului sau asupra preciziei efectuarii unor activitati;

microftalmia - dezvoltare dimensionala insuficienta a globilor oculari care afecteaza vederea binoculara si perceperea clara a obiectelor, distantelor si dispozitiei spatiale a acestora;

retinopatie diabetica - o boala ereditara care se manifesta prin diplopie, incapacitate de acomodare, vedere fluctuanta, tulburari de refractie, afectarea vederii cromatice, dezlipire de retina etc.

Etiologia tulburarilor de vedere este foarte variata si include o diversitate de factori de risc care, in functie de locul si perioada cand actioneaza, determina forme si grade diferite de deficiente ale analizatorului vizual. O clasificare etiologica generala a deficientelor vizuale include urmatoarele grupe cauzale :

boli ale anexelor globului ocular (pleoape, glande lacrimale, conjunctivite, boli ale orbitei oculare);

tulburari ale refractiei oculare (miopia, hipermetropia, astigmatismul);

afectiuni ale cristalinului (cataracta);

afectiuni ale corpului vitros ;

afectiunile polului posterior (retina si nervul optic);

afectiuni ale cailor optice intracraniene;

tulburari ale presiunii si drenajului intraocular (glaucomul);

accidentele si traumatismele oculare (contuzii, plagi, deplasari de masa la nivelul globilor oculari, actiuni degenerative ale unor agenti chimici sau fizici, explozii, afectiuni provocate de excesul unor medicamente, leziuni traumatice etc.);

alterari ale campului vizual;

tulburari ale vederii binoculare (strabism, paralizii oculo-motorii);

alterari ale simtului cromatic ;

tulburari de adaptare la intuneric si lumina.

O sistematizare operativa a cauzelor deficientelor de vedere include :

a) malformatii congenitale:

anomalii ereditare - genopatii (mutatii cromozomiale);

anomalii neereditare - gametopatii (lezarea celulelor germinale inainte de fecundare), blastopatii (leziuni produse in perioada blastogenezei - primele 15 zile dupa conceptie), embriopatii (leziuni produse in saptamanile 2-l2 de sarcina), fetopatii (leziuni in perioada fetala, incepand cu luna a IV-a de sarcina si pana la nastere);

b) cauze care actioneaza perinatal sau postnatal, in diferite perioade ale existentei persoanei:

boli infectioase - infectia gonococica, trahomul, conjunctivita difterica, rujeola, tuberculoza, sifilisul, infectii pe traiectul nervului optic etc.;

intoxicatii cu diferite substante (de exemplu, alcool metilic, arsenic, antibiotice, intoxicatii profesionale);

traumatisme, arsuri produse de accidente sau explozii;

cauze diverse (iradiatii, staze pupilare, dezlipire de retina etc).

Un loc important in etiologia deficientelor de vedere este rezervat numeroaselor boli care se pot manifesta in perioada copilariei si a caror neglijare sau netratare poate conduce la urmari foarte grave in dezvoltarea si functionarea structurilor anato-mo-fiziologice ale analizatorului vizual. Din aceasta perspectiva pot fi identificate

boli neurologice - pot determina atrofii ale nervului optic, paralizii ale muschilor globului ocular;

boli ale pielii - pot afecta tesuturile dermice oculare prin ulceratii, afectiuni ale cristalinului sau corneei;

boli ale sangelui - pot provoca atrofii retiniene sau ale nervului optic, tumori;

infectii microbiene sau virotice (de exemplu, gripa) - pot provoca complicatii la nivelul anexelor globului ocular (canalul lacrimal, pleoape);

boli infectioase si boli venerice - pot provoca afectiuni mai ales la nivelul tesuturilor conjunctive sau retiniene (unele infectii pot determina si nistagmusul);

boli endocrine (hipersecretia tiroidiana) - pot determina aparitia glaucomului infantil;

traumatisme ale globilor oculari in diferite circumstante de viata ale copiilor (joaca, accidente la diferite activitati scolare sau extrascolare, agresiuni fizice etc.).

Cunoasterea etiologiei si a manifestarilor clinice ale deficientelor de vedere prezinta o mare importanta in stabilirea unui diagnostic diferential, stabilirea unui tratament compensatoriu si recuperator adecvat, elaborarea unui prognostic privind evolutia, recuperarea, profesionalizarea si integrarea sociala a persoanei cu deficienta de vedere.

Tabloul clinic si psihopedagogie al deficientilor de vedere include urmatoarele caracteristici:

deficientele vizuale determina o serie de consecinte primare care sunt in legatura cu scaderea fluxului de informatii vizuale, neclaritatea si imprecizia imaginii, dificultati in discriminarea si fixarea imaginilor sau imposibilitatea perceperii acestora, toate acestea influentand dinamica proceselor corticale si interventia unor mecanisme fiziologice si psihice cu rol de compensare a deficitului de vedere; de asemenea, apar si o serie de consecinte secundare de tipul: o tinuta corporala defectuoasa determinata de pozitionarea segmentelor corpului in functie de posibilitatea receptionarii cat mai clare a imaginii pe retina (rasuciri sau inclinari ale capului si partii superioare a trunchiului care determina atitudini cifotice, asimetrice etc), o incetinire a ritmului dezvoltarii psihice, un nivel de cunoastere scazut in raport cu varsta, o coordonare oculo-motorie deficitara, elemente ale unui infantilism afectiv sau, dimpotriva, capacitate mare de memorare intentionata, concentrare deosebita a atentiei, calitati superioare ale vointei;

