Oferta si cererea de moneda. Echilibrul monetar

1. Oferta de moneda

Oferta de moneda, ca baza de constituire a resurselor necesare finantarii, trebuie sa fie echivalentul, la pretul curent, al bunurilor si serviciilor pe care economia este capabila sa le produca. Daca oferta de moneda este mai mare decat volumul bunurilor si serviciilor (cazul tipic), adica masa monetara este excedentara, vor creste si preturile. Data fiind importanta marimii ofertei de moneda se impune analiza acesteia. Analiza nu este atat de simpla, deoarece stocul de moneda, la fel ca oricare alta marime economica, se reinnoieste continuu printr-o serie de procese de creare si desfiintare a monedei, care ii modifica tot timpul volumul si structura. Procesele de creare si desfiintare a monedei trebuie sa satisfaca nevoile de consum ale colectivitatii, sa tina seama de comportamentul bancilor si sa satisfaca echilibrul monetar global.

Oferta de moneda este determinata de sistemul bancar privat si de banca centrala nationala. Rolul covarsitor pe care sistemul bancar il joaca in satisfacerea nevoii de lichiditate a economiei se reflecta si in procesul de creare a monedei. Corespunzator structurii masei monetare: moneda a bancii centrale si moneda de cont - a bancilor comerciale, vom aborda si creatia monetara, care este deci asigurata de banca centrala si de bancile comerciale.

Creatia monetara devine o emisiune baneasca in sens larg, fata de sensul sau traditional si anume "ansamblul operatiunilor de confectionare a sumelor banesti, de pastrare a acestora la emitent in vederea punerii lor in circulatie si de punere in circulatie a numerarului (bancnote, monede divizionare) de catre emitent" cuprinde si creatia monetara realizata de bancile comerciale.

Emisiunea baneasca in sens restrans reprezinta operatiunea de confectionare si punere in circulatie a numerarului. In Romania, bancnotele sunt confectionate de Imprimeria Nationala, iar monedele metalice de Monetaria Nationala. Imprimeria Bancii Nationale a Romaniei a fost infiintata in 1887, ca departament in cadrul BNR, avand ca obiect de activitate tiparirea biletelor de banca. Acest departament a rezultat din necesitatea BNR de a-si exercita privilegiul de emitere a monedei nationale, de trecere de la monedele din metale pretioase la bancnote. Din punct de vedere administrativ a suferit unele modificari, insa si-a pastrat subordonarea fata de BNR si principalul sau obiect de activitate: tiparirea biletelor de banca. In prezent ca urmare a evolutiei mijloacelor de plata utilizate, obiectul de activitate al Imprimeriei Nationale s-a dezvoltat, astfel ca aceasta mai realizeaza si cecuri, actiuni, diplome si certificate, etc. Monetaria statului s-a infiintat in 1870; pe langa monedele in circulatie, mai confectioneaza si monede jubiliare de aur si argint, medalii, ordine si decoratii, insigne, sigilii.

Creatia monetara reprezinta punerea in circulatie a diferitelor instrumente monetare, adica transformarea, prin cumparare, a activelor nemonetare (actiuni efecte de comert, imobile) in active monetare. Este realizata de banca centrala si de bancile comerciale.

1.1. Creatia monetara realizata de banca centrala

Banca centrala este cea care realizeaza emisiunea de numerar numita "moneda a bancii centrale", baza dezvoltarii monedei scripturale. Punerea in circulatie a numerarului este insa un proces de creatie monetara si rezulta din achizitionarea de active nemonetare, din transformarea creantelor fara putere circulatorie in mijloace de plata; aceste creante sunt grupate in contrapartidele masei monetare, constituind originea, motivul creatiei monetare.

Altfel spus, banca centrala emite moneda in schimbul creantelor, care pot fi:

creante asupra economiei;

creante asupra trezoreriei;

creante asupra strainatatii.

Identificam deci trei modalitati de creatie monetara de catre banca centrala.

Oferta de valuta, cu conditia ca banca centrala sa intervina pe piata valutara. Prin multiple operatiuni cu strainatatea (exporturi, servicii de turism), agentii economici nationali incaseaza devize. Aceste devize reprezinta o putere de cumparare a strainatatii asupra economiei nationale, detinatorii de devize dorind sa le schimbe contra unei puteri de cumparare interioare (moneda nationala). Deci, vor ceda devizele contra monedei nationale unei banci comerciale. Banca centrala realizeaza aceeasi monetizare de devize asupra bancilor comerciale, emitand moneda nationala in schimbul creantelor asupra strainatatii. Se poate spune ca toate intrarile de devize se afla la originea creatiei de moneda nationala; banca centrala isi realizeaza un stoc de devize in activul sau, creand in contrapartida moneda a bancii centrale. Aceste stoc de devize este tocmai rezerva valutara, care reprezinta de altfel si modalitatea de asigurare a stabilitatii cursului valutar.

