Consumul si economiile

Consumul si economiile

Venitul disponibil (VD) obtinut efectiv de posesorii factorilor de productie este folosit pentru consum (C), iar partea care flu este consumata este reprezentata de economii (E): VD C + E.

Ansamblul economiilor realizate se transforma, la nivelul economiei nationale, în investitii care sunt utilizate pentru sporirea productiei. Acest lucru se obtine prin transformarea economiilor în bunuri de capital (acumularea de capital).

Întrucât economiile nu sunt destinate consumului prezent, putem afirma ca transformarea bar în acumulare de capital reprezinta un sacrificiu din partea populatiei pentru a se bucura de un consum viitor mai bun. Prin scaderea din venitul disponibil a cheltuielilor pentru consum obtinem economiile (E): E = VD — C.

Corelatiile dintre venitul disponibil, în calitate de variabila independenta, consum si economii, în calitate de variabile dependente, se analizeaza static si dinamic, cu ajutorul unor parametri economici, ca:

Acest parametru se exprima în procente (70%), ca numar zecimal (0,7), respectiv sub forma de fractie (7/10), ci fiind, de regula, o marime pozitiva, dar subunitara.

Tinând seama ca, pe masura ce venitul disponibil real creste sau scade, consumul se extinde sau se contracta, dar într-o proportie mai mica, atunci, în conditiile sporirii venitului disponibil, înclinatia medie spre consum are tendinta de reducere (vezi figura 14.1).

Asa cum rezulta din figura 12.1, odata cu cresterea veniturilor disponibile asistam la scaderea ratei medii a consumului.

Din relatia înclinatiei medii spre consum rezulta functia consumului:

Rata marginala a consumului sau înclinatia marginala spre consum (c’) arata cu cât sporeste consumul (AC) la cresterea cu a unitate a venitului dispo­nibil (AVD) sau partea din venitul disponibil suplimentar care se adauga la consum, într-o anumita perioada si într-­un spatiu socio-economic dat.

Înclinatia marginala spre consum este, de regula, o marime pozitiva si subunitara.

c) Rata medie a economiilor sau înclinatia medie spre economii ( ē ) exprima partea economiilor în totalul venitului disponibil, la un moment dat si într-un spatiu socio-economic definit.

Acest parametru se exprima în procente (30%), ca numar zecimal (0,3) ori sub forma de fractie (3/10), fiind, de regula, o marime pozitiva, dar subunitara.

Din relatia înclinatiei medii spre economii rezulta functia economisirii.

E = ē • VD

Tinând seama ca economiile plus consumul formeaza venitul disponibil, suma dintre înclinatia medie spre economii si înclinatia medie spre consum este egala cu 1 si/sau

d) Rata marginala a economiilor sau înclinatia marginala spre economii (e’) exprima masura în care sporesc economiile (ΔE) la cresterea cu o unitate a venitului disponibil (ΔVD) sau partea din venitul disponibil suplimentar cu care cresc economiile, într-o anumita perioada si într-un anumit spatiu socio-economic.

Înclinatia marginala spre economie, de regula, este o marime pozitiva si subunitara, mai mica decât înclinatia marginala spre consum.

Daca avem în vedere ca sporul consumului plus sporul economiilor formeaza sporul venitului disponibil, atunci:

c’ + e’ 1(100%), c’ = 1 - e’ si e’= 1 - c’.

Pornind de la functia de consum (C = c’ • VD + C₀), functia de economisire se poate formula astfel: E =VD -(c’VD+C₀) = (1 - c‘)VD - C₀=e’ • VD - C₀

Întrucât 0< c’ < 1, înclinatia marginala spre economii

Din relatia functiei de economisire rezulta ca economisi­rea este crescatoare în raport cu nivelul venitului disponibil.

Înclinatia medie spre economii fiind variabila în functie de nivelul venitului, înseamna ca nu se poate economisi decât de la un anumit nivel al venitului. Pentru un venit nul (VD = 0), daca nivelul consumului de baza este pozitiv, înseamna ca economisirea este negativa, având loc un proces de dezeconomisire. În acest caz, consumul de baza a putut fi finantat din fondurile constituite anterior. Pentru un venit egal cu consumul (VD C), economisirea nu poate avea loc. Întrucât VD = C si E = VD — C, rezulta ca E = 0. Acest nivel al venitului egal cu consumul, pentru care economiile sunt zero, se numeste „prag de ruptura”. Dincolo de nivelul de ruptura al venitului, când VD > C, economisirea devine pozitiva, disparând fenomenul de dezeconomisire.