lipsa controlului vizual, insuficienta miscarilor (mai ales in primii ani de viata) duc la intarzieri in dezvoltarea fizica generala si in evolutia motricitatii, auto-matismele legate de mers se constituie mai greu pe fondul unor experiente negative care trezesc si intretin teama copilului ca ar putea sa se impiedice, sa cada, sa se loveasca, apar dificultati de echilibru, atitudini greoaie, stangace etc.;

reprezentarile sunt adesea incomplete, partiale, eronate, sarace in detalii, iar continutul lor este lipsit de caracteristicile esentiale, ceea ce face ca eficienta lor in activitatea cognitiva si practica sa fie foarte redusa; in cazul pierderii totale a vederii inainte de 3 ani, reprezentarile vizuale sunt structurate strict pe baza experientelor vizuale si tactil-kinestezice ale persoanei, fapt ce conduce la erori in aprecierea formei si marimii obiectelor, a raporturilor dintre componentele obiectelor si dintre obiecte, imposibilitatea operarii cu notiunea de culoare in maniera unei persoane normale etc.;

in orbirea dobandita dupa 2-3 ani se poate vorbi despre existenta unui fond aperceptiv elaborat; subiectul are o experienta concreta cu elementele lumii inconjuratoare, situatie in care are loc un proces de restructurare a schemei functionale, cu participarea analizatorilor normali care au influente compensatorii asupra activitatii psihice a nevazatorului; orientarea intr-un spatiu tridimensional are la baza analiza polisenzoriala a informatiilor primite de la receptori multipli si diferiti;

memoria nevazatorului are anumite particularitati deoarece ea trebuie sa ofere o serie de informatii absolut necesare orientarii acestuia in spatiu - topografia locului, a reperelor tactile, auditive, constanta directiilor, a numarului de pasi sau de trepte, a numarului de statii pana la coborare etc. -, adica o permanenta solicitare in situatii in care omul cu vedere normala nu face apel la memorie, ele constituindu-se in actiuni stereotipe, automatizate;

gandirea are particularitati determinate de tipul orbirii (congenitala sau dobandita) si de modalitatile cunoasterii senzoriale in care este antrenata persoana deficienta; dificultatile selectarii elementelor esentiale din informatiile percepute determina efectuarea greoaie a operatiilor gandirii, in special a generalizarilor si comparatiilor, fapt ce ar putea ilustra un tablou clinic asemanator unui copil cu deficiente intelectuale, dar, in conditiile unor activitati educative normale, cu respectarea si exploatarea optima a dominantelor senzoriale ale elevului deficient de vedere, se pot asigura conditii de evolutie normala in plan intelectual;

atentia este indreptata permanent in directii diferite sau este concentrata intr-o directie sau alta, dupa intensitatea si semnificatia stimulilor perceputi, fapt ce necesita educarea continua a calitatilor atentiei (distributia, mobilitatea si concentrarea) in functie de gradul deficientei si de aportul minimal de stimuli care intretin o stare de excitabilitate optima, baza a atentiei;

din punct de vedere afectiv, unii copii pot manifesta o atitudine pasiva, de neincredere in fortele proprii, timiditate accentuata, izolare, reactii intarite atunci cand sunt scosi din mediul familial si care pot merge pana la stari de anxietate, deprimare, refuz al activitatilor scolare; alti copii prezinta un grad ridicat de agitatie, sunt neastamparati, violenti chiar, cu manifestari de negativism, iar in situatii extreme, atitudini de despotism fata de cei din jur (mai cu seama fata de cei mai mici ca varsta).

Compensarea deficientelor vizuale reprezinta o componenta a mecanismului biologic de mentinere si redresare a functiilor vitale din.organism care exprima in cel mai inalt grad ultrasensibilitatea sistemului biologic la perturbari ale echilibrului si dinamicii sale, avand la baza plasticitatea deosebita a sistemului nervos central:

Forme ale compensarii:

a) regenerarea organica;

b) vicarierea (suplinirea);

c) restructurarea functionala.

2. Factori conditionali ai compensarii:

a) gradul deficientei;

b) cauza deficientei;

c) consecintele pierderii vederii;

d) particularitatile deficientului:

nivel intelectual;

temperament;

caracter;

e) deficientele asociate tulburarilor de vedere.

3. Directii de realizare a compensarii:

a) mobilizarea resurselor de vedere;

b) interactiunea analizatorilor;

c) participarea fenomenelor mnezice; memoria senzoriala;

d) participarea proceselor superioare de cunoastere;

e) mobilizarea atentiei;

f) folosirea unor sisteme optice sau a unor aparate (vin in sprijinul suportului biologic al compensarii).

3.2.3. Deficiente asociate

Reprezinta o categorie aparte de tulburari, cu sau fara etiologie comuna, prin care sunt afectate doua sau mai multe componente biopsihice ale individului si ale caror consecinte agraveaza relationarea sa cu ambianta. Tipurile de deficiente asociate sunt:

orbire si/sau surdomutitate asociate cu deficiente de intelect;

orbire asociata cu surdomutitate;

orbire asociata cu tulburari tactile;

orbire asociata cu tulburari de echilibru;

orbire asociata cu tulburari olfactive si/sau gustative;

orbire asociata cu tulburari motrice;

asocieri de trei sau mai multe tipuri de tulburari senzoriale.

