OBICEIURI SI TRADITII POPULARE - BAZINUL SUPERIOR AL SOMESULUI MARE

1. Obiceiuri si traditii legate de trecerea timpului

Obiceiurile populare s-au constituit in relatie cu sarbatorile crestine, sau paleocrestine, cu viata agrara din cele patru anotimpuri si cu viata pastorala, asigurand o cupola magica si spirituala unor evenimente din viata comunitatii. Evenimentele din viata individuala au asociate ritualuri care le dau semnificatie si amploare: botezul, nunta, moartea se asociaza cu datini si obiceiuri specifice acestei zone.

Obiceiurile s-au pastrat in structura traditionala doar in zonele mai izolate din munti cum este si cazul Vailor Somesului si Ilvei. In celelalte zone, cele ale aculturatiei rural-urbane si ale dezvoltarii si modernizarii mai pronuntate a satelor, s-a pastrat doar structura obiceiurilor si un repertoriu minimal al acestora, fiind asimilate comportamentele contemporaneitatii.

Calendarul popular

In ansamblul relatiilor interumane, obiceiurile, in general ceremoniile si ritualurile sunt acte de mediere ce marcheaza trecerea de la o situatie la alta, punctand inceputurile si sfarsiturile (ex. obiceiurile de Anul Nou). In mentalitatea populara, calendarul nu reprezinta nici astazi doar o simpla modalitate formala de socotire a timpului, ci asa cum spunea S.Marian: "acela e calindar adevarat ce-i spune taranului cu acuratete schimbarea timpului, cand va ploua si cand va fi vreme buna", in directa legatura cu trebuintele muncii lui agricole. Este semnificativ in acest sens faptul ca, alaturi de denumirile oficiale ale lunilor anului s-au pastrat si denumirile traditionale, mai plastice adesea si cu trimiteri directe la aspectul vremii, activitatile productive ce se cereau desfasurate, anumite obiceiuri specifice perioadei respective: februarie -FAURAR, martie - MARTISOR, mai - FLORAR sau FRUNZAR, iunie - CIRESAR, iulie - CUPTOR, august - SECERAR, noiembrie -BRUMAR etc.

De remarcat ca insasi demarcarea anotimpurilor nu se facea strict formal dupa echinotii si solstitii ci in functie de anumite "semne" care anuntau inceputul sezonului de munca respectiv. Locuitorii satelor, in majoritate nestiutori de carte, nu puteau sa citeasca tratate de astronomie sau sa urmareasca dupa aparate mersul vremii, ci se orientau dupa experienta si cunostintele ramase de la strabuni pe care le transmiteau urmasilor. Pasarile, animalele, reptilele, insectele, soarele, luna, stelele si alte semne de pe cer si pamant ii ajutau sa se orienteze in timp si sa prevada vremea.

Impartirea anului

Primavara incepe dupa 'zilele babei' sau 'zapada mieilor', in Alexii (17 martie) si tine pana la Sanziene (21 iunie).

Vara incepe la Sanziene si tine pana la Sfanta Marie Mica (8 septembrie).

Toamna incepe la Sfanta Marie Mica si tine pana la Mos Nicolae (6 decembrie).

Iarna incepe la Mos Nicolae (6 decembrie) si tine pana la Alexii.

Lunile erau numite cu numele vechi care se foloseau alaturi de numele literare: genarie, faurar, martisor, prier, florar, ciresar, cuptor, gustar, rapciune, brumarel, brumar, indrea. Sarbatorile de peste an se calculau dupa distanta in timp intre ele. Prin observarea lunilor se deduceau anumite semne: daca genarie este moale, nefriguros, atunci cu siguranta va fi foarte frig in faurar. Daca in prier va fi vreme frumoasa, atunci sigur va da inghet in florar. Daca in brumarel va fi bruma groasa atunci in genarie va fi timp calduros.

Zilele saptamanii

Toate sapte sunt 'numite' adica sunt potrivite sau nu pentru anumite actiuni ale omului.

Luni este o zi prielnica si e bine sa se inceapa orice munca pentru ca 'iese lucru bun si trainic'. Este bine sa se intarce copiii si sa se plece la drum lung. in schimb nu e bine sa se ingroape mortii, sa se dea bani imprumut si sa se duca feciorii la petit.

Marti fiind 'ziua cand s-a inceput lumea', multe lucruri nu sunt slobode. Nu e bine de semanat, de urzit, de croit si de facut nunti. Unii batrani sustin ca e tocmai invers: ca marti este cea mai potrivita zi pentru aceste lucrari. Daca postesti noua marti scapi de orice necaz si suparare.

Miercuri nu e bine sa faci lesie, sa pui closca si sa mergi la petit. Daca faci lesie o 'oparesti 'pe Sfanta Miercuri si te pedepseste; daca pui closca ies numai cocosei, iar cei ce merg la petit raman vaduvi.

Joi este ziua cea mai potrivita din saptamana, cand se poate face orice, caci iese bine. In mod deosebit ziua de joi este potrivita pentru petit si nunti. Tot joi se coace painea cea mai buna.

Vineri este socotita ziua cu cele mai multe restrictii. Nu trebuie suparata 'Sfanta Vineri'. Nu e voie sa te lai pe cap, sa oparesti haine, sa faci in cuptor paine, sa cosi, sa tesi etc.

Sambata este o zi prielnica pentru toate treburile cu exceptia ca nu e bine de pornit la drum lung si de croit haine. Daca sambata incepe vreme rea atunci tine mult.

Duminica este o zi de odihna obligatorie. Nu e bine de lucrat nici in casa, nici pe hotar, in schimb, e bine de facut gauri in urechi la fetite pentru cercei, deoarece se vindeca repede. De asemenea, e bine de facut nunti. Visele din noaptea spre duminica 'nu se izbandesc' pentru ca Sfanta Duminica le spulbera puterea.

Despre saptamana este o rugaciune pe care o stiu batranii si prin care se cere 'bunavointa' fiecarei zile in parte. Exista si strigaturi hazlii despre fetele care nu mai lucreaza pe motiv ca tin datina. Astazi aceste restrictii nu se mai respecta, zilele nu se mai cheama 'numite' si 'legate'. Doar batranele mai respecta zilele legate.

Impartirea zilei si a noptii

In limbaj popular este urmatoarea: zorii zilei, rasaritul, pranzisarul, amproarul, pranzul mare, pranzul bun, ujina si cina. Impartirea noptii este: sfintitul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, seara, a treia straja, culcatul, cantatorii, al doilea cantat, zorii zile. In impartirea noptii orientarea se facea dupa constelatiile: Crucea, Sfredelul, Carul si Fusteii. Se spune ca, la cantatori, intre orele 24,00-1,00 nu e bine sa fii pe drum sau pe afara deoarece atunci umbla strigoii.

Cateva sarbatori din calendarul popular

Lasatul secului - se sarbatoreste in duminica de dinaintea inceperii posturilor. In aceasta zi se fac pomene pentru sufletul mortilor. In trecut se dadea pomana placinta calda. Este o zi de petrecere si se face joc. Cei ramasi necasatoriti sunt luati in ras prin diferite cantece si strigaturi.

Indreiul lupilor - 30 noiembrie - se tine pentru ca lupii sa nu atace oamenii si animalele.

La Craciun - 25 decembrie - principala datina este colindatul. Oamenii primesc colindatorii, ca sa aiba rod bogat. De obicei, merg la colindat prietenii sau vecinii si rudele. Acestor colindatori nu li se da nimic in dar, ei petrec impreuna cu gazdele toata noaptea. Pe langa colindele religioase, circula adeseori variante ale baladei "Miorita". Datina colindatului se practica in toata perioada cat tine "postul Craciunului" si la sarbatori, pana la Boboteaza.

La boboteaza - erau practicate mai multe datini. Cele mai multe erau legate de practica aducerii petitorilor. Fetele luau busuioc din smocul popii, apoi luau "apa neinceputa" de la fantana, puneau in ea busuiocul si spuneau descantece. In aceasta zi se spune ca nu e bine sa se dea paine pomana la tigani ca se face graul cu taciune. De asemenea nu trebuiau chemate gainile la mancare ca sa nu auda vecinele cum le striga, ca sa nu ia "mana oualor". Cu aghiasma luata la Boboteaza se stropesc oamenii, vitele, holdele.

Sanpetru de iarna -16 ianuarie - se tine pentru ca oamenii "sa scape de junghiuri" si pentru ca albinele sa fie roditoare.

Ziua ursului 2 februarie - este in conceptia populara ziua in care ursul iese din barlog dupa iarna. Daca in aceasta zi ursul isi vede umbra inseamna ca primavara este inca departe. Mai practic, pentru tarani este data care marcheaza jumatatea iernii, reper dupa care pot sa-si calculeze daca rezervele de hrana pentru animale sunt suficiente

Odociile - 1 martie - trebuie tinute pentru panza. Daca nu tii aceasta zi, panzele puse la inalbit sunt luate de vant si purtate pe sus invartite pe langa copaci si rupte. In aceasta zi nu se impunge cu acul, nu se matura, nu se tricoteaza si nu se instraineaza nimic din casa.

