AFACEREA, INTREPRINDEREA ECONOMICA SI FINANTELE

AFACEREA, INTREPRINDEREA ECONOMICA SI FINANTELE

Introducere

Organizarea firmelor. Forme alternative de afaceri

Obiectivele economice ale firmei

Nevoia de capital a firme

1.1 Introducere

Stiinta economica reprezinta ansamblul coerent de notiuni, idei, teorii si doctrine, de reflectari specializate in planul gandirii ale actelor si faptelor economice, de judecati de valoare asupra acestora, precum si de tehnici, metode si de procedee de masurare, reflectare, evaluare, gestionare si stimulare a activitatilor economice. Stiinta economica se constituie intr-un sistem de stiinte economice autonome, cu relatii de interdependenta si determinare procesuala intre componente. Principalele ramuri ale stiintei economice sunt: economia politica - stiinta teoretica economica fundamentala, macroeconomia, microeconomia, economia mondiala, istoria gandirii economice, finantele, contabilitate, statistica economica, cibernetica economica, marketing, management, geografia economica, analiza economico-financiara.

Activitatea economica reprezinta determinanta esentiala a fenomenului economic si se defineste in acceptiune generica, drept procesul complex constituit din totalitatea faptelor, actelor, comportamentelor si deciziilor agentilor economici cu privire la utilizarea capitalului si a resurselor specifice, in vederea producerii, repartitiei si consumului de bunuri si servicii. Din perspectiva sistemica activitatea economica se distinge ca rezultanta activa a exploatarii factorilor de productie de catre o entitate economica, cu ratiunea finala de a obtine de profit.

Intreprinderea reprezinta o entitate economica, rezultata din actiunea agentilor intreprinzatori asupra unui ansamblu determinat de factori de productie. Activitatea intreprinderilor economice se desfasoara intr-un mediu complex, rezultat al cinci universuri distincte1, respectiv universul economic, universul financiar, universul social, universul politic si universul public.

Proiectiile activitatii economice in fiecare din aceste universuri determina dinamic functiile principale ale intreprinderii economice, respectiv :

functia economica

functia financiara

functia sociala

functia publica

functia politica

Functia economica reprezinta functia fundamentala a intreprinderii si se refera la capacitatea firmei de a genera productie sau servicii in cadrul ciclului de exploatare a factorilor de productie (capital, munca, alti neofactori), pentru obtinerea de profit in scopul sustinerii activitatii economice. Rezultatul exercitarii acestei functiuni este reprezentat de plusvaloare si profit.

Functia financiara este indeplinita de sistemul financiar al intreprinderii si are ca obiect formarea, alocarea, repartitia si gestionarea resurselor financiare ale firmelor. Aceasta functiune va fi studiata detaliat pe parcursul cursului.

Functia sociala cuprinde efectele micro si macroeconomice asupra planului social extern intreprinderii cu privire la atragerea, repartizarea, specializarea si exploatarea fortei de munca ca factor de productie. Evolutia acestei functiuni are implicatii importante asupra specializarii fortei de munca si asupra somajului ca fenomen social.

Functia publica se realizeaza de catre intreprindere pe baza relatiei permanente de interdependenta cu sectorul public ca si componenta a mediului extern al firmelor, in special din perspectiva lucrului cu statul si institutiile publice. Are ca efect ansamblul drepturilor si obligatiilor privind fiintarea si realizarea obiectului de activitate intr-un areal economic determinat, prestarea de servicii publice etc.

Functia politica este determinata de integrarea geopolitica a intreprinderii, de influenta reciproca fata de politica comerciala si financiara a statului, de locul in fluxul comercial al marfurilor si serviciilor, de fenomenele de integrare si globalizare, ca elemente structurale ale sistemului economiei nationale.

Dupa cum am specificat mai sus, functia financiara a intreprinderii reprezinta obiectul de studiu al stiintei finante.

Finantele intreprinderii reprezinta ramura stiintei economice, domeniu al stiintei financiare, care are ca principal obiect de studiu totalitatea raporturilor si fenomenelor privind formarea, repartizarea, gestionarea si alocarea resurselor financiare ale intreprinderilor.

Subsistemul finantelor intreprinderii reprezinta o componenta al sistemului microeconomic si indeplineste la nivelul intreprinderii urmatoarele functiuni:

functia de formare si atragere a resurselor financiare;

functia de gestionare a resurselor financiare;

functia de control;

functia de repartitie - alocare;

functia de analiza si fundamentare a deciziei;

functia de planificare.

Functia de formare a resurselor financiare se realizeaza prin identificarea si atragerea de fonduri banesti necesare satisfacerii diferitelor nevoi ale intreprinderii, fie din surse externe (prin aportul asociatilor sau subscrierea actionarilor, prin creditare sau subventii), fie din surse interne (autofinantare).

Functia de gestionare a resurselor financiare cuprinde ansamblul activitatilor specifice practicii financiare, metodele, mijloacele si tehnicile utilizate de intreprindere prin structurile specializate pentru administrarea resurselor financiare proprii.