Imprumuturi acordate de catre banca centrala statului, fie prin cumpararea de titluri de stat direct de la trezorerie sau de la bancile comerciale in cadrul pietei monetare (politica de open-market), fie direct, prin conventii incheiate intre banca centrala si trezorerie pentru acoperirea deficitului bugetar. Moneda divizionara pusa in circulatie reprezinta de asemenea un avans acordat trezoreriei de banca centrala.

Acordarea de credite agentilor economici prin cumpararea creantelor. Banca centrala isi limiteaza achizitiile de titluri la cele sigure (debitori cunoscuti ca solvabili) si lichide (posibilitatea de a le putea transforma rapid in lichiditati). Din aceasta cauza, banca centrala se concentreaza asupra titlurilor datoriei publice sau asupra celor emise de debitori foarte importanti. De fapt, banca centrala acorda credite direct agentilor economici in putine tari, de obicei ea recreditand bancile comerciale prin mobilizarea de titluri de credit sub forma de rescont, gaj sau pensiune de titluri. Creditele in economie se analizeaza din punct de vedere al creatiei monetare prin participarea bancilor comerciale.

1.2. Creatia monetara realizata de bancile comerciale

Motorul creatiei monetare intr-o economie apartine bancilor comerciale, ce creeaza moneda de cont, componenta cu cea mai mare pondere in totalul masei monetare si care asigura nevoia de moneda a unei economii in crestere.

Bancile comerciale creeaza moneda, fie achizitionand active reale, fie active financiare (efecte publice sau private, devize), fie cand banca acorda credit unei intreprinderi.

Dupa natura tipului de activ achizitionat, banca dispune de creante asupra economiei (achizitionarea de efecte private, acordari de credite agentilor economici sau persoanelor fizice), creante asupra statului (achizitionarea de efecte publice) sau creante asupra strainatatii (achizitionarea de devize).

2. Cererea de moneda

Cererea de moneda este determinata de necesitatea de instrumente susceptibile sa indeplineasca functiile monedei si depinde direct de utilitatea monedei, utilitate reflectata in capacitatea acesteia de a achizitiona bunuri si servicii.

Cererea de moneda, ce rezulta dintr-un proces continuu de alegere a structurii intrebuintarilor date veniturilor si a marimii si structurii averilor, este partea cea mai ancorata in teoria economica si constituie obiectul controverselor dintre politica monetara si economie.

2.1. Teoria clasica

Adeptii acestei teorii (David Hume, Adam Smith, David Ricardo, Irving Fischer etc.) considera cererea de moneda ca fiind data, fixa, iar valoarea monedei depinde de oferta de moneda. Cererea de moneda este data de cheltuielile consumatorilor pentru bunuri si servicii; este vorba deci de o cerere pentru tranzactionare, indivizii pastreaza banii numai pentru acele tranzactii pe care le anticipeaza si ignora faptul ca ar putea avea nevoie de bani pe neasteptate.

Nu exista alti factori de influenta ai cererii de moneda, aceasta fiind influentata doar de volumul tranzactiilor. Este vorba in special de dobanda, care se determina la clasici prin confruntarea dintre cererea de investitii si oferta de economii exprimate in termeni reali si nu are nici o influenta asupra cererii de moneda. Ecuatia cererii de moneda, asa cum este expusa in opera lui Irving Fisher, economist american:

unde:

M - masa monetara,

V - viteza de circulatie a monedei,

P - nivelul preturilor,

Q - tranzactiile (in volum).

Viteza de circulatie a monedei - V - este stabila in regim de echilibru; nu depinde decat de factori structurali si de volumul tranzactiilor in valoare reala. Viteza de circulatie a monedei fiind stabila, relatia dintre cantitatea de moneda M si tranzactii PּQ este stabila. Cererea de moneda M nu depinde decat de volumul tranzactiilor in valoare nominala.

2.2. Teoria keynesista

Teoria keynesista a fost doctrina economica dominanta dupa cel de-al doilea razboi mondial, pana la inceputul anilor `70. John Maynard Keynes a revolutionat intreaga gandire economica. Autorul de la Cambridge a modificat teoria clasicilor intr-un punct de vedere fundamental al domeniului la care ne-am referit: cererea de moneda depinde si de dobanda. Aceasta modificare permite legatura intre sfera "reala" si cea "financiara".

Keynes adauga cererii de moneda pentru tranzactii a clasicilor (si pentru prevedere), o cerere de speculatie. Fata de cererea tranzactionala si cererea de precautie, in cazul carora moneda exprima functia sa de instrument de schimb, in cazul cererii de speculatie apare pe prim plan functia monedei de conservare a valorii prin intermediul investitiilor financiare (de portofoliu).

