CONSTRUCTIA EUROPEANA - EXPRESIE A INTERNATIONALIZARII ACTIVITATII ECONOMICE

CONSTRUCTIA EUROPEANA - EXPRESIE A INTERNATIONALIZARII ACTIVITATII ECONOMICE

Geneza si evolutia Uniunii Europene

Amplificarea si adancirea interdependentelor economice a accentuat

tendinta de conlucrare a economiilor diferitelor tari ale lumii contemporane, sub diferite forme de integrare. Integrarea economica internationala, proces obiectiv, complex si dinamic de infaptuire a interdependentelor economice dintre economiile diferitelor state nationale, a fost impulsionata de preocuparile unor grupuri de state de a rezolva, in comun, o serie de probleme cu care se confruntau. Sub acest spectru, pe fondul tendintelor obiective de globalizare a economiei mondiale, in diferite zone ale mapamondului, tarile interesate s-au constituit in organizatii economice subregionale, regionale sau interregionale.

In conditiile in care tarile lumii contemporane au inceput sa se confrunte cu probleme globale, de interes general pentru intreaga omenire, a caror solutionare impunea cooperarea intregii comunitati internationale (pacea, securitatea, subdezvoltarea, saracia, dezechilibrele ecologice etc.) au fost infiintate organizatii interstatale cu vocatie niversala, unele din ele avand caracter integrationist interstatal.

Din varietatea formelor si modalitatilor de institutionalizare, care se manifesta in practica procesului integrarii economice interstatale, se detaseaza, ca importanta, Uniunea Europeana, singura organizatie de acest tip,pana in prezent. Construirea acestei institutii integrationiste interstatale este rezultatul unui proces evolutiv, de durata, de trecere de la uniunea vamala la piata comuna si apoi la uniunea economica. Procesul nu a decurs lin, s-a caracterizat prin manifestarea si rezolvarea unor multiple contradictii si pozitii divergente, expresii ale diversitatii de interese ale tarilor participante. Dar,timpul istoric care s-a scurs de la infiintarea Uniunii Europene si pana in prezent atesta pe deplin viabilitatea acestei institutii integrationiste statale, releva urmarile si pozitia acesteia asupra dezvoltarii economice si sociale a tarilor membre si consecintele multiple benefice pe planul relatiilor economice internationale.

Ideea constituirii unei Europe bazata pe o identitate economica si politica prin participarea unor state cu interese comune apartine unei perioade istorice indepartate.

Edificarea Uniunii Europene a fost una din marile provocari ale secolului XX. Dupa ce Europa a fost polul unor mari civilizatii, dar si teatrul de desfasurare al unor razboaie devastatoare, europenii au inteles, in farsit, ca singura garantie a securitatii colective este o organizare supranationala. Aceasta organizare sociala inedita, realizata prin diminuarea progresiva a prerogativelor nationale, a fost posibila mai intai datorita unificarii vamale si pietei comune, urmata de integrarea politica si unirea monetara, pentru ca, in final, sa se ajunga la o noua identitate colectiva, anume cetatenia europeana.

Ideea europeana, bazata pe o identitate si un patrimoniu cultural comun, este foarte veche. Ea a aparut mai intai la imparatii crestini, care au elaborat si primul proiect politic de unificare paneuropeana ("renovatio imperii"). Cea de a doua tentativa de unificare europeana a fost "Republica Christiana" (secolele XII-XIV), la randul sau esuata. A urmat, incepand cu secolele XVI-XVIII, o miscare spontana, datorata accelerarii istoriei si impunerii Europei ca civilizatie dominanta, care s-a realizat prin cultura, intensificarea schimburilor de marfuri si accenturarea interdependentelor.

Pe acest fond de unitate in diversitate, de suprematie si expansiune, de dezvoltare spectaculoasa intr-un teritoriu destul de restrans, ideea europeana a capatat noi valente. Indeosebi in secolele XVIII si XIX se poate constata o exaltare a identitatii europene, concretizata in elaborarea unor proiecte de organizare sociala, care sa asigure fie securitatea colectiva , fie o ordine sociala alternativa, mai echitabila 3

Pe langa aceste proiecte, inspirate indeosebi de ideologii utopice, majoritatea tentativelor de unificare s-au realizat prin forta, convertire sau aliante conjuncturale. Dupa esecul sistemului napoleonian, prima ncercare de organizare politica paneuropeana a fost Directoratul european instituit prin Congresul de la Viena (1815), care consta intr-un sistem de conventii internationale intre cele patru mari puteri invingatoare (Anglia, Austria, Prusia si Rusia), denumit si "Pactul Sfintei Aliante". Acest sistem a functionat prin convocarea periodica a unor conferinte diplomatice care, intre anii 1823 si 1914,au rezolvat o serie de situatii politice tensionate, precum problema belgiana(1830), statutul provinciilor balcanice 1878). "Sfanta Alianta" nu a ezitat sa trimita trupe de pacificare si a incercat sa-si extinda influenta in America,ceea ce a dus la reactia americana de sustinere a miscarilor de autodeterminare in America de Sud (cunoscuta sub numele de doctrina Monroe).

Acest model s-a dovedit insa ineficace in situatia in care se confruntau marile state membre ale Aliantei (razboiul franco-german din anul 1870) sau in cazul primului "razboi civil european" (1914-1918), care a dus la pierderea suprematiei mondiale a Europei. Primul Razboi Mondial a fost urmat de o slabire economica a intregii Europe si afirmarea unor puteri extraeuropene, in primul rand Statele Unite ale Americii. Criza economica din 1929 a fost apogeul acestui declin, care a favorizat ascensiunea nazismului. Tratatele din anii 1917-1920 au consimtit triumful nationalismului si au dus la faramitarea marilor imperii europene in noi entitati politice. A aparut astfel termenul peiorativ de "balcanizare" a Europei, care sugereaza haosul si fragmentarea interna.

