BAZELE TEHNICII ARUNCARILOR

BAZELE TEHNICII ARUNCARILOR

Aruncarile sunt actiuni motrice stilizate, de proiectare prin aer a unui obiect special conceput (greutate, disc, sulita, ciocan, minge de oina), la o distanta cat mai mare, in concordanta cu prevederile regulamentului de desfasurare al acestora.

Valoarea rezultatelor in probele de aruncari depinde de:

nivelul calitatilor motrice dominante: forta maxima, forta exploziva, viteza de executie si capacitate de accelerare;

gradul de coordonare tehnica, care sa asigure un angajament maxim de forte, in minimum de timp;

        - structura somatica, exprimata prin robustete, bazata pe talie si greutate mare, iar pentru disc si sulita si anvergura bratelor.

Prezentam in continuare, in tabelul 15.1., parametrii somatici orientativi pentru probele de aruncari.

 Tabelul nr. 15.1.

Dupa modalitatile de aplicare ale fortelor de aruncare asupra obiectului aruncarii, distingem trei tipuri de actiuni specifice acestora:

tip impingere (greutate);

tip azvarlire (minge de oina si sulita);

tip lansare (disc si ciocan).

1. Fazele aruncarilor

Analiza tehnicii probelor de aruncari evidentiaza, din punct de vedere didactic, succesiunea distincta a patru faze:   

       - faza pregatitoare a aruncarii;

faza de elan;

faza efortului final;

faza de incheiere a aruncarii.

In functie de importanta acestor faze asupra rezultatului aruncarii, specialistii probelor de aruncari stabilesc, in ordine, urmatoarea prioritate: faza efortului final, faza de elan, faza pregatitoare si faza de incheiere.

Faza pregatitoare

Urmareste aducerea obiectului de aruncat intr-o pozitie initiala de pornire, care sa asigure un traseu biomecanic cat mai lung si mai adecvat tipului de aruncare.

Ea se identifica cu pozitia initiala de angajare a efortului, cu tinerea obiectului (priza) si cu miscarile preliminare de pregatire ale elanului.

1.2. Faza de elan

Importanta acestei faze rezulta, in mod semnificativ, din diferentele ce se inregistreaza intre rezultatele aruncarilor care se executa de pe loc si a celor cu un elan corect. Aceste diferente sunt:

la aruncarea greutatii: 1,5-2 metri;

la aruncarea discului: 8,0-10 metri;

la aruncarea sulitei: 20-26 metri;

la aruncarea ciocanului: 14-16 metri.

In cadrul fazei de elan, aruncatorii vor urmari:    

        - asigurarea unei accelerari optime a intregului sistem atlet-obiect de aruncat, in stansa legatura cu tipul de aruncare si cu pregatirea aruncatorului;

       depasirea obiectului de aruncat, cu picioarele si trunchiul, in vederea obtinerii unei pretensionari musculare optime, pentru cresterea actiunii fortelor implicate;

        pregatirea efortului final.

In functie de specificul fiecarei probe, distingem urmatoarele tipuri de elan:

        -  elan sub forma de saltare (greutate);

        -  elan sub forma de alergare (oina, sulita);

        -  elan sub forma de pirueta (disc, ciocan, greutate).

1.3. Faza efortului final

Urmareste accelerarea exploziva a grupelor musculare ce actioneaza nemijlocit asupra obiectului, precum si a obiectului insusi, prin compunerea vitezei dobandite in faza de elan, cu o noua viteza pe care o va imprima aruncatorul in aceasta faza.

Ca urmare a blocarii maselor musculare ale trenului inferior se va produce un transfer de energie asupra trunchiului, ceea ce va duce la amplificarea accelerarii acestuia spre directia de aruncare. In ultima parte a efortului final, se produce accelerarea grupelor musculare mai mici, cu contractii mai rapide, ce actioneaza nemijlocit asupra obiectului, imprimandu-i o viteza initiala de lansare cat mai ridicata.

Efortul final propriu-zis incepe din pozitii specifice fiecarui tip de aruncare, prin trecerea rapida a greutatii de pe piciorul din spate (dreptul) pe piciorul din fata (stangul). Acesta, blocand miscarea de inaintare, se indoaie usor, urmand a se intinde brusc in timpul efortului final de aruncare.

Caracteristica tuturor aruncarilor in faza efortului final este ducerea soldului inainte (de pe partea aruncarii), miscare specifica prin care rotatia bazinului anticipeaza rotatia umerilor. In ultima parte a efortului final, planul frontal al umerilor se suprapune peste cel al bazinului si chiar il depaseste, ca urmare a rasucirii lor spre directia de aruncare.

1.4. Faza de incheiere

Contribuie la amortizarea si oprirea miscarii corpului spre directia de lansare, pentru a evita depasirea spatiului de aruncare. Restabilirea corpului prin desprinderea picioarelor de pe sol este indicata numai dupa ce obiectul a parasit mana aruncatorului. Daca in momentul premergator eliberarii obiectului lipseste sprijinul pe sol, valorificarea integrala a fortelor ce compun efortul final devine imposibila.

Miscarile de restabilire ale corpului dupa aruncare se realizeaza, in functie de tipul de aruncare si de viteza de executie a acesteia, prin schimbarea, mai mult sau mai putin activa, a picioarelor (greutate, disc, ciocan), sau prin efectuarea unui pas mai lung, urmat de unul foarte scurt (sulita).

Mentionam faptul ca faza de incheiere se realizeaza printr-o mare varietate de stiluri personale adaptate la particularitatile aruncarilor si ale aruncatorilor.

 2. Factorii care determina lungimea aruncarilor

 La toate probele de aruncari, obiectul este proiectat in aer pe o traiectorie asemanatoare unei parabole, la care, din cauza rezistentei aerului si a fortei de gravitatie, partea finala, descendenta, este mai scurta si mai inclinata.

Lungimea aruncarilor este data de ecuatia:

L = cos

in care:    Vo = viteza de lansare;         α = unghiul de lansare;

       h = inaltimea de lansare;       g = acceleratia gravitationala.

Din aceasta ecuatie, care omite rezistenta aerului (considerindu-se ca este aproximativ aceeasi pentru toti aruncatorii participanti intr-o competitie), reiese clar ponderea diferentiata a trei factori: viteza de lansare (prin valoarea ei la patrat), unghiul de lansare si inaltimea de lansare.