Functia de control se exercita la nivel decizional printr-o latura constatativa si una corectiva. Controlul nu trebuie sa se rezume la cuantificarea aspectelor pozitive sau negative ci sa ofere solutii de permanentizare a starilor pozitive si de inlaturare a starilor negative. Controlul poate fi intern - organizat la nivel intreprindere ca si componenta a managementului sau extern - din partea statului, a actionarilor, a creditorilor sau a partenerilor.

Functia de repartitie se refera la alocarea resurselor financiare si se concretizeaza in retribuirea factorilor de productie consumati, restituirea imprumuturilor, formarea rezervelor si repartizarea profitului, achitarea obligatiilor intreprinderii si retribuirea investitorilor.

Functia de analiza si fundamentare a deciziilor este o functie derivata, conexa procesului managerial al intreprinderii, sistemul financiar oferind singura reprezentare cuantificabila valoric in care valoarea efectelor patrimoniale se exprima sub forma valorii financiare. Deciziile sunt adoptate in conditii de risc si incertitudine, procesele de analiza, diagnostic, planificare si evaluare fiind indispensabile pentru formarea unui tablou complet al efectelor pe termen scurt si lung asupra rezultatelor activitatii economice.

Functia de planificare se refera la ansamblul previziunilor privind realizarea functiunii financiare, expresie a reprezentarii necesitatilor de dezvoltare a afacerii. Planul financiar este determinat de planul de dezvoltare al intreprinderii, de politicile si strategiile privind finantarea, creditarea, investitiile, de realizarea bugetarii etc.

Functiunea financiara este determinata de ansamblul functiilor exercitate de sistemul financiar in activitatea economica a intreprinderii si are ca obiectiv principal maximizarea profitului pe baza adoptarii deciziilor financiare cele mai eficiente.

Functiunea financiara reprezinta obiectul politicii financiare. Relatia dintre politica financiara si functiunea financiara a intreprinderii este o relatie de interconditionare. Politica financiara cuprinde ansamblul de comportamente, atitudini si teorii care fundamenteaza procesul de adoptare a deciziilor financiare de catre un agent economic in scop asigurarii rentabilitatii intreprinderii.

Din aceasta perspectiva, functiunea financiara reprezinta un instrument de realizare a obiectivelor politicii financiare, un ansamblu de procese si demersuri teoretice si practice, adoptate in activitatea financiara in vederea asigurarii performantei firmei.

In sfera responsabilitatii functiunii financiare a intreprinderii sunt cuprinse demersurile intreprinse de firma pentru adoptarea deciziilor financiare. Deciziile financiare pot fi clasificate in trei mari categorii:

decizii de finantare-creditare;

decizii de repartizare a profitului;

decizii privind investitiile

Functiunea financiara implica din perspectiva tehnic-determinista, un domeniu operational si un domeniu functional 2.

Domeniul operational al functiunii financiare cuprinde procesele specializate de adoptare a deciziilor financiare cu privire la formarea, repartizarea, gestionarea si alocarea resurselor financiare ale intreprinderii. Din perspectiva manageriala domeniul operational cuprinde ansamblul tuturor activitatilor cu efect direct asupra resurselor financiare (operatiuni curente de incasari si plati, emiterea de actiuni, obligatiuni sau titluri de valoare, contractarea de imprumuturi, stingerea obligatiilor fata de terti etc.)

Domeniul functional specific functiunii financiare a intreprinderii cuprinde ansamblul activitatilor conexe fenomenului decizional cu legatura sau influenta asupra rezultatelor financiare ale intreprinderii. Din perspectiva manageriala domeniul functional cuprinde ansamblul tuturor activitatilor cu efect indirect asupra resurselor financiare (contabilitatea financiara, contabilitatea de gestiune, activitatea de inventariere a patrimoniului etc.).

Pe verticala, functiunea financiara se realizeaza diferentiat pe trei niveluri:

nivelul de varf, pozitie din care sunt adoptate deciziile strategice de catre intreprinzatori, respectiv de catre investitori, asociati, actionari, creditori, referitoare la obiectivele majore pe termen scurt si lung, la selectarea si exploatarea directa sau speculativa a oportunitatilor de afaceri, la distributia profitului, avizarea planurilor de afaceri si de investitii etc.;

nivelul de mijloc , unde sunt adoptate deciziile tactice necesare indeplinirii obiectului de activitate subordonat, in conformitate cu obiectivele precizate de catre nivelul de varf;

nivelul de baza , unde sunt realizate functional deciziile strategice si tactice adoptate de catre nivelurile superioare; din aceasta pozitie sunt emise deciziile operationale de catre compartimentele specializate - deciziile operationale sunt decizii de conformitate.

Practic existenta distincta a celor trei niveluri poate fi regasita doar in firmele internationale sau de natura holdingurilor, institutii in intreprinderile economice sunt multiple si diferentiate acestea reprezentand doar componente distincte ale unui sistem cu o politica si strategie unica. In intreprinderile specializate functiunea financiara este realizata de compartimente de specialitate care ofera propuneri active si suport informational complet managerului pentru formularea politicilor financiare pe termen scurt sau lung si pentru adoptarea dinamica a deciziilor privind activitatea curenta.