Observatii:

De multe ori se intalneste o asociere intre deficienta senzoriala si cea de intelect care poate fi:

o consecinta a deficientei senzoriale;

o deficienta cu etiologie comuna sau de alta natura care insoteste deficienta senzoriala.

in primul caz efectele recuperatorii pot avea o evolutie mai buna decat in al doilea caz.

Dintre aspectele interventiei psihopedagogice si sociale in cazul persoanelor cu deficiente asociate amintim :

compensarea are loc intr-o forma modificata si implica o serie de instante speciale (de exemplu, la orhnl nrrfomut, eonna$i;io ta^ui^ au taracierui dominant si de aici o serie de restructurari la nivel central ale circuitelor de prelucrare si asociere a informatiilor);

activitatile educative necesita o largire a evantaiului de metode si mijloace bazate exclusiv pe intuitie;

creste gradul de dependenta - nevoia unei sustineri permanente;

dialogul cu ambianta se restrange si satisfacerea nevoilor sociale devine foarte dificila.

3.3. Deficientele neuromotorii (fizice)

Deficientele neuromotorii (fizice) reprezinta categoria tulburarilor care afecteaza in special componentele motrice ale persoanei, atat sub aspect neuromotor, cat si sub aspect psihomotor, determinand o serie de consecinte in planul imaginii de sine a persoanei si in modalitatile de relationare cu factorii de mediu sau cu alte persoane. Daca deficientele fizice nu sunt asociate cu alte tipuri de deficiente, in schimb gradul deficientei fizice este mare si prezinta unele aspecte vizibile sau limiteaza capacitatea de miscare a persoanei, se produc unele transformari in procesul de structurare a personalitatii si in modalitatile de relationare cu cei din jur, adesea fiind prezente simptomele complexului de inferioritate, stari depresive, tendinte accentuate de interiorizare a trairilor si sentimentelor, izolare fata de lume, refugiu in activitati care pot fi efectuate in maniera individuala etc. Daca deficientele fizice sunt asociate cu alte tulburari (cel mai adesea cu deficiente mintale sau de intelect) din cauza etiologiei comune sau consecutive unei interventii tardive in planul recuperator si intarzierilor in procesul de educatie, tabloul clinic devine mai complex, iar prognosticul cu privire la nivelul evolutiei si al dezvoltarii psihofizice a persoanei capata un grad mai ridicat de relativitate.

Clasificarea deficientelor neuromotorii este facuta in special prin raportare la factorii etiologici. Din aceasta perspectiva putem identifica urmatoarele grupe de tulburari:

Boli genetice si congenitale

Sindromul Langdon-Down (trisomia 21) - boala genetica avand ca trasaturi hipotonia generalizata si dismorfismul tipic (mongoloismul), asociata cu deficiente de intelect.

Malformatii ale aparatului locomotor - unele malformatii pot fi transmise pe linie ereditara, si anume acheilopodia (absenta completa a mainilor si picioarelor), camptodactilia si polidactilia. in general, malformatiile la nivelul membrelor se impart astfel:

a)      amelii - lipsa totala a unui membru;

b)      ectromelii - lipsa partiala a unui membru, care poate fi:

distala (hemimelie) - lipseste un segment distal (mana, picior, gamba);

proximala (focomelie) - lipseste un segment sau o parte dintr-un segment proximal (de exemplu, femurul);

longitudinala - in care lipseste sau este insuficient dezvoltat unul dintre oasele gambei sau antebratului, unul sau mai multe degete etc.

Diformitatea Sprengel (umarul ridicat congenital).

Toracele "in palnie' ("pectus excavatum') - pe langa defectul estetic, are multiple consecinte asupra respiratiei si functionarii inimii.

Luxatia congenitala a soldului.

Boli de crestere

Rahitismul - afectiune a cartilajelor de crestere ale copilului mic, manifestata prin degenerarea si cresterea anarhica a matricei cartilaginoase din cauza nedepunerii sarurilor fosfo-calcice, in special in absenta vitaminei D, dar si din alte cauze de natura metabolica sau igiena alimentara.

Piciorul plat - destul de frecvent Ia copii, este expresia unei hipotonii musculare generalizate, uneori insotit de genu valgum sau atitudini cifotice la varste mai mari.

Hipotrofia staturala (nanismul) - apare din cauza unor tulburari endocrine (hipofizare, tiroidiene, gonadice) sau pe fondul unor distrofii sau afectiuni cronice grave ale nou-nascutului.

Inegalitatea membrelor - are importanta preponderent estetica in cazul membrelor superioare sau importanta preponderent functionala in cazul membrelor inferioare (sunt afectate mersul, stabilitatea in pozitie ortostatica, verticalitatea corpului).

Osteocondrodistrofiile - un grup larg de afectiuni osoase sau osteoarticulare care survin in perioada de crestere, sunt insotite de durere, de necroza si fragmentarea nucleilor ososi de crestere.

Malformatiile coloanei vertebrale - sunt prezente sub diferite forme : de la defecte de segmentare sau inchidere a arcurilor vertebrale, la anomalii de umar, aberatii de forma si sinostoze. Cele mai frecvent intalnite sunt cifozele (accentuarea curburii din regiunea dorsala) si scoliozele (deviatii ale coloanei in plan frontal). Pe langa consecintele de ordin estetic, aceste malformatii au si o influenta semnificativa la nivelul altor segmente ale corpului (articulatii ale membrelor, miscarile membrelor in timpul mersului sau al altor activitati etc).