Cei 40 de sfinti - 9 martie - este socotita ziua cea mai prielnica pentru semanat usturoiul, ceapa si varza, in aceasta zi este bine sa se arda toate gunoaiele din gradina. De la aceasta zi si pana in 'Joia Mare' se practicau vrajile pentru luatul manei de la vite. In aceasta zi nu se poarta boii, incep sa fete oile.

Alexia (ziua serpilor) 17 martie - "este ziua cand pamantul se deschide" si ies toate taratoarele si ganganiile. Pentru a le indeparta de la casa omuluise pune o tipsie cu tamaie aprinsa si se afuma casa si gospodaria. In acesta zi nu se lucreaza nimic ca sa nu se faca la oameni "broaste" pe gat sau la subsiori, sa fie feriti de muscatura serpilor, iar vitele sa nu fie muscate de "nevisca". Toate intamplarile rele de peste an se pun pe seama netinerii Alexiei. In acesta zi incep sa cante broastele. Daca au cantat inainte nu e bine, acesta fiind semn ca va fi o primavara urata. Pentru prevenirea ganganiilor, casa se afuma sau se inconjoara cu lantul.

Buna Vestire (Blagovestenie) - 25 martie - zi de dezlegare la peste. In trecut existau multi pesti in apa Somesului si Ilvei, de unde locuitorii isi procurau pestii pentru aceasta zi. Se spune ca cei ce mananca peste in aceasta zi vor fi sanatosi, curati si iuti ca pestii.

La Sangeorz - 23 aprilie - feciorii si fetele umblau pe furis si se urzicau in scopul ca cei atinsi sa fie harnici si iuti ca urzica. In preajma acestei sarbatori se inteleg oierii unde vor face stani si se tocmesc pacurarii. In noaptea spre aceasta sarbatoare, fetele se uitau in cofa cu apa ca sa-si vada "oranda" sau numarau parii din gard cu ochii legat : daca le iesea un numar cu sot era semn ca se vor marita curand.

Floriile - se sarbatoresc intotdeauna duminica. Cu o zi inainte se rasadesc flori in gradina. Duminica se aduc de la biserica crengute de salcie inverzita.

Joia Mare - este joia de dinainte de Pasti si pana atunci trebuia terminat tortul.

Vinerea Seaca - este socotita o sarbatoare foarte importanta. Pana in duminica de Pasti nu se fac petreceri.

Pastile - Sarbatoarea Invierii Domnului - praznic al bucurieie pentru crestini, sarbatorit cum se cuvine, cu mese pline de bucate.

Joile numite - de la Pasti la Rusalii - se tin ca sa nu bata gheata la hotar in timpul verii. In aceste zile nu se bat haine cu maiul.

Rusaliile au devenit sarbatori de vara, legate de sarbatoarea pascala, pierzand sensul profan de la care se pare ca s-a plecat initial, cand Rusaliile erau considerate zane rele, care coboara pe pamant pentru a face rau oamenilor.

Sanzienele 24 iunie - era unul dintre cele mai populare ritualuri, pastrat din generatie in generatie. Aceasta sarbatoare reprezinta triumful verii. Din pacate nu mai are astazi grandoarea lui din trecut, atunci cand aceasta sarbatoare era considerata ca fiind unul dintre cele mai propice momente pentru diferite practici de divinatie, de proiectare magica a viitorului.

Sampetru este o sarbatoare importanta pentru ciobanii de la stana, care acum pot sa coboare in sat pentru prima data de la urcarea la munte. De asemenea este o data la care se poate aprecia daca evolutia stanii, modul cum se reuseste sa se dea branza sambrasilor, etc.

Todosiile - sunt sarbatori in care nu se fac decat doua lucruri: se potcovesc caii de vara si se scurteaza coamele.

Bulgiul (Schimbarea la Fata) - 6 august - este ziua in care in urma cu ani, se desfasura pe muntele Persa, la jumatatea distantei dintre Rona si Carlibaba, un targ numit Bulgi.. Era un targ important pentru ca reunea crescatori de vite si tarani din "doua tari", de o parte si de alta a Carpatilor, toti vorbitori de limba romana, mijlocind nu numai schimburile economice dar si cele culturale.

Ziua Crucii - 14 septembrie - este data dupa care tarina este libera, adica pana atunci trebuie cosite toate locurile de fan, pentru a putea fi folosite pentru pasunat.Tot acum coboara oile din munte si este ziua cand serpii si soparlele se ascund in pamant.

Vinerea Mare - 14 octombrie - este data limita pana la care oile pot pasuna in turma, si termenul limita pana la care se poate face branza.

Samedrul (ziua slugilor) - este considerata ziua in care se incheie socotelile cu cei angajati pe perioada de vara, intelegeri facute de Sangeorz, de unde si zicala "La Sangeorz se incaiera cainii, iar la Samedru se bat stapanii". Practic se incheie un an pastoral.

2. Obiceiuri de iarna

Sub denumirea de 'sarbatori de iarna', denumire lansata din folcloristica interbelica, al carei inteles a fost apoi modificat, timp de jumatate de secol, s-au cuprins sarbatorile Craciunului, ale Anului Nou si ale Bobotezei. Prin politica ateista comunista, ce cauta sa denatureze si sa anuleze aspectul religios al acestor sarbatori, admitand numai natura laica a lor, centrul de greutate a devenind Anul Nou. Mai mult chiar, unele manifestari folclorice cu subiect religios au fost interzise, cautandu-se inlocuirea lor cu unele manifestari impuse de politica ateista. Asa s-a ajuns ca teatrul religios "Irozii" de inspiratie crestina, sa fie inlocuit cu altul, al carui titlu ii spune in mod convingator continutul, fiind vorba de "Banda lui Jianu".

S-a mers pana acolo incat s-au interzis nu numai colinda 'O, ce veste minunata', dar si colinda 'Sculati, sculati, boieri mari", colinda care cuprinde formula 'boieri mari', categorie sociala indezirabila. De asemenea, s-a inlocuit denumirea de Mos Craciun cu Mos Gerila, cu toate ca in mitologia romaneasca 'Gerila' nu este un mos in sensul de semidivinitate, ci el este 'cel mai mare dintre vanturi, Gerila, care "sta vara chitit in fundul unei pesteri pravalite in cer peste norii de zapada sau in fundul unei fantani adanci intr-o padure

Trecand la denumirea de Craciun, trebuie sa cunoastem originea acestui termen care, dupa Petru Caraman, isi are locul de nastere in pamantul romanesc, caci "Nu poate fi nici cea mai mica indoiala ca locul lui de bastina este domeniul etnic romanesc - care il cunoaste - ca termen comun pentru toate dialectele si singurul existent pentru a designa nasterea lui Crist

Aceste sarbatori sunt cele mai complexe manifestari folclorice in viata satului romanesc, atat datorita gruparii lor in jurul Anului Nou, cat si bogatiei si varietatii folclorice care le innobileaza. Ele cuprind o perioada redusa ca timp de desfasurare, 24 decembrie - 7 ianuarie, dar foarte caracteristica prin tematica manifestarilor, in care elemente laice se imbina cu cele religioase. Ca manifestari folclorice, ele cuprind: colindatul de Craciun, Anul Nou, mai rar de Boboteaza, alduitul de Anul Nou, teatrul popular "Irozii" , "Banda lui Jianu", "P/ugu/orul" si teatrul cu masti "Turca". La acestea se adauga multe obiceiuri, datini sau practici magice. Toate acestea au darul de a crea o stare de buna dispozitie, de a ura fericire si sanatate in casele celor care participa ca actori sau spectatori la aceste manifestari. Ele au darul de a crea oamenilor "posibilitatea de a se refugia intr-o lume a minunilor, in care - spre deosebire de viata propriu-zisa, cea plina de adversitati, uneori din cele mai aspre, mai greu de suportat - el se vede deodata stramutat intr-o oaza de miraj () unde tot ceea ce-si putea dori mai frumos mai fericit, mai aproape de ideal, i se indeplinea intocmai ' (P. Caraman).

Colindatul este o datina care a infruntat vremurile si adversitatile sociale, ajungand pana astazi a fi o manifestare de mare amploare, ce antreneaza intregile colectivitati satesti, de la copii la maturi, iar serile cand se colinda, mai ales seara din ajunul Craciunului, sunt o adevarata revarsare de viata pe ulitele satului. Intreaga comunitate a satelor somesene se trezeste la viata: "Cormuna (este vorba de comuna Maieru), in cursul colindelor, are aspectul unui mare oras, e un adevarat furnicar; melodii de vioara amestecate cu sunetele de bucium si cu hohotele colindatorilor, care se grabesc de la o casa la alta, iti produc o nespusa bucurie", marturiseste profesorul Sever Ursa.

