Ascensiuni pe muntii Romaniei pina in anul 1948

"Muntele cel mai inalt este Ceahlaul, care daca ar fi fost cunoscut in fabulele celor vechi n-ar fi fost mai putin vestit decit Olimpul, Pindul sau Pelias Virful lui a fost odinioara acoperit de zapezi, iar de cind acestea s-au retras, se vede peste nori'.

Dimitrie Cantemir (Descrierea Moldovei, cap. V)

PE CEAHLAU. Cel mai reprezentativ masiv al Carpatilor Orientali este Ceahlaul, numit mai demult si Pion sau "Olimpul Moldovei'. Cind vremea este frumoasa si clara, el poate fi vazut chiar din Iasi. Maretia lui a atras la poale, inca inainte de 1711, pe Dimitrie Cantemir, care i-a dedicat pagini minunate.

Veniamin Costache. Printre primii despre care amintesc documentele[1] ca au urcat pe Ceahlau se numara mitropolitul Moldovei Veniamin Costache , in anul 1809. El a suit pina in virful muntelui "spre a privi tara Moldovei si inca mai departe pina la marea cea mare si tara ungureasca' . Un izvor este numit si azi "Fintina mitropolitului'. Prelatul, retras la manastirea Neamt intre 1806 si 1812, facea dese drumuri la schitul Durau si de acolo, insotit de schimnici, a efectuat ascensiunea mentionata.

Mihail Sturdza. A doua ascensiune despre care se stie a fost aceea a voievodului Moldovei, Mihail Sturdza[4], la 1835 , pe poteci ce fusesera largite din timp de catre calugarii de la Durau. El a dormit o noapte, la foc de jnepeni, sus pe platou, la adapostul unui perete stincos. Pe Virful Toaca, insotitorii lui voda au lasat o inscriptie gravata, care mentiona ca stapinul lor a petrecut pe munte noaptea de 18 iulie 1835.

Gheorghe Asachi. In 1838, cunoscutul om de cultura Gheorghe Asachi a facut doua sau mai multe drumuri pe Ceahlau. In lucrarea Tablou al istoriei Moldovei[6] Iasi, 1840, scrisa pe doua coloane, pe aceeasi pagina, una in limba romana cu litere chirilice si cealalta in limba franceza, sint doua subtitluri: Dochia si Traian, legende populare ale romanilor, si Itinerar la muntele Pion, unde este descris drumul de acces catre Virful Toaca . Asachi a fost condus de un calugar si de oameni de la poalele muntelui, de la care a cules legendele. Despre aceasta excursie, ca si despre carte in general, au scris mai multi autori. Era si firesc, deoarece este primul ghid al Ceahlaului aparut in tarile romane. Fiind scris si in limba franceza, el se adresa deopotriva si cetatenilor de peste hotare, avind, asadar, un caracter international.

Sub titlul Itinerar la Pion incepe descrierea traseelor. Se recomanda, mai intii, pentru cei ce vor sa intreprinda ascensiunea, ca este absolut necesar sa fie insotiti de munteni numiti "plaesi' sau "vinatori de Alpi', pe care autorul ii lauda ca sint oameni de rasa frumoasa si ca poarta inca costumele dacice ce se vad pe Columna lui Traian de la Roma, viteji, neobositi, spirituali si veseli. Punctul de plecare in excursie este Piatra Neamt, de unde doua drumuri conduc la Hangu, la poalele muntelui. Unul este practicabil numai pentru picior si pentru cai, de-a lungul riului Bistrita, folosit de calugari, ciobani si de muntenii ce vin dupa provizii. Pe acest drum se intilneste manastirea Bistrita, unde se gaseste mormintul domnitorului Alexandru cel Bun. Mai departe, pe malul Bistritei pot fi intilnite manastirile Bisericani, Pingarati si Buhalnita, primele doua, insa, in chei. Cine vrea sa calatoreasca cu trasura, recomanda Gheorghe Asachi, trebuie sa urmeze a doua varianta, ocolind Dealul Doamnei, trecind prin satul Darmanesti. In biserica acestui sat exista o icoana a carei inscriptie dovedeste ca a fost purtata in batalia de la Poltava (iunie - iulie 1709), in Rusia. La capatul a trei ore si jumatate de mers se intra in satul Cracaoani, de unde, dupa alta jumatate de ora, se ajunge la mitocul lui Balan, situat la poalele Dealului Doamnei. De la Balan la creasta muntelui, numita Palanca, se fac doua ore si, coborind pe partea opusa, se ajunge la Hangu. De aici, catre virful Ceahlaului conduc doua "artere': una pe la Rapciuni, cealalta inconjurind muntele pe coastele de vest.

Gheorghe Asachi a preferat traseul al doilea, fiind mai usor. Dupa o ora de mers a ajuns la schitul Durau[8], oare a fost multa vreme singurul adapost pentru excursionistii dornici sa urce pe Ceahlau. Trei sferturi de ora mai tirziu, Asachi a sosit la locul numit "Fundul Schitului', mergind de-a lungul piriului Schitul, ce salta in mici cascade coborind din inaltimea stincilor, inca o ora si un sfert de drum si calatorul nostru a vazut, pe stinga, stincile numite Gardurile, de unde, dupa o jumatate de ora, a poposit linga un izvor. Patruzeci de minute mai departe, era in Poiana Stanilelor, loc de adunare a pastorilor. Aici incepea "escalada', facuta cu ajutorul crampoanelor atasate la bocanci, pentru a depasi, succesiv, o regiune de stinci cu afine si fragi, Jgheabu] Gardurile, un platou, si pentru a urca virful. Din virf se vedea, spre est, intre Piatra Detunata si Piciorul Sihastrului, stinca numita Dochia. Pentru a urca la ea existau mai multe cai: cei indrazneti mergeau de-a lungul unei ripe; mai bine insa se cobora la sud de Piatra Detunata, intre Piatra cu apa si Stratul Vulturilor, sau, si mai bine, se mergea pina la schitul Ceahlaului (numire data atunci unui schit), de unde se putea, cu mai putin pericol, vizita Dochia.

Inconjurind muntele, prin partea de est, continua sa relateze carturarul iesean, se intilnea colonia religioasa Poiana de sub Ponoare, asezata intre piraiele Kison[9] si Rapciuni. De aici, mai departe, se depasea riul Sasca, o padure intunecoasa, se facea putina cataratura si, la doua ore de drum, aparea schitul Ciribuc, in apropierea piriului Sirbeni . De la schitul Ciribuc, condus de calugari batrini, Asachi a ajuns la Dochia, intre Piatra Detunata si Piciorul Sihastrului, pe riul Albu, unde sufla un vint puternic, iar vulturii planau in aer .

O "societate' vesela. A patra ascensiune pe Ceahlau[12] a fost efectuata de catre o "societate' numeroasa si vesela, la 27-28 iulie 1840. Descrierea ei apartine unuia din membrii acestei "societati', Wilhelm von Kotzebue , de origine etnica german din Tarile Baltice, venit in Moldova inainte de 1840, ca oaspete al fratelui sau, Carol von Kotzebue, consul rus la Iasi in perioada 1838-1847 si apoi la Bucuresti. Grupul alcatuit din autor si prietenii lui mai era insotit "de plaiesi, alti intovarasitori un grup de sapte lautari tigani - tocmiti la Falticeni - un caporal austriac, arnauti si tarani', cu totul cincizeci de persoane si peste patruzeci de cai . Au plecat de la manastirea Slatina, au parcurs mai intii un ses, dupa care au urcat, timp de un ceas si jumatate, un munte intilnit in cale. Ajunsi intr-o poiana, excursionistii au facut un scurt popas, apoi au trecut "prin codri si luminisuri inflorite, peste munti si vai, peste piraiele repezi, in necontenitele lor intortochieri' si au sosit intr-un alt loc de popas, dupa patru ore de mers continuu. S-au ospatat aici din bucatele pregatite de egumenul manastirii Slatina si, mergind mereu calari, dupa inca doua ceasuri, s-au aflat in apropierea virfului muntelui Munticelul. Au lasat caii si, pe jos, au urcat virful, de unde li s-a infatisat o panorama splendida ("Spre miazanoapte era cel mai inalt munte al Bucovinei, spre miazazi, dincolo de munti, intr-o departare cetoasa - Iasii, spre apus - Ceahlaul sau Pionul'). In coborire, calatorii au intilnit pastori cu turmele, care i-au primit cu cintece din bucium si cu prietenie. Le-au dat lapte si cas . De la Borca, cu plutele, au coborit pe Bistrita pina la Hangu, unde au poposit doua zile facind excursii . In dimineata zilei de 27 iulie 1840 au inceput pregatirile de plecare spre Pion. La ora 14, toti erau calari si convoiul s-a pus in miscare. Expeditia avea, ca avangarda, citiva tarani inarmati cu topoare si pusti. Veneau apoi excursionistii, iar la urma lautarii si slugile. Drumul parcurs a trecut prin satul Rapciuni, pe la locul unde mai tirziu s-a ridicat "schitul maicilor', prin ponoare, prin Coacazul, pina la "Fintina Macarescului', unde se intilneste poteca ce vine de la manastirea Durau . Dupa doua ore de calatorie, ajunsesera la o inaltime unde nu mai vedeau paduri, ci doar cite un arbore chircit si stinci. "Virful Ceahlaului, spune Kotzebue, este format din stinci asezate pe un con gigantic, acoperit cu brazde inverzite'. La baza virfului, cei mai multi s-au usurat de bagaje pentru a se putea catara. Suirea a fost obositoare, dar nu primejdioasa. In strigate de ura au ajuns sus. Privelistea mareata i-a coplesit. La coborire, sub conducerea unui taran, cunoscator al locurilor, s-au indreptat mai intii spre apus, apoi spre nord, mergind in zigzag pe o panta inclinata si, dupa ce au trecut printr-o padure, au poposit la o stina pentru innoptare. Ospatul de seara a fost cu miel, vin de Rin, sampanie si muzica tiganilor ! A doua zi, plaiesii si-au jucat dansul lor national, cu miinile peste umeri. "Acest dans al muntenilor moldo-romani e tocmai din vremea romanilor si e intovarasit de chiuituri' . In salvele de pusti si cintece ale slugilor ce bausera sampanie, coloana a pornit si, trecind o ripa, a mers pe linga o cruce asezata, spune legenda, pe locul unde a murit o fata ce si-a frint piciorul intr-o capcana de vulpi. De la Hangu, pe plute, calatorii s-au indreptat catre tirgul Pietrei.

Ascensiunea lui J. A. Vaillant. In a doua jumatate a volumului al III-lea al cartii sale La Romanie[20], Jean A. Vaillant, sub titlul Orographie, relateaza despre zece calatorii de cunoastere a tarii, din care doua pe munte, una in Bucegi si alta pe Ceahlau. Autorul explica astfel aceste drumuri: ,,Am tratat geografia vechii Dacii si am explicat, fara sa vad, sensul atitor denumiri, care, nu ma insel, trebuie sa confirme originea romana a romanilor si a dialectului lor. Era, deci, o necesitate pentru mine de a le cunoaste si a ma asigura daca natura locurilor corespunde cu aceea a vorbelor. Prin urmare, m-am hotarit sa vizitez aceasta provincie (Moldova, n.n.) populata si civilizata de Traian - unde tot ce a ramas din vechime este clasic si unde tot ce este modern, este barbar'. Mai departe spune: "am nevoie de aer si spatiu de plimbari pentru plimbari'. J. A. Vaillant a fost insotit in excursia de pe Ceahlau de servitorul lui, Ioan (Ivan, scris Ivantch, de origine bulgar) si avea "drept calauza itinerariul lui Asachi'. Vaillant nu a mers insa doar pentru plimbare. Rostul acestor excursii a fost, cum am spus, de informare si de cunoastere asa cum singur ne-o marturiseste: "Ioan duce desagii, iar eu luleaua si tutunul. Stiu, sarcinile nu sint egale, insa el are numai de mers, pe cind eu am de observat si de vazut'.