Sechele posttraumatice

Paraplegia postraumatica - induce o infirmitate severa care schimba total cursul vietii persoanei; in functie de locul si gravitatea leziunii, printr-un program terapeutic complex se pot realiza reeducarea functionala si readaptarea persoanei la viata sociala si familiala, avand un grad relativ de dependenta.

Paralizia obstetricala - este o leziune radiculara a plexului brahial ca urmare a interventiilor obstetricale din timpul nasterii.

Alte tipuri de pareze de origine medulara care determina sechele de tip spastic ori flasc, limitate la un anumit segment sau cu actiune mai extinsa.

Retractia ischemica a flexorilor degetelor (boala Volkmann) - apare prin compresiunea arterei humerale, urmata de scaderea aportului sangvin la nivelul muschilor flexori ai degetelor. Efectul poate fi provocat si de un aparat gipsat foarte stramt.

Deficiente osteoarticulare si musculare

Traumatisme musculo-tendinoase - contuzii si rupturi consecutive unor traumatisme sau in cadrul unui tablou clinic mai complex.

Refractii musculare - blocarea unei miscari din cauza retractiei si fibrozarii unui muschi :

torticolisul - retractia muschiului sternocleidomastoidian;

contractara in abductie a umarului;

fibroza progresiva a cvadricepsului;

fibroza posttraumatica a cvadricepsului;

soldul. in resort.

5. Deficiente preponderent neurologice

Boli ale neuronului motor central - sechele ale encefalopatiilor cronice infantile:

a)      sindromul piramidal:

hemiplegia spastica infantila;

diplegia spastica (tetraplegia spastica si paraplegia spastica);

b)      sindromul extrapiramidal:

atetoza (sindromul coreic, sindromul atetozic, sindromul distonic).

c)      sindromul rigiditatii cerebrale;

d)      sindroame ataxice:

ataxia cerebeloasa congenitala;

diplegia ataxica;

infirmitatea motorie cerebrala.

. Boli ale neuronului motor periferic:

sechele poliomielitice;

leziuni nervoase periferice;

spina bifida;

distrofii neuromusculare.

Din perspectiva psihomotricitatii, putem identifica urmatoarele componente implicate in actele motrice ale individului si responsabile de relatiile acestuia cu mediul inconjurator:

Conduitele motrice de baza (instinctuale):

coordonare oculomotorie;

reactiile de mentinere a echilibrului;

coordonarea dinamica generala (are ca substrat locomotia).

Conduitele neuromotorii - au ca substrat componentele neuromotorii ale psiho-motricitatii reprezentate de tonusul muscular si reflexele neuromusculare (cu localizare medulara sau supramedulara).

Conduitele si structurile perceptiv-motrice :

elaborarea si perfectionarea miscarilor;

perceptiile spatiale;

perceptiile temporale;

perceptia miscarilor;

schema corporala;

lateralitatea;

organizarea spatiala: cunoasterea notiunilor; orientarea spatiala; organizarea elementelor din spatiul inconjurator; intelegerea relatiilor spatiale;

organizarea temporala: ordinea si succesiunea unor secvente de miscare sau activitate; durata intervalelor dintre doua secvente sau activitati; ciclicitatea unor momente sau perioade; ritmicitatea secventelor.

in functie de aceste elemente ale psihomotricitatii se pot identifica mai multe categorii de tulburari, dintre care cele mai importante sunt: 1. Tulburarile de expresie motrice:

sincineziile - miscari simetrice involuntare ale partii opuse care insotesc miscarile voluntare ale partii active;

paratoniile - ticurile si miscarile ritmice (intalnite frecvent in sindromul de institutionalizare);

tulburari de dominanta cerebrala - dispraxiile (miscari lipsite de coerenta si indemanare cu implicatii grave mai ales in activitatile grafice scolare).

2. Tulburarile care afecteaza comunicarea motrice

instabilitatea psihomotrice;

imaturitatea psihomotrice;

inhibitia psihomotrice;

astenia psihomotrice.

3. Tulburarile de realizare motrice :

apraxia - dificultati de executie a unor miscari uzuale sau adaptate unui scop;

disgrafia - dificultati de realizare grafica.

Tulburarile de schema corporala.

Tulburarile de structura spatiala si orientare temporala.

Tulburarile de lateralitate.

Categoriile etiologice care determina aceste tulburari au in componenta lor afectiuni ale sistemului nervos central si periferic, disfunctii metabolice sau ale sistemelor endocrin, muscular si osos, alimentatie necorespunzatoare (mai ales in primii ani de viata), disfunctii psihice cu rezonanta asupra expresiei motrice, carente educationale, afective si ale mediului social in care se dezvolta copilul etc. Toate aceste cauze actioneaza de obicei in interrelatie, fapt ce ingreuneaza demersul stabilirii unui diagnostic diferential si structurarea strategiei de recuperare si reeducare a copilului.