Principal furnizor al Europei, S.U.A. a triplat productia sa intre anii 1914 si 1918. Creditor international , S.U.A. devine principala sursa de imprumuturi.La aceasta competitie economica s-a adaugat schisma sovietica, care a contestat Europa Occidentala si pretentiile sale de hegemonie. In acest context, in Statele Unite a aparut un nou proiect de ordine mondiala, lansat de presedintele Thomas W. Wilson, care a fost fondat pe doua idei:

1.principiul nationalitatii, care subintelegea autodeterminarea si suveranitatea nationala;

2.fondarea Societatii Natiunilor, ca autoritate supranationala. Europa disparea astfel ca centru de putere, fiind absorbita de cei doi poli,unul national si altul mondial, unde S.U.A. incepea sa joace rolul dominant.

Paralel, au fost propuse si proiecte ale europenilor, dar acestea nu au reusit in contextul interbelic, dominat mai mult de conflicte decat de intelegere paneuropeana. Aceste eforturi culmineaza cu proiectul "Uniunii Federale Europene" (Aristide Briand, 1930) si cu memorandum-ul englez asupra "Statelor Unite ale Europei" (Winston Churchill, 1942).

Anul 1945 a marcat nu doar incheierea celui de al Doilea Razboi Mondial, dar si inceputul unei noi etape. Este momentul in care se constata efectele esecului controlului colectiv al beneficiilor revolutiei industriale*, precum si riscurile manipularii si indoctrinarii maselor, limitele statului-natiune, care a alunecat in imperialism si nationalism agresiv. Eliberata de nazism, Europa se divizeaza din nou, ceea ce a condus la pierderea evidenta a suprematiei mondiale, accentuata de miscarile de decolonizare din anii '60 ai secolului trecut.

In anul 1946, in celebrul discurs de la Fulton, W. Churchill a lansat teza cortinei de fier, instalate intre zonele de ocupatie occidentala si, respectiv,sovietica. In pofida unei "Declaratii asupra Europei eliberate", adoptate la Yalta in anul 1945, Europa este reorganizata in doua spatii strategice antagonice, care pana in anul 1989 si-au disputat controlul intregului continent. Blocada Berlinului organizata in 1948 si ocuparea Cehoslovaciei de catre sovietici in anul 1949 ("lovitura de la Praga") au marcat inceputul efectiv al razboiului rece. Din nou, Germania era in centrul atentiei, problema germana fiind abordata diferit de catre americani, sovietici si francezi[7].

Doua fenomene noi apar in acest context tensionat. Pe de o parte, statelenatiune devin constiente de limitele lor in asumarea, fiecare in parte, a destinului european. Pe de alta parte, al Doilea Razboi Mondial a demonstrat foarte clar relativitatea cuceririlor, producatoare de mari pierderi si vulnerabilitatea conceptului de stat suveran, incapabil sa-si protejeze cetatenii de agresiunile exterioare. Ca urmare, s-au cautat noi forme de securitate, bazate pe dialog si coordonare globala. Spre deosebire de pesimismul si apatia instalate dupa Primul Razboi Mondial, care au deschis calea comunismului, ca solutie alternativa si ordine de substitutie, relansarea proiectului european si a conceptului de securitate colectiva au fost sursa optimismului anilor '50 ai secolului al XX-lea.

Dupa esecul Ligii Natiunilor [8] , in anul 1945 s-a infiintat Organizatia Natiunilor Unite (O.N.U.), organizatie internationala guvernamentala, urmata de alte organizatii cu vocatie mondiala: Fondul Monetar International (F.M.I., 1946), Banca Mondiala (B.M., 1946), Charta de la Havana (Charta Internationala a Comertului, 1946), Acordul General al Tarifurilor si Comertului (G.A.T.T., 1946), care in anul 1995, prin Actul final al Rundei Uruguay semnat la Marrakech, a devenit Organizatia Mondiala a Comertului (O.M.C.).

In Europa, in anul 1947 se instituie Planul Marshall, cu un ajutor american in valoare de 13 miliarde $ pentru 16 tari occidentale, si se creeaza, in anul 1949, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) .

Dupa incheierea celui de al Doilea Razboi Mondial au fost initiate doua tipuri de proiecte politice:

abordarea interguvernamentala;

abordarea comunitara.

Prima abordare, abordarea interguvernamentala a constat in infiintarea primelor organizatii europene care au reunit state suverane, si anume:

Consiliul Europei (1949, cu sediul la Strasbourg), organizatie de cooperare parlamentara [10], specializata in apararea drepturilor omului;

Uniunea Occidentala, care a reprezentat o prima organizatie militara interguvernamentala prin coordonarea statelor majore ale Frantei, Marii Britanii si tarilor Benelux-ului (1948). Un an mai tarziu, prin asocierea Statelor Unite ale Americii, Canadei si a altor tari europene, se infiinteaza N.A.T.O.

Cea de a doua, abordarea comunitara presupune renuntarea partiala si benevola la suveranitate, in beneficiul avantajului comun dat de o organizare comunitara. Interesul comun primeaza fata de prerogativele suveranitatii absolute. Patru mari personalitati au pus bazele acestei abordari:

Jean Monnet (1888-1979), consilier al Ministrului de Externe al Frantei,

Robert Schuman (1886-1963), ministrul francez al Afacerilor Externe, care a fost insarcinat de puterile aliate sa gaseasca o solutie in problema germana,

Konrad Adenauer (1876-1967), cancelar al Germaniei Federale, adept al reconcilierii francogermane

Alcide De Gasperi (1881-1954), premierul Italiei.

In acest context,raman memorabile cuvintele lui Robert Schuman rostite in anul 1950, care considera ca "pacea mondiala nu poate fi asigurata daca nu se fac eforturi pe masura amenintarilor la adresa ei. O Europa organizata si unita poate aduce o contributie indispensabila la mentinerea unor relatii de buna vecinatate." Aceste idei au constituit un preludiu la preocuparile unor tari occidentale de a crea o organizatie integrationista interstatala, care sa asigure afirmarea spatiului european, pe plan economic, social, politic, dar si militar.