Cererea de moneda va fi deci formata din suma cererii dependenta de venit (tranzactii si precautie) si din cererea dependenta de dobanda. Ecuatia cererii de moneda va fi:

unde:

M - cererea de moneda totala,

L₁(y) - cererea de moneda pentru tranzactii si pentru precautie, dependenta de venit,

L₂(i) - cererea de moneda pentru speculatie, dependenta de rata dobanzii.

2.3. Teoria monetarista

Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru economie in 1976, a dezvoltat teoria monetarista, o adevarata "contrarevolutie" impotriva teoriei keynesiste. Bazandu-se pe teoria cantitativa clasica (Walras, Fisher, Marshall), Friedman considera masa monetara in circulatie factorul principal si decisiv de influenta asupra nivelului preturilor, asupra activitatii economice.

Oferta de moneda este principalul factor determinant al variatiei PIB nominal pe termen scurt si al preturilor pe termen lung. Analiza monetarista considera cererea de moneda un caz special de alegere a activelor care alcatuiesc patrimoniul, similar neo-keynesistilor. Moneda este un activ financiar printre alte active si se supune unor operatiuni de arbitraj. Cererea de moneda este, deci, in functie de averea individului, de pretul si randamentul diferitelor active care alcatuiesc aceasta cerere si in final, de preferintele sale.

3. Echilibrul monetar in teoria economica

Teoriile formulate privind cererea de moneda s-au extins in mod firesc asupra echilibrului monetar, care a devenit in secolul XX componenta de baza a teoriei monetare.

Wieser, Wricksell, Keynes, Tobin, Friedman, Brunner, Meltzer, Modigliani si-au adus fiecare in parte un aport major la construirea teoriei echilibrului monetar; intre aceste contributii se detaseaza doua teorii: teoria keynesista si teoria lui Milton Friedman.

3.1. Echilibrul monetar in teoria keynesista

Marea criza a anilor `30, somajul ridicat, cresterea inflatiei, dezechilibrul pietelor au evidentiat inconsistenta modelului clasic. Prin conceptele de cerere agregata si oferta agregata, Keynes realizeaza cea mai reprezentativa constructie a modelului echilibrului macroeconomic, incluzand echilibrul monetar si real, reprezentat prin graficul Hicks-Hanson, cea mai reprezentativa constructie stiintifica a modelului echilibrului monetar. Schema de realizare a echilibrului macroeconomic spre care conduce analiza keynesista se efectueaza in termeni reali si priveste o economie simpla si "inchisa" in care activitatea sectorului public si influentele externe detin o pondere redusa in model.

Echilibrul pe piata bunurilor si serviciilor (echilibrul real) este prima expresie a echilibrului si este reprezentata de curba IS (investements-sayings), adica curba economii-investitii, locul geometric al combinatiilor dintre ratele dobanzii i si venitul y. Curba IS porneste de la egalitatile:

unde:

I - investitia globala;

S - economisirea globala;

y - venitul global;

i - rata dobanzii.

Reprezentarea grafica a echilibrului cu ajutorul curbei I-S este:

Figura 1. Curba IS a echilibrului real

Economisirea este definita ca o functie crescatoare a venitului, iar investitia este o functie descrescatoare a ratei dobanzii. Orice dezechilibru intre economisire si investitie determina ajustari in termeni reali, variabilele monetare detinand un rol limitat. Egalitatea , de la care provine insasi denumirea curbei I-S este conditia de echilibru si semnifica faptul ca pentru orice rata a dobanzii i, exista o singura valoare de venit y.

IS exprima relatia dintre rata dobanzii si nivelul de venit, fiecare dintre punctele curbei corespunzand unei situatii oarecare, chiar daca exista egalitate intre I si S. Pe piata bunurilor si serviciilor, venitul y apare ca o functie descrescatoare de i, scaderea ratei dobanzii antreneaza o crestere de investitii si prin urmare, de venit (daca ceilalti factori se mentin constanti).

O politica bugetara expansionista (de exemplu o crestere a cheltuielilor guvernamentale si/sau o reducere a fiscalitatii) deplaseaza curba IS catre dreapta de la IS_A la IS_B, ceea ce semnifica cresterea venitului de la y_A la y_B (in conditiile unei rate a dobanzii constante), odata cu cresterea cheltuielilor guvernamentale si/sau reducerea impozitelor si taxelor (figura 2.a).

Restrictivitatea politicii bugetare (reducerea cheltuielilor guvernamentale si/sau cresterea fiscalitatii) deplaseaza curba IS catre stanga de la IS_A la IS_C, ceea ce semnifica reducerea venitului de la y_A la y_C (in conditiile unei rate a dobanzii constante), odata cu scaderea cheltuielilor guvernamentale si/sau cresterea impozitelor si taxelor (figura 2.b).