Psihomotricitatea, privita sub aspectul formarii, dezvoltarii, educarii si integrarii sale in sfera functionala a psihismului uman, imbraca aspecte foarte variate datorita interferentelor determinate de relatiile permanente ale individului cu mediul inconjurator in procesul adaptiv si educational la care este supus. Daca definim notiunea de psihomotricitate ca fiind o conjugare a functiilor psihice cu cele motrice si acceptand premisa ca ea reprezinta o functie complexa a sistemelor superioare de adaptare si integrare, atunci abordarea ei din perspectiva psihopedagogica se impune ca o necesitate din cel putin doua motive :

psihomotricitatea este profund implicata in structurarea "partilor vizibile' ale personalitatii si in ajustarea complexa a comportamentului individual in diversele situatii de viata;

tulburarile psihomotrice au un puternic impact asupra imaginii de sine a individului, fapt ce determina o serie de disfunctii in planul personalitatii acestuia.

Cresterea si evolutia copilului au la baza o serie de legitati care actioneaza indiferent de situatiile existente in ontogeneza, determinand aparitia unor etape, perioade sau stadii de dezvoltare caracterizate printr-o serie de indicatori care informeaza asupra nivelului atins si asupra posibilitatilor de exprimare a copilului pe baza achizitiilor din mediul sau de viata. Diferentele interindividuale sunt puse fie pe seama dispozitiilor genetice, fie pe seama conditiilor de mediu; acestea interactioneaza si determina o mare variabilitate de manifestari psihomotrice.

Manifestarile din sfera motricitatii trebuie privite in relatie stransa cu dezvoltarea intelectuala, expresia verbala si grafica, maturizarea afectiv-motivationala si calitatea

relatiilor interindividuale ca expresie a maturizarii sociale. Nu de putine ori pot fi intalniti copii care prezinta o slaba dezvoltare a miscarilor mai complicate ale mainii, dificultati in trecerea de la o miscare la alta sau in executarea unor miscari pe baza unor comenzi verbale, lipsa de expansivitate, lentoare, inertie sau uniformitate in miscari, toate acestea constituindu-se in informatii cu privire la nivelul de dezvoltare in plan psihomotric al copilului.

3.4. Tulburarile de limbaj

Tulburarile de limbaj reprezinta rezultatul disfunctiilor intervenite in receptionarea, intelegerea, elaborarea si realizarea comunicarii scrise si orale din cauza unor afectiuni de natura organica, functionala, psihologica sau educationala, care actioneaza asupra copilului mic in perioada aparitiei si dezvoltarii limbajului. Datorita importantei limbajului in structurarea si desfasurarea proceselor cognitive, orice afectare a acestuia ar putea avea efecte si asupra calitatii operatiilor gandirii, relatiilor cu ceilalti si structurarii personalitatii copilului. Din acest motiv, cunoasterea si identificarea tulburarilor de limbaj reprezinta o prioritate a specialistilor in probleme de psihopedagogie, precizia si precocitatea diagnosticului acestor tulburari garantand reusita programului terapeutic si recuperator al copilului cu tulburari de limbaj.

Tulburarile de limbaj pot fi clasificate dupa mai multe criterii. E. Verza face o clasificare a tulburarilor de limbaj prin raportare simultana la criteriile anatomo--fiziologic, etiologic, lingvistic si psihologic. Astfel, sunt identificate urmatoarele categorii de tulburari:

Tulburari de pronuntie :

dislalia;

rinolalia;

disartria.

Tulburari de ritm si fluenta a vorbirii:

balbaiala;

tahilalia;

bradilalia;

logonevroza;

aftongia;

tulburari pe baza de coree.

Tulburari de voce:

afonia;

disfonia;

fonastenia.

Tulburari ale limbajului scris-citit:

dislexia-alexia;

disgrafia-agrafia.

Tulburari polimorfe :

afazia;

alalia.

6. Tulburari de dezvoltare a limbajului:

mutism psihogen, electiv sau voluntar;

intarziere in dezvoltarea generala a vorbirii.

C. Paunescu identifica trei categorii de sindroame raspunzatoare de tulburari ale limbajului:

sindromul dismaturativ - conditionat fie de un ritm propriu de dezvoltare, fie de o incetinire a ritmului obisnuit de dezvoltare a vorbirii cauzata de factori somatici, afectivi sau sociali, manifestat prin intarzierea simpla in aparitia si dezvoltarea vorbirii, dislalia de evolutie, balbaiala fiziologica, dislexia-disgrafia de evolutie;

sindroame extrinsece limbajului si vorbirii - afecteaza rostirea prin interesarea laturii instrumentale a limbajului (malformatii periferice structurale, leziuni periferice motorii sau senzoriale, leziuni subcorticale). Formele de manifestare sunt dislalia, disartria, disritmia (balbaiala, tahilalia, bradilalia);

sindroame intrinsece limbajului si vorbirii - caracterizate printr-o simptomatologie de tip afazic, din cauza unor leziuni la nivelul structurilor cortico-subcorticale ale elaborarii ideationale a limbajului. in aceste conditii, limbajul si vorbirea sunt de tip disfazic (sindromul disintegrativ) sau de tip afazic (sindromul dezintegrati v).

Cunoasterea specificului de manifestare clinica a principalelor tulburari de limbaj este o conditie fundamentala in stabilirea unui diagnostic diferential, absolut necesar conturarii programului terapeutic, precum si in prognosticul tulburarii fiecarui copil in parte.

