Asezarile din Bazinul Superior al Somesului Mare

Istoria localitatilor enumerate este mult mai vasta. Vechimea lor considerabila, asezarea geografica si rolul lor de poarta de trecere catre cealalta parte a Carpatilor au determinat desfasurarea a numeroase evenimente si fapte care merita sa fie cunoscute de cei interesati. Cum obiectivul lucrarii de fata este altul, ne limitam la o succinta trecere in revista a acestora.

Sant Atestarea documentara a acestei comune se sprijina pe mentiunea documentara dattata din anul 1773 care amintesteasezarea sub numele de Rodna Noua, condusa de un anume Flama.

In anul 1421, potrivit documentelor, pe locul actualei asezari, exista un oficiu de vama. Numele localitatii provine de la santul cu parapet de 2,5 m inaltime, ridicat in timpurile stravechi de-a lungul Vaii Cobaselului, ca scut de aparare impotriva atacurilor din afara.

Santul a fost cu siguranta locul inspre care au roit cateva familii de rodneni, care, dupa ce au folosit o anumita perioada de timp pasunile si fanatele din zona, unde aveau infiintate locuinte sezoniere au decis sa ramana definitiv aici. Noua localitatea aparuta pe vaile Cartibavului si Cobaselului s-a desprins de Rodna in timpul granitei militare (1773), devenind comuna de sine statatoare.

Comuna Sant - panorama

Comuna este asezata la o altitudine de 629 m. Aceluiasi spatiu administrativ ii apartine si satul Valea Mare, ultima localitate de pa Valea Somesului, situata la o altitudine de 650 m. Denumirea localitatii este mentionata pentru prima data in dictionarul denumirilor de localitati in anul 1909, cand se consemneaza catunul Valea Mare, intemeiat de un grup de colonisti adusi pentru exploatarea padurilor.

Rodna. Este fara indoiala localitatea rurala granicereasca montana cu cea mai mare vechime, atestata documentar in anul 1235. Prezenta zacamintelor auro-argintifere, mineritul si tranzitul peste munti au determinat conturarea, la poalele Muntilor Rodnei si ai Bargaului, spre obarsia Somesului Mare, a unei asezari prospere, care a stat la baza genezei multora dintre asezarile somesene si ilvene aparute ulterior in zona.

Vatra initiala, preferata de autohtoni inca din timpuri stravechi, a fost terasa structurala ce gazduieste actualul cimitir comunal. Prin traditie orala s-a tranmis faptul ca Izvorul Bailor avea un curs care a pendulat, vreme de doua trei secole, intre zona de vatra amintita anterior si cea actuala, numita "Dambul Piatului", care nu este altceva decat un urias con de dejectie.

Comuna Rodna - panorama

Pe langa acest areal in care s-a constituit prima vatra, au mai existat in timp grupuri de gospodarii risipite in zonele mai ferite de furia naturii si a navalitorilor : pe Valea Vinului, pe Valea Izvorul Bailor, sub Magura Mare, pe Dealul Durnele si pe terasa de pa partea stanga a Somesului numita Podirei. La aparitia primelor grupuri de colonisti sasi si de calugari benedictini, in secolul al XII-lea, populatia din zona era numai romanesca. Colonistii stramutati aici pentru a revitaliza mineritul si pentru a pazi Pasul Rodnei in folosul regilor unguri, au ocupat zona centrala a vetreiactuale, un spatiu retrans, cuprins intre arealul de pendulare a Somesului, conturand centrul medieval al prosperului opidum rodnean.

Legile, hotararile si ordonantele elaborate de catre autoritatile militare in perioada granitei (1762-1851), privin sistematizarea si adunarea in vatra a gospodariilor periferice au determinat un puternic curent de stramutare a palcurilor de gospodarii laterale spre actuala vatra. Tot in perioada granitei au fost construite si cele doua biserici vechi din centru Rodnei.

Comuna Rodna mai include si satul Valea Vinului, situat in aval de confluenta Izvorului Bailor cu Izvorul Rosu, la o altitudine de 715 m. Desi apare tarziu ca atestare documentara, in 1909, cand este mentionat in dictionarul localitatilor sub numele de Valea Vinului, in conscriptiile si recensamintele granitei militare sunt mentionate cateva familii de mineri romani, statornici aici, la care s-au adaugat mineri adusi din diferite tinuturi ale imperiului. In aceasta perioada se statornicesc in zona inaintasii celor care astazi poarta nume slovace sau germane. Dupa instaurarea dualismului, acestia au fost maghiarizati, aderand la biserica romano-catolica de care apartineau si la origine. Apele minerale carbogazoase feruginoase erau utilizate in tratarea afectiunilor cardiace si nervoase in statiunea care functiona aici odinioara.