A doua expresie a echilibrului din modelul keynesist este echilibrul monetar care rezulta din egalitatea intre cererea totala de moneda L si oferta de moneda M, adica cantitatea de moneda pusa la dispozitia agentilor non-bancari prin sistemul bancar. Cererea de moneda L desemneaza de fapt lichiditatile, concept specific lui Keynes, formate din lichiditatea necesara pentru tranzactii L₁, dependenta de nivelul venitului national, si lichiditatea necesara pentru speculatie L₂, dependenta de nivelul ratei dobanzii, . Egalitatea dintre cererea de moneda totala L si oferta de moneda M devine:

Rata dobanzii se stabileste la punctul de intalnire dintre cererea si oferta de moneda. Curba LM exprima, pentru o cantitate de moneda data, relatia intre cererea totala de moneda si venit. Sa admitem o oferta de moneda constanta si un nivel de pret stabil: orice crestere de venit y (adica de tranzactii) necesita o cantitate mai mare de L₁ care cuprinde incasarea din tranzactii si o cantitate mai redusa de L₂ (incasata la finele speculatiei), determinand o crestere a ratei dobanzii. Pe piata monetara, venitul apare deci ca o functie crescatoare de i. Reprezentarea grafica a curbei LM indica o succesiune de puncte de echilibru intre cererea de moneda si oferta de moneda, corespunzatoare anumitor dimensiuni ale venitului national si nivele ale ratei dobanzii:

Figura 3. Curba LM a echilibrului monetar

O politica monetara expansionista, adica cresterea ofertei de bani M, determina deplasarea curbei LM catre dreapta, de la LM_A la LM_B, deoarece la acelasi nivel al venitului, pentru a mentine echilibrul pe piata monetara, rata dobanzii trebuie sa scada de la i_A la i_B (figura a).

Dimpotriva, daca politica monetara este restrictiva, adica oferta de bani se reduce, curba LM se deplaseaza catre stanga de la LM_A la LM_C, deoarece la acelasi nivel al venitului, pentru a mentine echilibrul pe piata monetara, rata dobanzii va creste de la i_A la i_C (figura b).

Echilibrul global presupune corelarea echilibrului pe cele doua piete (piata bunurilor si serviciilor si piata monetara).

Figura 5. E - punctul de echilibru global si actiuni de echilibru economic

IS este locul de combinari (i, y) asigurand echilibrul pe piata bunurilor si serviciilor, iar LM este locul de combinari (y, i) asigurand echilibrul pe piata monetara. Intersectia lor determina punctul E, unde se echilibreaza nivelul de venit si cel al ratei dobanzii pentru fiecare volum de moneda (figura 5). In acest punct, cantitatea de moneda existenta determina o rata a dobanzii suficient de ridicata pentru a atinge nivelul de venit de echilibru. Din nou, constatam ca rata dobanzii este cea care permite stabilirea legaturii intre echilibrul real si echilibrul monetar: rata dobanzii determina volumul investitiei si, prin intermediul acestuia, determina apoi nivelul de venit, care influenteaza la randul sau cererea de moneda la finele tranzactiilor.

Modelul echilibrului macroeconomic permite identificarea actiunii de politica economica pentru a face fata unei situatii de criza sau inflatie. Sa presupunem doua situatii in care forta de munca este total ocupata, insa echilibrul obtinut pe piata bunurilor si serviciilor si pe piata monetara nu corespunde cu venitul fortei de munca (figura 5):

o situatie corespunzand unei crize, venitul de echilibru y_E fiind inferior venitului fortei de munca y_A;

o situatie corespunzand unei inflatii, venitul de echilibru y_E fiind superior venitului fortei de munca y_B.

3.2. Echilibrul monetar in teoria lui Milton Friedman

Accentuand rolul banilor si acordand o mai mare credibilitate fortelor de autoechilibrare a pietei, teoria monetarista a lui Milton Friedman detroneaza modelul keynesist al echilibrului si propune un model nou, in cadrul caruia variatiile masei monetare regleaza ritmurile activitatii economice. Acest model doreste sa demonstreze importanta primordiala a cantitatii de moneda asupra activitatii economice. Structura financiara si monetara, comportamentul agentilor economici nu sunt integrate in model. Unica variabila este masa monetara M, oferita agentilor nebancari care, tinand cont de o functie stabila a cererii de moneda, este la originea fluctuatiilor de venit si de pret. Legatura de cauzalitate unica este stabilita intre M si celelalte variabile fundamentale, implicand astfel ipoteza caracterului exogen al ofertei de moneda.

Teoria lui Milton Friedman se bazeaza pe doua principii:

Cantitatea de moneda determina valoarea productiei nationale si in primul rand componenta sa pretul.

Banca centrala determina cantitatea de moneda totala prin cantitatea de moneda pusa la dispozitia bancilor comerciale.

Banii nu se autogestioneaza; banca centrala trebuie sa ia decizii referitoare la oferta de moneda, masa monetara si volumul creditelor acordate.