Etiologia tulburarilor de limbaj, la randul ei, este de o mare diversitate si cunoasterea cauzelor care determina tulburarea este o alta conditie de baza in stabilirea programului terapeutic si a strategiei de lucru cu copilul deficient. Analiza cauzelor a putut stabili urmatoarele categorii etiologice:

a)      cauze care actioneaza in perioada prenatala :

boli infectioase ale mamei in perioada sarcinii;

incompatibilitatea Rh;

intoxicatii;

traume mecanice (care lezeaza, fizic organismul fatului) sau psihice (stres, spaima, emotii intense resimtite de mama);

carente nutritive etc.;

b)      cauze care actioneaza in timpul nasterii :

traumatisme obstetricale;

nasteri prelungite care duc la asfixii si leziuni ale sistemului nervos central;

c) cauze care actioneaza in perioada postnatala :

Cj) cauze organice de natura centrala sau periferica:

leziuni ale sistemului nervos central provocate de unele traumatisme mecanice;

afectiuni ale aparatului auditiv si fono-articulator care impiedica receptia si emiterea sunetelor (perforarea timpanului, anomalii ale buzelor, limbii, valului palatin, maxilarelor etc.);

boli infectioase ale copilariei (encefalita, meningita, scarlatina, tuberculoza, rujeola, pojar etc.);

intoxicatii cu substante chimice, medicamente, alcool care pot afecta organic sau functional mecanismele neurofiziologice ale limbajului;

c₂) cauze functionale - privesc sfera senzoriala (receptoare) si motorie (efectoare):

tulburarea proceselor de excitatie si inhibitie la nivelul cortexului;

insuficiente functionale ale sistemului nervos central;

insuficiente motorii la nivelul aparatului fono-articulator (spasticitate sau tonus scazut al musculaturii, afectiuni pe traiectul nervului motor etc.);

deficiente ale auzului fonematic (hipoacuzii, discriminare senzoriala redusa etc.);

c₃) cauze psihopedagogice - determina in special tulburari de ritm si fluenta a vorbirii:

deficiente mintale;

tulburari ale memoriei, atentiei, reprezentarilor vizuale si acustice;

tulburari in sfera personalitatii (neincredere in sine, timiditate, supraaprecierea imaginii de sine etc.);

c₄) cauze psihosociopedagogice:

slaba stimulare a vorbirii copilului in ontogeneza timpurie;

carente pedagogice (stimulare deformata a vorbirii, imitarea unor modele cu vorbire deficitara, necorectarea la timp a tulburarilor de vorbire);

suprasolicitare, stari conflictuale, oboseala, fenomenul de bilingvism (obligarea copilului de a invata o limba straina inainte de a-si forma deprinderile necesare in limba materna etc).

Pornind de la tipologia si aspectele etiologice ale tulburarilor de limbaj pot fi facute urmatoarele consideratii psihopedagogice cu privire la persoana si personalitatea unui subiect logopat:

fragilitate si instabilitate la nivelul unor trasaturi ale personalitatii, datorate interventiei unor factori perturbatori in relatiile cu stimulii externi care determina inertie in comunicare, teama de a pronunta cuvinte, manifestari comportamentale anormale, rigiditate, izolare etc.;

in functie de particularitatile temperamentale, varsta, educatia si dezvoltarea mintala a logopatului, tulburarile de limbaj pot provoca si stari de excitatie psihomotorie manifestate prin agitatii permanente; in alte situatii putem intalni tulburari afectiv-emotionale si volitive care pot culmina cu stari de depresie prelungite;

la persoanele cu tulburari de vorbire pot fi identificate contradictii in rezolvarea problemelor si in studierea modalitatilor de actiune mintala si practica; atunci cand aceste stari se prelungesc si devin cronice, apar stari conflictuale interne care influenteaza negativ formarea caracterului si dezvoltarea normala a proceselor psihice;

tulburarile de limbaj pot constitui un factor stresant atunci cand deficientul nu gaseste intelegerea necesara fata de situatia sa la cei din jur sau cand nu intrevede perspectiva corectarii si recuperarii acestor tulburari; in asemenea situatii, subiectul traieste stari de disconfort, nesiguranta in vorbire sau alte activitati, surmenaj fizic si intelectual, pe fondul carora se pot instala complexe de inferioritate, anxietate, izolare de cei din jur, reactii nevrotice; in cazul deficientilor de intelect, tulburarile de limbaj pot determina accentuarea tulburarilor psihice si de comportament ca urmare a deficitului functiilor de cunoastere si de exprimare, a imaturitatii afective, a cresterii sugestibilitatii, impulsivitatii si rigiditatii psihomotorii, impiedicand semnificativ aprecierea corecta si adecvata a situatiilor de viata cu efecte imediate in comportamentele adaptive la stimulii din ambianta;

atunci cand tulburarile de limbaj apar pe fondul altor deficiente, cum sunt cele senzoriale sau fizice, tulburarile personalitatii, deja existente, in mai toate cazurile se accentueaza; la deficientii de auz si de vedere, tulburarile de vorbire creeaza probleme suplimentare in procesul de integrare sociala, din cauza absentei sau slabei intelegeri a vorbirii (in cazul deficientilor de auz) sau rolului compensator al cuvantului in structurarea reprezentarilor (la deficientii de vedere), in ambele situatii existand riscul reducerii relatiilor sociale, date fiind dificultatile de comunicare si intelegere a mesajului intre interlocutori; in situatiile obisnuite de viata fiecare persoana foloseste un stil propriu de exprimare orala si scrisa, cu anumite particularitati strans legate de nivelul si gradul sau de cultura; la persoanele cu tulburari de limbaj, chiar si atunci cand poseda un nivel de cultura avansat, se observa o anumita retinere in a-si prezenta ideile, gandurile in raport cu posibilitatile pe care le au, un argument in plus pentru prevenirea si corectarea acestor tipuri de tulburari.

