Sursele proprii sau autofinantarea

Sursele proprii sau autofinantarea

n structura surselor de finantare a investitiilor, capitalul propriu ramane permanent pe primul plan. Capacitatea de autofinantare este | conceptul tehnic prin care se exprima situatia acestei surse. Acest, concept are o acoperire relativ precisa, desi in practica este dificila si | aproximativa estimarea sa. Ceea ce capata sens si dimensiune explicita si destul de precisa este autofinantarea efectiva, considerata in contabilitatea societatii comerciale. Elementele cuprinse in capacitatea de autofinantare nu pot fi determinate cu precizie din cauza relativitatii |estimarilor pentru fluxurile generate de activitatea intreprinderii in perioada viitoare considerata pentru realizarea de proiecte si programe de investitii.

n principiu, pentru investitor autofinantarea pare a fi o sursa gratuita, deoarece nu presupune nici un fel de plati. A pleca de la o asemenea premisa este o eroare pentru investitor, pentru ca inseamna a admite faptul ca exista si capital care nu trebuie remunerat. Capitalul propriu are un cost de remunerare superior chiar altor surse. Prin acest cost sunt atrasi actionarii sa investeasca. Ceea ce se constituie ca rezerve din exploatarea capitalului propriu va avea aceiasi cost de remunerare ca si acest capital.

Ca o parte a capitalului propriu (sau rezultata din exploata acestuia autofinantarea are deci si ea un cost sau, mai degraba, un cost de oportunitate, dat la limita ratei de rentabilitate, cerute de actioari (de proprietari). Aceasta pentru ca autofinantarea este posibila atata timp cat actionarii renunta la o remunerare suplimentara in scopul asigurarii de resurse financiare pentru dezvoltarea viitoare a firmei (intreprinderii).

Prin autofinantare intreprinderea evita un anume ,,control' din partea creantierilor si chiar actionarilor. Aceasta sursa ofera si alte avantaje importante. Este vorba de securitatea si flexibilitatea actiunilor investitionale pe care le realizeaza intreprinderea, dar si de o protectie semnificativa fata de riscurile externe, in principal cele provenind din relatiile cu investitorii de capital. Costul suplimentar de remunerare a acestui capital este deci compensat teoretic prin aceste avantaje. Practic insa intreprinderea va trebui, sa-si stabileasca o strategie cat mai corecta si realista de finantare a investitiilor tinand cont de impactul asupra echilibrului sau economic si financiar.

Autofinantarea pentru investitii se realizeaza pe baza fondurilor proprii de origine interna: rezerve si amortizare (provizioanele intra in autofinantare pentru realizarea sau cresterea activelor circulante). Alaturi de aceste doua surse, autofinantarea poate cuprinde si alte rezultate ale exploatarii capitalului propriu, cum sunt sumele din cesiuni de active, fondurile din rambursari ale unor imprumuturi pentru filiale precum, sume obtinute prin lichidari de active (inclusiv revanzare) si subventii pentru investitii. Aceste surse, avand caracter ocazional si dimensiuni relativ reduse, sunt deseori cuprinse intr-o clasa distincta numita pur si simplu "alte resurse interne'.

Considerarea autofinantarii ca sursa distincta poate parea lipsita de sens atata timp cat elementele ei constitutive sunt incluse practic in mobilizarea rezervelor, operatiune realizata prin emisiune de actiuni distribuite vechilor actionari cu titlu gratuit. Totusi, autofinantarea evidentiaza explicit aportul capitalului propriu la realizarea de proiecte si programe de investitii, fiind un concept si furnizand mecanisme de determinare prin care societatea comerciala poate construi strategii adecvate de acoperire financiara a investitiilor sale. De altfel, capacitatea de autofinantare este folosita in managementul financiar ca o masura a performantei intreprinderii si, astfel, ca un suport pentru pregatirea viitoarelor proiecte si programe de investitii, ea dand o imagine relativ corecta asupra potentialului financiar de crestere economica a respectivei intreprinderi. Desi prin destinatie investitiile isi pierd originea, fondurile proprii devin potrivite pentru a acoperi o anumita pozitie defensiva a intreprinderii fata de evolutii nepotrivite a cursurilor actiunilor in bursa, mai ales ca o consecinta a ceea ce numeam dilutie a capitalului.