Prin urmare, masa monetara determina fluctuatia de venit national. Daca admitem aceasta, adica faptul ca impulsul monetar exercita o influenta totala asupra activitatii economice, asa cum recomanda Friedman, echilibrul economic pe piata s-ar realiza aproape automat, printr-un control asupra masei banesti in circulatie (de catre banca centrala), admitandu-se o crestere anuala a sa cu un anumit procent (3-6%). Cererea de moneda este considerata stabila, iar oferta de moneda este considerata exogena (la indemana autoritatii monetare). Fluctuatiile ofertei de moneda sunt cele care determina fluctuatiile produsului national. Doar regularizarea masei monetare exercita un efect global asupra economiei. Celelalte instrumente traditionale ale politicii macroeconomice (si in special politica bugetara) nu produc decat realocari ale resurselor intre diverse sectoare, realocari care sunt, dupa Friedman, in general nefaste; cand ele exercita un efect favorabil asupra economiei, aceasta are loc doar prin intermediul unui proces monetar.

Echilibrul monetar in politica economica

Echilibrul monetar isi gaseste justificarea in aceleasi cauze economice si sociale care genereaza echilibrul economic. Nu se poate vorbi de cauze, factori si tendinte ale echilibrului monetar decat pe baza si pe fondul echilibrului economic general.

Starea de echilibru intr-o economie isi are "stalpii de sustinere" in conditiile economice, monetar-financiare, valutare si sociale specifice unei etape sau alteia pe care economia respectiva o parcurge. Nici o tara nu poate sa raspunda si nici sa dispuna de toate premisele care (teoretic) sunt necesare pentru a influenta dezvoltarea ei echilibrata.

Echilibrul monetar reprezinta in esenta egalitatea intre cererea si oferta de bani. Dezechilibrul monetar apare atunci cand oferta devine mai mare decat cererea de bani, cazul tipic, inflatia, sau atunci cand oferta de moneda este mai mica decat cererea de moneda, deflatia.

Realizarea echilibrului monetar este conditionata de infaptuirea celorlalte echilibre: financiar, bugetar, valutar si de interactiunea dintre ele si actiunea acestora asupra corelatiilor macroeconomice. Fundamentul realizarii echilibrului monetar este insa politica monetara.

Mai mult, trebuie sa tinem cont si de faptul ca realizarea echilibrului monetar la scara macroeconomica depinde de realizarea echilibrului monetar la scara microeconomica, deoarece folosirea eficienta a capitalului propriu si a celui imprumutat de catre agentii economici, buna gestionare a acestora sunt premisele si conditiile echilibrului monetar.

Echilibrul monetar si politica monetara au fost considerate ca avand importanta minora inaintea crizei din 1929-1933 si mult timp dupa aceasta criza. Extinderea teoriei keynesiste explica in mare parte declinul politicii monetare. Friedman si alti adepti ai teoriei sale considera, dimpotriva, masa monetara ca fiind principala strategie in obtinerea stabilitatii economice. El are chiar o alta explicatie a crizei din 1929-33: desi economistii (in marea lor majoritate) au considerat ca principala cauza a Marii Crize fie prabusirea bursei de valori Wall Street, fie scaderea consumului, deci criza de supraproductie, Friedman nu este de acord cu nici una dintre aceste teze. Criza s-a datorat lipsei de lichiditati a bancilor, mai ales incepand cu luna noiembrie 1930, cand falimentele bancare au determinat deponentii sa ceara retragerea depozitelor, pentru a le converti in devize. Panica a atins apogeul in ziua de 11 decembrie 1930 cand a dat faliment Bank of United States, cea mai mare banca din tara, cu depozite de peste 200 milioane dolari. Intr-un sistem bancar modern, cu acoperire partiala, nici o banca (cu indicator foarte bun de solvabilitate, de altfel) nu poate face fata tuturor retragerilor de depozite deodata, pentru simplul fapt ca bancile nu au pentru fiecare unitate monetara primita ca depozit un echivalent sub forma de numerar. Procesul de multiplicare a creditelor, explicat deja, face ca pentru o unitate monetara detinuta sub forma de rezerva lichida, bancile sa datoreze mai multe unitati monetare sub forma de depozite. Banca aflata in dificultate din cauza retragerilor de numerar, va retrage la randul sau depozitele sale la alte banci, creand un "lant" al lipsei de lichiditate. Singura care poate rezolva aceasta lipsa de lichiditate pe ansamblul sistemului bancar este banca centrala a tarii respective. Exact acesta este reprosul pe care-l face Friedman Sistemului Rezervelor Federale: nu a utilizat puterea sa de creatie monetara, care ar fi rezolvat lipsa de lichiditate a bancilor comerciale si ar fi evitat falimentul masiv al acestora. A facut putin sau n-a facut nimic pentru a asigura sistemul bancar cu lichiditati, concluzioneaza Friedman; a fost un insucces de vointa, nu de putere. Falimentele bancare au incetat la inceputul anului 1931, cand Sistemul Rezervelor Federale a utilizat puterea sa de creatie monetara si a furnizat bancilor numerarul solicitat. Din iulie 1929 pana in martie 1933, masa monetara din S.U.A. s-a redus cu o treime; daca nu ar fi existat aceasta scadere, recesiunea economica s-ar fi intins pe o perioada mai redusa.

