BUCURA DUMBRAVA

Mi-o aduc aminte, pe cand eram copila, venind luni seara la primirile intime ale parintilor unei, in casa unde m'am nascut.

Intra pe usa cu surasul ei afabil, imbracata de obiceiu cu o rochie alba de catifea, lunga cu trena, stransa in talie, in mana purta un evantaiu de dantela alba si pe cap cornetul in forma de bucla mare, tinuta de un pieptene de baga.

Mi-o aduc aminte la Sinaia, la vila Arion, dansand cu varul meu, un menuet pe muzica lui Mozant, la o serata costumata, ce-o aranjase intre prieteni.

Fanou era prinsa de multe ocupatiuni variate. Diminetele le petrecea lucrand cu Regina Elisabeta in Palatul din Bucuresti, sau in biroul insorit plin de flori de munte de la Peles. Duminecile dimineata insa, le inchina cursurilor religioase ce le tinea copiilor societatii de binefacere "Tibisoiul'.

Apoi mondenitati, policlinica, cercetarile la Academie pentru romanele ei istorice ,,Haiducul' si ,, Pandurul'', ale caror manuscrise le citea capitol cu capitol, prietenului ei, Titu Maiorescu.

Facea multa muzica la 2 piane, cunostintele si biblioteca sa muzicala fiind serioase. Vre-o doi ani de-a randul mai multi prieteni ne-am intrunit iarna la dansa, studiind muzica orientala bisericeasca cu maestrul Popescu-Pasare. Bucura avea atata dragoste pentru tot ce era curat romanesc, pentru tot ce purta pecetea creatiei artistice a taranului. Credea in el, stia cum sa-i vorbeasca si taranii se simteau bine cu dansa. Era atata convingere senina, atata autoritate naturala in vorba ei. Cu tot felul ei glumet de a-si spune gandul, taranul sau ciobanul gasea nota justa, tonul cuviincios dar fara sfiala, care-o facea sa pretuiasca intr'insii aristocratii neamului.

Apoi la munte. Cand imi facu prima oara cinstea sa ma ia cu dansa, asa de incercare, ca un ,,cutu' mic, nu putui sa dorm noaptea de infrigurare si ani de-a randul am pastrat emotia ce-mi umplea sufletul, in ajunul unei excursii pe munte. In ziua aiceea plecaram patru insi dela vila Seculici, calari, disdedimineata.

Fanou, mergea totdeauna inainte. O ascultam cum sta de vorba cu Ionita Chioru, sau cu Liza, faimoasa iapa pe care o incaleca de obicei, cu seaua ei speciala de piele de caprioara. Parca o vad in costum de postav verde inchis cu o palarioara putin tiroleza si un baston cu cap de barza de argint. Spre seara in drum spre casa, ma mangaie usor si imi spuse bland, cu blandetea pe care o avea totdeauna cu copiii. "Te-am adoptat la munte Frozinel, dar vezi nu cumva sa mai vii cu oroarea asta de cravata rosie'.

Si-asa in fiecare vara, incetul cu incetul, se facu obiceiul. Fanou ma lua cu dansa la munte. Popasul obisnuit era Pestera Ialomitei, unde faceam "pusnicie' cum zicea Bucura, "Piatra focului' era "locul' nostru in Poiana Schitului Nou. Acolo mancam, acolo stateam de vorba cu prietenii, tarziu in noptile instelate de lumina jarului, lipiti de paraul ce curgea ascuns in padurea de mandre Telechia. Cate odata, daca fanul proaspat cosit de mos Ioil, sau stelele prietene erau prea ademenitoare, intindeam sacul de dormit pe fasia ingusta de pamant, intre foc si parau si atipeam acolo sub stanca afumata. Odata intr'o noapte de acelea argintii, in care stelele par ca-ti pica in poala, fusei trezita de un miros neobisnuit. Sacul de munte in care dormea Fanou, se aprinsese de caldura jarului.

Cate cantece de haiducie sau de dor de duca n'a auzit Piatra focului. Acolo ii placea Bucurei sa cante, seara la palpaitul focului, cu glasul ei limpede si placut.