În concluzie:

pentru orice nivel al venitului inferior pragului de ruptura, consumul este superior venitului si apare fenomenul dezeconomisirii, cu economii negative. Colectivitatea foloseste fonduri economisite anterior sau face datorii pentru consum;

pentru orice nivel al venitului superior pragului de ruptura consumul este inferior venitului, dispare fenomenul dezeconomisirii si apar economiile pozitive.

Principalele corelatii dintre venitul disponibil, consum si economii

Tabelul 12.1.

Atunci când cheltuielile pentru consum sunt mai mari decât venitul disponibil, diferenta se acopera prin împrumuturi sau economii deja constituite. Aceasta parte, egala cu diferenta dintre cheltuielile pentru consum si venitul disponibil se numeste consum autonom (Ca) independent de marimea venitului disponibil (vezi si figura 12.2.):

Ca = C - VD

De aici rezulta ca marimea cheltuielilor pentru consum (functia consumului) este egala cu

C = Ca + VD c’

Marimea economiilor (functia economiilor) este egala

E= - Ca+VD e’.

Potrivit exemplului luat, functia economisirii este prezentata în figura 12.3.

Daca tinem seama ca venitul national (VN) este egal cu nivelul disponibil (VD), plus taxele pe venituri (TV), minus transferurile de la bugetul de stat, fara echivalent, sub forma de ajutoare, alocatii (TRB) etc., atunci VN = VD – TRB + TV, de unde VD = VN + TRB – TV.

Înlocuind în functia consumului pe VD cu valoarea lui, obtinem:

C = Ca + c’(VN + TRB – TV)

Stiind ca marimea taxelor reprezinta un procent din si ca c’ • TRB = o marime constanta = β, ecuatia functiei consumului este:

Notând pe c’( 1 - t), înclinatia marginala spre consum, în functie de venitul national, CU C”, obtinem:

C Ca +β + C” • VN

Parametrul c”, înclinatia marginala spre consum în raport cu venitul national, nu trebuie confundat cu c’, înclinatia marginala spre consum în functie de venitul disponibil.

Spre exemplu, daca c’ = 0,80, iar t, ponderea taxelor în venitul national, este de 10%, atunci: c’ = c’(l - t) = 0,80 (1 - 0,10) = 0,80 x 0,90 = 0,72, ceea ce înseamna ca, la o crestere cu o unitate a venitului national, consumul creste cu 0,72 unitati.

Spre deosebire de multiplicatorul venitului disponibil, multiplicatorul venitului national este

Acesta înseamna ca, pe baza datelor de mai sus

Multiplicatorul venitului disponibil este întotdeauna mai mate decât multiplicatorul venitului national. Analiza relatiei de calcul al multiplicatorului national pune în evidenta faptul ca între nivelul lui K_VN si includerea taxelor în raport de venitul national t exista a relatie inversa.

În raport de nivelul înclinatiei medii spre consum, economiile pot fi negative (dezeconomii) când, > 1, si pozitive, când <1.

Întrucât rata medie a consumului este , iar C_a = C —VD, rezulta ca înclinatia medie spre consum este mai mare decât înclinatia marginala spre consum:

> c’

Înclinatia medie spre consum se reduce pe masura ce creste venitul disponibil, astfel încât ea tinde sa se apropie de înclinatia marginala spre consum care ramâne relativ constanta.

Ca urmare a cresterii consumului, pe masura cresterii venitului disponibil, înclinatia marginala spre consum, pe termen lung, este mai mare decât cea pe termen scurt.

Economiile devin posibile numai dupa ce se atinge un anumit nivel al venitului disponibil. Dincolo de acest prag, consumul devine inferior venitului, permitând economisirea.

Atât consumul, cât si economiile sunt functii crescatoare fata de venit. Panta functiei de consum este data de înclinatia marginala spre consum.

Potrivit lui Keynes, factorii care influenteaza cheltuielile pentru consum sunt atât de natura obiectiva, cat si de natura subiectiva. Factorii care influenteaza consumul sunt acele elemente ale vietii economice si social-umane, cu caracter obiectiv si subiectiv, care determina cresterea sau descresterea cheltuielilor pentru consum, la un moment dat, sau pe o anumita perioada si într-un spatiu geo-socio-economic.