Obiectul si cerintele functiunii financiare cu privire la planificare, executie, conducere, analiza si control sunt realizate prin activitatea financiar-contabila a intreprinderii. Activitatea financiar-contabila este organizata in compartimente distincte, dupa cum urmeaza:

compartimentul de previziune financiara - indeplineste atributiile legate de intocmirea si executia bugetelor de venituri si cheltuieli ale firmei, intocmeste planurile de afaceri, urmareste indeplinirea bugetelor si aplicarea corectiilor, analizeaza rezultatele obtinute si propune strategii financiare pe termen scurt si lung, propune planul de investitii, administreaza sursele de finantare etc.;

compartimentul de salarizare - asigura salarizarea personalului, decontarile cu bugetul statului, retinerea si virarea popririlor, imputarea pagubelor, intocmirea situatiilor privind obligatiile fiscale ale angajatorului si angajatilor, etc.;

compartimentul financiar - indeplineste atributiile specifice cu privire la platile in numerar si prin banca (jurnalele de casa si de banca), controlul valutelor, decontarile cu tertii (furnizori - clienti), evidenta formularelor cu regim special, urmarirea creantelor si a datoriilor, a avansurilor spre decontare si a sumelor de mandat etc. Acest compartiment are in componenta casieria unitatii care raspunde de intocmirea documentelor de plata - incasare si a registrului de casa, platile efective in numerar,(lei sau valuta), operatiunile cu banca etc.;

compartimentul de preturi si tarife - raspunde de calculul si recuperarea integrala a costurilor in elaborarea fundamentata a preturilor (tarifelor) practicate sau negociate, urmareste in colaborare cu compartimentul de marketing evolutia pietei si formularea strategiilor de pret si de produs, participa la negocierea contractelor etc.;

compartimentul contabilitate asigura tinerea evidentei contabile (contabilitate financiara si de gestiune) prin metode si procedee specifice, raspunde de evidenta operativa, intocmeste balanta lunara si bilantul intreprinderii, furnizeaza date contabile compartimentelor care fundamenteaza deciziile financiare;

compartimentul de analiza economico-financiara examineaza periodic echilibrul financiar, eficienta si rentabilitatea factorilor de productie si a investitiilor realizate, performanta activitatii si rezultatele obtinute, urmareste permanent evolutia indicatorilor economico-financiari specifici si propune masuri active pentru realizarea cu profit maximizat a politicii financiare a firmei;

compartimentul de control financiar intern asigura executarea sarcinilor privind controlul financiar preventiv si controlul financiar intern ulterior, analizeaza oportunitatea, eficienta, legalitatea si realitatea operatiunilor patrimoniale efectuate, aplica sanctiuni si propune solutii pentru inlaturarea deficientelor constatate.

Structura si dimensiunea compartimentelor este corelata cu dimensiunile si cerintele activitatii economice specifice firmelor. De regula, din motive de economicitate functiunile sunt cumulate la nivelul a cel mult doua compartimente, respectiv compartimentul financiar si compartimentul contabilitate.

1.2 Organizarea firmelor. Forme de afaceri

Tehnica afacerilor" a luat fiinta in timpul Renasterii italiene (sec. al XV-lea - XVI-lea) declansand cu aceasta ocazie, o veritabila "revolutie comerciala". Astfel, ganditorul italian Alberti Leon-Battista, umanist si arhitect (1404-1472), isi incepe tratatul sau Libri della famiglia (1433-1443) cu urmatoarele cuvinte: "acela care stie sa nu piarda timpul sau, stie practic, sa faca totul; oricine stie sa umple timpul sau, va avea tot ce va voi'. Timpul este un bun pretios si irecuperabil; din aceasta cauza se cuvine sa stim sa-l folosim in deplina cunostinta de cauza. Mentalitatea capitalista este prezenta fara indoiala la Alberti, el vazand in bani " ori radacina, ori momeala, ori hrana tuturor lucrurilor: ei sunt nervul tuturor profesiunilor".

Rationalizare, prevedere si calcul, separarea economiei familiale de intreprindere, contabilitate rationala si organizare rationala a intreprinderii sunt cuvintele cheie ale intreprinderii capitaliste. Aceasta se naste lent, incepand cu secolele al XV-lea si al XVI-lea, si primeste o justificare morala deplina de aici inainte.

In acest demers, se remarca Luther Martin, reformator religios (1483-1546), care a pus bazele unei mentalitati economice si etice, pe care Calvin (1509-1564), reformator religios si scriitor francez, a instaurat-o in mod mai sistematic.

Aportul celor doi reformatori a fost potentat de sprijinul acordat de catre statele occidentale (in special Olanda, Spania si Anglia) dezvoltarii lumii afacerilor, creandu-se astfel economia mondiala capitalista intre 1450-1750, ca o solutie pentru criza feudalismului. In istorie, primele "firme" mari au fost proprietatile agricole ale patricienilor Imperiului Roman, in perioada de descompunere a acestuia. Primele firme capitaliste, care le-au prefigurat pe cele actuale, au fost doua companii olandeze, in perioada cand olandezii detineau hegemonia in lumea occidentala: Compania pentru Indiile de Est (in original, Vereenigde Oost-Indische Compagnie sau VOC), fondata in anul 1602, care a fost un model de companie de comert capitalista, partial o intreprindere speculativa, partial o investitie pe termen lung, partial un colonizator si Compania pentru Indiile de Vest, fondata in 1621 si care a fost o "combinatie beligeranta de comert si religie".