Cate glume, rasete sau planuri de viitor nu s'au cladit la umbra acestei stanci. Vraja locului insufletit de acea fiinta puternica a ramas pentru noi, prietenii, ca un simbol al drumetiei facuta impreuna. Grupul nostru in munte, nu intrecea 5 sau 6 persoane. Plecam pe o zi sau doua in Bucegi (rareori pe timp mai indelungat, ca sa nu lipseasca prea mult dela parinti) si la intoarcere rucksacul se umplea cu florile mirositoare de munte, cari impodobeau vesnic proaspete, masa de lucru a Bucurei. Cand zarea vre-o floare draga, o striga pe nume, vesela, si-o culegea usor, imbracand manunchiul in muschi umed. Dragostea florilor ne-o spune atat de frumos, atat de sincer in ,,Cartea Muntilor'.

Pentru expeditii lungi de 5-6 zile in alte masive ale Carpatilor faceam planuri cu luni inainte. Cu ce bucurie ne intalneam, sau puneam la punct prin corespondenta toate amanuntele excursiei viitoare. Caci nu era tocmai usor sa mergi in muncii Fagarasului, pe Retezat, Parang sau Iezar, acum 30 ani. Pasapoarte, bilete de libera trecere pentru cai, angajarea calauzelor, proviziile, ba si corturi uneori si mai cu seama greutatea de a ne aduna pe noi, prietenii cari erau raspanditi prin tara si strainatate.

Imi amintesc de o noapte frumoasa petrecuta intr'un han din Bran, unde coborasem prin trecatoare Strunga, calari pe caii lui Gheorghe Carnu zis si Pacala. Ungurii voiau cu orice pret sa ne sechestreze caii, hartiile lor nefiind suficiente si a trebuit toata autoritatea si amenintarile ministrului Germaniei, care ne insotea, ca sa potoleasca zelul vamesilor.

Dar tocmai aceste preparative (iarna la gura sobei, ascultand muzica sau brodand zicale cu talc pe servete sau saci pentru provizii!) ne legau mai bine, intretineau viu dorul nespus de munte, dorul de duca. Si cand sosea data plecarii, nimic nu ne impiedeca sa pornim la drum.

Ploaie, ninsoare, ne erau prieteni si faceau parte din drumetie. Niciodata n'am auzit'o pe Fanou vaitandu-se de vreme rea. Din fire nu se plangea de nimic. Ploaie subtire sau torentiala era bine venita si ne gasea echipati cu ghetre lungi de piele si pelerine negre impermeabile.

Vantul, furtuna, jocul norilor si al cetii cu schimbarile repezi de lumina si colorit, erau pentru ea un izvor de bucurii pe care il reinvia de fiecare data cu alte ganduri rostite in cuvant sau in cant. Niciodata n'am vazut-o obosita, dupa zile lungi de mers. Niciodata rau dispusa la munte. Mersul ei era regulat si usor, mergea inainte si noi o urmam. Caii lui Ionita Chiorul, lui Gheorghe Carmi sau lui Dumitru, veneau in urma. Duceau proviziile si saci de dormit.

La Pestera Ialomitei, in chiliile Schitului Nou, Mos Ioil ne dadea odaita lui, in care faceam focul si ne astemea fan proaspat pe scandurile patului larg. Biserica Schitului Nou fusese tarnosita cam tot pe atunci, si noi, prietenii Pesterei, am asistat la ceremonie, imbracati in costume nationale.

In schitul vechiu, in chilia din dreapta intrarei, locuia marele iubitor al locurilor si al singuratatii, doctorul Alceu Ureche.

In aceeasi chilie l'am pomenit, marunt, surazator si ironic, umbland incet, sub umbrela lui mare, cenusie, care-i umbrea parul carunt.

Cand Bucura o pornea cu nod la drumul lung, peste hotare, cand plecam ,,dincolo' la Negoiu, bunaoara, atunci calauza Chica din Porumbacu ne pregatea din vreme oamenii si ne astepta sa sosim cu trenul de Fagaras pe la 2 noaptea - un tren mirositor si grozav de incet. De acolo cu caruta, la Porumbacul de sus unde asteptam zorile in casele lui Chicu. Negoiul din muntii Fagarasului ! Cu ce avant, cu ce placere porneam scuturati in caruta incarcata cu alimente si saci de dormit, caruta lui Chiteu ce ne ducea la poalele masivului, in zorii zilei. Era prin 1910. Iata-ne la cabana dela lacul Balea, pe o ploaie subtire ce tinea de 5 zile. Mi-aduc aminte de un tanar student sas pe care l'am gasit acolo, studiind "branchipusii' ce-i gasea in lac. Totul era invaluit in ceata si tacere, si noi deodata umplem cabana, 6 turisti si 6 tarani, cu ploaia ce pica de pe noi, dar si cu rasete si veseliile. Dupa 5 zile umede, ajunsesem la sfarsitul painei - painea era problema aprovizionarei - greutate si volum. Dar ce ne pasa noua de ceata deasa, de loc stramt, de sindrila gaurita, de fumul din soba de fier !