Factorii obiectivi sunt rezultatul conditiilor pe care le genereaza viata economica si, în principal, se refera la:

nivelul si dinamica salariului, a veniturilor în gen­eral. Consumul personal depinde de marimea veniturilor nominale si, în mod deosebit, de marimea venitului net personal;

modificarea asteptarilor, în ceea ce priveste raportul dintre cheltuielile de consum, în prezent si viitor, determinata de schimbarile în puterea de cumparare a banilor sau de aparitia unor riscuri. Astfel, în conditiile scaderii puterii de cumparare a banilor, desi cheltuielile pentru consumul prezent cresc, consumul real se reduce. De asemenea, în conditiile cresterii puterii de cumparare a banilor, ca urmare a reducerii preturilor de consum, consumul real prezent creste, deoarece se poate cumpara o cantitate mai mare de bunuri cu aceeasi cheltuiala baneasca sau chiar mai mica. Riscurile se refera la incertitudinea duratei de viata — care influenteaza asupra posibilitatilor de a beneficia de bunurile viitoare, incertitudini externe privind viitorul, plata unor impozite exagerat de mari, cu caracter confiscator etc.;

modificarile politicii fiscale, care, atunci când este utilizata ca instrument pentru o repartitie mai echilibrata a veniturilor, accentueaza înclinatia spre - consum, iar când este folosita pentru achitarea datoriei publice, prin sporirea impozitelor, diminueaza înclinatia spre consum;

modificarile neprevazute ale preturilor diferitelor elemente de capital fix sau circulant, pe termen scurt, pot sa influenteze reducerea înclinatiei spre consum, când preturile sunt mai mari decât cele an­ticipate;

creditul de consum influenteaza cheltuielile pentru consum prin intermediul ratei dobânzii. Între consum si rata dobânzii pentru creditul destinat cumpararii de bunuri de consum exista o relatie negativa. Pe de alta parte, o rata scazuta a dobânzii pentru creditul de consum va determina un nivel ridicat al creditelor prezente de consum, cu consecinte asupra reducerii consumului viitor;

anticiparile consumatorilor cu privire la evolutia raporturilor dintre veniturile prezente si cele viitoare, dintre preturile curente ,,ci cele viitoare, dintre oferta actuala de bunuri de consum si cea viitoare. Astfel, daca se anticipeaza ca, veniturile vor creste, consumul prezent se va micsora, crescând înclinatia spre economii. Daca se anticipeaza ca, în viitor, preturile de consum vor creste, consumul prezent va spori, iar daca se anticipeaza ca preturile se vor reduce, consumul prezent se va manifesta normal. La fel se întâmpla si cu anticiparile privind cantitatea de bunuri de consum de pe o piata; daca se anticipeaza ca aceasta o sa scada, creste consumul prezent, si invers.

Pe o perioada scurta, cresterea consumului pentru sporirea veniturilor viitoare este mai redusa în raport cu o perioada îndelungata de timp, dupa cum la persoanele în vârsta consumul va spori mai încet fata de cele tinere, ca urmare a anticiparii cresterii veniturilor.

Factorii subiectivi sunt rezultatul înclinatiei psihologice, obiceiurilor si traditiilor oamenilor si se refera la:

dorinta oamenilor de a crea a rezerva baneasca pentru situatii neprevazute: ea determina diminuarea cheltuielilor pentru consumul curent, în favoarea unui consum viitor;

constituirea de rezerve banesti pentru asigurarea batrânetii sau protejarea anumitor persoane;

dorinta de a obtine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la unele actiuni pe baza carora urine sa se realizeze în viitor proiecte de afaceri;

instinctul de ridicare a standardului de viata oamenilor, prin majorarea treptata a cheltuielilor consum, pe baza unor rezerve banesti formate în timp;

senzatia de independenta de libertate de miscare pe seama existentei unor sume banesti mari economisite;

dorinta de a lasa avere mostenitorilor;

manifestarea, la unele persoane, a zgârceniei concretizata în diminuarea cheltuielilor pentru consum.

Sintetic, aceste mobiluri care actioneaza în sensul micsorarii cheltuielilor de consum privesc prudenta, prevederea, setea de propasire, independenta, calculul, spiritul de afaceri, mândria si avaritia.

Mobilurile subiective care incita indivizii si puterea publica centrala si locala sa nu consume o parte din venit genereaza economiile pozitive.