Plecarea a avut loc din Iasi cu directia Piatra Neamt, prin Roman, in ziua de 2 mai 1841. Interesant este si modul cum s-a calatorit: "acum pe drumul mare, acum pe drumuri laturalnice; dimineata pe jos, seara calare; pina ici in caleasca boiereasca, pina colo in caruta jidoveasca sau calugareasca, azi sarac si pacatos, miine fermier si mare senior, totdeauna si pretutindeni, acelasi eu: sincer, vesel si filosof'. Excursionistii au trecut pe la manastirea Frumoasa, apoi prin Graiesti poposind la negustorul Gheorghe, foarte prietenos, a carui nevasta, Tinca, le-a servit cafea cu lapte. La ora 6 au ajuns la Roman, oras restaurat in 1392 de Roman I, fosta capitala a Moldovei. A tras la hanul lui Brezoi. De la Roman la Dulcesti au mers singuri, iar de la Dulcesti la Valeni cu boierul Banu, care le-a fost gazda. A doua zi dimineata au sosit la Piatra Neamt, unde au innoptat. Din oras si-au luat o calauza. Ziua urmatoare n-au mers pe la Scaricica unde n-ar fi avut de vazut decit mormintul din piatra al lui Alexandru cel Bun, mort la 23 noiembrie 1432, ci prin Darmanesti (de unde a fost ridicat de poloni, la 1673, Alexandru Duca) si, dupa trei ceasuri, au intrat in Cracaoani. Ar fi ramas acolo, dar au intilnit o ceata de tineri ce mergeau la petit, la mitocul lui Balan, jumatate de ora departare. Dupa putina sedere aici, au plecat peste muntele Doamna, cu virful Palanca, "Cetatuia Palanca', unde s-a refugiat domnita Ileana a lui Petru Rares la 1538, si au sosit la Hangu, apoi la schitul Hangu, la parintele Gavrila, unde au fost ospatati cu brinza, fructe si vin de Cotnari. Dimineata au pornit catre schitul Durau, intovarasiti de un calugar, trei munteni plus sase cai. Au mers de-a lungul piriului Schitul, spre nord vest, au trecut pe la confluenta piraielor Martin cu Serafim, si-au potolit setea la un izvor, "apoi au rasuflat putin in cabana pustie (probabil o stina sau bordei ciobanesc, n.n.) de sub peretii prapastiosi si stincile uriase pe care trebuia sa le urcam, ca sa ajungem in spinarea Ceahlaului', inainte de a incepe urcusul si-au legat la bocanci potcoave (crampoane. n.n.) de fier, aduse de insotitori. Urcusul l-au facut catarindu-se cu miinile si picioarele si, asa, au ajuns la Jgheabul Gardurile. L-au suit calcind pe zapada de sub stinci ori sarind din stinca in stinca ori inaintind prin apa pina la genunchi. Au ajuns in cele din urma pe un podis lung si lat cit vedeau cu ochii. Virful Ceahlaului, aflat la marginea acestui platou, l-au urcat "cu sfortari aproape tot asa de mari ca si la Garduri si tot cu ajutorul potcoavelor noastre de fier'. In mijlocul virfului au vazut o cruce de lemn si, alaturi, o toaca. Privelistea de pe virf i-a impresionat pe calatori, incit J. A. Vaillant nu s-a putut abtine sa nu se exprime: "Dar peste tot si peste toate, mereu o natura mare, sublima, stralucitoare, parfumata, care reinvie, se deschide, cinta, suride si creste sub un cer de azur'. La coborire au trecut pe la izvorul piriului Rupturi, de unde calugarul le-a aratat un punct negru in fundul unei prapastii, intre Piatra Detunata si Sihastru: dupa trei ore de coborire pe malul riului Alb, aveau in fata o stinca uriasa, "pe care traditia o socoteste a fi Dochia, fiica lui Decebal'. Vintul sufla acolo puternic si ,,mai mult de o mie de vulturi' in inaltul cerului zburau pe deasupra capetelor lor. In continuare, au urcat muntele Piciorul Sihastrului si s-au indreptat spre Ciribuc (schit infiintat din ramasitele schitului Sihastru, luat in avalansa din 1704), lasind la apus schitul de calugarite Poiana de sub Ponoare. Seara la orele noua au reintrat in Hangu. De la Hangu, a doua zi, au urcat muntele Petru Voda "si au sosit in satul Plotun, inchis intre doi pereti, ca si Ciinenii', unde s-au reintilnit cu nuntasii lasati la mitocul lui Balan[21]. Pe Ceahlau au mai urcat, in aceeasi perioada, si alti excursionisti cu diferite preocupari. Astfel, in 1840, graficianul francez Michel Bouquet (1807-1888), de la care ne-au ramas desenele intitulate Sur le Tchak leo , la plus haute tete des Carpathes Moldaves si La Panagia, sommet des Carpathes Moldaves ; tot el a realizat desenul Dans Ies Carpathes (Moldavie), chasse a l'ours , care reprezinta un peisaj paduros si prapastios, cu o poiana; locul nu poate fi identificat, dar acest desen dovedeste ca Bouquet nu s-a multumit cu urcarea Ceahlaului, ci a colindat si alti munti ai Moldovei; Alecu Russo (1819-1859) a descris Piatra Teiului si Piatra Corbului si a descoperit balada Miorita in muntii Vrancei; Vasile Alecsandri (1821-1890), care a spus: "Ceahlaul ni se arata in toata marimea lui, ca un urias ce si-ar fi intins capul deasupra muntilor ca sa priveasca apusul soarelui'; Vasile Alecsandri a calatorit in toata Moldova si in muntii ei si a scris O preumblare la munti , fara a fi suit pe Ceahlau. Au urmat, in 1860, sasul Johan Michael Salzer din Medias cu o descriere a Ceahlaului , iar in 1866, celebrul alpinist englez Leslie Stephen, impreuna cu Bryce. Leslie Stephen a descris aceasta ascensiune.

Pentru cunoasterea tarii si a muntilor ei, Ministerul invatamintului a luat initiativa si a dat dispozitii profesorilor sa intreprinda excursii scolare cu elevii. Aceasta frumoasa actiune a inceput in jurul anului 1900, asa cum vom vedea, la Societatea carpatina "Sinaia', care a si primit o suma de bani drept subventii pentru a construi adaposturi la munte si pentru elevi. In acest context, se inscriu si excursiile efectuate de profesorul Constantin Calmuschi, de la liceul "Unirea' din Focsani. A cincea excursie, intreprinsa in perioada de la 27 iunie la 8 iulie 1901[28], cu vizitarea mai multor localitati, a cuprins si masivul Ceahlau, care a fost urcat de cei patruzeci de copii si insotitorii lor in ziua de 6 iulie. Traseul urmat: Manastirea Durau - poteca Macarescului - Dochia - Vulturul lui Traian - Detunatele - Piciorul Sihastrului - Toaca. Dupa cum se vede, drumul pe care au urcat elevii si profesorii lor a fost cel al predecesorilor. In timpul excursiei, scolarii au adunat pietre, flori, ierburi, au masurat altitudinea diferitelor puncte, presiunea atmosferica si temperatura aerului, iar profesorul a predat, in mijlocul naturii, o lectie de istorie si de stiinte ale naturii.

Aceasta activitate a ascensiunilor pe Ceahlau, destul de bogata pentru acele vremi, s-a datorat si faptului ca regiunea nu era "salbatica'. Din cele mai vechi timpuri au existat aici schituri. La 1814 functiona un fierastrau cu apa pe Valea Izvorul Alb. Vinatul iarna pe Ceahlau era in floare, iar vinatorii, pentru a nu se infunda in zapada, purtau "hirzoabe' (rachete), confectionate din lemn de tei, rachita si legate la picioare cu curele (asta prin 1840-1900). In Ceahlau, la locul numit Fintinele (1 200 metri altitudine), s-a ridicat, in 1879, prima cabana, din lemn, cu doua camere pentru dormit. Pe la 1895-1900, la Durau se inchiriau camere pentru sezonul de vara. De la Piatra Neamt la Rapciuni, cu diligenta, se faceau cinci ore. O calauza in Ceahlau costa 4-5 lei pe zi. Soseaua Durau - Rapciuni a fost construita intre 1895-1900.

EXCURSIE PE STINISOARA[29]. La 18 aprilie 1833, spatarul Gane (unchi al lui N. Gane) a pornit intr-o calatorie de la Falticeni la Brosteni, peste muntele Stinisoara. Plecat in interes de serviciu ("cu a slujbei datorie'), dupa ce a trecut riul Moldova a ajuns in satul Malini si a innoptat la sateanul Dobre. In zori, a doua zi, a plecat calare, insotit fiind de clucerul Dragos, seful ocolului silvic, bun cunoscator al drumurilor in acei munti. Au mers pe linga malul piriului Suha si au vazut o "cataracta' si pastori. De la Iesle au urcat pe o poteca strimta pina in poiana Stinisoara, din care a avut o priveliste placuta. Coborind, pe jos, au iesit in poiana Gladisorul, pe unde curge piriul Sabasa, si apoi in satul Sabasa, raminid peste noapte la locuitorul Toader Alamiie. Ziua a treia au continuat drumul pina la gura piriului Sabasa prin poieni, prin margini de dealuri si costise. Sint mentionate stincile de pe malul Bistritei "ce pun in primejdii oamenii de pe plute'. Trecind piriul Cirjii si satele Borca si Madeiul si, mai departe, Haliasa, calatorii moldavi au sosit la Brosteni, sat inconjurat de muntii Dealul Negru, Grentiesul si Mazanae.

CHEILE BICAZULUI. In primavara si vara anului 1872, M. Neumeyer, profesor universitar, a facut doua excursii in Muntii Haghimas. A scris despre ele in Anuarul S.K.V., volumul VIII - 1888, pp. 28-37. Cu acel prilej a facut si o relatare privind formarea Lacului Rosu. In acelasi anuar, Eduard Albert Bielz, in articolul Der Gebirgssee Gyilkosto oder Veresto in der Gyergyo und seine Entstehung in neuererzeit (Lacul de munte numit Lacul Ucigasului sau Lacul Rosu in regiunea Gheorgheni si aparitia lui), arata cum s-a format lacul in anul 1837, prin prabusire, citind si lucrarea lui Karol Benke: Csik, Gyergyo es Koszon multja, jelene atalanos es reszletes osztalyokban (III fold - abraval es egy masolati tablaval), Cluj 1853 (Ciuc, Gheorgheni si Koszon, - trecutul, prezentul in general si in amanunt, cu "primele date mai apropiate asupra acestui lac'.

Nu putem incheia aceasta secventa inainte de a-1 aminti pe profesorul Calistrat Hogas, nascut in Tecuci (1847-1917), autorul celor doua volume: Amintiri dintr-o calatorie si In muntii Neamtului, scrieri aparute la inceputul secolului nostru si care au facut o buna propaganda muntelui, in special in rindurile intelectualilor din Moldova. Trebuie precizat ca Hogas, mare iubior al peisajului natural, s-a remarcat, in primul rind, prin descrierile facute acestuia. Ne lipsesc, ce-i drept, din lucrarile sale literare elemente esentiale menite sa-i indrume pe cititori pe anumite itinerare calcate de profesor insotit adesea de celebra "Pisicuta'. Apoi, ele sint valoroase pentru ca, dupa Alecu Russo si Vasile Alecsandri, dupa Alexandru Melidon, vin sa prezinte tinuturi stiute bine numai de localnici, de oameni traind la munte sau de "profesionisti' ai lui - vinatori, ciobani sau taietori de lemne. Calistrat Hogas poate fi considerat, pe buna dreptate, un precursor-povestitor al frumusetilor muntilor din jurul orasului Piatra Neamt.

MUNTII BUCEGI. Este sigur ca Bucegii au fost colindati din vremuri vechi, mai ales de catre ciobanii romani, primii deschizatori de poteci, cunoscatori ai poienilor bune pentru pasunat si, totodata, cei mai buni "meteorologi' ai inaltimilor alpine, inca inainte de 1500, risnovenii isi pasteau oile si vitele pe muntele Diham, daruit lor, in acest scop, de familiile Udresti si Toma Postelnicu[30]. Probabil ca ei au patruns si prin muntii invecinati: Morarul si Bucsoiul. Locuitorii din unele sate din sudul Bucegilor - Secaria, Tesila, Ocina si altele - urcau cu oile spre platoul Bucegilor prin plaiurile unde se gasesc astazi orasele Sinaia si Busteni. Poteca, numita mai tirziu "Drumul domnisorilor', din lungul Vaii Prahovei, era, la inceput , drum de acces spre aceste cai de suit la munte, cai ce au servit citva timp si ca drumuri turistice. Pina la al doilea razboi mondial se mai vedeau, pe linga linia funicularului Fabricii de hirtie din Busteni, frinturile vechii poteci ciobanesti de pe Jepii Mici. De asemenea, tot traseul unei vechi poteci ciobanesti lega locul unde se gaseste acum centrul orasului cu platoul Caraimanului, prin Poiana Kalinderu si pina in Poiana Tirlelor (1670 metri). A fost o buna poteca lucrata pe la inceputul secolului,; de aici trece peste citeva creste si, traversind vilcele, continua si azi, ca un hatas, pe la Stinca Berbecilor din Caraiman si ajunge in Valea Jepilor. La rindul ei, Valea Cerbului era strabatuta, inca inainte de "poteca granicerilor', de o retea de hatase, drumul de acces pina acolo fiind fie prin Munticel, fie prin "plaiul finului' pina in Poiana Costilei.

Din satele Pietrosita, Moroeni si altele, mersul pe munte se facea prin Valea Ialomitei, iar din Transilvania, caile de acces duceau fie prin Simon si Gutan, fie prin Valea Gaurei, fie prin Valea Malaestilor. Pe aceste drumuri, adevarate porti de intrare in Bucegi, au patruns mai tirziu sihastrii, vinatorii, fugarii si oamenii de stiinta.

Primii calatori despre care exista mentiuni au fost naturalistii Joanne Fridvaldszky la 1767 si Johann Ehrenreich Fichtel la 1791, mineralogi-geologi. In lucrarile lor s-au referit si la Bucegi[33]. La 1785, botanistul Lerchenfeld a ierborizat in acest masiv. In revista Siebenburgischen Quartalschirift , aparuta la Sibiu in 1793, se vorbeste de Pestera Ialomitei. Interesul stirnit de aceasta pestera a atras pe munte pe iubitorii de frumos si curiozitati ale naturii, cei dintii mentionati fiind transilvanenii. In Unterhaltungsblatt fiir Geist, Gemuth und Publizitat , din 22 septembrie 1837, exista un articol nesemnat, unde se descrie o excursie facuta in Bucegi, la Pestera Ialomitei, in 1833, de un grup numeros. Dupa ce relateaza ca au fost vizitate pestera si schitul, autorul anonim afirma ca intreaga regiune, salbatica, prezinta scene romantice . Interesanta este precizarea lui ca a vizitat de mai multe ori aceasta regiune. La subsol, articolul contine o nota in care se spune: "In anul 1834, o societate numeroasa de brasoveni a vizitat aceasta pestera; de asemeni, in 1836 baronul Wolfgang Vesselenyi, cum si fratii Paget, din Londra, la intoarcerea dintr-o calatorie in Asia si Grecia' . In aceeasi "foaie', in numarul din 6 octombrie 1837, este relatata o a doua ascensiune in Bucegi, aceea din 1834, amintita mai sus. Nici acest articol nu este semnat. Despre ea a scris Iulius Rorner, fost presedinte al sectiei Brasov a S.K.V., in Anuarul S.K.V., volumul XV, 1895. Din articolul lui Romer reiese ca excursia a fost efectuata intre 19 si 22 septembrie 1834. Grupul participantilor era alcatuit din diferite personalitati din conducerea Brasovului, citiva profesori ai gimnaziului, doi ingineri, un farmacist, un padurar si altii. Conducator a fost Andreas Deak, castelanul de atunci al Branului. In prima noapte s-a poposit la Bran, in a doua la schitul Ialomitei, in a treia din nou la Bran. Majoritatea participantilor au urcat calare pina la pestera si la Virful Omul, apoi au coborit, pe jos, prin Valea Gaura. Din aceasta relatare desprindem :

ca excursia a fost o ascensiune colectiva cu un conducator si patruzeci de participanti ;

ca la Pestera Ialomitei puteau fi cazate 40 de persoane ;

ca drumul parcurs era foarte cunoscut;

ca participantii erau obisnuiti cu astfel de drumuri lungi si grele, caci la vremea aceea coborirea Vaii Gaura trebuie sa fi fost o performanta.