Ca si in alte manifestari folclorice, civilizatia si-a pus amprenta, aducand modificari importante, in sensul ca insusi functia colindatului de manifestare libera a cetelor de feciori, care colindau casele cu fete, a devenit o practica a tuturor, in prezent colinda atat feciorii, cat si maturii cu nevestele lor.

Valea Rodnei e clasata in a treia zona a tipului de colindat din Transilvania: "ceata feciorilor e anemica, putin activa in viata satului si in desfasurarea colindatului, este adesea coplesita de alte cete de colindatori (copii, femei, maturi) care uneori detin primatul". Cu toate acestea, colindatul are o mare semnificatie, deoarece: "in contextul sarbatorilor de iarna traditionale, colindatul ocupa un loc primordial Pe Valea Rodnei nu se organizeaza cete de flacai cu conducatori si nici nu sunt necesare masuri de organizare, ci se strang grupuri de cate 4-10 feciori care merg si le colinda pe fetele alese de ei, la tarani, in special pe cele pe care le vor duce apoi la "Bere", petrecere ce incepe a doua zi de Craciun.

Se colinda in ajunul Craciunului si al Anului Nou, iar de Boboteaza colinda numai tiganii. Colinda feciorilor are doar rolul de a petrece o seara placut, fara a astepta daruri sau bani, ci ei cinstesc un pahar de tuica cu parintii fetei colindate ("scopul obiceiului fiind acela de a provoca voiosie, sanatate si exuberanta pe intregul an ce vine". Trebuie sa remarcam existenta, in zona, a trei feluri de colindatori, aici nefolosindu-se termenul de 'ceata', ci se spune "rand de colindator".

In primul rand sunt feciorii care colinda fetele (tarani, intelectuali, romani, maghiari), apoi sunt oamenii insurati care se aduna cate 2-4 perechi si de cele mai multe ori se colinda reciproc sau merg sa colinde nanasii unora dintre ei. Ar fi interesant de relevat faptul ca, in urma cu ani de zile, finii trebuia sa-i colinde pe nanasi la primul Craciun de dupa cununie si sa le duca doi colaci din grau frumos impodobiti, ca sa arate nanasilor respectul ce-1 au fata de ei. Se pare ca acest obicei este o influenta de peste munti, din Bucovina, caci: "In Bucovina era cunoscut obiceiul numit coladmea si care consta in cinstirea nunilor, la un an sau chiar mai putin, cu doua perechi de colaci, semn de recunostinta pentru ca i-au cununat" (P.Caraman) . Observam cum a fost preluat un obicei din alta zona si adaptat la noi, caci in Transilvania, in vechime, un obicei asemanator era obiceiul marului, disparut demult, peste care insa s-a suprapus obiceiul colacilor dusi la nanasi cu ocazia primului Craciun de dupa casatorie.

A treia categorie de colindatori sunt colindatorii tigani, dintre acestia numai cei mai nevoiasi, care foloseau pana nu demult sarbatorile de iarna ca mijloc de a castiga bani sau alimente, mai ales faina de porumb. Ei ii colinda pe toti cei pe care-i gasesc acasa de aceste sarbatori, nu numai la Craciun si Anul Nou, ci si la Boboteaza.

Colindatorii nu se impodobesc cu nici un semn distinctiv, ca in alte parti. Se colinda de seara pana noaptea tarziu, existand obiceiul ca a doua zi sa fie prezenti la biserica. Nu se obisnuieste sa se ceara voie de la gazda casei pentru a colinda, ci se aseaza la fereastra, in tarnat, si incep a colinda, chiar daca ai casei s-au culcat, ei fiind obligati sa se scoale si sa faca 'lampa'. Este o mare rusine daca se colinda fata si colindatorii nu sunt primiti in casa. Pentru a sanctiona o astfel de comportare, feciorii vorbesc intre ei ca acea fata sa nu fie jucata sau dusa la bere. Feciorii de tarani, cand pleaca la colindat, iau cu ei un kilogram de tuica, care va fi baut, dupa colindat, la fata cu care vorbeste flacaul. La alte categorii nu se obisnuieste asa ceva.

Dupa urarea facuta de unul din colindatori, gazda ii pofteste in casa, se aseaza la masa si-i cinsteste cu bautura si mancare, in special cu prajituri si cozonac. Tot acum feciorul care vorbeste cu fata gazdei scoate si el bautura adusa de acasa si o pune pe masa, ca sa cinsteasca si din bautura lui. Dupa ce sunt cinstiti cu tuica, feciorii pleaca sa colinde alta casa. Se mai intampla ca in timpul cat un rand de feciori se afla in casa, la geam sa colinde alti feciori. Dupa ce a intrat al doilea rand de colindatori in casa, primii pleaca, lasand loc celorlalti. Daca peste feciori dau muzicantii, atunci in casa se incinge jocul, fiind jucate fata, mama fetei sau alte femei ce sunt in casa. La iesirea din casa, fata ii petrece si ramane de vorba cu feciorul cu care vorbeste, intelegandu-se sa mearga cu el la bere in a doua zi de Craciun.

Colindatorii tigani colinda dintr-un capat in celalalt al satului, cat ajung in cele trei seri de colindat. Ei se aseaza la fereastra si colinda de cele mai multe ori colinde prin care se solicita gazdei diferite alimente. Aceste colinde formeaza o categorie aparte de colinde: "prin colindele tiganesti sau de batjocura se intelege o categorie tematica distincta; in contrast cu tonalitatea sobra a colindei traditionale, textele de batjocura cuprind un material satiric sau au caracterul unor parodii". Iata un text: "Sufla vantul prin tarnat, / Scoala, gazda, da-mi camat; / Sufla vantul prin gradina / Scoala, gazda, da-mi slanina !".

Acestia nu sunt primiti in casa in toate cazurile, ci gazda le iese inainte in tinda sau in tarnat, cu faina de porumb, cozonac si tuica. Uneori ii intreaba ce strang, iar colindatorii isi alegeau darurile preferate. Astazi nu se mai dau faina de porumb sau alte daruri in natura, ci se dau bani. Acestia colinda pana in ziua, iar ziua ei sunt amenintati ca vor fi inchisi in cotet cu porcii, semn ca datina interzice colindatul ziua.

In unele comune din zona, cum este Maieru de exemplu, intre cele doua razboaie mondiale, colindatul avea un anumit fast, mai ales de Anul Nou, sarbatoare care coincide cu Sfantul Vasile, prilej ca aceasta sarbatoare sa aiba si caracterul de gratulare a celor cu numele de Vasile.

Sarbatoarea Anului Nou era precedata de anumite manifestari astfel: "in ziua premergatoare Anului Nou, adica in ajun, incepand de la vecernie (ora 15), copiii, pana la varsta de 14 ani, suflau in bucium (facut din corn de bou sau din tinichea) de pe colinele ce imprejmuiesc comuna iar dupa ce insereaza din raspantiile ulitelor. Anunta sarbatoarea Sf. Vasile, a Anului Nou". Acesta poate fi considerat un preludiu al colindatului si totodata un prilej de felicitare al celor cu numele de Vasile. Aici trebuie sa vedem o ramasita a obiceiurilor breslei vanatorilor, o ramasita din cultul vanatoarei.

Teatrul popular. In cadrul sarbatorilor de iarna ale Craciunului si ale Anului Nou se practica teatrul popular "Irozii" si "Banda lui Jianu", precum si teatrul cu masti "Capra", denumita la pe valea Somesului si Ilvei "Capra" sau "Turca", denumire ce predomina in Transilvania, despre care D. C. Olanescu arata: "Turca este numai imperecherea Brezaiei cu Cerbutul, ramasa ca datina in Moldova de la transilvaneni ori poloni, la care se pastreaza intocmai pana si astazi".

Jocul Turcii este foarte zgomotos, pastrand in el reminescente ale unor ritualuri precrestine, daca nu cumva intreg ritualul este pagan: "cu sarituri indraznete si cu clampanituri ritmice ale falcii inferioare, extrem de zgomotoase, stridenta marita uneori si de clopotelul legat de aceasta, incat asistenta este patrunsa de valuri repetate de fiori" (D. C. Olanescu), acest obicei este o forma elementara a teatrului popular romanesc.

Avand in vedere ca, cu multe secole in urma, Anul Nou nu era la l ianuarie: "actiunile si gestica acestor personaje anuntau apropierea primaverii, reinvierea naturii si ideea de fertilitate a campului', caci: "Se stie ca pana in urma cu aproape trei secole, la nivel popular, Anul Nou se serba la inceputul primaverii, ca el coincidea asadar cu debutul unui nou ciclu al vegetatiei, mai exact, cu inceputul unui nou ciclu agrar".