Activitatea acestor fondatori initiali ai Europei comunitare, care au fost sustinuti si de catre alte personalitati si institutii, s-a concretizat intr-un process desfasurat pe parcursul a trei etape:

Etapa I: de la C.E.C.O. la C.E.E. (1951-1957)

Se poate aprecia ca aceasta etapa a debutat cu Planul Schuman (1950),care a constituit o declaratie politica ce propune plasarea arbunelui si otelului Frantei si Germaniei, materii prime strategice, utilizabile in copuri militare, sub o inalta autoritate comuna. Asigurand libera circulatie a celor doua materii prime de o parte si de alta a frontierei franco-germane, se regleaza nivelul productiei in regiunea Ruhr. Din punctul de vedere al dreptului international, solutia Planului Schuman a fost inedita si simpla: se infiinteaza o autoritate independenta,care leaga statele intre ele, fara ca nici unul dintre acestea sa poata controla exclusiv deciziile. In locul suveranitatii absolute, se recurge la o "solidaritate pragmatica", circumscrisa unei probleme precise, ca prim pas spre o supranationalitate mai extinsa.

Planul Schuman a fost acceptat de ministrii de externe ai Belgiei, Frantei,Italiei, Luxemburgului, Olandei si Republicii Federale Germania, care au semnat Tratatul de la Paris (1951). Se infiinteaza astfel Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (C.E.C.O.), care a inceput sa functioneze din anul 1952 .Aceasta este considerata prima structura de integrare europeana ce introduce un sistem cvasi-federal si, totodata, structura initiala din care s-a dezvoltat Uniunea Europeana. Statele semnatare instituiau o supranationalitate limitata, prin delegarea catre C.E.C.O. a unora dintre prerogativele lor.

Au fost create astfel cinci institutii supranationale: Organul Executiv

(Inalta Autoritate), format din 9 membri desemnati de statele membre, Consiliul Consultativ, pe langa Inalta Autoritate, Consiliul de Ministri, format din ministrii de externe ai tarilor membre, Adunarea Generala (78 delegati ai parlamentelor nationale) si Curtea de Justite, institutii supranationale care functionau exclusiv in problemele legate de productia de carbune si otel.

Dupa succesul politic si economic al C.E.C.O., s-a incercat organizarea unei armate europene, Comunitatea Europeana de Aparare (C.E.A.), ca o alternativa la o armata germana unita[12], idee sustinuta de Statele Unite, in contextul razboiului rece si al conflictului din Coreea. Acest proiect de constituire a armatei europene unice, cunoscuta sub numele de Planul Pleven, nu a intrunit consimtamantul formatiunilor politice, indeosebi al celor din Franta.

Momentul final al acestei prime etape, dar si cel mai important, il constituie semnarea Tratatului de la Roma (1957) de catre reprezentantii celor sase tari fondatoare, prin care se consfinteste infiintarea de catre Belgia, Franta,Italia, Luxemburg, Olanda si Republica Federala a Germaniei a Comunitatii Economice Europene (C.E.E.). In cadrul cestei institutii au fost cuprinse si Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (C.E.C.O.) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM

Acest moment istoric marcheaza pentru Europa inceputul procesului de integrare economica interstatala, proces ce se desfasoara si in prezent prin aderarea la U.E. a acelor tari care solicita si respecta principiile si cerintele acestei institutii.

La inceput, Tratatul de constituire a C.E.E. a vizat urmatoarele politici:

uniunea vamala, prin eliminarea taxelor vamale intracomunitare si desfiintarea contingentelor cantitative. S-a creat o zona de liber schimb, prin implementarea unei protectii exterioare uniforme (tarif vamal comun);

politica agricola comuna;

politica comerciala comuna;

politica concurentei.

In mod concret, principiile Comunitatii Economice Europene, conformart. 3 al Tratatului de la Roma, sunt urmatoarele:

eliminarea intre statele membre a taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea si la iesirea marfurilor, precum si toate celelalte masuri de efect echivalent;

stabilirea unui tarif vamal comun si a unei politici comerciale commune fata de statele terte;

abolirea, intre statele membre, a obstacolelor in calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalurilor;

instituirea unei politici comune in domeniul agriculturii;

instituirea unei politici comune in domeniul transporturilor;

stabilirea unui regim care sa garanteze veritabila concurenta pe piata comuna;

aplicarea unor proceduri care sa permita coordonarea politicilor economice ale statelor membre si prevenirea dezechilibrelor in balantele de plati;

apropierea legislatiilor nationale care sa asigure functionarea pietei comune;

crearea Fondului Social European, in vederea cresterii oportunitatilor de munca ale muncitorilor si a ridicarii nivelului lor de viata;

instituirea Bancii Europene de Investitii (B.E.I.) ,destinata sa faciliteze expansiunea economica a Comunitatii prin crearea unor noi resurse;

asocierea tarilor si teritoriilor de peste mari, in vederea cresterii schimburilor si a continuarii in comun a eforturilor de dezvoltare economica si sociala.

In acest mod, "primul pilon[15] al integrarii europene s-a realizat prin unificarea celor trei Comunitati: C.E.C.O., C.E.E. si EURATOM.

Etapa II: Comunitatea Europeana a celor sase (1957-1972)

Aproximativ 15 ani, Comunitatea Europeana a cuprins cele sase tari semnatare ale Tratatului de la Roma. Prioritatea acestei perioade a fost realizarea uniunii vamale, proces care a cunoscut mai multe faze, si anume:

FAZA I (perioada 1958-1961), care a constat in:

reducerea taxelor vamale interioare cu cel putin 25%;

cresterea contingentelor globale de import cu cel putin 60%;

adaptarea legislatiei vamale.

FAZA a II-a (perioada 1962-1966), care a constat in:

reducerea cu inca 25% a taxelor vamale interioare;

cresterea cu 80% a contingentelor de import;

reducerea cu 30% a diferentei existente intre tarifele vamale nationale si tariful vamal exterior comun.

FAZA a III-a (perioada 1967-1969), care a constat in:

eliminarea taxelor vamale interioare, a contingentelor si a tuturor obstacolelor din calea libertatii comerciale in interiorul Comunitatii;

aplicarea generalizata a tarifului vamal exterior comun;

libera circulatie a persoanelor si bunurilor.