Tot pe la Bran sau, poate, prin Valea Malaesti, a urcat in Bucegi P. DUck, in 1844. Semnatura sa pe stinca de la Omul se mai vedea prin 1930-1935; Franz R. von Hauer (geolog si geograf) a studiat inainte de 1851 Valea Ialomitei si a publicat o lucrare in Verhandlungen der K. Geolog'. Reichsanstalt[39], 1851; Johann Michael Salzer, Leslie Stephen, Bryce, in 1866. Adevarul ca Bucegii erau din ce in ce mai umblati rezulta dintr-un articol al lui Wilhelm Abraham , in care, acesta, vorbind despre ascensiunea sa din 1886, arata ca avocatul P din Brasov se afla atunci pentru a 29-a oara in Bucegi. Cind o fi avut oare loc prima lui ascensiune ?

Din Sinaia, primul urcus in Bucegi consemnat in documentele cunoscute de noi, a fost acela al profesorului francez J. A Vaillant, in zilele de 26-29 iulie 1839[42], impreuna cu singerul Angelescu, fiind condusi de taranii-calauze Ion Puiu si Stoica Voda. De la ei a aflat francezul povestea Virfului cu Dor, numele muntilor, ale vailor si alte date pe care, apoi, le-a povestit asa de frumos in lucrarea sa La Romanie. Din descrierea excursiei reiese ca au urmat vechea poteca ce inconjura pe la sudvest movila Molomoc , au iesit pe vechiul drum al Dorului, au urcat poteca pe plaiul Coltilor lui Barbes De la Virful cu Dor au iesit la Pestera Ialomitei, tot pe drumul vechi, prin Laptici. De la pestera, au suit la Babe, apoi la Virful Omul, de unde s-au intors la Sinaia .

Lui J. A. Vaillant i-au urmat, in ascensiuni pe Bucegi, urmatorii: graficianul francez Michel Bouquet[45] (1840) de la care ne-au ramas doua desene reprezentind manastirea Sinaia, cu Bucegii in fundal; grupul alcatuit din Radu C. Golescu, Al. N. Kretzulescu si Alexandru Golescu-Arapila, in 1842 ; acestui grup i s-au adaugat, in 1843 sau 1845, poetul Cezar Bolliac si Nicolae Balcescu; plecind din Sinaia, insotiti de calauze, ei au urcat muntele pe la Virful cu Dor, gindind sa doarma la stina cea mai de sus pentru a vedea a doua zi rasaritul soarelui. Dimineata, vremea frumoasa i-a ajutat. Au mers pe Caraiman, unde Cezar Bolliac, dupa propria-i marturisire, a inceput compunerea poeziei O dimineata pe Caraiman, apoi la Babele si la Virful Omul, unde, pe stinca cea mai inalta, si-au insemnat numele. Au coborit Valea Cerbului pina la Busteni si de acolo la Sinaia. Au urmat Barbu Catargiu a carui semnatura se afla la Pestera (1850) si la Sfinta Ana (1852) ; baronul de Talleyrand-Perigord (1857); J. Beclard, consulul general al Frantei in Valahia ; grupul compus din pictorul Nicolae Grigorescu, Alfred Bernath si Dimitrie Grecescu, grup care a purtat numele de "trinitatea vremelnica' (1870). Pictorul a lasat posteritatii, printre altele, desenele: Grecescu excursionist, Dejunul, Sub Virful cu Dor, Dupa dejun si Pe Virful cu Dor . Tot in 1870, Cezar Bolliac a intreprins o mare expeditie cu plecarea din Tirgoviste, avind ca tinta Pestera Ialomitei, excursie cu un scop foarte important, pe care o descriem, rezumativ, mai jos

Pina in 1870, toti cercetatorii Pesterii Ialomitei vizitasera numai partea din fata, numita grota Mihnea Voda (110 metri adincime). Calugarii de la schit stiau insa ca dincolo de aceasta grota mai sint si altele, cu stalactite, stalagmite, coloane, draperii si inca multe minuni ale naturii. Ei patrunsesera in acest paradis pe vreme secetoasa sau iarna, cind apele secau, fie din curiozitate, fie de teama raufacatorilor ce se abateau citeodata pe la schit. Un tunel ingust si putin inalt facea legatura intre prima incapere si celelalte. Cindva, citiva ingineri nemti, luind cunostinta de aceasta descoperire, au incercat sa largeasca tunelul cu ajutorul unei explozii, dar praful de pusca s-a umezit si nu a luat foc.

Cezar Bolliac facuse doua vizite la schit intre 1845 si 1870[51], venind de la Sinaia peste muntele Furnica. Arheologul, auzind de la calugari de existenta celorlalte incaperi si-a propus sa patrunda in ele. In acest scop, a facut mai intii o excursie cu plecarea din Tirgoviste, prin Doicesti, Pucioasa, Pietrosita, Moroeni, de unde si-a recrutat oamenii necesari pentru sapaturile ce avea sa le faca. Aflindu-se de intentia lui, i s-au alaturat trei sotii ale unor notabilitati din Bucuresti cum si vreo zece barbati din statiune (probabil Pucioasa) ce se gaseau in vacanta. Acestora li s-au adaugat oamenii angajati, primari si dorobanti, subprefectul de plasa, Manolescu, cu totii vreo 30, plus un taraf de lautari. Stia poetul arheolog, din experienta celorlalte cercetari ca muncitorii, daca sint bine platiti si li se creeaza o buna dispozitie, lucreaza cu sirguinta. Parasind Moroenii, calari, cu totii au urcat muntii Priporul si Brindusele, unde au poposit. Pornind mai departe, au urmat un coboris, apoi au urcat muntele Orzea, dupa care iar au coborit in albia Ialomitei si au suit, timp de o ora - autorul si cu zece oameni - muntele Lespezi, din jos de muntele Saua, la Pestera cu Oalele. Fiind ploaie mare, restul oamenilor a ramas pe Brindusele la un mic adapost. Muntele Lespezi nu avea poteca si parea "tare si drept ca peretele'. Ajuns la Pestera cu Oalele , Bolliac, uimit, marturisea: "In adevar, un asemenea lucru eu n-am intilnit pina acum in 14 ani de cind framint in toate verile virfurile si vaile muntilor nostri'. "Pestera pare a fi cladita' , spunea el. De la Pestera cu Oalele au coborit in Valea Ialomitei si au urcat apoi pe Brindusele, unde-i asteptau ceilalti. De pe Brindusele au trecut pe Surlele, pe Dichiu, Oboarele, Nucetul, Blana, Lapticiul, Cocora, de unde, lasindu-se in jos si trecind apa Ialomitei, s-au indreptat spre Pestera Ialomitei. Era ora zece seara, o vreme splendida cu luna. Calugarii, vreo patru-cinci, palizi si girboviti inca de tineri, s-au minunat cind au vazut o asemenea "societate', cu femei elegante din Bucuresti si cu taraf de lautari, prin locuri unde nu se auzise decit fluierul ciobanesc. Lautarii au inceput sa cinte si pina sa se aseze si pina sa faca de ale mincarii s-au ivit zorile.

In ziua a doua, dupa ce staretul, care traia aici de 26 de ani, i-a aratat "strimtoarea', Cezar Bolliac a trecut la executarea planului sau: saparea unui sant de la gura pesterii pina la "strimtoare' si apoi "a trage afara cu sapele tot potmolul de pietris de stinca, gramadit pe dinauntru si astfel, dind drumul apei si deschizind din jos gura, sa se largeasca intrarea'. Planul a fost executat intocmai. Lucrul a durat sase-sapte ceasuri, cu 15 oameni pina cind apa ce se strinsese in interior a inceput sa se scurga. Doua ore mai tirziu, dupa ce cea mai mare parte a apei s-a scurs, conducatorul lucrarii, insotit de sapte persoane, cu faclii in miini, au strabatut cu mare greutate cei trei-patru[54] stinjeni prin strimtoare si apa, al carei nivel coborise. Boltile s-au largit permitind inaintarea inca 200 de metri si mai bine, printre stalactite de diferite forme. Ar fi inaintat si mai mult daca frigul nu ar fi fost asa de mare si daca comunicarea cu cei ramasi la intrare ar fi functionat bine. Pe parcursul inaintarii au lasat diferite semne de recunoastere pentru intoarcere. La inapoiere, cam pe la jumatatea distantei, Bolliac a observat pe dreapta o alta galerie. A lasat doi oameni de legatura la capatul ei si, cu ceilalti, a inaintat. La vreo douazeci de pasi au gasit o terasa inalta pe care au urcat. Pe terasa nu era apa, ci numai o multime de oase de diverse marimi, amestecate intr-un noroi galben. Printre oase au gasit carbuni de la un foc ce fusese cindva facut acolo. Numai acolo au gasit oase, in rest nimic. Au luat citiva carbuni, oase, noroi galben si citeva stalactite. Cercetarea in pestera a durat o ora si patruzeci de minute. In jurul relicvelor, au petrecut "o seara agreabila, intr-o noapte urita'. Ziua a treia au plecat si, dupa un ocol pe la Strunga, unde au gasit diferite scoici cimentate, numite de localnici "pasarile impietrite', pe acelasi drum si pe o ploaie strasnica, au sosit, seara, la Pietrosita.

Excursia a durat patru zile si a avut loc intre 12 iulie si 13 august 1870.

Trebuie semnalat, de asemenea, un mare propagandist al frumusetilor Carpatilor si, in special, al Bucegilor - botanistul doctor Dimitrie Brindza (1846-1895). ,,El a explorat muntii nostri aproape in fiecare an, ierborizind cu pasiune'[55]. Unul din tovarasii lui de calatorii a fost Dimitrie A. Sturdza, prieten intim, un pasionat al umbletului pe jos . Impreuna cu Spiru Haret, in mai 1887, au fost primii vizitatori, din acel an, ai Pesterii Ialomitei din Bucegi .

Din josul Ialomitei, dinspre Moroeni, primii despre care stim ca au urcat potecile acelorasi munti sint cei din Pietrosita, ctitorii schitului ridicat in 1819; ei sint mentionati pe bolta grotei, asa cum se vede in fotografia reprodusa in cartea noastra.

Anul 1865 a insemnat un moment important in dezvoltarea turismului in localitatile de pe Valea Prahovei si in Bucegi, datorita terminarii constructiei tronsonului de drum Cimpina-Predeal si, ulterior, a celui ce duce la Brasov. Anul 1879 a marcat un alt moment important, o data cu intrarea in functiune a caii ferate Ploiesti-Predeal si a punerii, in circulatie, la 10 iunie 1879, a primului tren "de plecare', cu bilete dus-intors, cu pret redus, valabile doua zile. Trenul transporta, in zilele de duminica si in alte sarbatori, mii de oameni in statiunile climaterice de pe Valea Prahovei, o parte dintre ei urcind, desigur, pe munte.

Dintre numerosii excursionisti care au urcat in Bucegi dupa 1880, unii au povestit despre ascensiunile lor in scris: N. D. Popescu, de exemplu, a facut o calatorie sub conducerea parintelui ieromonah Nifon de la manastirea Sinaia, in zilele de 10-11 august 1884[58], pe traseul Sinaia Virful cu Dor - Pestera Ialomitei, cu intoarcerea pe acelasi drum, si alta in zilele de 31 august - 1 septembrie 1886, in compania inginerului Justinian Teisanu, a parintelui Dionisie si a trei ofiteri, sub conducerea calauzei Ion Cosneanu din Poiana Tapului, pe care il numeau "Balmat-ul nostru' sau "regele Bucegilor', pe ruta Sinaia-Pestera Ialomitei-Virful Omul-Piatra Arsa-Poiana Stinii-Pestera din Piatra Arsa-Sinaia. De la Virful Omul, grupul nu a indraznit sa coboare pe Valea Cerbului, ce li s-a parut "infioratoare', spunind ca pe ea nu coboara decit vinatorii de capre, "cu incaltaminte armata cu colturi', si citiva turisti: doctorul C. I. Istrati , arhimandritul Gherman, staretul manastirii Sinaia, care a batut toti muntii ca sa descopere ape minerale, inginerul silvic Mack de la domeniile coroanei si Nicolae Bogdan, "profesor privat' (particular). In 1885, viitorul inginer Nestor Urechia, cu un grup de patru persoane, sub conducerea padurarului Nita Enache din Busteni, au mers pe la Urlatoare, pe Valea Urlatorii pina pe platou, pe spinarea Caraimanului pina la Ceardacul Obirsiei, de unde au coborit in Valea Cerbului si apoi la Busteni. Tot in 1885 a suit din Bran, peste Gutan, Strunga, la Pestera Ialomitei, Ioan Turcu din Zarnesti . Din cauza vremii, el nu a putut urca la Virful Omul si, de aceea, a repetat excursia la 24 august 1886, cu un grup de prieteni. Cum vizitase pestera cu un an inainte , nu s-au oprit aici, ci au innoptat, la un foc, in Valea Obirsiei, mai jos de cascada. In descrierea excursiei sint date informatii pretioase. Astfel, despre "Casele Burlacului' din poiana Horoaba, se spune: "aici avea el case de locuit cu cladiri economice' .