Ta, ta, ta, caprita ta..

In zona, "Turca" se joaca de Craciun, mai rar de Anul Nou, fiind un obicei practicat de copii pana la 15 ani. Turca propriu-zisa este confectionata dintr-o bota de circa un metru, iar la capatul de sus sunt fixate o falca stabila si una mobila; aceasta este actionata de o bucata de sfoara si, prin lovirea de falca de sus, produce un sunet strident. Ceata care formeaza Turca este compusa din trei copii, fiecare avand un rol aparte. Primul joaca turca, al doilea descanta, sarind pe langa turca, iar al treilea copil canta din trisca. Descantecul turcii este urmatorul: "Ta, ta, ta, caprita ta, / Si cu lapte si-a fata. / A fata pe la Craciun / Cand ii laptele mai bun; / A fata pe la Rusale, / Cand ii laptele mai tare. / Tata m-a trimis la capre / Eu m-am pus si-am adormit, / Caprele s-o ratacit / Prin padurea de molid. / Ma duceam pe lunca-n sus, Ma-ntalneam c-un pui de urs. Ursule, ursacule, Nu mi-ai vazut caprele ? / Ba eu, zau, ti le-am vazut / Pe la pod, pe la borcut; / Pe la pod, pe la Vararea, / Numai coada si spinarea

O alta piesa a teatrului folcloric de Craciun este "Irozii", care are origine carturareasca, dar care a intrat in repertoriul popular. Aceasta piesa a cunoscut dupa al doilea razboi mondial o restrangere, datorata conditiilor politice de la noi, ea fiind considerata ca o reminescenta a ideologiei burgheze si de aceea a fost marginalizata. D. C. Olanescu, vorbind despre originea ei, arata ca a aparut mai intai in Galia, in temple, "si din temple trecuse ca datina in popor. Introdusa de timpuriu in Germania, trecu de acolo cu protestantii, in Ungaria si Transilvania, unde se pastreaza pana astazi." Descrierea acesteia nu este necesara, deoarece piesa este foarte bine cunoscuta si inca se mai practica.

Asa cum am aratat si mai inainte, dupa al doilea razboi mondial, a aparut pe Valea Rodnei, ca de altfel si in celelalte comune, o noua piesa folclorica a teatrului popular, "Banda lui Jianu", menita sa inlocuiasca vechiul "Irod". Reactia satenilor fata de aceasta imixtiune in traditiile lor a fost una pe masura: "Banda lui ]ianu" nu era primita in majoritatea caselor, ea fiind jucata in mod special numai de tigani, iar daca era jucata si de feciori de romani, acestia erau luati peste picior. Este foarte elocvent in acest sens faptul ca la Craciunul din 2002, nu s-a mai intalnit nici o ceata cu "Banda lui Jianu".

Teatrul popular nescris din comuna Sant a fost mentionat pentru prima data in anul 1935 de catre sociologul Dimitrie Gusti care, impreuna cu Echipa Regala, a efectuat o ampla cercetare in cateva sate din judetul Bistrita-Nasaud, intre care s-a a-flatsi localitatea Sant. Animatorul formatiei santene a fost Constantin lugan, artistul popular care a ramas un model pentru membrii actualei trupe: Sabina si Ieronim Constantin, Reghina si Nechita Olari, Sofia si Macedon Carafa, Cristina Sas, Valeria si loan Cailean, Cristian Sas.

Trupa de teatru nescris din comuna Sant

Despre inceputurile formatiei de teatru din comuna Sant, Sabina Constantin ne-a marturisit: "O fost ideea lui Constantin lugan in 1932, cand o vinit Dimitrie Gusti cu diacu Larion, o facut tati piesa; cand o vinit echipa sociologica o zas ca o auzat ca s-o facut aici in Sant teatru nescris. S-o dus la el acasa si i-o zas: Bade Constantine, ai putea face o piesa de teatru? Dumnealui le-o raspuns: Auziti domnilor, din tata voia fac, da' trebe sa-mi aleg un pcic oaminii. El ne-o ales. Ne-am strans intr-o sara si ne-o zas: Ma baieti, hai-dati sa videm care-i bun de rolu principal, care-i de-a doilea, care-i de-a triilea care-i mai bun, ne-a-legem noi unu pe altu. Apai am tat mars, am facut repetitii, s-asa ca noi am stat aproape di el. Am mars la multe actiuni unde ne-o cemat, peste tat in tara.'

Pastrandu-si portul si graiul nasaudean, artistii populari din comuna Sant s-au impus in atentia publicului si a specialistilor

Plugusorul. Obiceiul reprezinta o forma mai arhaica a substratului agricol, intrucat promovarea abundentei in grane e urmarita prin magie imitativa. Obiceiul are loc in ajunul Anului Nou si are ca scop urari pentru bunastarea viitoare, pentru ca "potrivit unei conceptii stravechi, se credea ca in aceasta perioada de tranzitie capitala de la un an la altul, omul poate influenta, prin diferite procedee, desfasurarea ciclului naturii pentru a si-1 face mai favorabil; era perioada deciderii dorintelor ravnite, cand omul devenea oarecum stapanul cosmosului, intrucat ii dicta implinirea unui sir de fapte dorite. Aceasta inraurire era realizata prin unele acte imitative sau simpatetice (magie imitativa sau prin contact), dar mai cu seama prin rostirea cuvintelor care denumeau lucrurile si starile dorite; in aceasta perioada, cuvantul putea deveni fapta, verificand conceptul ca: la inceput a fost cuvantul". Acelasi scop este subliniat si de Dumitru Pop: 'poezia plugusorului reprezinta fara indoiala un proces al gandrii magicei. Cu ajutorul cuvantului, rostit in momente cheie ale vietii naturii, si legat de aceasta, ale procesului agricol, se crea in plan mitic imaginea plugarului primordial si a activitatii sale producatoare de belsug, cu convingerea ca acea imagine va deveni realitate in noul ciclu agrar".

Obiceiul Plugsorului este strans legat de tema plugaritului, adica a inceputului aratului, si, prin aceasta, el ar reprezenta chiar practica magica a primei brazde. Se crede ca, in vechime, se prindeau la plug 10 - 12 boi adevarati si se tragea o brazda, dupa urat, gazdei. Am aratat mai inainte ca sarbatorea Anului Nou agricol se facea, pana in urma cu trei secole, la inceputul primaverii, deci acest lucru era posibil de realizat.

La noi, nu am primit informatii care sa ateste ca in trecut se proceda in acest fel, ci la noi se merge cu un plug in miniatura, cu doi sau patru boi, inaintea carora se pune un cal. Plugul cu boii si calul sunt montati pe o scandura, de care se mai atarna si un clopotel. Obiceiul se practica mai demult numai de feciori de la 18 ani in sus, cate 4 sau 6 feciori, insotiti de o adevarata cavalcada de pocnituri. Astazi obiceiul se practica numai de copii, feciorii nu-1 mai practica. Spre deosebire de colindat, unde nu se cere voie sa se colinde, la Plugusor se cere voie sa se ureze. Daca gazda accepta uratul, atunci unul dintre ei se aseaza la fereastra si descanta, iar ceilalti, in curte sau in drum, pocnesc din bice, indemnand prin strigate: 'Hai! Hai!'.

Biciul din fuior de canepa este impletit in patru sau in sase, iar de la jumatatea lui spre pleazna este impletit in doua. Se termina prin pleazna, care pocneste. Se confectioneaza mai multe plezne, care se schimba daca se uda, caci atunci nu mai pocnesc.

Nu trebuie sa trecem cu vederea ca se intalnesc multe alte variante, in care se vede usor mana unor carturari, fiindca intalnim unele versuri care nu au nimic cu munca plugarului: "Dati-va langa perdele / Si-ascultati vorbele mele !"

Introducerea de noi imagini in poezia Plugusorului, care risca sa-l indeparteze de variantele lui initiale se face din ce in ce mai des simtita si a fost remarcata si de unii cercetatori.

Alduitul. Ca parte complementara a caracterului de bun augur al Anului Nou, alduitul completeaza participarea locuitorilor unei comunitati la aceasta sarbatoare. Am vazut mai sus ca, de la copiii de 7 ani in sus si pana la adulti, toti participa la sarbatoarea Anului Nou prin colindat sau Plugusor in ajunul Anului Nou.