Lumea afacerilor este extrem de diversa. Aceasta diversitate este strans legata de interesele care ii anima pe oameni in viata sociala, de nevoile (trebuintele) acestora. Deci, omul cu cunostintele si mentalitatile sale a fost sufletul si motorul economiei capitaliste. Individul, el insusi o structura complexa, a fost nevoit, in decursul istoriei, sa adere la o serie de structuri organizatorice (familie, clan, structuri sociale, economice si administrative), tocmai pentru a-si conserva si fortifica propria structura. Rezultatul participarii la aceste structuri este, sau ar trebui sa fie, in definitiv, o crestere a bunastarii individuale.

Cea mai profitabila participare la structuri organizatorice este, fara indoiala, participarea la structura economica. Aceasta din urma este reprezentata, in general, de organizatia economica (afacere sau firma), cu scop de obtinere de profit, impusa ca atare de indivizi interesati.

Afacerea este definita ca fiind efortul organizat al indivizilor de a produce si a vinde, pentru profit, bunuri si servicii care satisfac nevoile sociale. In economia de piata, afacerii ii este caracteristica concurenta economica, respectiv o rivalitate dintre afaceri pentru a castiga si vinde unor clienti potentiali. Concurenta presupune:

(1) prezenta unui numar mare de cumparatori si vanzatori independenti care sa opereze pe piata pentru orice produs sau resursa;

(2) libertatea cumparatorului si a vanzatorului de a intra sau a iesi de pe o anumita piata.

Indiferent de marimea si forma de organizare, pentru orice tip de afacere exista reguli si constrangeri comune:

pentru a produce trebuie utilizati factori de productie care nu sunt in cantitati nelimitate si nici gratuiti, din aceasta cauza impunandu-se cu prioritate consumul rational al acestora;

- pentru a supravietui si a se dezvolta, afacerea trebuie sa fie rentabila, ceea ce impune un management modern si o adaptare permanenta la climatul economic si social inconjurator.

Marea diversitate a afacerilor solicita clasificarea acestora in functie de unele criterii precum: structura legala, profilul de activitate sau marimea afacerii. In functie de structura legala, afacerile sunt grupate in trei mari forme:

(1) antreprenoriat (intreprinzator individual);

(2) parteneriat (asociere);

(3) societate pe actiuni (corporatie).

Antreprenorul este o persoana care isi risca timpul, efortul si banii, la inceputul si pe parcursul unei afaceri, distingandu-se prin urmatoarele caracteristici definitorii:

1) organizeaza productia, combinand in mod eficient resursele materiale, umane, financiare si informationale, pentru producerea bunurilor si serviciilor;

(2) conduce personal afacerea;

(3) isi asuma riscuri pe banii proprii si pe seama capitalului sau financiar sau al altora, cumpara factori de productie pentru producerea bunurilor si serviciilor, in speranta ca va obtine profit.

Elementele de risc il disting pe antreprenor atat de lucratorul obisnuit (angajat), care nu are ce pierde, cat si de celelalte afaceri, in care exista posibilitatea dispersarii riscului asupra actionarilor (asociatilor), proportional cu aportul acestora la capitalul social al firmei.

Caracteristica principala a antreprenorului este inovatia, inlesnita de mobilitatea sa mare intr-un mediu concurential. Ca urmare, antreprenorul cauta mereu schimbarea, ii raspunde si o exploateaza ca pe o ocazie.

Avantajele organizarii afacerii sub forma antreprenoriala consta in:

(1) usurinta si costurile reduse pentru constituire si dezvoltare;

(2) retinerea integrala a profiturilor;

(3) posibile avantaje fiscale (o impozitare mai redusa).

Dezavantajele antreprenoriatului se refera la:

(a) obligatii nelimitate;

(b) capacitate limitata de a recurge la finantare prin imprumut;

(c) nu beneficiaza de avantajele specializarii in gestiunea afacerii.

Parteneriatul reprezinta organizarea afacerii prin asocierea a doua sau mai multor persoane, care actioneaza ca si coproprietari pentru obtinerea de profit. Parteneriatul poate fi general, atunci cand partenerii (asociatii) au raspundere nelimitata pentru toate obligatiile rezultate in legatura cu afacerea, sau limitat, atunci cand raspunderea este limitata (asociatii sunt obligati numai la plata partilor sociale), iar obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social.

In primul caz, modul concret de organizare a afacerilor la noi in tara este societatea in nume colectiv (S.N.C.) si societatea in comandita simpla (S.C.S.), iar in al doilea caz, este vorba de societatea cu raspundere limitata (S.R.L.).

Principalul avantaj al parteneriatului consta in usurinta, relativ mare, de formare a unui astfel de parteneriat (de constituire a uneia din tipurile de societate amintite). In schimb, parteneriatul prezinta si dezavantaje, respectiv: raspundere nelimitata, in cazul neperformantei societatii exista dificultati in transferarea proprietatii, acest din urma dezavantaj atragand dupa sine un altul, cel al dificultatii intampinate de astfel de societati in atragerea unor sume mai mari de capital.