Fanou stia prea bine sa scoata din noi talente nebanuite, si atunci ce baluri costumate din te miri ce, farandole, ce sarade vii, ce cantece si versuri improvizate in cabana afumata !

Fanou iubea tineretul. Iubea tineretea. Voia sa deschida frumusetea muntilor si altora. Eram atat de putini cei care colindam vara Carpatii ! Nu existau adaposturi si mersul in munti costa foarte mult.

Cand si-a instalat Schiel fabrica si funicularul peste Furnica, cand la Bulboace s'a desvoltat industria lemnului, lantul Bucegilor dinspre Sinaia a capatat o viata noua. Funicularul i-a dat Bucurei ideea sa staruie in crearea "Hanului Drumetilor', la pestera Ialomitei. Vedea in el transportul materialului de constructie. Lemnul il gaseam chiar pe loc.

A staruit, a luptat, ajutata de prieteni si a adus la infaptuire "Hanul' dupa terminarea razboiului mondial. Era in 1919. Dupa un inceput, cu sediul la Sinaia, intr'o casa cu prispa din str. Davila, Bucura a cerut lui Mihail Haret sa ia in mana constructia ,,Hanului' pe pajistea din Cocora. Era primul adapost confortabil cladit de noi bucurestenii in Bucegi! I-am facut "safteaua' in Septembrie 1923, cu emotia si dragostea cuvenita, caci ne simteam pasii aceste case simpatice, cu prispa lunga, sprancenata cu sindrila joasa, casa ce o visase Bucura din timpul cand muntii nostri erau instrainati, sub ocupatie germana. Si acum sedea mandra si primitoare, la poalele Cocorei! Pe atunci in valea Ialomitei, erau poenile incarcate cu florii, flori si iarba pana la brau, cat vedeai cu ochii. Coasa calugarilor, turmele ciobanilor n'o pridideau.

In poiana Horoabei, unde nici o casa, nici un han cladit fara rost nu-i strica tacerea luminoasa, era pe atunci o stana. Am poposit cu Bucura, o noapte cu cantec de fluer, cantece de dor, povesti de ursi si zane, la focul ciobanului cu fum si miros de oaie. Si-n tacerile lungi apa Horoabei povestea inainte si toaca schitului vechiu ne chema la rugaciunea de miezul noptii. Din inima si iubirea Bucurei pentru tineret, a esit casa "Hanul Drumetilor'. Aici ca si pentru jocul si portul romanesc al soc. "Chindia', Bucura Dumbrava a fost o inaintasa.[1]

Cum a fost si pentru sportul skiului. Impreuna cu grupul ei sportiv de prieteni, ea incepu, la varsta de 40 ani-prin 1908-sa urce Bucegii cu skiuri, atunci cand la Sinaia, copii ne imitau miscarile pe pajistea Castelului, alunecand pe ciolane de bou Mai tarziu vanatorii de munte facura primele lor exercitii cu skiuri "Bilgheri' pe coastele Varfului cu Dor. In ciuda ochilor ei atat de miopi, si a picioarelor ei atat de mici, Bucura se urca fara scoala - caci scoala a inceput mai tarziu - si fara calauza - caci Filica Pascu cu skiurile Bucurei si-o facut primii pasi - se urca incet cu skiuri aduse din Munchen, incantata de noile frumuseti ce i se desveleau in natura de iarna.

Varsta nu se lipea de dansa, n'am vazut-o bolnava vreodata. A facut ascensiunea muntelui Cervin in Alpi, lasand tovarasa de drum in urma, intr'un adapost de unde cu luneta, o putea urmari, catarata cu franghii si crampoane, alaturi de calauza.

Cateva luni inainte de plecarea ei in India, Fanou, si cu mine, insotite de o prietena din Elvetia, urcaram Ghetarul "Le Buee' din masivul Mont Blanc (3200 m. alt.). Apoi s'a dus

O vad pe peronul garii de Nord in Bucuresti, cu fata luminata, cu ochii impaienjeniti dar fericiti, pleca spre tara Himalayiei, spre tara credintei theozofice.

Era in 1926. Icoana ei asa mi-a ramas, asa o port de atunci in suflet.