In perioada 1958-1972, efectele acestor masuri au fost spectaculoase,inregistrandu-se o importanta crestere economica (PIB-ul a crescut cu 70%),ponderea comertului intracomunitar a ajuns la 52%, iar schimburile comerciale intre tarile comunitare au crescut de sase ori. Cu toate acestea, unele obiective ale Tratatului de la Roma, indeosebi politica agricola si zona liberului schimb,au avut rezultate mai modeste.

Se lanseaza, in paralel, si alte domenii de integrare, cum ar fi politica sociala si politica regionala . Unul dintre scopurile centrale ale Comunitatii Europene, inca de la inceputurile sale, a fost acela de a promova progresul social si economic si de a asigura un nivel inalt de ocupare profesionala, precum si de a atinge o dezvoltare echilibrata si durabila, in special prin crearea unui spatiu interior fara frontiere, prin consolidarea coeziunii economice si sociale. Aceasta implica faptul ca populatia nu trebuie sa fie dezavantajata, indiferent de locul unde locuieste sau munceste in spatiul Comunitatii. Intre anii 1963 si 1967, in plan politic, Europa a cunoscut o criza majora,cand Franta lui De Gaulle s-a opus candidaturii Marii Britanii. Dupa ce Franta refuzase sa aplice clauzele Tratatului de la Roma in ceea ce priveste votul majoritatii calificate, pentru aplanarea conflictului s-a ajuns la "Compromisul de la Luxemburg" (1966).

Etapa III: Etapa extinderii (incepand din anul 1972)

Extinderea spre nord. Dupa criza provocata de schisma gaullista,

perspectivele extinderii C.E.E. se relanseaza, odata cu alegerea in anul 1969 a unui nou presedinte francez, in persoana lui J. Pompidou. Spre deosebire de omologii lor crestin-democrati, liberali sau social-democrati, deputatii gaullisti in Parlamentul European si reprezentantul Frantei in Consiliul Ministrilor exercitasera dreptul de veto asupra celor doua principii politice ale integrarii europene, respectiv superioritatea constructiilor supranationale fata de cooperarea interstatala si abordarea interguvernamentala, pe de o parte, si politica euro-atlantica comuna, avand S.U.A. ca ax principal, pe de alta parte.

Acest veto se exprimase indeosebi in doua randuri, cand Marea Britanie solicitase aderarea la C.E.E. Echipa presedintelui J. Pompidou reia aceasta tema, dar in contextul mai larg al extinderii. In locul opozitiei sistematice fata de un posibil competitor, Franta propunea acum o politica a extinderii.

Summit-ul de la Haga (1969) adopta astfel principiile extinderii, intr-o perspectiva globala, bazata pe trei orientari:

definirea unor clauze financiare pentru politica agricola comuna;

realizarea unor tratate individuale de aderare cu tarile candidate;

implicarea mai profunda a C.E.E. in realizarea uniunii politice si monetare.

In anul 1972 se perfecteaza Tratatele de aderare ale Danemarcei, Irlandei,Marii Britanii si Norvegiei, ultimul fiind respins de populatie, prin referendum national.

Extinderea spre sud si centru. Dupa abolirea regimurilor dictatoriale din tarile respective, trei tari mediteraneene au aderat la C.E.E., reechilibrand pozitia Comunitatii in raport cu Europa geografica. Este vorba de Grecia (1981),Portugalia si Spania (1985). Aceste evolutii sunt completate de noi extinderi spre nordul si centrul Europei. In anul 1994 adera Austria, Finlanda si Suedia si se defineste o strategie de preaderare a tarilor din Europa centrala si de est.

Extinderea spre est. Pe data de 16 aprilie 2003, la Atena, au semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeana inca 10 tari: Cipru, Estonia, Letonia,Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia si Ungaria, care audevenit state membre U.E. de la data de 1 mai 2004.La 1 Ianuarie 2007 Romania si Bulgaria au devenit si ele membre ale U.E.

De asemenea, Consiliul European din decembrie 2004 a solicitat ComisieiEuropene sa-i inainteze propunerea pentru cadrul de negocieri cu Croatia, in vederea deschiderii negocierilor de aderare cu aceasta tara in martie 2005, data care insa a fost amanata. In ceea ce priveste Turcia, Consiliul European a admis faptul ca Turcia este o tara candidata pentru aderarea la U.E. pe baza acelorasi criterii ca cele aplicate celorlalte state candidate. Astfel, in cazul in care, in baza unui raport al Comisiei Europene, se stabileste ca Turcia indeplineste criteriile politice de la Copenhaga, Uniunea Europeana va deschide negocierile de aderare cu acest stat.

Dimensiunea juridica si economica a integrarii europene

Economia europeana constituie una dintre cele mai complexe provocari teoretice. Ea este un fel de piatra unghiulara a modului in care analiza iese din constrangerile modei metodologice si se apropie de specificul obiectului cercetat, de esentializarea sistemului, relevandu-i legitatile care il guverneaza.

In timp ce studiile de economie internationala se centreaza pe fenomene si procese marcate definitoriu de dimensiunea gruparilor si regruparilor de economii nationale, analizele specifice economiei europene se refera la fenomene si procese ce vizeaza o dimensiune diferita, de natura transnationala, supranationala. Aceasta ultima dimensiune limiteaza progresiv internationalul si interguvernamentalul si accepta o alta consistenta a gruparilor si regruparilor de entitati economice, care se redefinesc intr-un sistem de natura globala. De aceea, pentru intelegerea economiei europene si a proceselor de integrare care au avut drept rezultat constituirea Uniunii Europene, este fundamental sa se porneasca de la un model explicativ al globalizarii.

Globalizarea constituie o modalitate sau sistem de receptare si abordare pe termen lung a marilor probleme contemporane, determinate de interactiunea multiplelor procese si fenomene economice, tehnice, politice, sociale, culturale,ecologice etc. Pe baza intelegerii acestor interactiuni, comunitatea internationala fundamenteaza un ansamblu de strategii si masuri ce converg spre solutionarea problemelor globale cu care se confrunta omenirea. Intr-o asemenea viziune globalista , ansamblul dobandeste proprietati sau insusiri pe care componentele nu le poseda.