In legatura cu accesul in munte din Transilvania, dinspre Brasov, in vremea aceea, se indica cinci cai :

a)prin Risnov-Malaesti;

b)prin plaiul Tarea - comuna Poarta - muntele Zanoaga si pe la coltul Glemei, drum scurt;

c)prin Gutanu - muntele Poiana Tapului-Virful Omul ;

d)prin Gutanu-Strunga-Colti-Batrina-Virful Omul ;

e)prin Gutanu-Strunga-Pestera Ialomitei.

Ioan Turcu precizeaza ca pe cea mai mare dintre stincile de la Virful Omul se aflau sapate trepte: "Eu, tehnicul Octavian Pop si Stoian, primarul Branului, cu mare grije si precautiune ne-am suit pe grupul estic, de piatra, pe micile trepte sapate in aceasta'[63]. In timp ce se gaseau pe Virful Omul, a sosit acolo, prin Valea Malaesti, un grup din care facea parte si avocatul Iosif Puscariu. Au mai venit apoi 16 persoane, membri ai S.K.V., si trei sinaieni care veneau de la Virful cu Dor; sinaienii au citit transilvanenilor ultimele ziare din tara. Cind cobora Ioan Turcu si grupul lui, dinspre pestera urca un grup pe care il lasase acolo in ajun.

Merita sa fie semnalata excursia descrisa de inginerul bucurestean Karl Weinlich, membru al S.K.V. si al S.T.R., in cartea Ein Ausflug von Busteni aus in das Bucsecsgebiet[64], Bucuresti, 1899, din cauza ca scoate in evidenta unele fapte mai putin cunoscute

Impreuna cu un grup de 15 persoane, barbati, femei si copii, sub conducerea unei calauze, pe nume Vasile, in zilele de 7, 8 si 9 august 1899, au suit de la Gura Dihamului, prin padure, pina la saua dintre Diham si Capatina Porcului, si, dupa ce au coborit pe Valea Glajariei, au ajuns la poteca ce conducea de la Risnov, prin Valea Malaesti, la cabana S.K.V.[65], unde au innoptat. A doua zi au mers, prin aceasta vale, la Virful Omul. Ajunsi la casa de piatra a S.K.V., au constatat ca usa si geamurile acesteia erau distruse, probabil de hoti sau alti raufacatori, incit, in interiorul constructiei, zapada troienita de furtuni era complet inghetata. Au coborit pe Valea Obirsiei la schitul de la Pestera Ialomitei, unde au petrecut a doua noapte. Iata un citat din "reportajul' mentionat: "inca de acum citiva ani, rarii calatori ce isi indreptau pasii in aceasta vale inchisa gaseau gazduire in casutele de linga schit si intr-o casa de lemn situata mai jos de pestera, intr-o poiana verde . Aici se puteau odihni pe un prici de lemn si, la nevoie, puteau si innopta. Era, in orice caz, mai bine decit sub cerul liber, dar Societatea carpatina "Sinaia' a adaugat la priciuri saltele de paie si perne Aici, in aceasta parte a Vaii Ialomitei, ne pare locul potrivit pentru odihna si recreere dupa oboseala vietii din oras. Desigur, va avea un mare viitor ca localitate climaterica cind va avea un teleferic care sa duca turistii peste Furnica si cind actualele poteci vor fi inlocuite cu sosele largi, carosabile' . Dupa-amiaza a sosit la aceasta casa un grup de excursionisti bucuresteni, care au venit de la Rucar, peste munte. In aceeasi seara, un alt grup de vreo 20 de persoane, civili si militari, cu cai pentru provizii si calauze, a urcat din Sinaia. A treia zi de excursie a grupului Weinlich a fost destinata reintoarcerii. A urcat pe noul drum facut de Societatea carpatina "Sinaia', spre platou, si a trecut pe la Casa Caraiman, ce tocmai se construia si nu avea inca usi si ferestre. Aici s-a intilnit cu un alt grup de excursionisti care se instalasera intr-o camera, calauzele lor in alta, iar in a treia facusera un foc si-si preparau mincare. Coborirea in Busteni au facut-o pe noul drum de pe Valea Jepilor, construit atunci, tot de Societatea carpatina "Sinaia'.

O alta excursie in muntii Bucegi, demna de a fi relevata, este cea facuta in 5, 6 si 7 septembrie 1909 de grupul G. Filip, M. Sadoveanu, D. Karnabatt, Gh. Silvan si N. Timiras, fiecare descriind o parte[69] a drumului.

Alpinismul de iarna are, de asemeni, mare vechime in Bucegi. Siegfried Gusbeth, urcind la 25 decembrie 1901 pe virful Omul[70], isi reaminteste ca a mai suit iarna pe acest virf, cu un singur insotitor, la 17 mai 1891, si ca F. J. Zeidner din Brasov urcase cu 12 ani inainte, in luna februarie. Nici femeile nu au ramas mai prejos. Elena Bomniceanu si Fanny Seculici (Bucura Dumbrava), insotite de patru tarani purtatori de bagaje, au coborit pe Jepi, venind de la Pestera Ialomitei, la 10 decembrie 1912 . La 3 ianuarie 1933, Olly Geresch si Constantin Parhon (Nini) au urcat in premiera de iarna Fisura din Turnul Seciului de pe fata dinspre muntele Batrina, utilizind pene de lemn confectionate din capete de oiste. Dupa ascensiune, penele au fost scoase la coborire si marcata actiunea cu niste cioturi de lemn infipte in fisura. Coborirea s-a facut in rapel folosind pitonul lasat de Nicu Comanescu cu ocazia ascensiunii sale pe muchea Turnului Seciului.

Ascensiunile cu schiurile isi au si ele vechimea lor. La 15-17 februarie 1908, Kolbe, Rossmann si v. Bomches, insotiti de Walter Dick au parcurs traseul Sinaia- Pestera Ialomita-Vama Strunga-Bran, pe vreme destul de buna, cu zapada prafuita. La Pestera Ialomitei, unde nu mai fusese nimeni de trei luni, au fost primiti bine si cu "mirare' de catre calugari. La 8 martie 1908, Fritz Schiel, Ludwig Mysz, K. Gust si Walter Dick au urcat cu schiurile (numai in parte) pe traseul funicularului, trebuind sa foloseasca si coltarii pe pantele inghetate. De pe platou au coborit la Bulboace, peste muntele Blana. De acolo s-au reintors peste muntii Dichiu si Paduchiosul pina la Sinaia. La 18 aprilie 1908, acelasi Walter Dick a urcat cu schiurile pe Valea Malaesti la Virful Omul si inapoi, pe o vreme destul de rea, cu ceata, apoi cu viscol. Din Brasov, alti 18 tineri au suit la Virful Omul cu schiurile si au coborit apoi pe Valea Cerbului[72], la 11 martie 1912, iar din Busteni si Azuga 7 tineri au mers la 25 decembrie 1912 la Pestera Ialomitei peste Jepi si s-au inapoiat la Sinaia prin Paduchiosul , pe schiuri.

Cel mai vechi film in Bucegi a fost facut in aprilie 1930 de Asociatia Excursionistilor Romani (A.E.R.) cu sprijinul Directiei Culturii din Ministerul Sanatatii Muncii si Ocrotirilor Sociale pe traseul: Valea Malaesti-Virful Omul-valea si pestera Ialomitei. Initiativa a apartinut lui Ion I. Savescu. Conducerea tehnica a avut-o Neagu Boerescu, scenariu Nicolae Dimitriu. In afara de cei mentionati, au mai participat: Serban Titeica, Cristache Dedula, Eugen Stoian, Virgil Ioan, Cristache Ionescu, George Radovici si L Lazarescu.

La dezvoltarea alpinismului in Bucegi au contribuit, in mare masura, calauzele, publicatiile, starea drumurilor, casele de adapost si marcajele.

Consemnam mai jos, separat, principalele informatii ce tin de istoricul acestora.

Calauzele. Primii calatori in Bucegi, ca si in restul Carpatilor, oameni de stiinta sau turisti, au fost condusi de calauze. Cei 40 de excursionisti brasoveni, aflati pe munte in 1834, au fost condusi de Andreas Deak, castelanul Branului; francezul J. A. Vaillant - de taranii Ion Puiu si Stoica Voda. Aceste calauze, tarani romani, ciobani, padurari, vinatori sau calugari, au fost temeiul si inceputul alpinismului romanesc: Ion Cosneanu, Nita Enache, Vasile, Niculae Butmaloi, Niculae Gelepeanu, David Turcu, Gheorghe Ion Marin Vasii, Gheorghe Ion Calin, Ion Gatej, Niculae Voinescu, Gheorghe al Sandei, Ionita Chioru, Stanicei, Dutescu, Nita Tunaru, Ion Sta-nila-senior, Ion Stanila-junior, Megelea, fratii Nita, Petre si Filica Pascu, cum si ciobanii calauze: mos Mitru din Moeciu, Prunaru din Jepii Mari, Stefan din Moraru, Aron din Valea Oarbelor, mos Zmeureanu din Virful Tapului si multi altii, cu totii citati in scrierile vechi. Ei au fost inceputul. Lor le datoram denumirile muntilor, tancurilor, vailor si poienilor lor le datoram legendele si tot ce face farmecul unei excursii.

Publicatiile. Cum am afirmat si in alta parte, publicatiile - cartile, revistele, anuarele, darile de seama ale asociatiilor - au jucat un rol deosebit pentru dezvoltarea gustului pentru alpinism si cataratura. Aceasta afirmatie e valabila si pentru Muntii Bucegi.

Enumeram mai jos principalele carti dedicate Bucegilor pina in preajma anului 1930. Ne oprim la acest an, cum am facut-o si in alta parte - unde am dus exemplificarile pina la date anterioare - intrucit, dupa 1930, publicatiile in care este vorba de masivul prahovean sint extrem de numeroase.

Ghenadie Eneceanu, Sinaia, istoria santei monastiri, Bucuresti 1881. Este prima lucrare in care se vorbeste de cele mai vechi asezari omenesti in Muntii Bucegi, despre biserica Sf. Nicolae de pe dealul Molomoc, inainte de 1581, despre hrisoavele domnesti privind daniile si scutelnicii manastirii Sinaia, cum si de primele constructii din Sinaia moderna ;

Nifon Arhimandritul, Monastirea Sinaia, 1695-1895, schita istorica, Bucuresti 1895. Se vorbeste de prezenta, inca in secolul al XV-lea, a sihastrilor, de rolul manastirii Sinaia in dezvoltarea circulatiei pe Valea Prahovei, aratindu-se ca in 1860 aceasta a avut 6024 de vizitatori, in 1861, 7250, iar in 1862 peste 8000, care mergeau in statiunile climaterice din Transilvania. In capitolul IX, autorul vorbeste de transformarea Sinaiei in statiune de vara;

Al. G. Galesescu, Sinaia, 15 august 1695-1895, Bucuresti 1895. Aceasta carte este mai documentata in ce priveste asezarile omenesti punind, totodata, accentul pe istoricul hrisoavelor domnesti, pe realizarile Eforiei spitalelor civile in Sinaia - si pe constructia caii ferate Ploiesti-Predeal.

Aceste trei carti au un caracter de schita istorica punind un accent deosebit pe rolul jucat de manastirea Sinaia la dezvoltarea statiunii climaterice Sinaia. Urmatoarele au, in ansamblu, caracter de indreptare turistice alpine :

NIFON ARHIMANDRITUL, Preumblarile la Sinaia, Ploiesti, 1885. Primul ghid in care se vorbeste de schitul Ialomitei si de pestera, de Virful cu Dor, cum si de pestera din Piatra Arsa, fiind date si detalii asupra potecilor de acces ;

NICOLAE GAROFLID, doctor, Guide de Sinaia si Cimpina, Bucuresti 1885. Lucrare in care este amintita vestita calauza Ion Cosneanu din Poiana Tapului si unde sint prezentate drumurile la Sf. Ana, Virful cu Dor, la Piatra Arsa si la Caraiman, spunindu-se: ,,De la fintina Davila drept in sus duce o poteca la muntele Virful cu Dor, de unde o alta poteca, prin dosul muntilor Piatra Arsa, duce spre virful vestitului munte Caraiman; dar acest drum nu se poate face fara conducator' ;

ALEXANDRU AGAPIE, Calauza Bucegilor, Sinaia, 1899, in care sint descrise mai multe drumuri de acces in munte ;

NIFON ARHIMANDRITUL, Sfinta Ana, Sinaia, 1899. Istoricul acestui loc, viata pustnicului ce a locuit aici, semnaturile vizitatorilor - intre care si a lui Barbu Catargiu (1856) - despre toate se fac mentiuni in aceasta cartulie ;

ION G. BABES, Din Plaiul Pelesului, Bucuresti, 1893; editia a 2-a, Fagaras 1927. Contine o descriere ampla a evolutiei Vaii Prahovei ;

AL. G. GALESESCU, Sinaia si imprejurimile, Bucuresti, 1903, aparuta in doua editii: una in limba romana si cealalta in limba franceza. A fost cea mai ampla lucrare a timpului. Contine o harta, doua schite si multe fotografii. Sint descrise aici 48 de trasee, din care, la excursia 27, citim: "Poiana Stinei-Piatra Arsa - pe culmea muntelui pe la Claia Mare, pina in Valea Jepilor sub cascada muntelui Caraiman (8 kilometri)'[74]. Fiind scrisa si in limba franceza, cartea se adresa si strainilor. Descrierea drumurilor cu distante kilometrice, informatii privind modul de a circula, pe jos, cu calul sau cu trasura (pe anumite portiuni), drumurile pe harta prezentate in culori au facut din aceasta carte cel mai pretios indreptar (ghid) ;

MICHAI GOLD, In muntii Sinaiei, Rucarului si Branului, Bucuresti 1910, carte la baza careia au stat ultimele doua lucrari mentionate mai sus. Contine informatii asupra localitatilor de pe Valea Prahovei, Rucar si Bran, cum si descrieri de trasee, unele dupa material adunat in excursii efectuate in compania si sub conducerea lui Nicolae Bogdan. Desi unele descrieri de trasee sint neclare, totusi exista si descrieri exacte. Exemplu: ,,Spre Claia Mare a Jepilor si spre Claita' (p. 195)[75]. ,,Dupa Piatra Arsa se trece pe brinele Jepilor Mari unde potecuta se ispraveste, apoi pe ale Jepilor Mici, la Claia. Claia Mare si Claita Jepilor sint niste colturi ascutite () intoarcerea se poate face prin Valea Jepilor () Distanta, stinca lui Varsanufie-Valea Jepilor, 6 la 8 ore'.