În acelasi timp, apar si economiile negative, sub forma economiilor pentru asigurarea batrânetii, ajutoarelor de somaj finantate prin împrumuturi etc.

În ansamblul factorilor obiectivi si subiectivi care influenteaza înclinatia spre consum, cel mai puternic este modificarea venitului.

Pe termen scurt, un venit în crestere este însotit de cresterea consumului si într-o proportie mai mica si de sporirea mai accentuata a economiilor.

În acelasi timp, un venit în descrestere este însotit de economii micsorate, la început, în proportie mai mare. Cu cât venitul este mai ridicat, cu atât decalajul dintre venituri si consum este mai mare, din momentul în care indivizii ating un anumit nivel de bunastare.

Analizând influenta conjugata a factorilor obiectivi si subiectivi asupra consumului, J.M. Keynes a afirmat ca ,,legea psihologica fundamentala pe care ne putem baza cu toata certitudinea, a priori, datorita cunostintelor pe care le avem despre natura umana si, în acelasi timp, a posteriori, datorita informatiilor detaliate furnizate de experienta, este ca, în medie - în cea mai mare parte a timpului, oamenii tind sa-si sporeasca nivelul de consum pe masura ce venitul lor creste, dar nu cu o cantitate egala cu cresterea venitului”.[1]

Fiind în posesia unui anumit venit, fiecare consumator este preocupat sa-si procure bunurile de consum care sa-i permita satisfacerea maximului de placeri.

Întrucât si la nivelul consumatorului trebuintele care urmeaza sa fie satisfacute depasesc posibilitatile de care dispune, alegerea unor bunuri pentru a fi consumate presupune renuntarea la alte bunuri.

În aceste conditii, alegerea presupune sa se compare utilitatea în consum a bunului cumparat cu utilitatea bunului la care se renunta.

Potrivit legii distribuirii cheltuielilor de consum, descoperite de scoala psihologica austriaca, atingerea maximului de satisfactie se poate realiza numai în conditiile în care utilitatile finale ale ultimelor bunuri consumate din fiecare categorie sunt egale.

În conformitate cu cerintele acestei legi formulate de economistul-statistician E. Engel, în ultima treime a secolului al XIX-lea, partea cheltuielilor destinate alimentatiei este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic si invers: cheltuielile cu îmbracamintea ramân relativ constante, indiferent de marimea veniturilor; partea cheltuielilor cu locuinta are a pondere relativ constanta, oricare ar fi nivelul veniturilor, ea tinzând catre zero la persoanele cu venituri foarte mici si fiind ridicata la persoanele cu venituri foarte mici si fiind ridicata la persoanele cu venituri mari.

Cercetarile efectuate în tarile dezvoltate pe baza bugetelor de familie, în ultimele decenii, au evidentiat urmatoarele tendinte, în ceea ce priveste raportul dintre evolutia veniturilor si evolutia cheltuielilor de consum:

ponderea cheltuielilor pentru alimente în bugetele de familie s-a redus de la peste 40%, la circa 20%, pe fondul diversificarii consumului si îmbunatatirii calitatii bunurilor;

ponderea cheltuielilor cu îmbracamintea, încaltamintea si accesoriile s-a redus de la aproximativ 20%, la mai putin de 10%;

ponderea cheltuielilor cu serviciile, inclusiv cele cu locuinta si confortul, a sporit; în cazul cheltuielilor pentru transport si comunicatii a ajuns la aproximativ 17%.

În tarile mai putin dezvoltate economic si social, dinamica si ponderea cheltuielilor de consum înregistreaza ritmuri si sensuri atipice, spre exemplu, ponderea cheltuielilor pentru hrana a depasit 60% din bugetul mediu pe o familie.

Teorii postkeynesiste cu privire la consum, cu economisire

În cadrul teoriilor moderne postkeynesiste cu privire la consum si economisire se detaseaza ca importanta teoria ciclului de viata si teoria venitului permanent[2].

Teoria ciclului de viata asupra consumului si economisirii este prezenta pentru prima data la Franco Modigliani, laureat al Premiului Nobel pentru Economie pe anul 1985[3].

Spre deosebire de teoria economica keynesiana, ce considera functia consumului sub forma C = c • VD, cu 0 <c < 1, unde consumul individual într-o anumita perioada este legat doar de venitul disponibil al perioadei respective, cu care este direct proportional, teoria ciclului de viata a lui Modigliani avanseaza ipoteza ca oamenii îsi planifica consumul si economiile pe termen lung, din dorinta de a-si distribui cât mai bine sursele pentru satisfacerea trebuintelor, pe durata întregii vieti.