Ramanand o 'categorie sociala' neparticipanta la aceasta sarbatoare, ea este prezenta in dimineata Anului Nou sau Sfantului Vasile la alduit: "In ziua de Sf. Vasile, dis de dimineata, se prezinta copiii mici, sub 7 ani, care iti ureaza "An nou fericit !", desigur nu gratuit, ci in schimbul unui colacel de grau, iar in timpul mai nou se dau in loc de colacei turtite

Alduitul este deci o incheiere facuta de cei mai mici membrii ai unei comunitatii a urarilor de fericire si sanatate facute in ajun, pentru noul an, considerandu-se ca acestia, prin puritatea lor unt cei mai indreptatiti sa incheie sarbatoarea anuntata in ajun prin sunetul buciumului de alti membri imediat mai mari, arata Ion Barna. Dar si aici intervine o diferentiere, in sensul ca sunt mai bine primiti baietii, prima data, si nu fetele: "Gospodinele, la care se prezinta pentru urare, prima data (sublinierea lui Ion Barna), fetite, se supara, caci cred ca aduc nenoroc, pagube. Numai baietii se considera norocosi

3. Datini si  vraji  de Anul Nou

Anul Nou este considerata perioada cea mai benefica pentru a afla nu numai cum va fi viitorul an, dar cum va fi chiar viitorul oamenilor, precum si pentru solicitarea unor forte nevazute pentru indeplinirea unor dorinte. In acest sens am putea grupa datinile in doua categorii: l. datini de prevestire a noului an si 2. datini de prevestire a viitorului oamenilor.

Calendarul de ceapa Este o practica de aflare a mersului vremii in noul an, pentru ca omul simplu sa stie cum sa-si organizeze muncile campului. Calendarul de ceapa se face in felul urmator: in seara de Anul Nou se taie o ceapa in doua, alegandu-se 12 gaoci (foi de ceapa) de dimensiuni egale. Acestea se aseaza pe o scandura, atribuindu-i-se fiecarei foi numele unei luni a anului si punandu-se in ele sare. Ele se puneau intr-o camera fara foc. A doua zi se citea calendarul: "in care gaoace se topise sarea in intregime pe ambele cavitati era luna moale, ploioasa, in care se topise numai pe o cavitate (stanga sau dreapta) era ploioasa in prima jumatate (stanga) sau in a doua jumatate (dreapta). Daca sarea nu era topita (dizolvata), luna era secetoasa fie in intregime, fie in jumatati: prima secetoasa (de la 1-15), a doua secetoasa (de la 15-30)

Creanga de mar In manuscrisele lui Ion Pop Reteganul de la Academia Romana gasim mentionat un obicei practicat, inainte de anul 1900, pe Valea Somesului: "In ajunul Anului Nou rup o creanga de mar si o pun intr-un vas cu apa rece si cu acela in fereastra - dinlauntru - si o tin pana la Boboteaza; daca pana atunci infloare e semn ca primavara e buna, ba din contra - vai si amar

Usile deschise si focul nestins In acelasi manuscris cu datele de mai sus intalnim in continuare insemnarea: "Spre ziua de Anul Nou nu-i bine sa se stinga focul, nici lumanarea, nici sa adormi cu usile inchise, ca sa poata intra norocul si chiar de-i dormi - afland lumina si foc - sa nu se nadaiasca ca tu dormi". (comunicata de d-1 Silvestru Muresan, invatator la Rodna Veche).

Batutul talgerelor. Este un obicei practicat in seara de Anul Nou, dupa terminarea colindatului, la miezul noptii, de catre fata care vrea sa se marite. Talgere sunt discuri de lemn de tisa cu un diametru de cca. 20 cm. Fata merge pe un deal, unde le loveste unul de altul de 5-6 ori, ascultand unde merge sunetul, lucru repetat de trei ori, iar "daca sunetul merge in aceeasi parte de toate trei ori; semn sigur ca acolo se va marita". Pentru a avea efect, talgerele trebuie descantate: "Talgerele bat, / Sanvasaii vargat, / Da-mi, Doamne, barbat, / Si cuminte, si bogat! / Da-mi-1 iute si degraba / Ca sa-mi fie lumea draga . Unele lucruri pot impiedica realizarea dorintei fetelor: daca inainte de baterea talgerelor se aude un latrat de caine, pot sa renunte fiindca in acel an nu se vor marita, iar daca la prima lovire a talgerelor acestea se crapa e semn rau, prevestitor de moarte.

Legatul parilor. Are loc tot in aceasta noapte, cand fata, apropiindu-se de un gard de nuiele, inchide ochii si pune mana pe primul par din gard. De la acesta numara inapoi 9 pari pana cand ajunge la ultimul par, cand deschide ochii: "il priveste cu de-amanuntul, daca parul ultim e drept, frumos, cu coaja, gros, barbatul va fi bogat, frumos si bun, daca e fara coaja, subtire, barbatul va fi sarac si slabut, daca parul are cepuri, barbatul care o va lua in casatorie e vaduv cu atatia copii cate cepuri are".

Razimatul lemnelor Are ca scop de a constata daca in familia respectiva in cursul anului ce vine va avea loc un deces al vreunui membru al familiei: rezemarea unor bucati de lemne egale cu numarul membrilor din familie se face in tarnat "in loc mai ascuns, in sus si-n jos de perete. A doua zi de dimineata, care va fi cazut, e semn ca acela in cursul anului va muri

Cunoasterea ursitului in oglinda ori apa. Este un obicei foarte arhaic in care cred ca se regasesc elemente pagane, sau in orice caz precrestine, chiar daca fata se roaga lui Dumnezeu ori Fecioarei Maria sa-i arate ursitul. Ca orice datina sau obicei si acesta trebuie sa respecte niste conditii prealabile: fata, in ajunul Anului Nou ajuna (adica nu mananca, nici nu bea); are nevoie de un ciubar nou, care nu a fost folosit niciodata; apa care se pune in ciubar trebuie sa fie "apa curata, neinceputa, din apa mergatoare"; intre ciubar si masa sau oglinda se aseaza o bucata de scandura noua. Toate acestea fiind pregatite, "pe la orele 22 se inchide singura in casa; () se dezbraca, si, goala, cu parul despletit si plimbandu-se in sus si-n jos numai pe scandura se roaga intruna lui Dumnezeu si Maicei Preacurate sa-i arate ursitul" . Ca orice datina, ea prevede si consecintele nefaste ale acesteia. Ele nu sunt determinate, ca in alte cazuri, de nerespectarea rigorii, ci de soarta hazardului: "Daca-1 vede in sicriu (cosciug), e semn ca cu viitorul barbat nu va trai mult. Daca nu vede pe nimeni in apa din ciubar sau in oglinda, e semn ca va ramane nemaritata ori daca vede un sicriu gol, semn ca in curand va muri nemaritata".

Legatul socului Surprinde tot un ritual de fortare a destinului, de a-1 determina prin forta magica a cuvantului sa fie favorabil celui care-1 invoca. In seara de Sf. Vasile pleaca fata chiar in cursul noptii, cu miere, paine si sare, la socul din gradina, depunand toate acestea la radacina lui; apoi ia din cosita (se stie ca fetele-si impletesc parul capului cu fir de lana rosu) un fir rosu, cu care leaga creanga cea mai lunga si mai frumoasa a socului, apoi tragand-o catre sine spune un text invocativ care incepe cu : "Buna seara, Soc, soroc !" Acest descantec, care este destul de lung, se repeta de trei ori, cu credinta ca, dupa aceasta, fata se va marita cat mai curand.

Farsangul Este un obicei practicat de comunitatea romano-catolica la inceputul Postului Mare, al Pastelui, obicei ce s-a practicat pana prin anii 1985, cand organele de partid, care nu agreau acest gen de manifestari l-au interzis. Inainte de intrarea in post se organiza o petrecere care dura trei zile, in cea, incheiata in cea de-a treia zi cu un bal mascat.

4. Obiceiuri agrare

Obiceiurile agrare reflecta activitatea si gandirea umana in cele mai diverse ipostaze, constituind valoroase documente pentru stabilirea genezei si vechimii faptelor si fenomenelor sociale si pentru cunoasterea treptelor de evolutie a societatii.

Agricultura, ca ocupatie straveche, a cunoscut pretutindeni la populatiile stabile, credinte, obiceiuri si practici ritualice, care vizau sporul rodului si apararea semanaturilor, fiindca peste tot cultivarea plantelor alimentare a desteptat in oameni sentimente de veneratie. Sacralitatea a impregnat tehnica pozitiva inca de la inceputurile agriculturii, in ceea ce priveste vechimea obiceiurilor agrare, s-a afirmat ca "ritualurile agrare si funerare constituie fragmente din edificiul spiritual al Neoliticului'.

Unitatea acestor obiceiuri pe spatii geografice mai intinse presupune poligeneza lor. Credinta in existenta spiritului graului ("duhului', demonului graului) se pare ca a luat nastere, peste tot, din "recunoasterea unei forte manifestate in recolta', "a unei puteri' conceputa ca impersonala, fie "reprezentata in structuri mitice sau concentrata in anumite animale sau in anumite persoane omenesti'. Riturile "tind sa stabileasca raporturi favorabile intre om si aceste puteri si sa asigure generarea lor periodica'.