VASILE TEODORESCU, Bucegii din Busteni, ziar aparut la Busteni intre 15 mai 1911 si 1 august 1916. A facut o mare propaganda pentru localitatile de pe Valea Prahovei si pentru Muntii Bucegi si a publicat, intre altele, informatii asupra alpinismului[76].

Numeroase date asupra excursiilor, in perioada care urmeaza infiintarii asociatiilor de alpinism, se gasesc si in publicatiile acestora. Unele dintre ele vor fi amintite in alte capitole ale cartii.

Informatii si descrieri de trasee se gasesc si in unele carti ale lui NESTOR URECHIA: Robinsonii Bucegilor (1916), In Bucegi (1907), Vraja Bucegilor (1926) si chiar in Zinele din Valea Cerbului (1904), carti care se adreseaza tineretului si urmaresc sa dezvolte gustul pentru munte, prin prezentarea unor trasee atit in zona de platou, cit, mai ales, in abrupt: Claia Mare si Briul lui Raducu, Valea Alba, Briul Mare al Costilei, Valea Malinului, Valea Caprelor, Briul Mare al Morarului, Valea Seaca a Caraimanului si Portita Caraimanului, regiune care ii era, in special, draga lui Nestor Urechia.

Drumurile. O data cu dezvoltarea turismului, vechile hatase ciobanesti care faceau legatura intre zonele de pasunat si satele din preajma Bucegilor au fost transformate in poteci.

Hatasele vechi, cu plecare din Sinaia, au fost transformate in poteca lucrata in perioada de constituire a statiunii climaterice, incepind cu 1880, de catre Eforia spitalelor civile - proprietara muntelui Furnica, de catre Domeniul coroanei, Ministerul de Domenii si Societatea carpatina ,,Sinaia'. Drumurile carosabile spre Poiana la Sfirsitul lumii (cota 1 400), Poiana Stinii si Sf. Ana au fost facute de Eforie in 1912, sub conducerea inginerului Iosif Sangeorzan, asa cum mentioneaza placa de la bifurcatia catre Sf. Ana. De altfel, Sangeorzan a condus toate lucrarile pe munte din acea vreme. Drumul carosabil peste muntele Paduchiosul, prin Dichiu spre Bulboace, si, apoi, pina la Casa Pestera, s-a facut in 1962, ca si cel din Moroeni peste Brindusele, pentru evacuarea rapida a lemnului provenit din padurile darimate de furtuna (Cocora, Laptici). Soseaua nationala de la Sinaia la Moroeni este mai veche. Acolo s-a intentionat sa se faca si o cale ferata, care sa lege Pietrosita de Sinaia.

Hatasele cu plecare din Busteni - cele pe care le-am amintit mai inainte - au fost transformate in poteci. Poteca actuala de pe Valea Jepilor a fost lucrata o data cu ridicarea cabanei Caraiman, in 1899. Portiunea superioara a vaii purta un hatas ce urma, dupa cum am mai aratat, traseul prin Poiana Kalinderu-Poiana Tirlelor (poiana a doua ) - Stinca berbecilor-briul Portitei, iar portiunea inferioara a fost lucrata in intregime sub conducerea lui Nicolae Gelepeanu.

Poteca ce pleaca din Busteni, urmind Vaile Urlatorilor, a fost construita in 1908 o data cu montarea funicularului Fabricii de hirtie. Poteca cobora in Valea Ialomitei peste muntele Nucetul, la statiunea Bulboace a funicularului, apoi trecea peste culmea Lucacila pina in Valea Brateiului. Ea este, inca, in stare acceptabila.

Pe Munticelu, un drum natural a legat din vechi timpuri Bustenii cu Poiana Costilei si, apoi, prin Poiana Morarului, ajungea la saua de la Pichetul Rosu. O varianta a acestui drum urca in Poiana Costilei prin Plaiul Finului, pornind din soseaua de pe Valea Cerbului, sosea care, in preajma razboiului din 1916, a inlocuit un vechi drum de carute.

Vechiul hatas ciobanesc de pe Valea Cerbului a devenit drum graniceresc, ce a fost transformat in poteca lucrata de catre Societatea carpatina "Sinaia' in 1900-1901, o data cu construirea cabanei de pe Virful Omul.

Valea Morarului a ramas cu vechile hatase ciobanesti. In Valea Malaesti, vechiul hatas a fost transformat in poteca lucrata la 1900, sub conducerea lui Ion Stanila-junior. De asemenea, inca din 1886 a fost lucrata poteca numita "drumul lui Deubel', de la vechea cabana Malaesti la Prepeleag si de acolo la Virful Omul. A fost refacuta in 1898. In 1899 a fost construita poteca "Take Ionescu', de la Pichetul Rosu la Prepeleag. Pe Vailea Gaura, ca si prin Gutan-Strunga, vechile hatase, datorita circulatiei, s-au transformat in poteci, ea si cele de pe Valea Ialomitei.

Pe platoul Bucegilor, ca si de-a lungul diferitelor coame, au existat din totdeauna hatase ciobanesti, unele transformate in poteci lucrate, ca de exemplu cel de pe culmea de la Virful Omul la Strunga, lucrat de graniceri inainte de 1916, altele construite de societati turistice sau cu diferite ocazii, cum a fost, de exemplu, drumul de la actuala cabana Caraiman, din saua mica a Caraimanului, pe briul mare al Caraimanului, prin saua mare, la Monumentul eroilor, construit in 1926, cu ocazia ridicarii monumentului.

Casele de adapost. Cel mai vechi adapost din Bucegi, care a avut si rol turistic, a fost cel oferit de chiliile schitului de la Pestera Ialomitei, schit construit, daca acordam credit legendei, in anul 1508-1509, de Mihnea Voda cel Rau. Bineinteles ca, dintotdeauna, stinele au oferit si ele adapost vizitatorilor locurilor. "Casele Burlacului'[77], din Poiana Horoabei, de exemplu, pe linga faptul ca erau stine in adevaratul sens al cuvintului, aveau si incaperi unde dormeau muncitorii care lucrau in munte si turistii.

Cu ocazia cercetarilor intreprinse de catre inginerul G. A. Orascu, in jurul anului 1897, pentru masurarea debitelor diferitelor izvoare din regiune, in scopul folosirii lor pentru alimentarea cu apa a orasului Bucuresti, au fost ridicate la Scropoasa diferite constructii despre care, in Anuarul S.T.R., volumul 1-1903, se scria: "Societatea va cere primariei Capitalei sa-i cedeze constructiile, parasite de la Scropoasa'. Se pare ca pina la urma aceste cladiri au fost cedate sau vindute fratilor Ionescu. In Anuarul S.T.R., volumul XIII - 1915, sub titlul Din carnetul unui turist (pag. 52), Nicolae Bogdan spunea: "Bunatatea si amabilitatea fratilor Ionescu (aveau construite aici trei fierastraie, n.n.) este foarte bine cunoscuta de toti vizitatorii Scropoasei, deoarece oamenii lor de serviciu au ordin de a-i servi si a le pune la dispozitie chiar si locuinte, care sint destul de confortabile, cu tot strictul necesar', iar doctorul Petre Gold-Haret, in acelasi anuar, la pag. 29 scria despre o Excursie pe Valea Ialomitei, facuta tot in vara 1915, ca si Nicolae Bogdan, spunind: "in drum spre Dobresti ne-am oprit la fierastraul lui Popper', unde un mic popas cu o gustare a fost bine meritat'. Mai departe, acelasi autor nota: "sosim la Bolboace (corect Bulboace, n.n.), localitate unde se gaseste un fierastrau, statia funicularului Busteni-Bratei si un mic hotel' (este vorba de o casa a Fabricii de hirtie, n.n.). In incheierea articolului se recomanda ca aceasta excursie sa se faca in doua sau trei zile cu o noapte petrecuta la Scropoasa si alta la Pestera.

O data cu construirea funicularului, in 1908-1909, Fabrica de Hirtie din Busteni a cladit, de-a lungul lui, mai multe cantoane. Dintre acestea, cantonul Jepi, numit adeseori Casa Schiel, avea amenajata o camera pentru turisti, iar statiile Bulboace si Bratei primeau si ele oaspeti, fapt mentionat in diferite volume ale anuarelor S.T.R.

In 1905, staretul Ieronim de la schitul Pestera Ialomitei a construit linga schitul nou un rind de case care, din 1909, au gazduit si turisti[78].

De-a lungul fostei granite au existat diferite pichete de graniceri, ce primeau si excursionisti. Astfel, cel de la Vama Strunga, construit prin 1909, avea o camera pentru vizitatori.

Inaintea primului razboi mondial, cum si in perioada dintre cele doua razboaie, societatile si cluburile alpine existente atunci au cladit diferite cabane, despre care vom vorbi o data cu prezentarea activitatii fiecareia dintre asociatiile respective.

Pe linga adaposturile mentionate, la dezvoltarea alpinismului in Bucegi au contribuit si alte constructii ridicate de diferiti oameni dintre care unii erau si proprietari de munti[79].

In Poiana Padina, Serghie Popescu, fiul lui Ion Popa Nicolae din Pietrosita, a cladit in 1928 o casa cu patru camere, pentru familia sa cu patru copii. Multi dintre membrii T.C.R., cum si alti turisti, i-au cerut sa extinda constructia si sa o transforme in cabana turistica, ceea ce s-a si intimplat, adaugindu-i-se o sufragerie, o bucatarie, o magazie de alimente, cum si - patru ani mai tirziu - un cuptor pentru piine si o sifonarie. In aceasta cabana s-a constituit, la 29 iunie 1929, asociatia A.D.M.I.R. Cererile de cazare fiind mari, Serghie Popescu a mai construit in 1934 o anexa, numai pentru dormit. Primitoare, familia Popescu, asigurind un serviciu ireprosabil, a facut ca aceasta cabana sa dobindeasca, in scurt timp, o frumoasa reputatie in rindurile vizitatorilor. Dupa moartea lui Serghie Popescu (petrecuta in timpul razboiului, in urma unui accident), grija familiei si a cabanei a ramas pe seama harnicei sale sotii, Elena Serghie Popescu, nascuta Enescu. Ea a stiut sa fie in continuare o foarte buna gazda a iubitorilor muntelui. Cele doua case au functionat impreuna pina in 1956, cind prima a fost demolata, in locul ei construindu-se actuala cabana; ea are acum ca anexa cladirea ridicata in 1941 de Stan Rizescu.

In 1931, avocatul Lucian Manolescu, nepotul lui Ion Enescu, zis Burlacul, a inaltat, pe locul fostelor asezari ale bunicului, doua camere pentru familia sa. Tot datorita cererii mari de locuri de cazare, a extins, prin 1937-1938, constructia, transformind-o intr-o asezare turistica cu zece camere. In 1954 o parte din ea s-a prabusit datorita cantitatii mari de zapada ce o acoperea[80].

Tot in Poiana Horoaba, cam in mi j locul ei. Constantin Enescu, alt proprietar de loc, a durat, in 1931, cabana numita "Colti', extinsa ulterior. Aici a functionat o macelarie, un cuptor de piine si o sifonarie[81].

In 1932, Constantin Arzoi din Pietrosita a zidit un adapost, la Scropoasa, pe locul unde se gaseau fostele cladiri ale primariei capitalei. Prin anii 1956-1958 a fost inlocuit cu actualele pavilioane ale Fabricii de ciment Fieni si termo-centrala electrica Doicesti[82].

In Poiana Plaiul Mircii, familia Grigorescu din Pietrosita a ridicat pe proprietatea sa, prin 1935-1936, casa de adapost "Plaiul Mircii', condusa de surorile Grigorescu. Nationalizata in 1948, a fost demolata in 1962.

Pe platoul Bucegilor, pe muntele Jepii Mici, intre Valea Mieilor si Valea Izvorul Dorului, in 1935, batalionul de garda din Sinaia a construit pentru ostasii sai o casa numai pentru dormit, la care aveau acces si turistii. Dupa 1948, aceasta constructie a devenit cabana ,,Piatra Arsa', nume dat gresit, ea nefiind pe muntele cu acest nume. Ulterior a fost modernizata iar prin 1967 a fost construit aici complexul sportiv de altitudine.