Gravitatea crizei din 1929 a determinat guvernele sa intervina mai direct in relansarea activitatii economice, cu alte cuvinte a favorizat proliferarea ideilor lui Keynes. A dominat politica "banilor ieftini" (rate ale dobanzii de 2%) pentru a incuraja investitiile si a reduce somajul; in realitate revenirea economiei a fost determinata de cheltuielile de inarmare. Ratele dobanzii au ramas reduse si dupa razboi, ceea ce nu incuraja economisirea; de asemenea, politica fiscala a guvernului incuraja cheltuielile. S-a creat o cerere mare in economie, cu alte cuvinte economia a inregistrat din nou o revenire, iar cererea mare a determinat si cresterea ratelor dobanzii. A fost momentul faimosului "Stop and go" (Stai si mergi) care a caracterizat perioada de dupa razboi (1952-1970), statul punand frana "masinii economice" atunci cand aceasta risca o "supraincalzire" inflationista si accelerand-o atunci cand ea incepea sa-si incetineasca viteza.

Statul a intervenit masiv in economie, atat in ce priveste promovarea prosperitatii prin incurajarea intreprinzatorilor (rate mici ale dobanzilor, subventionarea unei fractiuni din costuri pentru industriile nationalizate) si incurajarea consumului populatiei, cat si in ce priveste fazele numite "stop" prin majorarea impozitelor si taxelor si descurajarea consumului (inclusiv prin majorarea ratelor dobanzilor). Politica fiscala era primordiala fata de politica monetara.

Ideea dominanta a anilor `50 si `60 era ca recurgand la un anumit nivel de inflatie (scazut), inflatie asociata cu "miraculosul" multiplicator keynesist, guvernul putea sa mentina rata somajului la un nivel scazut. Aceasta conceptie a fost consolidata prin formularea in 1958 a curbei lui Philips si a aplicatiilor sale.

Formularea initiala a curbei lui Philips sustinea ca in perioadele in care rata somajului este mai mare (recesiune, criza) salariile nominale se vor reduce sau cresterea acestora se va incetini, situatia fiind favorabila angajatorilor care se vor afla in situatia de a alege dintr-o oferta de forta de munca mare; din contra, in perioadele in care rata somajului este mica, salariile nominale vor creste, situatia fiind favorabila angajatilor, datorita ofertei scazute de forta de munca.

Orice crestere a nivelului salariilor nominale ce depaseste cresterea productivitatii muncii, se va regasi in cresterea preturilor, deci a inflatiei.

Rezulta ca intre inflatie si salarii este o relatie direct proportionala. Din moment ce am stabilit ca un somaj ridicat determina reducerea salariilor, deci o relatie invers proportionala, rezulta ca vom avea aceeasi relatie invers proportionala intre inflatie si somaj.

In anii `60 si la inceputul anilor `70 autoritatile monetare erau increzatoare in capacitatea lor de a regla in mod fin (expresia americana "fine tuning") activitatea economica. In perioada urmatoare insa, inflatia si somajul au inceput sa creasca in acelasi timp. S-a generat astfel fenomenul numit "stagflatie", curba lui Philips cunoscandu-si limitele.

Degradarea generala a situatiei economice a tarilor dezvoltate reflectata de amploarea socurilor externe la care au fost supuse (criza petrolului), modificarile brutale ale ritmului inflatiei, incetinirea cresterii economice, cresterea somajului, agravarea dezechilibrelor bugetare si ale balantelor de plati au contrazis aceste certitudini solide. Incepand cu anul 1974, cererea de moneda a avut o evolutie variabila fara modificarea nivelurilor dobanzilor si veniturilor, ridicand numeroase semne de intrebare specialistilor. Socul petrolier nu a fost singura cauza pentru situatia economica dezastruoasa a acestor ani: abandonarea Sistemului Monetar International de la Bretton-Woods a influentat, de asemenea, negativ economiile tarilor participante.

Urmatoarea perioada (anii `80 si chiar `90) a fost dominata de conceptia monetarista de politica economica. Interesul manifestat fata de politica monetara poate fi justificat prin ratiuni politice si ratiuni empirice.

Succesul politicilor de inspiratie monetarista se datoreaza presedintelui republican Ronald Reagan, instalat la putere in 1980; politica economica construita de el poarta denumirea de "reaganism" (politica "banilor scumpi"). Aceeasi politica de inspiratie monetarista a fost promovata de guvernul conservator condus de d-na Margaret Thatcher, incepand cu 1979, politica regasita sub denumirea de "thatcherism".