Determinarea capacitatii de autofinantare este teoretic relativ simpla si se realizeaza prin deducerea beneficiului de distribuit (inclusiv salariatilor cu titlu de participatii) din cash-fiow net (beneficiul brut inainte de distribuire). Or, asa cum se poate constata, elementele fluxurilor de numerar considerate prin acest mod de calcul ai capacitatii de autofinantare au caracter previzional, fiind supuse unor variatii care nu pot fi anticipate cu precizie. Doar amortizarea ca parte a acestei capacitati de autofinantare este determinabila cu destula precizie. Oricum, estimarea capacitatii de finantare furnizeaza o imagine asupra fondurilor proprii pe care poate conta intreprinderea intr-o actiune investitionala.

n sens practic pot fi puse in evidenta doua modalitati de evaluare a nivelului posibil al autofinantarii efective (determinare a posteriori). Prima modalitate, numita comerciala sau deductiva, sugereaza mai degraba o determinare de principiu a nivelului posibil a autofinantarii. n acest sens, capacitatea de autofinantare apare ca diferenta intre totalul vanzarilor (incasarilor) si totalul cheltuielilor prevazute pentru o perioada (un an). Trebuie precizat ca in totalul cheltuielilor nu se include amortizarea. Rezultatul obtinut anterior trebuie corectat, atunci cand este cazul, cu veniturile fmanciaie si exceptionale de incasat, cheltuielile financiare si exceptionale de plata si impozitul pe profit.

Sensul financiar-contabil practic este surprins printr-o a doua modalitate de calcul, care poate fi dezvoltata pe baza unei relatii generale de forma:

CAF = (F-C- Cf) -(P-C- Az) T

unde:

P - total incasari;

C - total cheltuieli (fara amortizare);

Az - amortizarea anuala;

T - rata impozitului; Cf - cheltuieli financiare.

Prin CAF a fost definita aici capacitatea bruta de autofinantare a intreprinderii. Din aceasta, deducand dividendele sau venitul proprietarilor

se obtine autofinantarea prevazuta sau efectiva a unei perioade.

O estimare contantabila mai detaliata poate fi realizata cu ajutorul relatiei:

CAF=RNE+Az-Rp-Sr+Rc

unde:

RNE - rezultatul net al exercitiului;

Az - amortizari si provizioane calculate

Rp - reluari asupra provizioanelor;

Sr - subventii virate in contul de rezultate;

Rc - diferenta dintre valoarea neta contabila a activelor cedate si veniturile din cedarea activelor

Asadar, nivelul potentialului de autofinantare este influentat prin:

- cifra de afaceri;

politica de imprumut;

politica de amortizare;

- politica de distribuire a dividendelor.

Este evident ca cifra de afaceri, in conditii normale, favorizeaza obtinerea unor rezultate brute de exploatare (beneficiu brut) importante.

Amortizarea este, prin ea insasi, un factor de influenta pozitiva asupra autofinantarii. Pe de o parte, ea insasi este o sursa a autofinantarii. Pe de alta parte, prin marimea amortizarii este influentat (in sens diminuativ) impozitul. Asa cum vom vedea, prin reinvestire, amortizarea devine o sursa de finantare prin care potentialul activ al intreprinderii poate fi majorat in proportii importante. Pentru a-si imbunatati strategia sa financiara, intreprinderea poate adopta politici potrivite de amortizare (utilizand metode liniare, progresive sau degresive de amortizare) in masura in care legislatia permite acest lucru.

ntre politica de imprumut si autofinantare, legatura este mai complexa, aceasta fiind atat o conditie necesara a imprumutului, cat si un mijloc de rambursare (desigur, legislatia, pe de o parte si strategia si politica bancii au rolul lor in aceasta legatura).

Astfel, de obicei bancile nu accepta sa imprumute pentru investitii decat in raport cu masura in care intreprinderea insasi aloca o parte din resursele proprii pentru aceasta. Autofinantarea este de cele mai multe ori o buna garantie pentru banci. Prin autofinantare se asigura insa si potentialul de rambursare a imprumutului.

mprumutul insusi, folosit pentru investitii, furnizeaza ulterior lichiditati, inclusiv surse de autofinantare.

Nivelul autofinantarii este direct legat si de politica de distribuire a dividentelor sau de repartizare a beneficiului (in contul proprietarilor si pentru rezerve). Legatura este si de aceasta data complexa.

O politica avantajoasa de distribuire a dividendelor atrage actionarii (atrage, de fapt, investitii pentru cresterea capitalului), ceea ce este echivalent cu o sporire a capacitatii viitoare de autofinantare. Pentru un anume moment, cresterea dividendelor (veniturilor pentru proprietari) diminueaza posibilitatile de creare a rezervelor si implicit, capacitatea de autofinantare.

Politica de repartizare a beneficiilor este insa data prin pozitia actionarilor (proprietarilor). Influente ale unor nevoi personale imediate sau de perspectiva, ale inflatiei sau conjuncturii determina schimbari irnponante in politica de repartizare a fiecarei intreprinderi si, deci, in pozitia acesteia fata de autofinantare.

Dincolo de toate acestea exista o legislatie specifica prin care se impun de regula conditii privind insusi modul de constituire si proportiile autofinantarii. Tot in aceasta categorie trebuie considerate si reglementarile speciale ale bancilor sau altor organisme financiare.