Amatorii de ascensiuni pot urca din Valea Vinului in Muntii Rodnei pe o serie de trasee marcate. Se poate ajunge astfel la interesantul fenomen carstic Baia lui Schneider, din Dealul Popii, iar primavara, de la pestera amintita se poate continua urcusul pana la Poiana Narciselor de pe Muntele Saca.

Maieru. Atestata documentar, sub numele de "Major', intr-un document din anul 1440, comuna era condusa de voievodul Cornea in anul 1503, iar in 1522 de cneazul Ilie. In 1529 trece, pentru o perioada, impreuna cu celelalte sate de pe Valea Rodnei, in stapanirea domnitorului Moldovei Petru Rares.

Maieru a fost in mod cert unul dintre primele puncte spre care au roit o parte dintre locuitorii Rodnei, acest loc fiind initial "maieriste" (loc de pasunat) a rodnenilor. Cu timpul, o parte din familiile rodnene, crescand numeric, (in special tinerii) s-au asezat aici definitive, transformand gospodariile sezoniere in gospodarii permanente. La inceput au fost preferate pentru statornicire locurile mai ferite de pe Valea Caselor, Haj, Purcioaia, Sub Magura si mai tarziu Valea Aniesului.

Maieru era, in epoca "de aur" localitatea cu cea mai mare natalitate din tara. Existau aici numeroase "mame eroine", care au dat nastere la 10-12 copii. Vestiti mestesugari, maierenii mai sunt inca pastratori ai datinilor strabune transmise din generatie in generatie. Erau renumite "Cununa' si "Brazda plugului dintii', cand cel mai harnic om al satului este sarbatorit cu mare cinste si onoare (un fel de Tanja maramuresana).

Maieru -panorama

Scriitorul Liviu Rebreanu, care a urmat aici scoala primara, scria mai tarziu ca "Cele dintai placeri ale slovei tiparite si ale stiintei de carte tot la Maieru le-am avut'. El a fost ales, in anul 1927, cetatean de onoare al comunei. Comuna este renumita si datorita muzeului etnografico-istoric, in al carui patrimoniu se gasesc circa 6000 exponate, din vremea dacilor pana astazi. Muzeul gazduieste si o bogata expozitie documentara cu obiecte apartinind scriitorului Liviu Rebreanu.

La jumatatea distantei dintre Rodna si Maieru (3 km) intalnim satul Anies situat la o altitudine de 497 m, la piciorul uriasei piramide a Magurii Mari, la confluenta Vaii Somesului cu Aniesul.

Chiar daca este amintit sub numele de Anies abia la recensamantul din 1910, localitatea a avut o mare importanta in trecutul indepartat, datorita asezarii sale pe drumul spre Rodna (de care a apartinut pana in momentul atasarii de Maieru). In scopul intaririi apararii Rodnei, in spatiul geografic al Aniesului au fost ridicate doua fortificatii : una la picioarele Magurii, pe malul stang al Somesului si alta pe malul drept al raului si pe cel stang al Vaii Aniesului, pe o culme sub forma de sa, in locul numit "Pe cetate".

Daca satul constituit ca entitate administrativa este amintit sub numele actual abia in 1910, mentiuni legate de acest spatiu apar inca din 1450, iar in anul 1564, Aniesul apare intr-un act slavon din arhivele bistritene sub denumirea de Valea Aurarilor (datorita aurului care se gasea in raurile din zona).

Centrul localitatii Anies

La capatul dinspre Rodna al asezarii, langa sosea se gaseste un izvor de apa minerala carbogazoasa, alcalinoferoasa, cu un continut asemanator apelor de la Sangeorz-Bai.

Sangeorz-Bai. Este singurul oras al spatiului somesan montan, situat pe Somesul Mare, intre confluentele acestuia cu raul Cormaia si valea Borcutului. Este o asezare foarte veche, cunoscuta o lunga perioada de timp sub denumirea de "Sfantul George" si atestata documentar in anul 1245, alaturi de alte cateva comune graniceresti.