Nici rezultatele politicii monetariste nu au fost insa la inaltimea sperantelor celor mai zelosi promotori, iar specialistii vorbesc de revenirea la keynesism.

Dereglementarile si inovatiile financiare care au insotit aceste politici au facut neclare contururile masei monetare; limita intre moneda (lichiditate) si finante (plasamente) este greu de stabilit si antreneaza esecul politicilor de evitare a inflatiei.

Dupa anul 1992 se constata pierderea interesului pentru politica monetarista; ea si-a atins obiectivele (reducerea inflatiei). Specialistii vorbesc chiar de revenirea la keynesism; in S.U.A. de exemplu, Bill Clinton a castigat alegerile prezidentiale (1992) sub lozinca "ne vrem viitorul inapoi", sustinand ca statul este indispensabil in viata economico-sociala. Alternativa aleasa la "economia ofertei" a fost o politica guvernamentala activa de stimulare a cererii si refacere a autoritatii statului. Asistam la o anumita ciclicitate a politicilor economice.

Tarile Europei Centrale si de Est, confruntate cu inflatia, ce s-a manifestat in forme diferite de la o tara la alta, avand cauze sau mai putin comune si in mod cert cu intensitati diferite, au obtinut succese remarcabile aplicand politica monetarista, intrucat obiectivul final al acesteia este tocmai stapanirea inflatiei.

Analizand evolutia P.I.B. fata de evolutia inflatiei, se constata ca reducerea ritmului de crestere a inflatiei (dezinflatia) a avut ca efect cresterea economica intr-o perioada de un an, maxim doi ani de la calmarea inflatiei: Cehia reuseste reducerea inflatiei in 1992, P.I.B. incepe sa creasca in 1994 (2,6%), Slovenia reuseste reducerea inflatiei in 1993, an in care se instaleaza si cresterea economica (1,3%), Polonia reuseste reducerea inflatiei in 1991, iar cresterea economica se observa inca din 1992 (2,6%), Bulgaria obtine crestere economica in 1998 (3,5%), ca efect al ancorarii monedei nationale, Rusia inregistreaza o crestere economica semmnificativa in anul 2000: 9%.

Evolutia indicatorilor macroeconomici in Romania confirma regula conform careia stapanirea inflatiei reprezinta conditia relansarii economice: de abia in al patrulea an de dezinflatie (reducerea ritmului de crestere a inflatiei) si anume anul 2000 cu o inflatie de 45,7% (dupa 45,9% in 1999, 59,1% in 1998 si 154,8% in 1997) se inregistreaza o crestere economica de 1,8% (PIB), iar anii urmatori se inscriu in aceeasi tendinta: 5,7% crestere PIB, pe fondul calmarii inflatiei (34,5%) in anul 2001 si 4,9% crestere PIB, reducerea inflatiei la 9,4% si o crestere economica de 8% in anul200

5. Inflatia, dezechilibru monetar si economic. Caracteristici

Realizarea echilibrului monetar este, evident, dificila, iar economiile contemporane sunt caracterizate, mai degraba, de dezechilibru monetar. Teoria economica defineste dezechilibrul monetar sub denumirea de inflatie atunci cand masa monetara devine mai mare decat cererea de bani si deflatie cand masa monetara devine mai mica decat cererea de bani.

Inflatia reprezinta, in primul rand, o forma de dezechilibru monetar, din care cauza este denumita si "boala monedei

Inflatia este cel mai adesea identificata cu cresterea generalizata a preturilor. Desi unii autori limiteaza termenul de inflatie la situatii sau la cresteri de preturi moderate si regulate, definitia consacrata a acesteia vizeaza cresterea nivelului general al preturilor, cu sau fara clasificarea sa dupa intensitate: inflatie taratoare sau lenta, inflatie accelerata sau galopanta. Inflatia reprezinta, deci, cresterea cumulativa si autointretinuta a nivelului general al preturilor din interiorul unei economii; cumulativa si autointretinuta pentru ca "cresterea intretine cresterea", potrivit unei expresii consacrate.

Deoarece realizarea echilibrului monetar depinde si de caracteristicile generale ale sistemului social-economic, gradul de dezvoltare economica, dezvoltarea pietelor financiare, rezulta ca inflatia este un fenomen global, si nu un fenomen pur monetar. Inflatia apare ca un dezechilibru global intre fenomenele economice legate prin conjunctura; este un fenomen de productie, de venit si de consum si rezulta dintr-un exces al fluxului cererii de bunuri raportata la posibilitatile ofertei, tradus in cresterea preturilor. O alta cauza a excesului de cerere este aceea a cresterii costurilor de productie (salarii, materii prime) superioara cresterii productiei.