O definitie general acceptata este aceea ca globalizarea reprezinta procesul prin care distanta geografica devine un factor tot mai putin important in stabilirea si dezvoltarea relatiilor transfrontaliere de natura economica, politica si socioculturala. Retelele de relatii si dependentele dobandesc un potential tot mai mare de a deveni internationale si modiale

In Europa, globalizarea este cunoscuta ca un proces de integrare economica la nivel continental, in schimb, pe plan militar, integrarea europeana este considerata un proces transcontinental, deoarece:

are o evolutie istorica, atat conceptuala, cat si din punctul de vedere al formelor;

procesul a debutat ca integrare pe criterii ideologice;

astazi, integrarea are la baza criterii nonideologice, care se refera la standarde multireferentiale, de la politic la nonpiata.

Trebuie subliniat faptul ca, indeobste, ceea ce se defineste a fi teoria integrarii, in raport referential cu teoria liberului schimb, fondata pe avantajele absolute analizate de Adam Smith sau pe avantajele comparative ale lui David Ricardo, Mihail Manoilescu ori pe teoria proportiilor de factori, centrata pe modelul de analiza dezvoltat de Paul Samuelson, ca si cea bazata pe uniunea vamala, ce presupune calculul castigurilor si pierderilor din deturnarea de traffic sau comert, se refera la situatii ultrarestictive, nespecifice situatiei actuale din economia europeana. Astazi vorbim de teoria integrarii nu fundamental, referindu-ne la forma comerciala, ci la o constructie de natura institutionala, normativa.

Extrapoland afirmatia lui Enrique Bron Crespo, presedinte al Parlamentului European in perioada 1989-1992, care sustinea ca "la accelerarea istoriei continentale trebuie sa raspundem prin accelerarea istoriei comunitare", se poate spune ca la accelerarea istoriei mondiale trebuie sa existe un raspuns european. Uniunea Europeana este dovada in acest sens, iar ea trebuie sa-si asume responsabilitatea cu privire la provocarile economice si sociale ale globalizarii. De fapt, globalizarea da integrarii europene o justificare suplimentara.

Inca din anii '50, promotorii Uniunii Europene au conceput aceasta institutie comunitara ca o uniune de membri cu drepturi depline, care isi pastreaza, in linii generale, caracterul national si suveran si nicidecum constituirea unui stat gigant, care sa asimileze tarile membre.

In raport cu orice alta organizatie economica internationala si orice alt proiect existent pana la constituirea C.E.E., atributiile si obiectivele Uniunii Europene difera. La nivelul U.E. toate deciziile sunt luate in consens, pe baza tratatelor agreate de-a lungul timpului de toate statele membre. Sub acest aspect, statele membre au acceptat sa renunte la anumite prerogative caracteristice suveranitatii, imputernicind institutiile comunitare europene sa poata lua decizia de interes comun pentru toate tarile membre . In acest sens, exista o zi a Europei, un imn al Uniunii Europene, un drapel si o constitutie, aflata in plin proces de aprobare la nivelul fiecarei tari membre. De asemenea, exista o moneda unica europeana (euro), adoptata deja de catre 12 tari membre si spre care tind si alte tari din spatiul comunitar. Tarile componente ale U.E. au politici comune privind mediul inconjurator, transportul, agricultura, piata muncii, impozitele etc., conturandu-se si o armonizare la nivelul politicii externe si al apararii. Promovarea dezvoltarii economice si sociale, edificarea unei identitati europene si introducerea unei cetatenii europene in paralel cu cea nationala, dezvoltarea unui spatiu de libertate si democratie, securitate si justitie, constituirea unui cadru institutional si legislativ comunitar se inscriu ca obiective declarate ale Uniunii Europene.

In acest context general, in conditiile actuale provocarea pentru Uniunea Europeana este clara: mentinerea autoritatii asupra politicilor intr-un sistem cu o interdependenta crescuta, care necesita elaborarea multidimensionala a politicilor structurale, flexibilitate, adaptabilitate in fata fortelor conflictuale ale mediului economic international. Autoritatile nationale existente vor trebui astfel sa devina din ce in ce mai asemanatoare Uniunii Europene, pentru a supravietui in U.E. si pentru a profita de pe urma unei economii din ce in ce mai globalizate[21].

Din punct de vedere politic si juridic, integrarea europeana se realizeaza printr-o constructie comunitara, care a condus la o noua entitate, de tip comunitar si supranational. Spre deosebire de organizatiile de cooperare internationala, Comunitatea Europeana este o organizatie de integrare suprastatala. In aceasta perspectiva, statutul sau juridic si politic este extrem de interesant pentru ca este vorba de prima tentativa istorica de integrare benevola a unor state suverane.

Spre deosebire de coordonarea simpla din cadrul organizatiilor de cooperare internationale (O.E.C.D., O.N.U., N.A.T.O., U.N.E.S.C.O., O.S.C.E.), care raman asociatii ale unor state suverane, Tratatul de la Roma a instituit o noua entitate juridica, definita de Curtea de Justitie de la Luxemburg ca "o organizatie interstatala autonoma", ceea ce ii confera un statut diferit atat fata de jurisdictia nationala, cat si fata de ordinea juridica internationala. Instituind o Comunitate supranationala, cu o durata nelimitata, Tratatul de la Roma a legiferat o ordine juridica ce se impune jurisdictiilor nationale, prevazand transferul treptat al prerogativelor de la state la Comunitate. Este vorba de o autolimitare benevola a atributiilor si suveranitatii, prin reducerea treptata a competentelor statelor nationale. Comunitatea are propria personalitate juridica, propriile institutii si competente si o identitate supranationala, nonreductibila la identitatile nationale componente.

Fundamentul integrarii este interesul general comunitar, care prevaleaza asupra intereselor nationale. Acest "sacrificiu" partial al interesului national este compensat de avantajele integrarii, in primul rand cele de ordin economic si politic. Oricum, orice stat membru este liber sa denunte unilateral apartenenta la Comunitate, in orice moment sau in orice etapa a integrarii.