Calugarii de la schitul Pestera Ialomitei au mai construit si ei, astfel: Ioil, in 1924-1926, o casa si un cuptor de piine; in 1929, casa numita "baraca popilor', un dormitor comun, primitiv, pus la dispozitia excursionistilor; Miron, in 1935, si Mihaila Badila, cite o casa; pe dreapta Ialomitei, mai jos de pestera, au mai ridicat "cabana Bucegi', in 1935, demolata in 1962, si "cabana Decebal', in 1936-1937, mistuita de flacari in 1955. Aceste doua adaposturi au fost inchiriate de T.C.R., dupa ce prima casa Pestera a ars in 1940, pina ce, in 1942, a fost ridicata noua casa Pestera. Una dintre cabanele mentionate mai inainte a fost inchiriata de asociatia "Piatra Craiului' intre 1943 si 1948[83].

Prin demolarea in 1962 a cabanelor sus-citate s-au pierdut in jur de 500 locuri de cazare pe Valea Ialomitei.

Marcaje. In Bucegi, marcajele, ca semne de orientare turistica, au fost facute de vechile societati si cluburi alpine. Au existat insa si unele marcaje facute de diferite persoane, din initiativa proprie, pe care, cronologic, le semnalam: marcajul cu o cruce rosie, de la Portita Caraimanului pe Briul Portitei in Vilcelul Mortului efectuat in 1927 de catre autori necunoscuti; marcajul pe Briul Mare al Costilei din Valea Priponului si pina la hornul lui Gelepeanu, cu indicarea fiecarei vai traversate, efectuat cu albastru, in 1927, de catre profesorul universitar Dan Radulescu. Ambele marcaje au avut o durata foarte scurta. Deosebit de interesant este faptul ca Niculae Butmaloi a facut, inainte de primul razboi mondial, probabil prin 1913-1914, un marcaj cu semne rosii, pe traseul: Valea Priponului-Briul Mare al Costilei-Valea Malinului pina la Lespezi, apoi prin Poiana Malinului, din nou in vale si pe la hornul "La Scara'[84] in Poiana Costilei. El se mai vedea, pe alocuri, prin 1926. Semne izolate au fost facute in abrupt si de catre Nestor Urechia, inainte de primul razboi. Astfel, pe Valea Seaca a Caraimanului, de la Portita-pe Briul Portitei si pe vale pina la poteca de legatura cu Bustenii, se intilneau, inca, prin 1925, unele semne in forma de cruce albastra. De asemenea, pe Briul lui Raducu, intre Valea Jepilor si Claia Mare, cum si pa traseul de la Poiana Tirlelor la Portita, direct, Nestor Urechia lasase unele semne in forma de mici scindurele batute in cuie pe copaci.

Premiere. Nu se stie cine a fost primul alpinist care s-a aventurat in abruptul Bucegilor, cum nu stim cine este cataratorul din fotografia aparuta in cartea Sinaia si imprejurimi, de Al. G. Galesescu (1903) si reprodusa in Amintirile unui alpinist. In ce priveste traseele de abrupt, oarecum mai grele decit traseele clasice de platou, s-a incercat, uneori, sa se vorbeasca de "premiere'.

Credem ca acolo unde se poate merge fara nevoia de a folosi materiale tehnice, in principiu, nu se poate vorbi de premiere, lasind vinatorilor de capre negre prioritatea parcurgerii traseului. Numai acolo unde vinatorii nu au avut interes sa patrunda, din lipsa vinatului, s-ar putea ca un traseu sa nu fi fost parcurs inaintea dezvoltarii turismului. In literatura alpina se gasesc, totusi, incercari de a atribui unele trasee anumitor grupuri de excursionisti, dar si in aceste cazuri se dovedeste ca cel care atribuie, inainte de folosirea materialelor tehnice, unui traseu de abrupt titlul de "premiera', in general; nu este informat. Astfel, de exemplu, in Enciclopedia turistica (1939), Mihai Haret, intr-un articol intitulat Valea Seaca a Caraimanului din masivul Bucegilor, atribuie prima ascensiune a acestei vai lui Mircea Chernbach, in 1927, care o urcase pina la Briul Portitei, adaugind, chiar: "Pina in 1927, Valea Seaca nu fusese facuta, nici macar de vestitii vinatori-braconieri ai secolului trecut si inceputul acestuia (Raducu[85], Butmaloi, Jilipeanu ), pentru care abruptul prahovean nu avea secrete'. Mihai Haret nici nu s-a informat, deoarece, daca ar fi facut-o, ar fi vazut ca in cartea sa, adresata copiilor, Robinsonii Bucegilor (1916), Nestor Urechia descrie bine valea, ba publica si fotografii. Despre Valea Seaca, Nestor Urechia mai vorbeste in cartea In Bucegi (1907) si in editia franceza Dans les Carpathes roumaines (1906). Am semnalat, mai inainte, un marcaj schematic facut de catre Nestor Urechia prin Valea Seaca, inainte de primul razboi. Tot Mihai Haret, in acelasi articol, atribuie unui grup din Sinaia urcusul finalei Vaii Seci, in ziua de 10 septembrie 1928. Din descrierea anexata nu rezulta traseul urmat, dar unul dintre noi (R.T.) a participat la parcurgerea finalei Vaii Seci in 1924 si nu credem ca ar fi efectuat, cu aceasta ocazie, o premiera. In acelasi volum al Enciclopediei turistice gasim un alt articol semnat de catre profesorul Constantin I. Ionescu din Sinaia, intitulat Cuvinte despre alpinismul tehnic in Romania. Se fac mai multe "precizari' asupra istoriei alpinismului in Bucegi. Mai intii, din citirea articolului reiese clar ca semnatarul lui nu avea clar conturata notiunea de alpinism tehnic. In al doilea rind, el include in categoria premierelor excursiile pe traseul care duce la "Cuptorul lui Raducu', evident cunoscut de catre Raducu inca din 1904, deci cu 20 de ani inainte. De asemeni, sint citate ca "premiere', Briul Mare al Costilei (1905), Valea Galbenelelor (in 1906), terminind enumerarea cu afirmatia: "Fapt este ca persoanele amintite - dintre care Mihai Plaret si profesorul Dan Radulescu umbla si azi pe munti - executasera pina in 1916, la intrarea noastra in razboi, absolut toate cursele (subliniat in text, n.n.) grele si escaladele primejdioase (cu exceptia Vaii Seci) atit din abruptul prahovean'. Afirmatia dovedeste, mai intii, ca (in 1939, dupa efectuarea unor adevarate ascensiuni grele, n.n.) nu toata lumea stia exact ce inseamna un traseu greu. Mai citim, de asemenea: "Abia in 1901, sub conducerea ciobanului Stefan, face Bogdan si cu d-1 Haret ca "premiera' Valea Morarului pe care au coborit-o, Valea Bucsoiului, pe care au suit-o, si urcarea Fetei Bucsoiului (drumul Friedrich Deubel de azi)'. Este evident ca nu se poate vorbi de o "premiera' sub conducerea unui cioban intr-o vale in care se gasea cel putin un bordei ciobanesc si care era strabatuta de mai multe hatase . Da asemenea, nu-i cu putinta sa se inregistreze ca drept "premiera' o deplasare pe drumul Friedrich Deubel, deschis, marcat si amenajat de acesta in 1886. Aceste exemple dovedesc prudenta cu care trebuie folosit materialul documentar in cercetarea istoriei alpinismului.

MASIVUL POSTAVARUL, PIATRA MARE SI CIUCASUL[92]. Nu exista marturii scrise despre primele ascensiuni de vara facute de brasoveni in Postavar, dar daca ei au fost cei dintii, cunoscuti de noi, care au urcat inainte de 1833 pe Bucegi si inainte de 1850 in Piatra Craiului, atunci este neindoielnic ca au suit acest masiv cu mult mai devreme.

Intiia consemnare privind o excursie de iarna in Postavar se refera la liceenii Eduard Gusbeth si Eduard Copony, care, cu multa osteneala si putin noroc, au ajuns pe virf la 21 noiembrie 1857, incercarea lor incheindu-se cu bine. A doua tura de iarna, afirma de asta data Siegfried Gusbeth, a avut loc abia in 1870[93], iar prima tura de schi s-a efectuat la 6 martie 1895 de catre Adolf Resch.

Pe Piatra Mare, acelasi autor presupune ca prima ascensiune de iarna a fost intreprinsa pe Ia inceputul anului 1890. Protagonist era F. J. Zeidner din Brasov. Abia la 8 ianuarie 1905, Siegfried Gusbeth si acelasi F. J. Zeidner au mers (cu schiuri si rachete) pina pe virf si inapoi.

Cu privire la Ciucas nu detinem decit o singura marturie, care se refera la o ascensiune de iarna intreprinsa de un grup de militari la 9-13 martie 1909[94].

PIATRA CRAIULUI. Acest masiv a fost si este "domeniul' brasovenilor, al celor din orasul Cimpulung Muscel si, mai ales, al locuitorilor din imprejurimi: Risnov, Bran, Tohan, Zarnesti etc.

Cind au inceput oamenii sa urce in acesti munti, nu se stie. La Brasov, asa cum am aratat, a existat o veche miscare turistica-alpina. Dintre "documentele' care o confirma fara putinta de tagada avem descrierea lui Anton Kurz[95]. Autorul impreuna cu un prieten, condusi de un batrin padurar si vinator de capre negre, au plecat in octombrie 1843 sa vada Moara Dracului. La ora 8 dimineata au ajuns la Plaiul Foii si, continuind drumul, dupa trei ore, atinsesera regiunea brazilor, de unde, dupa un urcus greu pe pante de grohotis, au sosit pe o coama cu iarba, numita atunci ,,Kliska Sperii'. Mergind spre est, printr-o padure de brazi pitici si jnepenis, dupa vreo ora, s-au oprit sub un perete de stinca. Ghidul le-a aratat "mai multe deschizaturi neregulate, situate la piciorul unui labirint de stinci, cam la 40 metri inaltime', adica Moara Dracului . Excursionistii au vrut sa urce chiar in "moara', insa, dupa ce au mers vreo 30 de metri, nu au mai putut inainta si au spus: "Accesul ar fi posibil numai daca s-ar folosi pitoane si scari de fringhie sau daca s-ar sui cineva din alta parte pe virf si ar cobori cu fringhia pina la deschizaturile respective'.

Intr-un articol din Anuarul S.K.V.[97], doctorul Edward Myss informeaza ca in Piatra Craiului se faceau ascensiuni chiar si inainte de 1850. In 1853, dorind sa mearga in excursie in acest masiv, a fost povatuit sa ia drept ghid pe cunoscuta calauza Girnita , vinator de capre negre, care-si dobindise renumele de mare cunoscator al muntelui. Ajungind la Zarnesti, i s-a infatisat un batrin de aproape 90 de ani. Locul lui l-a luat un tinar atletic, Didimoc, care cunostea muntele pe ambele versante. Cu el, Edward Myss si prietenii sai, Albert Schmidt, Karl Mager, Julius Ralmer, Friedrich Bomches si August Schwarz, au urcat prin partea de est si au coborit pe partea de vest, pe un drum cale de cinci ore din creasta si pina in Valea Birsei. Myss a mai parcurs acest traseu si in anii 1853-1854.

La mijlocul lui septembrie 1872, un grup de alpinisti brasoveni au suit Piatra Craiului. Entuziasmati de frumusetea acestui masiv, cei zece componenti ai "societatii' au hotarit, acolo sus, pe creasta, la Virful "La Om', infiintarea Clubului Alpin al Transilvaniei (Siebenburgischer Alpenverein in Kronstadt). Ca o confirmare a deciziei lor, au coborit atunci peretele de vest, pe a patra vilcea la nord de virf, folosind intr-un loc si fringhia. Printre cei zece alpinisti se afla si Josef W. Filtsch, povestitorul[99].

In septembrie 1885, Josef W. Filtsch cu seful padurar E. Zaminer si Josef Drotleff junior din Sibiu, sub conducerea lui Lolu junior, au efectuat prima ascensiune a peretelui de vest al Pietrei Craiului[100] (autorul, corect, mentioneaza: "Cu exceptia citorva ciobani, traversarea Pietrii Craiului peste aceasta parte apuseana, prapastioasa, nu fusese intreprinsa niciodata'). Ciobanii erau sateni romani dintre care au fost, mai tirziu, recrutate calauzele. Dupa ce seful padurar si-a facut revizia ocolului, Colindind prin padure, au urcat Valea Tamasului pina sub zidul de piatra. Vremea nu era prea buna, asa ca au innoptat, se pare, in saua Tamasului. A doua zi la ora 6 dimineata au plecat spre sud trecind mai multe grohotisuri si dupa o ora de mers au patruns intr-o pilnie, la capatul unui grohotis, de unde, la stinga, printr-un vilcel, au depasit o creasta ascutita pina intr-o vilcea mai mare. Aceasta a fost strabatuta, dupa care au urmat panta unei alte vilcele de unde se vedea creasta. Nu au putut razbi pe acolo si, cautind mai departe o iesire, dupa 6 ore si jumatate au atins creasta si apoi Virful Pietrei Craiului. Excursionistii, fiind incaltati cu ghete de oras, alunecau si au avut mult de patimit.

A urmat in august 1886 coborirea peretelui de vest de catre Friedrich Deubel, Eduard Copony si Kurt Boeck din Kassel, iar in august (1887) marcarea acestui traseu cu vopsea rosie.