Societatea pe actiuni sau corporatia este o entitate distincta si separata de indivizii care sunt proprietarii acesteia. Contributia baneasca la infiintarea societatii pe actiuni se numeste capital social si este impartit in mai multe actiuni; proprietarii societatii pe actiuni se numesc actionari. Principalele avantaje ale acestui tip de societate sunt:

(1) raspundere limitata (raspunderea actionarilor se limiteaza numai la investitia lor in actiuni);

(2) permanenta (existenta legala a unei astfel de societati nu este afectata daca actionarii vand sau nu actiunile lor);

(3) lichiditatea (usurinta relativa de a efectua modificari in ceea ce priveste proprietarii, prin vanzarea de actiuni intre persoane).

In functie de domeniul de activitate in care opereaza sau profilul firmei, exista firme in domeniul manufacturier sau industrial, in comert, in transporturi, in constructii, in agricultura. In functie de marimea afacerii, deosebim firme mici, mijlocii si mari, iar in functie de zona geografica in care actioneaza, distingem firme de interes local, firme de interes national si firme de interes international (asa-zisele multinationale). Asupra rationaliatii si eficientei afacerilor o importanta deosebita o are natura proprietatii acestora. Avand in vedere acest element, firmele se pot clasifica in:

(1) firme private care se caracterizeaza prin faptul ca patrimoniul lor apartine unei persoane sau unui grup de persoane;

(2) firme publice care au ca specific o autonomie pronuntata, cu toate ca proprietarul lor este statul;

(3) firma mixte cand statul devine unul din actionarii acestora.

Pentru toate formele de organizare ale afacerilor vom utiliza in continuare notiunea de firma sau intreprindere, prin care vom intelege o entitate care, prin folosirea factorilor de productie (pamant, munca, capital si cunostinte), in cadrul unui mediu social dat, urmareste obtinerea de profit, ca singura sansa de supravietuire si dezvoltare.

Caracteristica de baza a economiei de piata este situarea firmelor in prim-planul activitatii economice, pornind de la premisa ca, cu cat numarul de firme rentabile este mai mare, cu atat efectul pozitiv asupra economiei si asupra societatii va fi mai puternic. Concomitent cu respectare regulilor jocului, intr-o economie de piata este necesar a se lua in considerare multiplele interdependente dintre agentii economici, respectiv intre acestia si stat, ceea ce impune crearea unor legi, reglementari, decizii si actiuni care sa urmareasca buna functionare a economiei nationale in ansamblul sau. Aceasta, pentru ca, asa cum spunea Michel Didier, "in multe domenii interventia statului nu se opune dezvoltarii societatii de consum ci doar o insoteste si o face posibila".

In acest context, gradul de dezvoltare al unei economii nationale depinde in mod decisiv de capacitatea acesteia de a determina crearea si functionarea intr-un mediu prielnic a unui numar cat mai mare de firme in domenii de activitate diverse, care sa furnizeze produse si servicii de buna calitate la costuri si preturi reduse si in cantitati concordante cu cerintele pietei.

Firma, prin maniera in care isi desfasoara activitatea, are o relevanta socio-economica definitiva, contribuind, in functie de marimea si importanta ei, la dezvoltarea implicita a economiei nationale si la asigurarea prosperitatii si stabilitatii sociale.

Obiectivele economice ale firmei

Teoria clasica apreciaza ca firma trebuie sa opereze in asa fel incat sa-si maximizeze profiturile. Astfel, Hayek arata ca " singurul scop specific pe care firmele trebuie sa-l urmareasca este cel de a asigura venitul cel mai ridicat pe termen lung pentru capitalul sau". La randul sau, Milton Friedman arata ca " responsabilitatea sociala a afacerii este aceea de a-si utiliza rational resursele si de a se angaja in activitati menite sa-i creasca profiturile, atata timp cat sunt pastrate regulile jocului".

In afara maximizarii profitului, firmele mai sunt interesate si de alte obiective specifice, cum ar fi:

- maximizarea venitului pentru capitalul investit care, in plus fata de obiectivul maximizarii profitului, ia in considerare si riscul si stabilitatea pe termen lung;

- supravietuirea, care este considerat totusi un obiectiv insuficient deoarece actionarii nu vor fi atrasi de o firma care nu are si alta ambitie pe termen lung in afara supravietuirii;

- stabilitatea pe termen lung este un obiectiv similar cu cel al supravietuirii si la fel de nerealist;

- cresterea profiturilor si/sau activelor pare sa fie un obiectiv mai realist, care reflecta atitudinea managerilor in aceasta problema; totusi, nici acest obiectiv nu este pe deplin satisfacator din punctul de vedere al actionarilor, deoarece cresterea profiturilor si/sau a activelor, poate fi sustinuta prin cresterea finantarilor noi, ori este improbabil ca actionarii sa fie de acord cu un obiectiv care presupune emisiuni repetate de noi actiuni;

- satisfactia tuturor celor implicati intr-o firma: furnizorii de capital, angajatii, furnizorii de materii prime si materiale, clientii si managerii.