Instrumentul principal al integrarii europene este integrarea juridical (legislativa) prin instituirea a ceea ce J. Monnet numea "comunitatea de drept". Se constituie astfel un nou domeniu al dreptului, anume dreptul comunitar, integrarea presupunand prevalenta dreptului comunitar asupra dreptului national, respectiv al tratatelor europene asupra legislatiei nationale, pe baza a ceea ce se numeste principiul primordialitatii.

Al doilea principiu al dreptului comunitar este principiul efectului direct, acesta constand in faptul ca persoanele particulare pot sa se prevaleze direct de dreptul comunitar in defavoarea dreptului national, in cazurile in care este vorba de drepturi garantate la nivel european (exemplu: Conventia Europeana a Drepturilor Omului).

O alta diferenta intre dreptul comunitar si dreptul international se refera la principiul interpretarii teleologice a tratatelor. Potrivit acestui principiu, se considera ca ceea ce conteaza este scopul final, anume integrarea, nu cuvintele "ad litteram" ale textelor initiale. Chiar daca un atribut nu exista in textele de constituire a Comunitatii, principiile sau conventiile ulterioare sunt acceptate ca fiind in spiritul Tratatului initial. Aceasta a permis intarirea progresiva a integrarii, dincolo de orizontul juridic initial[23].

S-au stabilit cinci niveluri de integrare care, fiecare in parte, marcheaza o noua etapa de constructie a dreptului comunitar, si anume: Zona liberului schimb, Uniunea vamala, Piata comuna, Uniunea economica si monetara, Uniunea politica[24].

Zona liberului schimb, care a constat in circulatia libera a produselor,fara control vamal, indiferent de cantitate. In Comunitatea Europeana, dreptul de vama a fost suprimat progresiv intre anii 1957 si 1968. Zona liberului schimb nu elimina insa posibilitatea deturnarii de trafic: un produs provenit dintr-o tara noncomunitara poate fi introdus mai intai intr-o tara comunitara cu taxe vamale mici, pentru ca apoi sa fie reexportat, pe baza liberei circulatii, intr-o alta tara, care practica taxe vamale mai ridicate si unde produsul se poate vinde astfel mai scump. Solutia pentru a evita acest lucru a fost crearea Uniunii vamale.

Uniunea vamala, prin intermediul careia statele membre nu numai ca au eliminat taxele vamale intre ele, dar practica, in acelasi timp, o politica comerciala comuna si aplica tarife vamale exterioare comune catre tarile noncomunitare. Instrumentul juridic al Uniunii Vamale a fost "tariful exterior comun" (1968).

Piata comuna, care se refera la situatia in care bunurile, persoanele,serviciile (transporturile, bancile, asigurarile, sanatatea, bursa de valori etc.) si capitalurile pot circula liber. Se vorbeste, in acest fel, de patru libertati fundamentale ale pietei comune:

circulatia bunurilor;

circulatia persoanelor;

circulatia serviciilor;

circulatia capitalului.

Constructia pietei comune s-a realizat printr-o legislatie complexa in materie de concurenta si politici sectoriale comune. Rezultatul final consta in fuziunea pietelor nationale intr-o piata unica, supranationala. Actul oficial de constituire a pietei comune a fost "Cartea Alba a Comisiei Europene" (1985).

In anul 1997, Comisia Europeana a adoptat "Planul de actiune in favoarea pietei unice", in contextul introducerii monedei unice euro si a somajului crescut. Aceasta piata supranationala functioneaza pe baza urmatoarelor principii:

interdictia abuzului de pozitie dominanta pe piata;

controlul ajutoarelor de stat;

controlul sistemelor de distributie selectiva a pietei nationale a serviciilor;

controlul respectarii dreptului comunitar de catre intreprinderile publice sau cele care beneficiaza de drepturi speciale;

controlul regimului de concentrare a intreprinderilor.

Uniunea economica si monetara. Dezintegrarea progresiva a sistemului monetar international si fluctuatiile masive ale cursurilor de schimb in anii '70 (socurile petroliere) au dus la crearea, in anul 1979, a sistemului monetar European

Dimensiunea monetara nu a figurat in Tratatul de la Roma. Incepand cu 1 ianuarie 1999, 12 state membre (Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania,Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania) au acceptat insa sa practice urmatoarele politici monetare (vezi si schema nr. 1.1.):

fixarea irevocabila a cursului reciproc de schimb al valutelor si in raport fix cu moneda unica europeana, euro;

introducerea monedei unice euro ca referinta comuna a politicilor monetare;

realizarea cursurilor externe de schimburi in euro;

emiterea noilor titluri ale datoriei publice in euro (obligatiile de stat).

Schema nr. 1.1.

Etape de realizare a Uniunii economice si monetare

(conform prevederilor Raportului Werner, adoptat in martie 1971)

Acest demers de integrare monetara a avut in vedere reducerea

dependentei fata de dolarul american, eliminarea taxelor de schimb, diminuarea riscurilor intreprinderilor de a depinde de fluctuatiile cursurilor de schimb si asigurarea circulatiei libere a persoanelor si a capitalului.

Uniunea politica, in curs de afirmare . Primele patru etape ale integrarii europene au avut in vedere in special economia. In ultima etapa s-au creat o serie de structuri institutionale (guvern federal, camera statelor, camera populara, curtea suprema dupa modelul german). Este vorba despre federatia "Statelor Unite ale Europei" (De Gaulle), pentru care se sconteaza pe o dinamica interna a integrarii, realizata prin doua efecte complementare: efectul "spill over" si efectul "cliquet".