3.5. Tulburarile de comunicare si relationare. Autismul

Experienta practica a identificat o categorie aparte de copii care prezinta dificultati de comunicare si relationare cu cei din jur, asociate sau nu cu deficiente de intelect, avand relevanta in desfasurarea normala a activitatilor educative si de socializare a acestor copii, mai ales in primii ani de viata. Termenul de autism infantil precoce a fost lansat de Leo Kanner in 1943 si definit de A.S. Reber ca un sindrom patologic, aparut in copilarie, caracterizat printr-o stare de instrainare/retragere, o lipsa de raspuns social si/sau interes fata de cei din jur, dificultati de comunicare si de limbaj, imposibilitatea de a dezvolta un atasament normal si existenta unor cai bizare de a raspunde la stimulii din mediul inconjurator. Majoritatea autorilor considera astazi autismul infantil Kanner ca fiind o manifestare precoce a schizofreniei.

in literatura de specialitate sunt facute o serie de diferentieri intre termenul de autism, descris de E. Bleuler, inca din 1911, si reluat ulterior de E. Minkowski, H. Ey si O. Binswanger, care considerau aceasta tulburare un simptom secundar al schizofreniei in care se observa o "predominanta' a vietii interioare si detasarea activa de lumea exterioara, si termenul de autism infantil definit anterior. De asemenea, trebuie facuta diferentierea intre sindromul autismului infantil si simptomul de autism care poate fi intalnit in mai multe tulburari psihopatice si care, in unele situatii, mai ales la copii, poate avea un caracter pasager (sa nu uitam ca literatura psihanalitica vorbeste chiar de parcurgerea fazei autistice, ca un moment important in conturarea personalitatii copilului). A. Maslow identifica un "autism agitat' in care subiectul incearca, in plan imaginativ, experiente care fie il terorizeaza, fie il aduc la extaz, si un "autism calm', de tip contemplativ, in care subiectul se complace intr-o situatie idilica prin iluzionare sau prin autoconsolare.

Cauzele care determina aparitia acestor tulburari nu sunt clar precizate, dar se presupune ca poate exista fie o predispozitie ereditara, fie un complex de factori care determina o serie de afectiuni la nivelul creierului. Se presupune si existenta unui determinism de natura psihogena, mai ales la copiii lipsiti de confortul afectiv in primii ani de viata, ca o reactie la atitudinea si comportamentul parintilor fata de nevoile lor. De asemenea, literatura de specialitate mentioneaza in explicarea autismului si asa-numita teorie comportamentala, care considera ca acest sindrom comportamental ce influenteaza toate sferele personalitatii subiectului (afectiva, cognitiva, actionala, volitiva, motivationala, limbajul etc.) apare ca urmare a unui sir de comportamente invatate si care se formeaza in urma unor serii de recompense si situatii, aparent intamplatoare. Cercetarile efectuate nu permit o departajare clara intre originea organica si cea psihogena a autismului, ambele fiind valabile datorita imposibilitatii de diferentiere in perioada primilor ani de viata intre componenta somatica si cea psihica. Cert este ca, pentru o buna dezvoltare a functiilor cognitive si a capacitatii de relationare cu cei din jur, copilul trebuie sa fie stimulat si sa exerseze o diversitate de experiente senzorio-afective cu adultul, si in special cu mama.

Din punct de vedere clinic se pot desprinde urmatoarele caracteristici ale copilului autist:

perturbarea relatiilor cu mediul inconjurator; nu stabileste contact vizual, nu se lasa luat in brate; absenta contactelor afective (inclusiv cu mama, pe care o evita sau o ignora), absenta concordantei afectelor (copilul zambeste spontan, fara sa transmita nimic sau afiseaza un zambet rece);

preferinta mai mare pentru stimulii tactili si olfactivi decat pentru stimulii vizuali si auditivi, atentie deosebita pentru mediul neanimat, absenta fricii in fata pericolelor reale, interes obsesiv pentru stimuli identici si imuabili;

lipsa identitatii personale ; nu se identifica pe sine ; tendinta de izolare, absenta jocului autentic ; preocupat cu jocuri ciudate, activitati stereotipe, rituale ; lipsa de inhibitie in comportamentul general;

miscari ritmice de pendulare a capului, rotirea in jurul axei proprii, stari de anxietate extrema, aparent ilogica; control corporal scazut in contexte specifice ;

deficiente in vorbire, vorbire intarziata, stereotipii verbale, ecolalie, repetarea unor vocale sau consoane in pronuntarea unui cuvant, utilizarea frecventa a substantivelor, numelor proprii, imperativelor si evitarea folosirii pronumelor sau utilizarea inversiunii pronominale din cauza confuziei dintre Eu si non-Eu;

intarziere in dezvoltarea psihica, rigiditate in gandire si actiune ; coeficientul de inteligenta la limita sau usor sub medie (dificultate in apreciere datorata dezinteresului la examenul psihologic si contactului scazut cu cei din jur), evidentierea unor "insule de inteligenta' la executarea unor sarcini sau activitati, incapacitate de generalizare a cunostintelor invatate, dificultate in perceperea secventialitatii, dificultati specifice in rezolvarea de probleme;

rezistenta patologica la schimbare, exprimarea puternica si sustinuta a unor manierisme (ca moduri de comportare, si nu ca ticuri), rezistenta la orice invatare, atasament anormal fata de unele obiecte.