Nici zona studiata nu face exceptie de la astfel de credinte. Am intalnit si aici obiceiuri si credinte legate de aceasta planta.

Cultul graului. Marea varietate a ritualurilor legate, in obiceiurile agrare, de cultivarea graului este sustinuta de vechimea si raspandirea cultivarii acest plante cerealiere, in satul traditional romanesc. Se poate constata o permanenta interferenta a acestor obiceiuri, prin asocierea fertilitatii pamantului cu maternitatea, cu fecunditatea. In gandirea locuitorilor satelor situate pe Valea Somesului graul era la mare cinste. Exista o serie de legende pe aceste locuri ce marcheaza originea graului. Dintre acestea, unele reliefeaza sfintenia plantei, care ar fi aparut sub cruce, din sangele Mantuitorului si ca ar fi buna "de leac'. Pe bobul de grau, locuitorii satelor somesene considera ca este insasi fata Mantuitorului Christos si dupa cum noi, ca oameni, suntem zamisliti din pamant tot asa si trupul lui Christos este zamislit din grau.Una din dovezile acestei afirmatii e ca in cadrul secerisului, cununa, obiectul ritual, este realizata din grau, din spicele cele mai frumoase ale holdei secerate.

Cununa graului

Cultivarea graului a determinat aparitia unor rituri, credinte si practici magice, care sunt, totodata, si rezultatul vechimii acestei plante. Aceste practici magice aveau menirea de a schimba mersul firesc al naturii, de a supune fortele acesteia, in vederea atingerii scopului final urmarit de oamenii care le perfectau

Graul, care hraneste si care sporeste belsugul casei, era considerat ca poate indeplini si rolul de aparator al oamenilor in fata bolilor, mortii si fortelor raului. Este raspandita si cunoscuta credinta in puterea vindecatoare a painii din primul grau. Din primul grau se facea colac "de leac', care se pastra in casa tot anul; noul nascut se vindeca de insomnii daca i se da sa suga prin cununa de la seceris; apa de pe boabele de grau e buna pentru stomac etc.

Din primul grau macinat cine face paine pentru prima data trebuie sa faca si un colacel rotund, pe care sa-l bage in fantana, ca sa izvorasca bucatele. Numeroase sunt si credintele referitoare la prevenirea durerilor cu ajutorul graului. Femeile seceratoare se incing cu spice de grau, ca sa nu le doara mijlocul in timpul secerisului, in descantecele de noroc, de maritis sau de "statul casii', graul constituia o componenta esentiala, alaturi de rolul sau de a indeparta nenorocirile de la casa. Grauntele de grau se foloseau si pentru diverse remedii. Fiecarei familii adunate in jurul vetrei, i se putea ghici in noaptea de Anul Nou norocul si durata vietii cu ajutorul boabelor de grau puse in jaratec. Partea in care sar grauntele releva in acest context locul de unde-i va veni mireasa celui ce aspira la insuratoare, in placinta de Anul Nou se pun bani si spice de grau: cine mananca si gaseste banul e semn ca va capata bani tot anul; cine gaseste spice va avea parte de holde bogate. Graul e bun ca aparator impotriva farmecelor. De asemenea, e purtator de noroc in dragoste, pentru fetele care il pun la san. Graul a dus la dezvoltarea solidaritatii dintre om si natura, explicata prin analogiile fertilitate -fecunditate.

Seceratul este o activitate agricola pentru care se organizau claci. Claca a imbracat forme aparte, deoarece taranii acestui tinut au fost intotdeauna liberi. La claca erau chemate numai fetele, iar denumirea acesteia era "claca cu joc', fiindca la terminarea lucrului, drept rasplata pentru munca depusa, pe langa mancare si bautura, erau angajati si muzicanti pentru joc. Pentru buna desfasurare a secerisului, gospodarii satelor se pregatesc din timp pentru acest moment deosebit in munca lor. Criteriile pe baza carora sunt selectionate fetele ce urmeaza a participa la claca sunt si ele variate, intai de toate, calitatea esentiala a acestora trebuie sa fie harnicia, la care se adauga frumusetea si puritatea rituala (indeosebi este ceruta aceasta conditie fetei care va purta cununa de grau). Claca are menirea de a face munca "mai lesne si mai vesela' si se constituie intr-unul din motivele facerii cununii. "Eu am zis sa faca cununa. Sa-mi fie dor de joc, ca sa ne fie drag, ca sa seceram mai usor'.

Numarul seceratoarelor variaza de la sat la sat sau, mai bine zis, de la gazda la gazda. Cu cat holda este mai mare si mai bogata, cu atat creste si numarul acestor fete. Spre exemplu, in Sant erau chemate optsprezece fete si fiecare secera cate o zi. Fata care impletea cununita in acea zi cand seceratul s-a incheiat nu mai participa la claca, caci "cine face cununa nu mai face o zi', menirea ei era doar aceasta. In alte sate din zona, numarul seceratoarelor putea sa ajunga pana la treizeci de fete. De altfel, gazda cheama atatea fete si atatia feciori, cati crede el ca sunt necesari pentru incheierea seceratului. Gazda care aduce cununa isi cheama seceratorii cu o zi sau doua mai inainte de ziua stabilita pentru inceperea secerisului. De obicei, aceste zile erau fie joi, fie luni, niciodata martea sau sambata. Odata cu revarsatul zorilor, fetele si feciori se infatiseaza la ca- sa gazdei, de unde vor pleca spre locul holdei de grau. Drumul pana la holda este parcurs de tinerii seceratori in povesti, rasete si glume. Astfel ajung tinerii seceratori la lan si se pregatesc de inceperea secerisului. Fetele se insira in postata la holda, isi fac cruce si zic: Doamne ajuta dupa care incepe seceratul propriu-zis. Lucrul merge cu spor si este insotit adeseori cu cantece interpretate de fete sau cu vorbe pe care flacaii le chiuiesc pentru a exprima, de multe ori "dorul inimii lor' fata de una sau alta din fetele prezente.

Feciorii au si ei rolul bine structurat in cadrul acestei claci a secerisului, in timp ce fetele secera holda de grau, ei "se arunca la padure si taie pari pentru clai. "Da' trebuie sa taie pari omineste, nu fiece clenciuri strambe, numa care lemne sunt drepte ca lumina, caci altfel fetele ii iau la batjocura". Rolul lor nu e altul decat acela de a aduna snopii si de a-i pune in clai. Pot sa apara situatii cand flacaii lipsesc de la claca secerii, fiindca barbatul gazda este cel care pune claile.

La amiaza, seceratorii fac o mica pauza, pentru a servi din bucatele si bautura pe care stapanul casei le-a adus. Apoi, "cam dupa un ceas de lucru, seceratoarele aleg doua fete care sa impleteasca cununa de grau, ce urmeaza a fi dusa in alai gazdei holdei, in timp ce fetele impletesc cununa, celelalte seceratoare isi continua lucrul parca avand si mai mult spor, iar unde holda li se pare mai deasa, incep a canta: "Holda-i ca paretele,/O secera fetele/Si canta cantarile/De rasuna vaile'. Uneori, daca nu sunt multumite de harnicia unei fete prezente la claca, seceratoarele ii atrag atentia cu multa finete, indemnand-o sa lucreze cu mai mult spor: "Pe manunchi secera me/ Ca t-o mars vestea de ra/Pe manunchi baram o luna/Sa-ti mearga vestea de buna². Se poate intampla ca secera-toarea respectiva sa nu ia in seama vorbele spuse si mai mult, este vazuta stand in picioare, pierzand vremea in nelucrare. In acest caz va fi din nou indemnata la lucru, prin versurile: "Apleaca-te, lele-n holda!/Nu sta lunga cat o jorda ()/Ca-i holda langa carare/Si te-a huli oarecare'. Alteori, seceratoarele se indeamna unele pe altele sa fie harnice pentru a putea termina mai rapid de secerat holda: "Domnu' nost s-o laudat/Ca de i-om gata holda/Ne-a da vin cu felea/Si horinca cu cupa,/Doara ne-om pute-mbata. Claca se constituie, deci intr-un semn bine reliefat social, marcand incheierea secerisului, de unde sintagmele: "am ispravit cu sece-ratu' si "am adus cununa'.

Claca. Era manifestarea unei munci colective organizata de catre gospodari, vecini si prieteni, in folosul unuia dintre ei, cu scopul intrajutorarii reciproce, insotita de obicei de o mica petrecere, in cadrul careia se spuneau glume si snoave. Clacile pentru barbati se organizau in scopul de a-i ajuta pe organizatorii acesteia in realizarea unor activitati ce necesitau forta de munca suplimentara (ridicarea unei case, cositul fanului in timp util etc.). Barbatii participau la claci nu numai cu bratele dar si cu atelajele, pentru transportul de piatra, caramida, pietre si pentru lemne busteni, intr-o participare masiva a colectivitatii. Clacile pentru femei erau organizate mai ales pentru prasit, culesul holdelor dar si pentru torsul canepii sau a lanii prin care se ajuta o anumita femeie sa poata pune "teara". Dupa terminarea clacii, "clacasele" sunt rasplatite cu o masa, unde cantecul si muzica populara erau la ele acasa.