Efectul "spill over" sau efectul antrenarii progresive se traduce in practica prin faptul ca integrarea sectoriala duce la integrare generala

S-a scontat pe o actiune amplificatoare si pe o logica interna a integrarii, unde piata comuna are efectul catalizator. Acest efect de extindere progresiva s-a realizat prin trei tratate fundamentale:

Actul unic european (1986), care a instituit prima mare revizuire a Tratatului de la Roma, anume:

- realizarea pietei unice pana in anul 1992;

- institutionalizarea Consiliului European, format din ministrii de externe ai statelor membre;

- introducerea sistemului votului majoritar in cadrul Consiliului European;

- extinderea competentelor Parlamentului European;

- introducerea sistemului de consultare reciproca in materie de politica externa.

Tratatul de la Maastricht, semnat in anul 1992 si ratificat in anul 1993, a reprezentat a doua mare revizuire a Tratatului de la Roma, prin introducerea urmatoarelor prevederi:

- crearea "Uniuni Europene";

- recunoasterea cetateniei europene;

- introducerea principiului subsidiaritatii;

- extinderea campului de aplicare a procedurii de vot prin majoritate calificata in cadrul Consiliului European;

- introducerea procedurii de codecizie, prin extinderea competentelor Parlamentului European;

- introducerea mecanismelor de "integrare diferentiata" (uniunea economica si monetara, apararea, politica sociala).

Tratatul de Maastricht este considerat oficial ca Tratatul privind Uniunea Europeana, stabilind functionarea U.E. pe trei piloni, consemnati in schema de mai jos.

Schema nr. 1.2.

Pilonii Uniunii Europene

(conform prevederilor Tratatului de la Maastricht, semnat 1992, ratificat 1993)

Tratatul de la Amsterdam, semnat in anul 1997 si ratificat in anul

1999, reprezinta cea de a treia modificare a Tratatului de la Roma. El contine urmatoarele prevederi:

- "comunitarizarea" progresiva a celui de al treilea pilon (Justitie si Afaceri Interne);

- intarirea politicii sociale comunitare;

- cresterea competentelor Parlamentului European si a presedintelui Comisiei Europene;

- extinderea competentelor Curtii de Justitie de la Luxemburg;

- introducerea mecanismului de suspendare a unor drepturi, inclusiv

dreptul de vot pentru statele membre vinovate de grave incalcari ale drepturilor omului.

Efectul 'cliquet' sau al declansatorului, conform caruia dinamica integrarii este ireversibila. Costul economic si politic al renuntarii este exorbitant, oricum inferior continuarii integrarii. Doua rapoarte au demonstrat acest lucru. Este vorba de Raportul Cecchini (1988) conform caruia costul renuntarii la libertatea vamala reprezinta 5-10% din valoarea actuala a bunurilor si de Raportul Catherwood (1988), care evidentia la acea data un cost de 100 miliarde Euro, in timp ce bugetul Comisiei in acelasi an era de 42,8 miliarde euro.

Principiile-cheie ale procesului de integrare europeana, privit ca o forma de globalizare, sunt federalismul si subsidiaritatea pe care le reprezinta o uniune politica. Federalismul este un sistem politic care permite sa se acorde puterii centrale doar competentele pe care diversele colectivitati intermediare consimt sa le cedeze.Statul federal este de obicei rezultatul unirii unor tari sau a unor colectivitati autonome, in vederea rezolvarii anumitor probleme pe care nici unul in parte nu o poate solutiona singur. Puterile guvernului federal sunt delegate entitatilor componente, care sunt legitimate prin aceasta delegare de putere. Federalismul combina suveranitatea cu autonomia. Aceasta contradictie interna face ca federalismul sa fie o solutie pentru rezolvarea consensuala a unor situatii contradictorii.

Exista patru avantaje care se invoca in sprijinul federalismului:

realizeaza democratia reprezentativa cea mai larga, in sensul ca sistemul federal asigura reprezentarea in Parlamentul federal al tuturor grupurilor, partidelor si cultelor; federalismul se bazeaza pe consens, consultare larga, participare civica; presupune diversitatea nivelurilor de decizie (local, regional, statal, federal);

cresterea eficacitatii prin evitarea supraincarcarii decizionale la nivel central, astfel putandu-se obtine o adaptare a cheltuielilor publice la nevoile reale;

separarea puterilor, prin bicameralism

subsidiaritatea

Principiul subsidiaritatii exprima cel mai bine esenta modelului de

integrare europeana. El nu este un principiu juridic propriu-zis, ci un concept politic pe baza caruia se regleaza relatiile de putere. Este un principiu de legitimare a competentelor, care presupune normele eficacitatii, tolerantei si respectului indivizilor si grupurilor. Subsidiaritatea presupune faptul ca instantele superioare isi limiteaza sfera de actiune, in sensul ca nu isi asuma decat obiectivele care nu pot fi indeplinite la un nivel inferior. Desi este un concept politic si nu un principiu juridic sau economic, subsidiaritatea presupune un anumit echilibru al puterii si o anumita organizare sociala

Principiul subsidiaritatii a fost inscris in mod clar in Tratatul de la Roma (art. 3B): 'Comunitatea actioneaza doar in limitele competentelor care ii sunt atribuite si a obiectivelor care-i revin prin prezentul Tratat Comunitatea nu intervine in domeniile care nu tin de competenta sa exclusiva decat daca si in masura in care obiectivele actiunii respective nu pot fi pe deplin atinse de statele membre si pot fi mai bine realizate la nivel comunitar.'

Politicile sectoriale, precum si identitatea comunitara si institutiile europene, pun in valoare principiul subsidiaritatii, ca principiu fundamental al Uniunii Europene.

In ceea ce priveste dimensiunea economica a integrarii europene, se poate spune ca, desi Jean Monnet ar fi dorit ca Europa sa inceapa printr-o constructie culturala (mentalitati, atitudini, institutii si valori convergente), integrarea europeana s-a realizat de la inceput ca un proiect economic. Spre deosebire de modelele si programele anterioare, care puneau pe primul plan aspectele politice si culturale, Europa a devenit un proiect realist doar in momentul in care a fost fondata pe ideea pietei libere. Cele patru etape parcurse pana in prezent, C.E.C.O., C.E.E., Piata Comuna si Uniunea Europeana, reprezinta de fapt tot atatea faze ale integrarii economice.