Cel mai complet obiectiv sustinut de teoria clasica pentru firma il reprezinta maximizarea avutiei actionarilor, in cadrul unui anumit numar de restrictii.

Prin avutia actionarilor se intelege valoarea prezenta a veniturilor viitoare asteptate de catre proprietarii (actionarii) firmei. Ea este masurata prin valoarea de piata a actiunilor comune detinute de actionari.

Teoria despre finantele afacerilor se bazeaza pe presupunerea ca firma trebuie sa urmareasca, deci, maximizarea averii actionarilor. In afara teoriei clasice, despre obiectivele firmei exista si teorii alternative care se pot clasifica in teorii manageriale si teorii comportamentale despre firma.

Teoriile manageriale presupun ca managerii incearca sa maximizeze anumite obiective, altele decat profiturile. Aici se includ urmatoarele modele:

- modelul maximizarii venitului din vanzari, propus de Baumol, bazat pe obiectivul primar al conducatorilor unei firme si anume acela de a maximiza veniturile din vanzari;

- modelul utilitatii manageriale, dezvoltat de O. Williamson, bazat pe libertatea managerilor de a hotari in firmele mari, caz in care actionarii nu-si exercita controlul direct asupra conducatorilor firmei;

- modelul cresterii, dezvoltat de R. Marris, subliniaza ca obiectiv principal al firmei cresterea acesteia.

Teoriile comportamentale considera ca managerii nu incearca sa maximizeze vreo variabila, in schimb sunt motivati de anumite obiective alternative. Aceste teorii se bazeaza pe o lucrare a lui H.A. Simon. Modelul lui Simon a fost completat de modelul lui Cyert si March in care firma a fost vazuta ca o coalitie a diferitelor interese de grup (manageri, actionari, angajati, stat si creditori). Literatura recenta despre teoria firmei vede intreprinderea ca pe o echipa ai caror membri actioneaza in favoarea propriilor interese, dar care isi dau seama ca bunastarea lor depinde de supravietuirea propriei echipei in competitia cu alte grupuri similare. Este vorba in acest caz de teoria intermedierii (agency theory). Firmele, ca si in cazul altor organizatii, sunt confruntate cu problemele agentului. Se vorbeste de relatiile sau legaturile intermedierii atunci cand una sau mai multe persoane (numite principali), angajeaza un tert (numit agent), sa indeplineasca un serviciu in numele principalilor.

Intr-o relatie de intermediere, autoritatea luarii deciziei este adesea delegata agentului de catre principali. In contextul finantelor, una sau mai multe relatii de intermediere sunt stabilite intre actionari si manageri, precum si intre actionari si creditori. Deoarece fiecare parte a tranzactiei (principalii si agentul) se presupune ca actioneaza in scopul maximizarii propriei utilitati (managerii sa-si asigure securitatea functiei, iar actionarii sa-si maximizeze avutia, spre exemplu), apare ineficienta. Aceasta ineficienta aparuta din cauza relatiilor de intermediere este numita problema intermedierii, care da nastere la anumite costuri ale intermedierii (agency costs).

Printre costuri ale intermedierii enumeram:

- cheltuielile necesare structurarii firmei in asa fel incat sa minimizeze inclinatiile conducatorilor de a intreprinde actiuni contrare intereselor actionarilor;

- cheltuielile impuse de urmarirea actiunilor conducatorilor, cum ar fi platile pentru auditarea performantelor conducerii si cheltuielile necesitate de auditul intern;

- cheltuieli obligatorii de a proteja proprietarii impotriva necinstei conducatorilor;

- costul de oportunitate al profiturilor pierdute rezultate din structurile organizationale complexe care previn conducerea sa raspunda rapid oportunitatilor.

Modelul intermediarului poate ajuta la explicarea faptului de ce, din cand in cand, actiunile financiare pe care le intreprinde firma nu sunt conforme cu actiunile ce ar trebui sa fie asteptate daca firma ar cauta sa maximizeze avutia actionarilor.

Pe langa obiectivul maximizarii avutiei actionarilor, firma mai are si o responsabilitate sociala, care se refera nu numai la proprii actionari si proprii salariati, ci si la clienti, comunitatea locala, mediul natural inconjurator etc. In plus, ea trebuie sa-si desfasoare activitatea respectand etica afacerilor, adica avand o atitudine corespunzatoare fata de salariati, actionari, clienti si comunitatea locala.

In acest context, o firma este menita:

1. sa faca profit pentru actionarii sai;

2. sa furnizeze clientilor produse si servicii;

3. sa asigure venituri pentru salariatii sai;

4. sa mareasca nivelul satisfactiei pentru cei implicati (actionari, salariati, clienti, comunitatea locala etc.).

In unele tari s-au intreprins studii in legatura cu obiectivele prioritare ale firmei, aflate in atentia conducatorilor acesteia. Astfel, in Marea Britanie, Pike & Co a dat publicitatii in 1988 rezultatele unui studiu bazat pe interviurile acordate prin posta de conducatorii unor mari firme in doua perioade de timp, 1980 si 1986. In ambele cercetari, directorii executivi financiari au fost solicitati, intre altele, sa indice, pe baza unei scale cu cinci puncte, importanta a cinci obiective financiare pentru firma lor, doua pe termen scurt si trei pe termen lung.