Aceasta interpretare integreaza inflatia intre fenomenele reale si permite explicarea consecintelor economice ale inflatiei asupra productiei si repartitiei. Inflatia contemporana este un fenomen complex, cu efecte in intreg sistemul economico-social, dificil de definit. Conceptul de inflatie presupune de fapt o intreaga serie de concepte: deflatie, dezinflatie, slumpflatie, stagflatie.

Deflatia, este starea monetara caracterizata de o oferta mai mica decat cererea de bani, de scaderea generala si durabila pe termen lung a preturilor, obtinuta pe fondul unui ansamblu de masuri deflationiste menite sa realizeze o contractie la nivelul cererii nominale, astfel incat sa se produca o scadere a presiunilor exercitate asupra dinamicii crescatoare a preturilor. Este o stare opusa inflatiei si este un fenomen rar intalnit. Deflatia prelungita, determinata de reducerea constanta a preturilor pe parcursul mai multor ani, este asociata cu criza, asa cum s-a intamplat in SUA in 1890 si 1930.

Dezinflatia reprezinta procesul de incetinire a evolutiei ratei inflatiei, de reducere a ritmului de crestere a inflatiei de la un an la altul. Notiunea de dezinflatie nu se confunda cu notiunea de deflatie, dezinflatia presupune de fapt mentinerea in frau a starii inflationiste. Romania, de exemplu, se afla intr-un proces de dezinflatie incepand cu anul 1997.

Categoric dezinflatia reprezinta o stare pozitiva fata de inflatia puternica, dar si fata de deflatie, care are consecinte negative asupra economiei (fiind chiar asociata cu criza, asa cum am aratat).

Stagflatia reprezinta starea economica a unei tari, caracterizata prin inflatie rapida si crestere economica lenta sau mai degraba inflatie declarata si crestere economica zero, concomitent cu existenta somajului. Insusi termenul stagflatie rezulta din combinarea termenilor ce caracterizeaza o astfel de stare economica: stagnare si inflatie.

Slumpflatia este o stare economica in cazul careia ritmurile de desfasurare ale proceselor economice ce caracterizeaza stagflatia sunt mai ridicate, respectiv criza economica sau declin economic pe de o parte si inflatie rapida sau galopanta pe de alta parte insotita de somaj ridicat.

Conceptul modern al inflatiei numeste cresterea preturilor doar ca fiind caracteristica esentiala a inflatiei. In realitate, inflatia reprezinta o suma de dezechilibre din economie cu caracter general si in continua evolutie, un fenomen economico-social care atinge toate economiile nationale concretizat in cresterea masei monetare in circulatie peste nevoile economiei, avand ca efect deprecierea monetara. In sfarsit, si cresterea permanenta, cumulativa si generalizata a preturilor. Daca in anii `50 se accepta o inflatie de 1-2% anual, in anii `60-`70 inflatia normala era de 3-4%, iar in prezent aceasta limita devine chiar 5%.

Concluzionand, inflatia este caracterizata de:

a)      existenta in circulatie a unei cantitati excedentare de bani;

b)      cresterea permanenta, cumulativa si generalizata a preturilor;

c)      scaderea puterii de cumparare a monedei nationale;

d)      deprecierea monedei nationale.

In ce priveste masurarea inflatiei, se porneste de la caracteristica sa principala, si anume cresterea preturilor. Intrucat toti membrii societatii au calitatea de consumatori si inflatia este perceputa in primul rand de catre acestia, iar preturile bunurilor de productie se reflecta in preturile bunurilor si serviciilor de consum, inflatia se determina pe baza indicelui preturilor de consum (IPC), ca raport intre variatia preturilor si preturile din perioada de baza:

unde:

I_p - indicele preturilor;

r_i - rata inflatiei;

q_i0 - cantitatea de bunuri si servicii din componenta cosului;

p_i0 - preturile bunurilor si serviciilor in anul de baza;

p_i1 - preturile bunurilor si serviciilor in anul curent.

Deoarece indicele preturilor bunurilor de consum si, in consecinta rata inflatiei ia in calcul nu numai preturile produselor, ci si cantitatile acestora, calculul ratei inflatiei incepe cu identificarea "cosului pietei", adica bunurile si serviciile cumparate de consumatori: hrana, intretinere locuinta, transport, recreere etc. Altfel spus, indicele preturilor bunurilor de consum reflecta cheltuielile pe care o familie le realizeaza pentru cumpararea bunurilor si serviciilor necesare satisfacerii unui nivel de trai care sa asigure subzistenta.

In tara noastra, stabilirea "cosului pietei" este un subiect controversat al negocierilor intre sindicate si guvernanti, si nu intamplator. Erorile, mai mult sau mai putin obiective, strecurate in calculul acestui cos, influenteaza calculul inflatiei, care constituie punctul de pornire pentru negocierea cresterilor salariale.