Potrivit teoriei ciclului de viata, economiile sunt rezul­tatul, în principal, al dorintei fiecarui individ de a-si asigura consumul la vârsta batrânetii. Functia consumului are forma C = aWR + cYL, unde:

a = înclinatia marginala spre consum fata de bogatia reala;

WR = bogatia reala;

c = înclinatia marginala spre consum în raport cu modificarea venitului din munca;

YL = venitul din munca.

Sa presupunem ca o persoana se asteapta sa traiasca NL ori, sa obtina un venit dintr-o activitate WL ani, si sa fie pensionar un numar de ani egal cu diferenta NL-WL.

Teoria ciclului de viata îsi propune sa dea raspuns la doua întrebari: care sunt posibilitatile totale de consum ale individului de-a lungul întregii vieti si cum îsi va distribui individul aceste posibilitati pe toata durata vietii?

În legatura cu posibilitatile de consum, venitul din munca[4] va fi egal cu venitul anual din perioada de viata activa înmultit cu numarul de ani lucrati. Consumul total al unei persoane nu poate depasi acest venit total decât în anumite situatii, de cane facem abstractie, acestea fiind limita superioara a consumului total. Potrivit teoriei ciclului de viata, consumul este legat nu atât de venitul curent, cat de cel total, venitul curent fiind egal cu zero dupa retragerea individului din câmpul muncii.

În legatura cu distributia consumului pe durata întregii vieti a individului, în teoria ciclului de viata se considera ca acesta va alege alternativa unui consum relativ constant pe toata durata de viata, fara oscilatii mari[5].

Prim urmare, în loc sa consume foarte mult într-o anumita perioada a vietii si foarte putin în cealalta perioada, individul va prefera sa consume aproximativ aceeasi cantitate în fiecare perioada.

Pe aceasta baza, adoptând teoria ciclului de viata, consumul total este egal cu venitul: C NL = YL • WL, care, daca se împarte la numarul de ani de viata asteptati sa traiasca de catre a persoana (NL), se obtine: , consumul planificat pe an, care este proportional cu venitul din munca.

Relatia WL/NL exprima cât la suta din perioada de viata sperata de catre un individ reprezinta viata activa, petrecuta muncind. Prin aplicarea acestui coeficient de proportionalitate la venitul total obtinut din munca (YL) se obtine echivalentul a ceea ce va consuma, în fiecare an din viata, un individ. Aceasta parte este proportionala cu raportul dintre durata vietii active si durata totala a vietii.

Corespunzator acestei teorii, economiile pot fi calcu­late cu ajutorul relatiei:

Aceasta înseamna ca economiile realizate în timpul vietii active sunt egale cu o fractiune egala cu raportul dintre durata vietii de pensionar (NL-WL) si durata vietii

totale (NL).

Întrucât, pe toata perioada - consumul ramâne constant, la valoarea C, consumul total va fi egal cu NL. Pentru perioada activa, cheltuielile pentru consum vor fi finantate din venitul curent, iar pentru perioada pasiva a vietii (la pensie), din economiile facute în viata activa.

Astfel, potrivit teoriei ciclului de viata, consumul este planificat de asa natura încât sa se asigure un nivel uni­form al acestuia. Prin economiile pe care le realizeaza de-a lungul anilor de munca, individul urmareste sa-si creeze rezervele de care are nevoie pentru a-si finanta consumul dupa perioada activa, la pensie. Aceasta bogatie ce se realizeaza continuu în timpul anilor de munca atinge nivelul maxim la sfârsitul perioadei active de viata.

Teoria ciclului de viata cu privire la economisire arata ca indivizii economisesc în perioada în care muncesc. Ei economisesc mult atunci când veniturile lor sunt mari în comparatie cu media întregii vieti si fac economii nega­tive (cheltuiesc) atunci când venitul bar este sub aceasta medie.

Daca avem în vedere ca venitul total este format din venitul din munca si dintr-o anumita avere (mostenire, daruri etc.), atunci posibilitatile totale de consum vor urma aceleasi tendinte de a avea un consum relativ constant pe toata viata. Consumul total al unei persoane în anul T din viata va fi dat de relatia:

C (NL-T)=WR+(WL-T) YL,

unde:

WR averea (bogatia mostenita).