1.4 Nevoia de capital a firmei

Pentru realizarea obiectivelor lor, firmele au nevoie de toti factorii de productie cunoscuti, in proportii specifice. Orice activitate economica dusa in scopul obtinerii de profit este de neconceput in lipsa capitalului. Ca unul din cei patru factori de productie (includem aici pamantul, munca, capitalul si cunostintele), capitalul se refera la activele care sunt capabile sa genereze venit si care au fost ele insele produse (fabricate).

In teoria economica se vorbeste de capital fizic (aici sunt incluse masinile, utilajele si cladirile, fara a fi incluse insa materiile prime) si de capital financiar (banii utilizati pentru a obtine profit). Pe de alta parte, capitalul in calitate de factor de productie este reprezentat de capitalul real care se compune din capital fix (cladiri, echipamente de productie etc.) si capital circulant (care se consuma, spre deosebire de cel fix, in intregime in decursul unui singur ciclu de productie si trebuie inlocuit cu fiecare nou ciclu).

In practica economica exista si alte acceptiuni ale capitalului. Astfel, o prima acceptiune este aceea care considera capitalul ca fiind valoarea totala a activelor unei entitati minus obligatiile sau datoriile acesteia. O a doua acceptiune se refera la contributia baneasca a proprietarilor la o organizatie pentru a-i permite acesteia sa functioneze; astfel, capitalul social este suma furnizata pe calea emisiunii de catre o societate pe actiuni, iar capitalul de imprumut este suma obtinuta pe calea apelarii la datorii (credite bancare sau imprumut obligatar).

Daca avem in vedere ca proprietarii unei societati pe actiuni sunt proprietari nu numai ai capitalului social, ci si ai rezervelor constituite de societate, precum si ai profitului retinut (nedistribuit ca dividende), atunci despre toate acestea trebuie sa vorbim ca despre capitalul propriu al firmei sau al proprietarilor (actionarilor).

Momentele esentiale, in care firmele resimt nevoia de capital financiar, sunt:

la infiintarea unei firme (la inceperea unei afaceri) ;

pentru derularea normala a activitatii operationale (de exploatare);

la realizarea unor investitii;

pentru sustinerea unor activitati speculative.

Marimea nevoii de capital este diferita de la firma la firma, iar in cadrul aceleiasi firme ea depinde de momentul sau situatia in care aceasta se afla; daca, de exemplu, este intr-o perioada de crestere, nevoia de capital va fi mai mare decat intr-o perioada normala, datorita necesarului de fonduri suplimentare pentru sustinerea vanzarilor.

Lipsa capitalului la momentul oportun si in marimea necesara poate conduce nu numai la pierderea unor oportunitati in afaceri, dar si la periclitarea pozitiei pe piata sau chiar la faliment.

Rolul esential in acoperirea nevoilor de capital ale firmelor ii revine sistemului financiar, prin care intelegem totalitatea pietelor financiare si a institutiilor financiare. Acesta are o importanta cruciala in cadrul economiei de piata din urmatoarele considerente:

a) sistemul financiar furnizeaza un instrument eficace pentru a pune in contact ofertantii cu solicitantii de fonduri; el permite firmelor care au fonduri in exces sau firmelor care au nevoie de fonduri sa realizeze tranzactii rapide si ieftine cu aceste fonduri;

b) prin intermediul pietei secundare (bursei) se faciliteaza cumpararea si vanzarea valorilor mobiliare deja emise, ceea ce usureaza cresterea finantarii de catre firme (finantarea externa prin datorii sau prin aport de capital propriu);

c) datorita schimbarilor rapide ce au loc in cadrul sistemului financiar, se creeaza noi oportunitati pentru firmele cu acces la acest sistem; in permanenta apar noi institutii, tipuri de valori mobiliare si noi piete, ceea ce permite firmelor abile sa foloseasca noi surse sau noi valori mobiliare pentru cresterea capitalului;

d) valoarea unei firme este determinata pe pietele financiare (este vorba de societatile pe actiuni) in urma interactiunii ofertei cu cererea existenta pe piata financiara; aceasta interactiune este, evident, influentata atat de mediul economic extern firmei, cat si de strategiile si deciziile curente luate de conducerea firmei.

Valorile mobiliare sunt definite de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.), ca "instrumente negociabile evidentiate prin inscrisuri in cont, care confera proprietarilor lor drepturi patrimoniale asupra emitentului-drepturi de proprietate sau drepturi de creanta asupra acestuia conform legii si in conditiile specifice de emisiune a acestora. Valori mobiliare pot fi actiunile, obligatiunile, instrumentele financiare ale administratiei publice centrale si locale, precum si instrumentele financiare derivate sau orice alte instrumente financiare incadrate de C.N.V.M. in aceasta categorie." (Regulamentul nr.2/1996 privind informarea periodica si continua, realizata de emitentii de valori mobiliare, Monitorul Oficial nr. 92/1996).

Pietele financiare sunt instrumentele prin intermediul carora sunt cumparate, vandute sau tranzactionate activele financiare (formate din bani cash si valori mobiliare).