La 29-30 august 1887, sub conducerea lui Josef W. Filtsch, a avut loc a doua ascensiune a peretelui de vest, pe drumul lui Deubel. Grupul, alcatuit din 20 de persoane din Brasov si Bucuresti, a avut calauza pe Mihail Bartolomeu Bratu si purtator de bagaje pe Dragusin, ambii participanti si la excursia din 1872. Mihail Bartolomeu Bratu avea acum 70 de ani. De la Virful "La Om' au mers pe creasta catre nord pina la Crapatura si au coborit pe Valea Crapaturii.

Alti mari pasionati iubitori ai Pietrei Craiului au fost cimpulungenii in frunte cu farmacistul Gabriel Dimitriu si profesorul I. Nicolaescu Bugheanu.

Dupa primul razboi mondial, unul dintre cei mai pasionati cutreieratori si un desavirsit cunoscator al Pietrei Craiului a fost si continua sa fie Carl Lehmann, domiciliat actualmente in Brasov. Piatra Craiului a fost urcata chiar si iarna si de alti alpinisti. Astfel, la 19 martie 1920, A. Stuckert impreuna cu Hans Guggenberger din Medias au intreprins o temerara ascensiune[101]. Plecind din Zarnesti, au inaintat timp de opt ore prin zapada pina la Plaiul Foii. De aici, a doua zi dimineata si-au continuat drumul prin padure si apoi, catarindu-se pe traseul Friedrich Deubel, in zapada recent cazuta ale carei grosimi variau intre 20 si 120 centimetri, cu fetele biciuite de asprimea vintului si a gerului, dupa 11 ore de mers au atins creasta. Era ora 6 dupa-amiaza. Se lasase intunericul. Pe jumatate inghetati, infruntind primejdia declansarii unei avalanse, au coborit prin Magura la Zarnesti, unde au ajuns la ora doua si jumatate noaptea. In 1924, Erwin Csallner si Andreas Streitfert au parcurs Padina Hotarului, iar altii - Padina Popii, Padina Inchisa, Padina Sindrileriei, Padina lui Calinet si Creasta, partial sau in intregime. Numele celor citati, ca si ale lui Mehely Lajos, Dresnand, Iosif Puscariu, Blebea, Mirean, Sandescu, Gabriel Dimitriu, Nicolaescu Bugheanu, din generatiile vechi, vor ramine legate de istoria Pietrei Craiului. Cei care au venit dupa ei si-au adus contributiile lor, dar folosindu-se din plin de cuceririle inaintasilor, carora, in primul rind, li se cuvine toata gratitudinea contemporanilor.

MUNTII FAGARASULUI. Schematic, masivul Fagarasului este constituit dintr-o coama principala cu directia est-vest, din care se desprind, catre nord, mai multe creste, destul de inguste si unele relativ greu de parcurs, iar catre sud, citeva picioare largi, in majoritate inierbate in partea superioara. Ca atare, spre deosebire de Bucegi, usor accesibili atit dinspre Valea Prahovei, cit si dinspre regiunile de deal ale Vaii Ialomitei sau dinspre Tara Birsei, comunicatiile intre Tara Oltului, la nord de coama principala a masivului Fagarasului, si tinuturile de la sud de aceasta coama au fost mai grele. Cu toate aceste dificultati, sint numeroase marturii care atesta frecventele contacte dintre ciobanii din satele situate pe versantul de nord si cei din satele situate pe versantul sudic al masivului, cum si faptul ca numerosi vinatori, fugari sau oameni de stiinta au traversat lantul Muntilor Fagarasului, pentru a trece din Tara Oltului in Tara Romaneasca sau invers.

Pina relativ recent, se credea ca cea mai veche atestare documentara a unei ascensiuni in acest masiv a fost trecerea peste crestele lui, din Transilvania, prin cheia Bindei, la Cimpulung Muscel, in 1835, a lui Ion Codru Dragusanu, care, oprindu-se din drum si privind inapoi, a exclamat: "O, munti gigantici, cu poale verzi, intinse, cu briu negru de bradet si alb la crestet'.

Cercetari mai noi au ingaduit sa se descopere o multime de publicatii unde se relateaza diferite ascensiuni efectuate anterior in acest masiv. Cea mai veche, consemnata de doctorul G. Lindner[102], a fost pe la 1700, in regiunea Bilea-Valea Doamnei efectuata de o societate de magnati, invitati de familia Teleki, proprietara acelor locuri, la vremea respectiva, cu scopul unei vinatori. Atunci, participantii au dat vaii, in cinstea contesei Teleki, numele de Valea Doamnei. Acestei ascensiuni i-au urmat aceea facuta de capitanul de geniu Jacob Zultner si cea a lui Lutsch von Luchsenstein, inainte de 1750, cu scopuri geografice si pentru rezolvarea unor probleme de trasare a granitei . Despre Jacob Zultner, seful sau, Lutsch von Luchsenstein spunea ca era un neobosit cercetator si cel mai bun cunoscator al muntilor situati de-a lungul granitei. El a intocmit plansa de granita a lui Luchsenstein . Pastorul I. Fridvaldszky, pasionat calator si cercetator al pesterilor, a vizitat inainte de 1767 pestera de la Porcesti, in capatul de vest al coamei muntilor Fagarasului, pe stinga Oltului, pestera descrisa ele I. E. Fichtel si de A. B. Szalay , ultimul intocmind si o schita a ei. Cea mai veche descriere a unei expeditii atinge virful muntelui Suru este a lui I. E. Fichtel , la 1782. A doua a fost efectuata de Michael Conrad von Heidendorf , la 5 septembrie 1785, pentru stabilirea hotarului intre doua comunitati in conflict. Cu aceasta ocazie, alaturi de povestitor au mers Tit. H. Andr. Thuri si Paulo Torok. Au plecat din Sibiu la Avrig, Racovita si Porumbacu si de acolo pina pe Virful Suru si, mai departe, la Turnu Rosu. Autorul a descris privelistea ce-l inconjura si care l-a impresionat. A facut si constatarea ca paminturile din sudul muntilor situati pe partea Oltului nu "dau vin bun si alune', cum dau cele de pe Valea Tirnavelor. De asemenea, a observat "efectul claritatii aerului, la citit', spunind: "imi amintesc sa fi citit ca Pico sustinea ca excursionistii, pe acest virf, vedeau mai bine decit in vale'. Nu s-a multumit cu cele citite si auzite, ci, verificind, a constatat ca un text pe care jos nu l-a putut citi fara ochelari, sus pe munte l-a citit fara ajutorul lor, "ca un om tinar'. A treia ascensiune pe Surul, dupa cite am putut afla, a fost a lui Johann Binder , la 1805. Privitor la Albota, si anume la Stincile de la Gura Albotei (1 750 metri), se stie ca au fost urcate in jurul anului 1800 de catre un turist pasionat, cizmar de profesie. Vara el avea placerea sa urce aproape in fiecare duminica pe acest virf si de aceea, mai tirziu, locul a fost denumit multa vreme "resedinta cismarului' . Azi, acest nume s-a pierdut din toponimia Albotei. Botanistul Johann Cristian Gottlob Baumgarten , care umbla prin Muntii Fagarasului inainte de 1816, mentioneaza o serie de munti a caror ascensiune a facut-o: Mosuleata, Virful Coltul (Brezei), Comanda Smidei, Virful Lutelor (Lutului), Pasul Tamas, Strunga Dracului (actuala Strunga Ciobanului), Virful Dracului, Virful lui Fat, Fedelesul etc. Primul despre care se relateaza in scris ca a facut ascensiunea pe Negoiul, pe partea dinspre nord, a fost pastorul transilvanean M. Ackner , in (1 837?) El a aproximat si altitudinea virfului. Nu se stie pe ce drum a urcat. A doua excursie a fost a lui Ludwig Reissenberger, la 3 septembrie 1841; el a pornit de la Glajaria Porumbacului impreuna cu dr. G. Kaiser si J. Schoger, sub conducerea slefuitorului de atunci al glajariei, un experimentat vinator de capre negre. Au trecut Riul Mare si au suit pe piciorul muntelui Saratii (Piscul Saratii) pina la Strunga Dracului (actuala Strunga Ciobanului), apoi, printr-o catarare dificila, au ajuns pe virful propriu-zis. De pe virf au vazut ca se poate urca si pe un drum mai usor, dar mai lung, pe "Plaiul Tarii', cum si pe versantul sudic. Reissenber-ger a mai atins de trei ori virful urcind pe partea sudica, inainte ca S.K.V. sa deschida drumul pe la cabana de pe Piscul Serbotei. Se presupune ca si capitanul Jacob Zultner ar fi urcat pe Negoiu inca pe la 1750, pornind din sud. Pina la 1842, Negoiul era cunoscut in Transilvania sub denumirea de "Peatra lui Tunsu' ; la 1840 exista un "Drum oficial', din saua Serbotei. Un alt excursionist in Muntii Fagarasului inainte de 1855 era Ludwig Heufler . Franz Fronius a suit si el in masivul Fagarasului pe la 1856. Calatoriile lui au facut obiectul unei comunicari referitoare la Iezerul Girbovei, de fapt lacul Caltun, si a unor scrieri despre Negoiul, Doamna si Laita . Batrinul Dragus a descris o excursie facuta in jurul anului 1857, in regiunea Simbata-Catavei. In 1866, sub conducerea padurarului Gleim si a profesorului I. Haltrich, un grup de liceeni din Sighisoara a mers la lacul Bilea. Ioan Turcu, pasionat om de munte, in afara excursiilor sale de placere, a facut parte si din comisia pentru stabilirea granitei intre Tara Romaneasca si Transilvania. In aceasta calitate a parcurs creasta Muntilor Fagarasului in anul 1889 si a facut o interesanta descriere . Romulus Th. Popescu , Ioan Turcu si Florian Porcius sint mentionati ca deschizatori de drumuri in miscarea turismului din Transilvania. Anton Kurz, alpinistul care a urcat la Moara Dracului din Piatra Craiului si a facut prima ei descriere, a fost si in Muntii Fagarasului si a descris virfurile Buteanu si Negoiu . Incepind cu anul 1906, doctorul A. B. Szalay a intreprins o serie de ascensiuni cu scopul de a cerceta creasta si partea nordica a masivului. Totodata, a efectuat mai multe marcaje. El a publicat numeroase articole si 22 de lucrari. In ascensiunea din 18-19 august 1906, vrind sa viziteze partile mai inalte ale Albotei, a luat calauza pe vinatorul de capre negre, Dates, renumit cunoscator al muntilor, despre care spunea: "E bine peste sasezeci de ani, dar cu toate acestea urca minunat. Grozav le stie pe toate'. Dates, ca si alti locuitori romani din partea locului, au umblat pe Muntii Fagarasului cu mult inaintea unora dintre cei mentionati. Din pacate, cu rare exceptii, numele lor s-a pierdut.

Versantul sudic al masivului, desi cu distante mari de la locul de plecare si pina la atingerea obiectivelor principale si lipsit de adaposturi (cel mai apropiat de coama muntilor fiind cantonul de la Cumpana al societatii forestiere constructoare a liniei ferate inguste de aici pina la Curtea de Arges) a fost si el colindat, fie de la Cimpulung Muscel, fie de la Curtea de Arges sau din alte localitati. Fratii Golesti, in scrisorile lor[122], vorbesc de excursii facute in Carpati, in jurul anului 1850. Este aproape sigur ca ei au fost si in Muntii Fagarasului. Aceste excursii se faceau calare si cu bagajele transportate pe cai. Coamele si vaile lungi deci, fara pante prea mari, permiteau astfel de calatorii. Primii vizitatori ai acestor locuri despre care avem date certe au fost Take Ionescu si sotia lui in 1894 si 1901 , Ludovic Mrazec , Emmanuel de Martonne , G. Bals , I. Costinescu , farmacistul Gabriel Dimitriu , I. Nicolaescu-Bugheanu si altii.

In partea de sud, pe linga cantonul de la Cumpana, pot fi semnalate, dupa primul razboi mondial, un adapost primitiv, amenajat pentru turisti de catre Ion Popa, fost paznic de vinatoare, linga iezerul din Podul Giurgiului; un canton in poiana de la Piscul Negru, pe Valea Caprei; un altul pe Valea Budei si un adapost pe Valea Topologului, la fosta stina a lui Niculaita Popescu.

Publicatii. Doctorul A. B. Szalay a scris 22 de lucrari cu privire la masivul Fagarasului. Cea mai importanta dintre ele este intitulata Coama Muntilor Fagarasului. Prezentind-o sub forma unei calatorii de-a lungul crestei, autorul imparte coama in opt segmente: 1 Turnul Rosu-Virful Tataru, 2 Virful Tataru-Ciortea, 3 Ciortea-Negoiul, 4 Negoiul-lacul Bilea, 5 lacul Bilea- Tarita, 6 Tarita-Cataveiu, 7 Cataveiu-Ludisor, 8 Ludisor-Zarnesti, dind si timpul necesar pentru parcurgerea fiecarei etape; apoi topografia crestei principale, orografia, starea drumurilor si adaposturilor, posibilitatile de trecere, hidrografia partilor sudice, excelentele puncte de perspectiva - de cele mai multe ori necunoscute turistilor -, toponimia virfurilor (vechile denumiri de virfuri), urmele lasate de era glaciara (caldarile, taurile sau lacurile, urmele ghetarilor), lacurile glaciare[130] nou descoperite; se refera la multele greseli ale hartii masivului Fagarasului, folosita in acea vreme. Autorul arata, intre altele, ca a fost primul care a alcatuit o bibliografie completa a scrierilor despre un munte din patria noastra. Pentru acest masiv a gasit circa 1300 de lucrari, din care enumera 115, socotite ca cele mai importante. Nu lipsesc dintre ele titlurile semnate de francezul Emmanuel de Martonne si de alti buni cunoscatori ai masivului Fagarasului - Anton Kurz, Romulus Popescu, Ioan Turcu si Paul Lehmann.