Vechea localitate Singeorz-Bai a fost distrusa in anii 1241-1242 de tatarii lui Kadan. Toponimul "Valea Tatarilor" aminteste despre drama autohtonilor cauzata de navalirea tatarilor in prima jumatate a mileniului trecut. Se spune ca aici, pe Valea Tatarilor, afluent al Borcutului, o ceata de tatari a fost atrasa si nimicita de localnici. Exista si unele pareri, (confirmate de fizionomia si onomastica unui grup aparte din populatia Sangeorzului) conform carora o parte din tatarii invadatori au ramas pe aceste locuri, sedentarizandu-se si fiind asimilati. Se pare ca nume frecvente care apar in peisajul onomastic sangeorzan: Ogagau, Carcu, Ivu, Ciociu etc. sunt de origine tatareasca.

In 1440, Sangeorzul figura printre localitatile daruite feudalului Jors de Kusal, iar in 1475 asezarea este subordonata magistratului bistritean. Un document din anul 1518 vorbeste de voievodul Toma ca avand calitatea de conducator al Sangeorzului si imprejurimilor.

In perioada 1762-1851 localitatea este militarizata, moment in care incepe cunoasterea si folosirea apelor minerale de aici. Statiunea balneara "Baile Hebe", cu un hotel, cateva vile bai reci si bai calde, s-a injghebat abia la inceputul secolului trecut, ajungand ca in anul 1960 sa dispuna de 611 locuri de cazare, in prezent capacitatea statiunii situandu-se undeva la aproximativ 2000 de locuri.

Sangeorz-Bai - panorama

Tinand cont de evolutia mai putin favorabila a statiunii din ultima perioada se impune fundamentarea unei strategii care sa valorifice atributele acestor locuri si sa redea orasului statutul de "pol turistic" al intregului spatiu somesan.

Fara a minimaliza rolul Rodnei, cu masivul Ineu si microstatiunea Valea Vinului, in atragerea uni flux considerabil de turisti, centrul turistic al intregii zone ramane totusi Sangeorzul al carui potential ar putea raspunde cerintelor diferite, ale diferitelor categorii de turisti (ape minerale valoroase, mofete, posibilitatea efectuarii diferitelor tratamente balneare, bioclimat de crutare, varietatea peisajelor naturale si a obiectivelor antropice).

Lunca Ilvei. Este asezata la conmfluenta Ilvei cu Silhoasa, Iliuta, Bolovanul, Ursoaia si Cucureasa, intr-o pitoraesca depresiune strajuita de cativa martori structurali andezitici, insirati de-a lungul cumpenelor de apa dintre Ilva si Lesu. Localitatea este desfasurata pe un traseu liniar pe dreapta Ilvei, dar patrunde tentacular si si pe paraiele Bolovanul, Ursoaia si Cucureasa.

Chiar daca este atestata documentar doar in 1909, sub numele de Lunca-Ilvei (in dictionarul localitatilor), asezarea s-a constituit inca din secolul al XIX-lea, in urma roirii demografice a unor familii de locuitori din satele invecinate

Lunca Ilvei - panorama

Tot din aceasta perioada Lunca-Ilvei este cunoscuta ca centru forestier, iar pe teritoriul comunei apar numeroase izvoare de ape minerale. Altitudinea considerabila, varietatea peisajului si cadrul pitoresc fac din Lunca Ilvei un posibil centru al turismului rural, care a inceput sa-si faca deja simtita prezenta in zona.

Ilva-Mare. Apartine generatiei de asezari desprinse ca entitati administrative de sine statatoare dupa militarizare, in anul 1763, cand localitatea apare pentru prima data amintita intr-un document scris. In studiul monografic "Istoria parochiei Ilva-Mare" elaborat de Pavel Galan in 1864 rezulta ca prima gospodarie a aparut pe teritoriul actualei comune in anul 1730 "cand Toma Miclaus avand o pricina cu parintii a venit june din Maieru si s-a asezat in Lunca Miclausenilor, sub Piatra Lesului, intr-o preluca in mijlocul padurilor, dintaiu numai cu vreo doua capre, a trait cu lapte, vanat si pescuit, nu avea drum pana la el fara hatas prin padure si locuitorii de pe Recele l-au colacit tatalui sau in Maieru ca nu stia perirea lui nimenea".

Rezulta din aceasta relatare faptul ca Recelea era populata cu gospodari care, in vremea aceea, apartineau teritoriului administrativ al Rodnei. Rodnenii au roit aici la gospodariile sezoniere, la inceput, dupa care s-au asezat definitiv in arealul de sub Muntele Cornii, intemeind catunul Recelea, pe care autoritatile imperiale l-au atasat dupa miliatrizare comunei graniceresti Ilva-Mare. Pana in anul 1763 spatiul habital de pe malul drept al Ilvei a apartinut administrativ de Rodna in timp ce teritoriul locuit de pe malul stang era sub administratia comunei Maieru.