Se considera ca piata comuna reprezinta cheia integrarii economice.Trebuie insa facuta distinctia intre trei termeni folositi deseori ca sinonime:

piata comuna, care reprezinta o etapa a integrarii economice ce vizeaza eliminarea tuturor barierelor in calea schimburilor intracomunitare;

piata unica, ca expresie a pietei comune, care presupune fuziunea pietelor nationale si adoptarea unei politici economice comune (uniunea economica);

piata interna, care reprezinta situatia de integrare economica, unde piata comuna este unica,deci primeste caracteristicile unei piete interne a Uniunii Europene.

In primii sai zece ani de existenta, Comunitatea Europeana a realizat doua etape importante in acest proces. Prima etapa a reprezentat-o constituirea Uniunii Vamale, prin suprimarea reciproca a drepturilor vamale, precum si a restrictiilor cantitative si prin instituirea unui tarif exterior comun. A doua etapa a constituit-o definirea unei Politici Agrare Comune (P.A.C.), necesara pentru libera circulatie a produselor agricole intre tarile membre. Ca urmare, Uniunea Vamala a intrat in vigoare in anul 1968, iar C.E.E. a atins pragul de autosuficienta alimentara incepand cu anul 1970. Sistemul de garantare al preturilor agricole si reglementarea pietelor au dus la o productie agricola si alimentara fara precedent in Europa occidentala, pana la acel moment.

Crearea Pietei Comune a inlaturat toate barierele privind realizarea efectiva a celor patru categorii de libertati prevazute de Tratatul de la Roma: libera circulatie a bunurilor si serviciilor, a persoanelor si a capitalurilor.Aceasta evolutie, definitivata de Uniunea Economica si Monetara (incepand cu anul 1999), a transformat comertul intraeuropean intr-unul interregional.

Fundamentele conceptuale ale acestui tip de comert sunt urmatoarele:

legea pretului unic. Conform teoriei neoclasice, nu este posibil ca doua bunuri echivalente sa aiba preturi diferite in interiorul unui spatiu economic in care bunurile si serviciile circula liber, iar concurenta functioneaza in mod natural. Daca pretul unui bun este superior altor bunuri similare de pe piata interna (intracomunitara), bunul respectiv este eliminat de oncurenta, ceea ce denota ineficienta relativa a factorilor sai de productie;

mobilitatea factorilor de productie. Intr-un climat de concurenta,asociat liberalizarii circulatiei interne de bunuri, servicii, persoane si capitaluri,dinamica economica are ca suport mobilitatea factorilor de productie, si anume:

miscarile de capitaluri in vederea unei alocari optime a acestora (solicitantul isi sporeste productia, iar ofertantul de capital isi mareste veniturile prin investitii);

mobilitatea fortei de munca, prin transferul acesteia dinspre regiunile excendentare spre regiunile al caror produs marginal este mai ridicat;

integrarea pietelor de capitaluri, prin accesul la o mare diversitate de piete financiare in cadrul pietei comune, ceea ce stimuleaza profitul si concurenta institutiilor financiare;

integrarea regionala. Regiunile sunt entitati microeconomice, care au institutii, capitaluri si forta de munca proprii. Integrarea regiunilor intr-o piata comuna permite definirea si realizarea unor politici sectoriale comune, precum agricultura, protectia consumatorului, ocuparea fortei de munca.

Intr-o maniera globala, diverse studii realizate de C.E. au evaluat castigul macroeconomic de pe urma punerii in practica a celor patru libertati de circulatie. S-a raportat astfel ca, in conditiile unor politici economice constante, la nivelul anului 1988, cresterea PIB comunitar a fost de 4,5%, preturile au scazut cu 6%, soldul comercial s-a ameliorat cu aproximativ 1% din PIB, soldul public cu 2,2% din PIB si au fost create 1,8 milioane noi locuri de munca[29].

In conditiile Pietei Comune, statele membre au realizat peste 60% din schimburi intre ele, ponderea schimburilor in realizarea PIB-urilor ("rata de

deschidere") fiind de 25%. Desi este o rata mult sub comertul interstatal din S.U.A., aceste date arata clar ca piata unica din interiorul spatiului economic european a inceput sa functioneze. Pentru a incuraja aceste evolutii favorabile,Comisia Europeana a publicat in anul 1993 "Programul strategic de consolidare a Pietei Unice". In esenta, acest Program pune in evidenta rolul celor trei politici specializate care vizeaza consolidarea pietei comune: politica de sustinere a intreprinderilor mici si mijlocii; politica concurentiala si politica de protectie a consumatorilor.

Integrarea economica si Piata Comuna au fost consolidate prin trecerea la moneda unica euro si prin realizarea unor politici monetare si financiare comune. Dupa 1993, prin intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht si a procesului de unificare monetara, procesul de integrare economica europeana a fost desavarsit.

Uniunea monetara este expresia cea mai completa a integrarii economice si se caracterizata prin utilizarea unei singure monede de referinta intr-un spatiu economic comun, ceea ce permite circulatia libera a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalurilor.

Trecerea la moneda unica prezinta avantaje certe, cum sunt:

eliminarea costurilor de conversie care insotesc tranzactiile comerciale si financiare, estimate la 0,5% din PIB-ul comunitar;

emisiunea de euro de catre o singura banca, Banca Centrala Europeana, ceea ce permite stabilitatea preturilor;

practicarea unei rate de schimb constante, ceea ce evita devalorizarea, exportarea somajului si a inflatiei.

Integrarea europeana se realizeaza de o maniera inegala, de la un sector la altul. Exista astfel domenii unde Uniunea Europeana are prerogative extinse,cum sunt politica agricola comuna, politica comerciala comuna, politica transporturilor si politica monetara, dupa cum in alte sectoare competentele comunitare sunt limitate. Este cazul politicii sociale, politicii industriale, cercetarii si dezvoltarii tehnologice, retelelor transeuropene. In acelasi timp, unele sectoare, de exemplu politica externa si de securitate, justitia si afacerile interne, functioneaza mai degraba conform modelului interguvernamental decat printr-o abordare comunitara propriu-zisa.