Desfacatul. Este o operatiune colectiva desfasurata sub forma unei claci, obiceiul fiind specific satelor din zonele muntoase si este organizat pentru "depanusarea' porumbului, care se realizeaza in mod colectiv in interiorul locuintei celui care organizeaza "desfacatul'. Acest ajutor reciproc se realizeaza astfel ca operatiunea desfasurata sa fie efectuata in una-doua seri. Dupa terminarea operatiunii in zona unei case, acest sistem de claca se muta pentru zilele urmatoare, la o alta familie care a participat si ea la vecinul sau. Este o munca de ajutor reciproc, in functie de datele la care se culege porumbul, astfel ca el sa nu stea mai multe zile sub forma de gramezi spre a nu se incinge. Operatiunea se realizeaza in lungile seri de toamna, in care se desfac panusile, se leaga porumbul in cunune spre a fi atarnat spre uscare in podul caselor sau este urcat cu cosurile in poduri sub forma de stiuleti. Acesta munca este realizata intr-o atmosfera de veselie in care se spun povesti, snoave si bancuri. Era prilejul prin care, batranii, adevaratii depozitari de povesti, chiar daca nu stiau carte, te incantau cu frumusetea povestirilor pilduitoare, care erau spuse celor tineri, mai ales copiilor.

Sezatoarea Printre cele mai frumoase datini pastrate inca la loc de frunte in zona se numara sezatorile. In serile lungi de toamna tarzie si de iarna, cand somnul nu te cearca la culcarea soarelui, tineretul se aduna intr-o casa mai incapatoare, impletind munca cu elemente de veselie, intr-o atmosfera plina de glume, doine, cantece si jocuri. Fetele vin cu furca in brau sau cu alte lucruri de mana, iar feciorii deseori isi poarta fluierul dupa curea, veselindu-se la momentul potrivit, dupa cantecul acestui instrument. Sezatorile incep toamna tarziu, dupa finalizarea muncilor campului si se termina in preajma inceperii muncilor de primavara. Se tin in fiecare seara, cu exceptia zilei de sambata sau spre sarbatori, deoarece atunci intra 'sabasul' si nu e voie de lucrat.

In fiecare sat, sezatorile se tin in mai multe locuri, la mai multe gazde. Unele sezatori erau de 'femei batrane', unele erau 'de fete, de copile', iar cele mai multe erau 'de fete si neveste'. Numarul participantelor era diferit de la o sezatoare la alta. Depindea de marimea camerei sau de distanta la care se afla 'casa de sezatoare'. De obicei, sezatorile se faceau in casele unor vaduve sau a unor femei singure a caror soti erau la lucru departe. Acestora 'le prindeau bine' lemnele si petrolul pentru lampa pe care il aduceau fetele.

   

Sezatoare

Fetele mergeau in sezatoare de la 12-14 ani insotite de mame. Toate torceau, rareori faceau alt lucru. Fiecare lucra pentru sine. In timp ce lucrau, discutau despre noutatile din viata satului, interpretau cantece si organizau jocuri.

Participantele se sileau sa lucreze cat mai mult si mai bine, deoarece sezatorile erau o adevarata intrecere in harnicie. Pentru ca sa nu fie de rusine, uneori fetele recurgeau la siretlicuri, ducand fuse pline ascunse in caiere. Cele ce nu se temeau de concurenta isi asezau fusele goale la vedere si pe masura ce le umpleau le randuiau dupa ata caierului.

Sezatoarea nu era deplina daca nu veneau feciorii. De aceea, fetele si nevestele savarseau anumite practici magice pentru aducerea feciorilor in sezatoare. Fetele cantau cantece nostalgice in care se jeluiau ca feciorii nu sosesc, ca, de buna seama, s-au dus in alte sezatori. Si daca feciorii tot nu soseau 'cu buna', fetele ii aduceau cu practici magice, lata cateva din ele: Fetele torceau 'pe la spate' si spuneau: 'Eu nu torc/Ca destorc/Sa vina feciorii in graba mare/Sa n-aiba stare si alinare/Pana la noi in sezatoare' O practica povestita de o batrana de 84 de ani se facea astfel: "O femeie batrana lua o glaja ori un ol cu apa si il purta deasupra sobei in care ardea focul, tot 'boscorodind' din gura descantece. Daca olul sau glaja se spargeau, insemna ca feciorii 'au fost dusi cu lucrul rau' in alta sezatoare dar facatura 's-a rupt' si vor sosi in sezatoare mintenas".

Ca sa grabeasca 'sosirea feciorilor', fetele depanau ata de pe toate fusele pe o sita sau un ciur. Apoi rostogoleau sita de la una la alta zicand: 'Suci-te, rasuci-te/Si-napoi intoarce-te/Cum i-o intors din drum/Pe dragutii nostri/Fetele cele rele si inselatoare/Din cealalta sezatoare' O practica asemanatoare, dar cu alte cuvinte, ne-a povestit-o Nastasia lui Gavrilut din Maieru. Fetele depanau pe sita cate un fir de la fiecare fata si apoi aruncau sita de la una la alta zicand: 'Eu nu scutur pomul/Ca scutur moromu!/Moromu scutura pe Nacu/Nacu scutura pe dracu/Dracul scutura feciorii/Sa n-aiba stare si alinare /Pana ia noi in sezatoare'.

Feciorii stiau ca fetele fac 'farmece', dar nu mergeau devreme in sezatoare ci pandeau pe la ferestre si intrau numai dupa ce fetele faceau 'de adus', ca si cum ar fi sosit fara sa-si dea seama, adica mimau ca 'au fost adusi'. In ultimul timp aceste practici se fac numai pentru a starni hazul. Fetele stiu ca feciorii vin sau nu vin, dupa cum le este voia sau nu, dupa 'facatura' lor.

Pe toata durata sezatorii, fetele cantau, iar feciorii se jucau. Cele mai des interpretate erau cantecele 'de jele', 'de dor' si cele 'batranesti': 'A catanelor', 'Pe din sus de Baia-Mare', 'Striga Ana d'Ardeleana' iar dintre doine mai mult cantate erau: 'Paraut pe langa moara', 'Ma dusai la prundut sec', 'Peteluta rosa-n cui'.

Feciorii se jucau 'De-a manusa', 'Puricele' si 'Fantana'. Iata cum se desfasura jocul 'De-a manusa': Feciorii se asezau jos in cerc, isi puneau sumanele peste genunchi si isi faceau un tunel pe sub genunchii putin ridicati. Luau o manusa si o purtau pe ascuns din mana in mana pe sub genunchii acoperiti cu sumane. Cand unul striga 'Unde-i manusa?!' cel ce o avea in mana trebuia sa loveasca cu manusa pe unul din feciori si sa ascunda iar manusa pe sub sumane. Cel lovit trebuia sa ghiceasca cine l-a lovit cu manusa. Daca nu ghicea era lovit de mai multe ori pana ghicea. Era rusinos sa fie lovit de mai multe ori, insemna ca e tare tantalau.

Un alt joc era ' Puricele'. Un 'birau' era seful jocului si sta in mijlocul camerei. Spunea unui fecior: 'invarte-te, purice!'. Acesta raspundea: 'Nu ma pot de pantece'. 'Pana cand?' Pana cand fata cutare merge sa-l sarute pe feciorul cutare. Acest joc era socotit de catre mame cam prea indraznet.

Jocul 'Fantana' era practicat numai in sezatorile fetelor de maritat. De fapt se stia dinainte daca sezatoarea e 'cu fantana' sau 'fara fantana'. Cele mai multe sezatori erau 'fara'. Explicatia se afla in excesiva severitate in care erau educate fetele. Chiar si un sarut era socotit un pacat pana la casatorie.

In ce consta jocul : un fecior mergea la usa si statea suparat. Ceilalti il intrebau ce face. El spunea: 'Rau fac. Am cazut in fantana!'. Ceilalti feciori alegeau repede 'un birau' care il intreba: 'Cine vrei sa te scoata din fantana?' Cel 'cazut ' numea o fata pe care 'biraul' o lua de mana si o ducea la cel 'cazut'. Acesta saruta fata, dupa care iesea din fantana dar ramanea fata. Ea cerea sa fie scoasa de un fecior. Si jocul continua. Feciorii niciodata nu refuzau sa scoata o fata din fantana dar fetele uneori refuzau si aveau necazuri din aceasta cauza. Cel refuzat putea 's-o opreasca' din joc. Vorbea cu toti feciorii si le spunea ca fata cutare este oprita din joc pentru 2-3 duminici sau chiar mai mult. Nici un fecior nu indraznea sa calce porunca si fata ramanea nejucata. Si asta era o rusine mare. De acea mamele nu-si lasau fetele la sezatorile 'cu fantana' decat pe cele foarte descurcarete si indraznete.