Situata la o altitudine de 780m, Ilva Mare s-a dezvoltat considerabil atat de-a lungul Vaii Ilvei cat si pe Ivaneasa (unde s-a conturat un sat apartinator in plina expansiune) si pe versantii domoli din zona Recele.

Magura-Ilvei (impreuna cu Arsita) s-a desprins de asemenea de Maieru tot dupa militarizare, cand apare ca entitate administrativa independenta in conscriptiile graniceresti ale anului 1763. In perioada premergatoare militarizarii, roirea demografica din zona Maieru-Rodna s-a produs prin saltatie, primii gospodari de pe Somes preferand raristile si poienile adapostite din zona actualelor catune apartinatoare: Arsita si Secaturi, de pe cumpana de ape dintre Ilva si Lesu.

Ordonantele imperiale privind sistematizarea asezarilor graniceresti au determinat coborarea gospodarilor tineri (graniceri) pe axa principala a Ilvei, unde, in zona actualei biserici ortodoxe s-a conturat primul nucleu de vatra.

Situata in umbra a patru mari piramide vulcanice (Chicerea Mare, Chicerea Mica, Magura lui Arsente si Magura Sturzilor), ca o vatra desfasurata liniar pe sesul aluvionar al microbazinetului depresionar prins intre doua defilee inguste, la altitudini cuprinse intre 500-600 m, Magura-Ilvei este si un important punct de tranzit, atat ape soseaua cat si pe calea ferata Ilva-Mica -Vatra-Dornei, cat si pe traseele de legatura peste cumpana de apa dintre Valea Lesului si Valea Somesului.

Poiana-Ilvei. A fost atestata documentar in anul 1773, dar localitatea este cu mult mai veche, curentul de oicumenizare (populare) avand aici un dublu sens, atat dinspre Maieru, de pe Somes, cat si din amonte si din aval, din localitatile deja existente in zona.

La cumpana dintre secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, localitatea este "botezata" Saniosif, in cinstea descinderii imparatului Iosif al II-lea in zona. Este demn de mentionet faptul ca arealul vetrei de pe partea dreapta a Ilvei a apartinut administrativ comunei Maieru pana in anul 1951, pentru ca ulterior sa apartina comunei Magura-Ilvei. La solicitarea satenilor, s-a decis in urma unui referendum, reinfiintarea comunei Poiana-Ilvei in anul 2003.

Lesu Ilvei. A fost consemnat documentar in anul 1624. In actele parohiei de pe vremea preotului Danila Malai, care a pastorit satul la inceputul sec. al XIX-lea, numele satului se asociaza cu prezenta lesilor veniti peste Tihuta din Galitia (Tara Leseasca). Este de necontestat faptul ca, atat in fizionomia localnicilor, cat si in comportamentul lorpot fi gasite trasaturi aparte, comune cu cele ale populatiilor de sorginte slava.

Din schita istorica publicata de Anton Cosbuc in "Arhiva Somesana" (nr. 16, pag. 100-106) rezulta ca primele gospodarii erau risipite pe un areal foarte extins, desfasurat pe o lungime de peste 20 de km, de la confluenta Lesului cu Ilva pana la Erboasa si mai departe, la Valea Magurii si Poienile de sub Dealul Ciosa, de pe cumpana de ape cu Bargaul.

Conform programului militarizarii, lesenii au fost obligati sa-si stramute o mare parte din gospodarii pe stanga vaii, cu tendinta de a patrunde pe Lestior, conturandu-se astfel un nucleu de vatra care de atunci si pana astazi poarta numele de Lesu-Sat. In acelasi timp, prin roirea unor gospodarii spre amonte, in zona de culoar a Vaii Lesului, se pune baza celui de-al doilea nucleu de vatra, care se dezvolta spatial pana in zilele noastre, purtand numele de Lesu-Lunca. Tendinta actuala este de unificare a celor doua nuclee intr-o singura vatra si de profilare a unei vetre liniare impresionante prin lungimea sa si prin altitudinile diferite care ajung de la 500 la 700 m.

Localitatea Lesu-Ilvei este vestita prin traditiile care aici s-au conservat mult mai bine decat in alte zone si in special prin cantecele vestitilor triscasi. Din vatra asezarii se pot realiza ascensiuni spre toate punctele de mare atractie din Muntii Bargaului (Vf. Heniu Mare, manastirea Ciosa, Piatra Fantanele, Pasul Tihuta etc.)