Institutiile financiare sau intermediarii financiari sunt cele care faciliteaza fluxul de fonduri intre cei ce economisesc si cei care au nevoie de aceste economii pentru a le investi. Printre institutiile financiare se numara: bancile comerciale, fondurile mutuale, fondurile de pensii, societatile de asigurari etc.

Bancile comerciale accepta depozite la vedere si la termen de la cei care doresc sa economiseasca sau sa investeasca in acest mod, iar fondurile obtinute pe aceasta cale le dau sub forma de credit persoanelor fizice, firmelor sau altor entitati. Ele sunt principalii furnizori de finantare pe termen scurt, dar dau imprumuturi si pe termen mijlociu si chiar lung.

Fondurile mutuale, ca si alte firme de investitii, colecteaza fondurile de la o multime de persoane (fizice si juridice) care economisesc si investesc aceste fonduri in diferite tipuri de active financiare, cum ar fi obligatiuni, actiuni, titluri de valoare de pe piata monetara, in functie de obiectivele fondului respectiv. Ele incearca sa obtina performante superioare prin intermediul diversificarii si al managementului investitional profesionist.

Fondurile de pensii (private) colecteaza contributiile salariatilor (si/sau angajatorilor) si investesc aceste fonduri in diferite tipuri de active financiare, cum ar fi valori mobiliare emise de firme, sau in active reale, cum ar fi imobile. Fondurile de pensii sunt adesea gestionate de catre banci si societati de asigurare de viata.

Societatile de asigurari primesc periodic o anumita suma sau o suma globala (cunoscuta ca prima) de la persoane fizice sau organizatii in schimbul intelegerii ca ele sa faca anumite plati prevazute in contractul de asigurare atunci cand survin evenimentele impotriva carora beneficiarii asigurarii s-au asigurat. Primele primite sunt utilizate la constituirea de rezerve necesare platii viitoare a unor despagubiri. Aceste rezerve sunt investite in diferite tipuri de active.

Pentru o racordare cat mai buna la sistemul financiar, fiecare firma trebuie sa dispuna de personal calificat in domeniul finantelor. In cadrul firmei, managerului financiar ii revine sarcina sa planifice, sa achizitioneze si sa utilizeze fondurile astfel incat sa maximizeze valoarea firmei. Aceasta sarcina poate fi dusa la bun sfarsit in moduri diferite, luand decizii in legatura cu surse alternative de finantare si utilizarea fondurilor obtinute. Pentru aceasta, managerul financiar desfasoara anumite activitati specifice care includ:

1. previziunea si planificarea financiara ca parte integranta si esentiala a previziunii si planificarii intregii activitati a firmei pentru a contura pozitia viitoare a firmei;

2. decizii majore privind investirea si finantarea.

In cadrul planificarii pe termen lung, managerul (directorul) financiar trebuie sa creasca valoarea capitalului ca suport al cresterii firmei. O firma de succes inregistreaza, in mod obisnuit, o anumita crestere a vanzarilor, ceea ce necesita o crestere a investitiilor in active imobilizate si in active circulante necesare producerii bunurilor si serviciilor. Directorul financiar trebuie sa determine rata optima de crestere a vanzarilor si, ca urmare, trebuie sa sprijine luarea deciziei pentru anumite investitii, precum si stabilirea tipurilor de fonduri ce vor fi folosite la finantarea acestor investitii. Deciziile ce trebuiesc luate este necesar sa raspunda la dileme de genul: utilizarea finantarii interne sau a celei externe, utilizarea imprumuturilor sau a capitalului propriu (emisiune da noi actiuni), utilizarea finantarii pe termen lung sau a finantarii pe termen scurt.

3. coordonare si control

Toate deciziile legate de afaceri au implicatii financiare si din aceasta cauza toti conducatorii (financiari si nefinanciari) trebuie sa tina seama de acest lucru. De exemplu, deciziile de marketing afecteaza cresterea vanzarilor care, la randul lor, modifica nevoile de investitii (in imobilizari corporale si active circulante).

4. legatura cu piata de capital

Conducatorul financiar trebuie sa se preocupe de bani si de pietele de capital. In general, fiecare afecteaza si este afectata de pietele financiare unde are loc procurarea fondurilor, tranzactionarea actiunilor si obligatiunilor si unde investitorii sunt recompensati sau penalizati.

In rezumat, responsabilitatile centrale ale directorilor financiari includ decizii cum ar fi cele de investire, de finantare si de gestionare eficienta a resurselor existente. Daca aceste responsabilitati sunt indeplinite in mod optim, conducatorii financiari vor contribui la maximizarea valorii firmelor lor si, in consecinta, la maximizarea averii actionarilor acestor firme. Deoarece obtinerea si utilizarea fondurilor necesare firmei presupune costuri specifice, iar de multe ori oferta de capital poate sa nu fie prea abundenta, este de datoria conducatorului financiar sa obtina capitalul necesar la costurile cele mai mici, sa urmareasca utilizarea cat mai eficienta a acestuia si sa creeze conditii pentru rambursarea lui, daca acesta a fost luat cu imprumut.