Aceasta înseamna ca marimea consumului în fiecare perioada este data de relatia -

C = a WR + c YL, unde:

a = înclinatia marginala spre consum din avere I /NL—T si

c = înclinatia marginala spre consum din venitul din munca = WL > T

Teoria venitului permanent a fast elaborata de Milton Friedman de la Universitatea din Chicago, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1976[6].

În esenta, teoria venitului permanent apreciaza oamenii îsi adapteaza comportamentul de consum nu în functie de nivelul venitului curent, ci de oportunitatile de consum pe termen lung.

Oamenii îsi planifica consumul nu doar pe baza veniturilor dintr-o anumita perioada, ci pe baza veniturilor obtinute în perioade mai lungi. Ca atare, cheltuielile pentru consum depind de venitul mediu pe termen lung.

Potrivit teoriei venitului permanent, consumul este direct proportional cu venitul permanent.

Deci functia consumului este C = cYP, unde c este înclinatia marginala spre consum, iar YP este venitul permanent (disponibil). Întrucât este constant, consumul variaza în aceeasi proportie ca si venitul permanent. O sporire cu 10% a venitului permanent genereaza o crestere cu 10% a consumului. Ca si teoria ciclului de viata, teoria venitului permanent considera ca, pe termen lung, raportul consum/venit este stabil, legând însa consumul curent de venitul permanent, în care se transforma si bogatia. Întrucât venitul permanent depinde de venitul mediu pe termen lung, raportul dintre consum si venit este constant.

În legatura cu masurarea venitului permanent se considera ca acesta reprezinta acea rata stabila a consumului pe care o persoana ar putea-o mentine pe tot parcursul vietii, tinând seama de nivelul actual al bogatiei si al venitului câstigat în prezent si viitor. Considerându-se ca veniturile tranzitorii nu au influenta asupra consumului, rezulta ca venitul permanent depinde de veniturile curente si cele trecute.

Aceasta înseamna ca venitul permanent este legal cu venitul anului trecut plus o fractiune din variatia venitului curent fata de venitul anului trecut (d).

YP = Y₀ + δ(Y₁ –Y₀), cu 0< δ<1

Daca presupunem ca venitul trecut obtinut de un individ pe un an este de 1.000.000 u.m., cel 120.000 u.m., iar δ = 0,6 atunci venitul permanent va fi egal cu: YP = 100.000 + 0,6(120.000 - 100.000) = 100.000 + 0,6 •20.000 = 100.000 + 12.000 = 112.000 u.m.

În situatia în care d = 1, rezulta ca venitul permanent este egal cu venitul curent. Aceasta înseamna ca individul care a câstigat întotdeauna la fel de mult se asteapta sa aiba acelasi venit si în viitor.

În cazul în care venitul curent creste fata de cel trecut, venitul permanent va creste permanent va creste, dar cu mai putin decât venitul curent. Aceasta se întâmpla din cauza ca individul este nesigur marimea venitului curent va fi permanenta si deci nu-si va spori venitul permanent cu întregul spor al venitului curent.

Milton Firedman estimeaza venitul permanent ca o medie ponderata a veniturilor realizate în multe perioade anterioare, precum si în cea curenta

YP = Y₁ + δY₁ +(1-δ)Y₀

Potrivit teoriei asteptarilor rationale, daca în pracitca, schimbarile de venituri sunt, în general, de lunga durata, în sensul cresterii, atunci consumatorul va aprecia orice schimbare ca fiind permanenta. În acest caz, fractiunea care se va stabili din variatia venitului curent fata de cel trecut va avea o valoare mai ridicata. În situatia în care veniturile vor fi variabile, într-o perioada lunga, variatiei venitului curent fata de venitul trecut nu i se va acorda o importanta prea mare atunci când se va aprecia venitul permanent, fractiunea d va avea valori mult mai mici.

Combinând relatia C = cYP cu relatiile YP = Y₀ + δ(Y₁ - Y₀) si YP = δY₁ +(1-δ) Y₀ functie de consum sub forma: C = cYP = c Y₀ + cδ (Y₁ - Y₀) sau C = cδY₁+c(1- δ)Y₀

Din relatia de mai sus rezulta ca înclinatia marginala spre consum din venitul curent (cd) este mai mica decât înclinatia medie spre consum pe termen lung c, deoarece d < 1.