in anul 1961, Creak prezinta noua puncte definitorii in diagnosticarea autismului:

existenta unor bariere accentuate si constante in relatiile emotionale cu cei din jur;

aparenta lipsa de vointa in structurarea propriei identitati;

preocupare patologica fata de anumite obiecte sau caracteristici ale acestora, dar fara preocupare fata de functionalitatea lor;

rezistenta accentuata la schimbarile mediului sau de viata si preocupare exagerata pentru refacerea si conservarea caracteristicilor initiale ale mediului respectiv;

experienta perceptuala anormala (fara existenta unor tulburari de natura organica);

anxietate acuta, excesiva si aparent ilogica;

vorbirea poate fi pierduta sau neinsusita sau poate degenera pana la un nivel specific copilului mic;

evidentierea unor distorsiuni in modelele de mobilitate care i-au fost oferite;

evidentierea unor "insule' de functii intelectuale normale, aparent normale sau exceptionale, pe un fundal de retardare mintala.

Cu toate acestea, diagnosticul autismului infantil este foarte dificil de stabilit, in fixarea lui fiind interesate si simptome specifice altor categorii patologice (deficitul de intelect, mutismul, tulburari de auz, schizofrenia infantila etc). Kanner considera ca acesti copii prezinta o incapacitate innascuta de a nu fi in masura sa stabileasca relatii afective cu cei din jur.

in concluzie, se poate spune ca problematica autismului se refera la dificultatea copilului de a comunica si de a parcurge in mod firesc amplul proces de socializare. in acest sens, H. Hartman afirma ca principala dificultate a copilului cu autism consta in a reactiona corespunzator fata de persoanele si obiectele din jur, respectiv, de a-si pune in concordanta dorintele sale cu situatia de moment. De asemenea, la autisti alterneaza comportamentele tandre cu cele agresive sau autoagresive, cu treceri bruste de la o stare la alta, de regula neadecvate (de exemplu, cand cineva din jurul sau se accidenteaza sau este ranit, copilul autist reactioneaza prin rasete). Data fiind imposibilitatea de a anticipa reactiile si comportamentul unui copil autist, interventia psihopedagogica de recuperare, educare si instruire devine foarte dificila, iar alcatuirea prognosticului evolutiei sale este dependenta de contextul relational si de disponibilitatea terapeutului in identificarea unor alternative de comunicare cu copilul autist (dintre cele mai neobisnuite, de exemplu folosirea calculatorului, a unor sunete aparent lipsite de sens, a unor asocieri cromatice aparent bizare, a unor miscari aparent lipsite de semnificatie etc., care reusesc sa sparga barierele impuse de specificul lumii interioare a autistului), altele decat modalitatile obisnuite pe care le utilizam in relatiile cu copiii normali.

Bibliografie selectiva

Arcan, P.; Ciumageanu, D., Copilul deficient mintal, Editura Facla, Timisoara, 1980. Baciu, CC, Aparatul locomotor, Editura Medicala, Bucuresti, 1981.

Cosmovici, A. (coord.), Metode pentru cunoasterea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972.

Damaschin, D., Defectologie, teoria si practica compensatiei deficientilor de vedere, Editura

Stiintifica, Bucuresti, 1978. De Meur, A.; Staes, L., Psychomotricite, education et reeducation. Niveaux maternei et

primaire Editions de Boeck, Bruxelles, 1981.

Dumitru, D., Ghid de recuperare functionala, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1981. Ghergut, A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinte speciale. Strategii de educatie integrata,

Editura Polirom, Iasi, 2001.

TRATAT DE ASISTENTA SOCIALA

Ghergut, A.; Cozma, T., Introducere in problematica educatiei integrate, Editura Spiru Haret, Iasi, 2000.

Ghergut, A.; Neamtu, C, Psihopedagogie speciala, Editura Polirom, Iasi, 2000.

Holban, L, Cunoasterea elevului. O sinteza a metodelor, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978.

Jordan, R.; Powell, S., Understanding and Teaching Children with Autism, John Wiley & Sons, Chichester, 1995.

Legrand, L., Pedagogie fonctionnelle pour l'ecole elementaire nouvelle, voi. 1, Paris, 1974. Mircea, S., Educarea copiilor cu vedere slaba. Ambliopi, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981.

Mititiuc, I., Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburari de limbaj, Editura Ankarom, Iasi, 1996.

Paunescu, C, Deficienta mintala si organizarea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.

Paunescu, C, Deficienta mintala si procesul invatarii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976a.

Paunescu, C, Introducere in logopedie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976b.

Paunescu, C.; Musu, I., Psihopedagogie speciala integrata. Handicapul mintal. Handicapul intelectual, Pro Humanitate, Bucuresti, 1997.

Paunescu, C.; Musu, I., Recuperarea medico-pedagogica a copilului handicapat mintal, Editura Medicala, Bucuresti, 1990.