Privind toponimia[131] masivului Fagarasului, lucrarea demonstreaza ca foarte multe nume de munti sint nume de familii romanesti ce se perpetueaza de secole, intre altele, citeaza: Catavei, Negoiul, Buteanu, Ciortea, Girdomanul, Serbota, Albota, Bindea, Langa etc., iar altele terminate in -eseu sau -esti: Galasescu, Steflesti

Doctorul Alexandru Rudeanu, un foarte bun cunoscator al intregii regiuni, parcurgind si trasee mai grele in zone neatinse mai inainte, a inceput o prezentare-amanuntita a Muntilor Fagarasului[132], prezentare intrerupta din cauza celui de al doilea razboi mondial.

MUNTII RETEZATULUI. Paul Lehmann[133], citat in paginile dedicate masivului Fagarasului, a urcat si in Retezat inainte de 1885. Lui i-a urmat, din cite stim noi, Emmanuel de Martonne, care, intre 1899-1905, a publicat mai multe lucrari consacrate aceluiasi masiv. In septembrie 1901, dupa ascensiunea in Muntii Fagarasului. Take Ionescu si sotia sa au facut o excursie si in Retezat . Au plecat din Valea Hategului. Noaptea au petrecut-o pe munte intr-un cort, la o stina. A doua zi au atins virful. Vorbind de frumusetile acestui masiv, el scria: "acolo Carpatii nostri ofera turistului farmecul lacurilor albastre'. A treia zi, dupa coborire, s-au dus sa viziteze ruinele Sarmizegetusei. In aceeasi perioada a cutreierat Retezatul L. Loczy. Intr-o lucrare aparuta in 1904 a prezentat studiile sale asupra lacurilor, dind chiar ridicarea topografica a lacurilor Bucura si Zanoaga impreuna cu curbele de egala adincime, din metru in metru, obtinute prin sondajele efectuate . Rezultatele cercetarilor asupra lacurilor din acest masiv sint, dupa cunostinta noastra, primele obtinute asupra unor lacuri din muntii nostri . Tot in cartea amintita a lui Martonne se gaseste harta la scara l: 50 000, a ansamblului format din Valea Pietrile, cu vaile ce conflueaza cu ea, avind curbe de nivel cu echidistanta de 50 metri, harta din care reiese clar originea glaciara. Observatii asupra acestei vai efectuase si B. von Inkey si le publicase in 1892. Un bun cunoscator al masivului Retezat a fost Vasile Popovici-Hateg. El a condus pe cararile lui multi iubitori ai frumusetilor montane. Adeseori a fost si gazda acestora. M. Bals a intreprins o calatorie in acest masiv in 1905 si a publicat Excursie in masivul Retezatului . Farmacistul Petre Juster, membru al Clubului alpin roman, a facut, incepind cu anul 1930, mai multe ascensiuni in masiv, culegind de pe culmile si vaile sale aspecte de pitoresc din toate anotimpurile. A publicat un articol intitulat Muntii Retezatului , insotit de fotografii si o harta la scara l: 100 000, care a servit multora de model. In peregrinarile sale, a cules un numar mare de exemplare din flora specifica regiunii si a luat peste cinci sute de imagini fotografice, cu gindul de a intocmi si publica o monografie turistica completa, o calauza practica. Din pacate, aceasta frumoasa intentie nu a putut fi realizata.

MUNTII PARINGULUI. Mult mai putin aspri decit Muntii Retezatului, Muntii Paringului erau folositi pentru pasunatul oilor si, ca atare, au fost parcursi de ciobani din vremuri stravechi. Primii vizitatori ai acestor locuri, de care avem cunostinta, sint, si aici, geologii si geografii. Astfel, inca inainte de 1897, Gheorghe Munteanu Murgoci, apoi Ludovic Mrazec si Emmanuel de Martonne au studiat in detaliu acest masiv. Emmanuel de Martonne a ridicat topografic lacurile Gauri si Cilcescu si a sondat lacul Cilcescu, obtinind curbele de egala adincime pentru acest lac[140].

Masivul a fost destul de sarac in adaposturi. In 1887, sectia Valea Jiului a S.K.V. a construit la "Gura Plaiului'' o cabana ce a durat pina in 1926, cind a ars. Intre virfurile Cirja si Mindra a fost ridicata, in 1891, o cabana de piatra cu acoperis de lemn, curind insa abandonata. In una din lucrarile sale, Emmanuel de Martonne aminteste ca, pe la inceputul acestui secol, a fost folosit un adapost la cotul Lotrului numit "casa lui Dutescu'.

MUNTII APUSENI. Marginiti la sud de Valea Muresului, la est de soseaua Teius-Cluj-Napoca, la nord de culoarul Somesului, iar la vest de Cimpia Tisei, acesti munti s-au format in timpuri foarte vechi.

Cercetari intreprinse incepind cu secolul al XVIII-lea in Cheile Turzii, de exemplu, au scos la lumina, pe teritoriul lor, obiecte provenind din epocile de piatra, de bronz si de fier, alaturi de oase de oameni si animale. Prezenta acestora a putut determina formularea concluziei ca pesterile din regiune au fost locuite inca inaintea epocii de piatra[141].

In antichitatea daco-romana, aurul din Muntii Apuseni a fost exploatat de daci si de romani. Mai tirziu, Apusenii au fost cutreierati continuu de locuitorii asezarilor din preajma, in cautarea lemnului din care faceau diferite obiecte de uz gospodaresc (ciubere, butoaie etc.) sau pentru vinat. In "peregrinarile' lor pe potecile necunoscute, ei au descoperit multe goluri subterane in care s-au adapostit in timpul invaziilor sau razboaielor. Nu a lipsit, desigur, nici spiritul de aventura al celor ce cautau comori[142]. Despre aceste "descoperiri', cum era si firesc, au aflat autoritatile, apoi oamenii de stiinta.

Printre cele mai vechi mentiuni despre Muntii Apuseni se numara aceea din 1291, cind regele Andrei al III-lea[143] a emis un document in care se amintea despre "Padurea regelui' de linga Cheia Turzii, padure ce cuprindea si Cheile . Un alt document, emis in acelasi an de cancelaria aceluiasi rege, se referea la originea locuitorilor din Trascau, carora li se recunosteau drepturile orasenesti "ce le-au avut de la inceput' . La 1898, Andrei Orosz sau Nicolae Vlassa (nu se stie care anume !) cercetind pestera Binder din Cheile Turzii a gasit in fundul ei, pe o suprafata neteda, urmatoarea insemnare: M F V Pato 1574 . In apropierea acestui semn mai sint si altele, unul datind chiar din anul 1540.

O alta insemnare despre Muntii Apuseni se refera la exploatarea aurului. Ea a fost facuta in jurul anului 1598, fiind vorba in ea de medicul elvetian Ioannes von Muralt[147], chemat de Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Acesta, drept multumire pentru serviciile aduse de medic, i-a acordat, contra sumei de 60 000 ducati de aur, dreptul de a exploata minele din jurul Abrudului.

Incepind cu secolul al XVIII-lea, pesterile din Muntii Apuseni au atras spre ele pe geografi, geologi, mineralogi si naturalisti, care le-au descris si au intocmit harti. Cea mai veche lucrare apartine lui Joanne Frid-valdszky si se intituleaza Mineralogia magni Principatul Transsilvaniae (Mineralogia marelui principat al Transilvaniei), Cluj 1767. Botanistul sighisorean Johann Christian Gottlob Baumgarten a vizitat Cheile Turzii in iulie 813. Prima mentionare a Ghetarului de la Scarisoara dateaza din 1847. V. I. Istrati, bacauan cu studii facute la Brasov si in Elvetia, a umblat intre anii 1866-1871, in cele doua luni ale vacantei de vara, prin "muntii tarii mele', Carpatii Romaniei si ai Transilvaniei, notind: ,,o regiune care este inzestrata cu tot ce natura a dat tuturor regiunilor indicate mai sus. Aceasta regiune se afla in Transilvania si poarta numele de Muntii Apuseni. Cartea lui intitulata Muntii Apuseni (Bucuresti, 1925) cuprinde frumoase si interesante descrieri ale acestor munti. Au urmat, dupa alte si alte excursii cu caracter stiintific in Muntii Apuseni, excursii care nu au incetat de-a lungul secolului al XIX-lea, cele initiate din impulsuri determinate de dorinta cunoasterii peisajelor, a oamenilor, a traditiilor si obiceiurilor, intre acestea, amintim de calatoria lui Iosif Vulcan, directorul revistei Familia. El a vizitat acesti munti in anul 1877 cu prilejul unei adunari a Societatii pentru crearea unui fond de teatru roman din Ardeal. Atunci Iosif Vulcan si altii au facut o calatorie turistica care le-a purtat pasii din Alba Iulia spre Zlatna si Abrud, la stinca Detunata, la Rosia, la Cimpeni, la Vidra, Baia de Cris, Tebea, Halmagiu si in alte parti. Turistii au mers pe urmele luptatorilor romani din 1848, au vizitat locuri legate de lupta eroica a acestora[148]. Au urmat alti si alti cercetatori ai Muntilor Apuseni: Alexandru Borza a studiat repartitia florei si fenologia vegetatiei din peretii avenului de la Ghetarul de la Scarisoara.

Pe linga cei citati mai sus, putem mentiona pe inginerul Valeria Puscariu, unchi al profesorului Valeriu Puscariu, ocrotitor al naturii, fost vicepresedinte al T.C.R. El a cercetat si prospectat biospeologic, la sfirsitul secolului trecut, Pestera cu Apa de la Bulz si Pestera cu Apa din Dealul Cornilor[149], ambele din Muntii Padurea Craiului. Un pasionat turist si cercetator al pesterilor, G. Czàràn, a explorat numeroase pesteri din Muntii Bihor, a amenajat cu bani proprii drumul de acces si chiar interiorul unor pesteri cu scopul de a fi date circulatiei largi. El a scris primul ghid turistic despre acesti munti. Din pacate, activitatea lui meritorie a fost umbrita de tendinta de a schimba unele denumiri vechi romanesti cu o toponimie fantezista.

Emil Racovita si R. Jeannel au cercetat in 1929, sub raport biospeologia Pestera Meziad, Pestera de la Ferice (unde a facut o descriere detaliata cu schita), Pestera Coliboaia, Pestera de la Finate, Cetatile Ponorului, Ghetarul de la Barsa, Pestera Zmeilor de la Onceasa, Pestera de sub Zgurasti.

Profesorul Valeria Puscariu a facut prima descriere mai inchegata, in 1934, a Ghetarului de la Focul Viu si a Ghetarului de la Scarisoara.

Dupa primul razboi mondial, savantul-profesor Emil Racovita a infiintat, in 1921, la Cluj, Societatea Fratia Munteana avind ca scop dezvoltarea turismului si alpinismului in Transilvania si, in special, in Muntii Apuseni. In scurta vreme societatea a construit casele de adapost Detunata si Scarisoara. Tot la Cluj, din initiativa altor inimosi iubitori ai muntelui a luat fiinta, in 1927, sectia Muntii Apuseni a Turing-Clubului Romaniei, care a amenajat casa de adapost Maguri in Muntii Gilaului si una in Valea Devii. In ziua de 29 iunie 1933 aceste doua asociatii au fuzionat si, sub denumirea de sectia Fratia Munteana a T.C.R., a construit in 1934 casa Muntele Baisorii si a participat la constructia casei Vladeasa.

Despre Muntii Apuseni au scris, desigur, multi autori. Acestia au strabatut masivul in lung si in lat, incit pot fi considerati turisti-alpinisti. Iata citeva titluri inspirate din frumusetea naturii si de bogatiile naturale ale acestei regiuni din tara noastra: Silvestru Moldovan, Zarandul si Muntii Apuseni ai Transilvaniei, Sibiu, 1898; Alexandru Borza, Ghetarul de la Scarisoara in Convorbiri stiintifice, Orastie, 1918, anul II, nr. 8-9; Emmanuel de Martonne, Le Massif du Bihor (Excursions geographiques de l'Institut de Geographie de l'Universite de Cluj), 1921, in Lucrarile Institutului de Geografie al Universitatii din Cluj, vol. I, Bucuresti, 1924; Traian Mager, Aspecte din Muntii Apuseni, Arad, 1925; V. I. Istrati, Muntii Apuseni, Bucuresti, 1925; Emil Racovita, Observations sur la Glaciere naturelle dite: "Ghetarul de la Scarisoara', 1927, Buletinul Societatii de Stiinte din Cluj, tom III, pp. 75-108; Emil Racovita si R. Jeannel, Enu-meration des Grottes visitees 1918-1927 (1 serie), in Bio-speologica, No. LIV, Paris, 1929; Robert Ficheux, Muntii Apuseni, Bucuresti, 1929; Valeriu Puscariu, Valea Ariesului, Bucuresti, 1929, Ghetarul de la Scarisoara si imprejurimile lui, Cluj, 1934 si Drumuri turistice in Muntii Apuseni: Valea Somesului Rece, Muntele Mare, Scarisoara-Belioara, Bucuresti, 1940; Erasmus Iuliu Nyàràdy, Cheia Turzii, Cluj, 1937 si Enumerarea plantelor vasculare din Cheia Turzii, Bucuresti, 1939; Vasile I. Rusu, Valea Ariesului, Turda, 1947; Marcian Bleahu, Sever Bordea, Muntii Apuseni, Bihor-Vladeasa, Bucuresti, 1967; Marcian Bleahu, Muntii Codru-Moma, Bucuresti, 1978; Maxim Pop si Alexandru Bartha. Cheile Turzii, Bucuresti, 1973.