In sezatori se faceau si pacaleli. Daca o fata adormea toti o radeau si cantau: 'Du-te acasa, mandruluca,/ Du-te acasa si te culca /Culca-te in patul tau/ Sa nu-ti fie ceva rau' sau 'Greu ii bade genelor/Dar mai greu sprancenelor'. Daca fata dormea greu, o luau pe sus si o duceau afara, unde se trezea din cauza frigului. Feciorii prea tineri care nu aveau ce cauta prin sezatori erau batjocoriti de cei mari. Erau stransi intr-un colt ai camerei de catre un fecior mai mare. Alt fecior intreba: 'Cu cat dai banda?'. Se tot targuiau pana ajungeau la un pret foarte mic; o tigara sau o cutie de chibrituri sau 'un jab de cuie'. Cei ce mergeau trebuiau sa se descurce, fetele trebuiau sa fie foarte harnice si pricepute la cantece si glume.

Alaturi de functia economica (in sezatori se lucra foarte mult, uneori pana noaptea tarziu), sezatoarea a avut si functii referitoare la viata spirituala a tineretului, initiindu-l in comportarea in societate si pregatindu-l pentru viata.

In general, sezatorile erau mixte, formate din fete, neveste, femei batrane si feciori, dand prilejul fetelor sa invete multe lucruri de la cele mai in varsta. Rosturile si functiile sale numeroase au favorizat dainuirea sezatorilor in timp, pastrand urme arhaice dar si innoindu-se in continuu. Din pacate in prezent sunt tot mai rare. Astazi numarul sezatorilor a scazut si sunt mai mult sezatori de fete si feciori,

alaturi alaturi de care mai participa si neveste tinere.

Daca inainte sezatoarea se organiza intr-o casa de oameni nevoiasi, astazi sezatorile se tin la case dotate cu televizor, casetofon si radio, iar fetele si nevestele cos mai mult goblenuri, fac dantela, croseteaza. Doar batranele sunt cele care mai torc lana (canepa nu se mai cultiva de cativa ani) si deapana amintiri din tinereteUn alt obicei care se pierde incet, incet, cand ar putea fi de fapt o comoara turistica

5. Magia populara

Daca domeniul magiei populare ne fascineaza atat de mult, este pentru ca el ne deschide calea spre un univers spiritual ale carui obarsii se pierd in negura timpului. Un univers arhaic, in care atitudinea omului in fata misterelor naturii a izvorat dintr-un fel de teama sacra, dintr-o gandire si simtire aparte, dominata de mitic, magic si religios, concretizata intr-un bogat sistem de credinte si reprezentari colective. Aceasta mentalitate arhaica impresioneaza intai prin solidaritatea cu natura, cu ritmurile cosmice, dar si prin legatura afectiva cu mai toate lucrurile inconjuratoare, lucruri in care materialul si spiritualul se suprapun, lucruri profane, dar care prilejuiesc manifestarea sacrului, lucruri purtatoare de mesaje incifrate in "semne' pe care nu orisicine e vrednic a le pricepe

Gandirea taraneasca, cautand sa desluseasca intelesu' lumii si randuiala ei, a recurs din timpuri stravechi la ceea ce Ernest Bernea numeste "cauzalitate mistica" Aceasta ar putea fi exprimata prin credinta intr-o legatura misterioasa cu divinitatea, care face ca fenomenele sa se produca sub influenta unor valente de ordin spiritual, cauzele lor fiind cautate (si gasite!) nu atat in sfera determinismelor concrete cat in cea a supranaturalului, iar cele doua cai de acces in aceasta lume situata deasupra firii, a naturii, au fost, din cele mai vechi timpuri, magia si religia.

Daca prin religie se accepta "supranaturalul' - deci divinitatea, asa cum oamenii si-o reprezinta ea este implorata prin rugaciuni si sacrificii sa vina in ajutorul lor, prin magic se incearca constrangerea, manipularea acestor forte supranaturale. Dar cele doua cai s-au intersectat mereu pentru ca "nu exista religie fara magie, asa cum nu exista magie care sa nu contina un dram de religie' - noteaza Claude Levi-Strauss in Gandirea salbatica.

Dictionarele de specialitate ne spun ca magia e definita ca un sistem de ceremonii si practici rituale determinate de credinta in puterea magului (preot, saman, vrajitor) de a actiona asupra realitatii obiective cu ajutorul fortelor supranaturale si a mijloacelor oculte pe care le stapaneste. Din marea varietate a practicilor magice si a tipurilor acestora - magie "alba' (ademonica, benefica) si magie ,,neagra' (malefica), sau in exprimare frazeriana, magie "imitativa' (bazata pe legea similitudinii) si magie "contagioasa' (actionand pe principiul contactului), apoi, magie erotica, premaritala, divinatorie, meteorologica, magic negativa (tabu-uri, interdictii sacre) s. a. - in cadrul culturii taranesti, sunt inca in mare forta descantecele.

Se presupune ca in trecut cuvantul "descantec' avea un sens mai restrans, existand si antonimul sau "incantec'. Daca incantecul (numit si "facatura', "fermecatura', "vraja' s.a.) desemna efectuarea propriu-zisa a practicii magice cu scopul de a modifica o stare de lucruri data, descantecul era "desfacerea', "dezlegarea de facatura', de vraja, deci iesirea din conditia stabilita prin incantec. Astazi insa, descantecul - cuvant pur romanesc - s-a generalizat, dobandind ambele sensuri. Asa cum experienta de teren ne indica, "se descanta si in fapt de facatura de urat, da' si pantru dezlegarea de urat, de tat feliu...'.

Ca si alte ritualuri magice, descantecul este apanajul unor persoane "specializate' - in general femei mai in varsta numite "descantatoare', "bosgonitoare', "vrajitoare', "solomonite' etc. care, prin experiente repetate si datorita unor calitati deosebite ("paranormale'!) si-au dobandit recunoasterea si pretuirea colectiva. Chiar si azi, in mileniul trei, vom gasi in satele noastre astfel de "babe mestere'

E larg raspandita credinta ca " facatura de urat vine de la Dracu' da, o mana Necuratu' pin' femei de ieste solomonite'. Iar descantecele vindecatoare (in general toate practicile de magie alba) vin de la Dumnezeu si, mai ales, de la Maica Domnului. Trebuie precizat aici ca, in conceptia taraneasca, chipul Maicii Domnului difera de cel prefigurat de textele biblice. Cultul Maicii Domnului a preluat in versiuni caracteristice culturii populare atributele mai insemnate ale Zeitei - Mame a Pamantului, Terra Mater, indicand acel sincretism, specific acestei zone europene, intre crestinismul oficial si stravechile ritualuri precrestine. Asfel, Sfanta Maria, mama-fecioara a lui lisus Christos, pe care l-a zamislit de la Sfantul Duh este si un fel de zeita ocrotitoare a copiilor, a nasterilor, a celor napastuiti, este aducatoare de belsug, vindecatoare, facatoare de minuni, deci mama arhetipala prin excelenta. De aceea ea este invocata in mai toate descantecele si rugata sa mijloceasca lecuirile magice: "Sa ramaie curat, Cum Maica Precista l-o lasat!' ori in cunoscuta formula de incheiere: "Descantecu' de la mine, Leacu' de la Maica Domnului!' Fiind incantatii magice, descantecele au un anumit ritual de rostire care le confera functionalitate, conducandu-le spre anumite efecte.

Descantecul. De obicei textele descantecelor circula oral, insa uneori ele pot fi scrise si purtate ca talisman "intru apararea de duhurile rele' care "bantuie' universul mitofolclorului taranesc. Efectul dorit se obtine fie prin sugestie (textele avand o forta simbolica, ca si in cazul urarilor), fie prin actiunea fonetica a combinarilor ritmice de cuvinte si sunete (un fel de fonoterapie care, se stie, influenteaza benefic psihicul uman).

Petru Caraman, in amplul sau studiu privind colindatul la romani, compara descantecele cu colindele, subliniind ideea ca primele tin de magia secreta. Dar in ambele apare repetitia, rostul ei fiind, spune autorul " chemarea insistenta a unui lucru sau fapt, prin concentrarea intregii atentii numai asupra lui (). E unul din mijloacele care-l ajuta pe descantator sa se rupa de lumea reala si sa se identifice cu lumea magica'.

Rostirea descantecului e insotita de efectuarea unor gestur concrete, asa numitele "facaturi magice'.  Des intalnite sunt, stingerea carbunilor in apa, stropirea cu "apa sfintita' pastrata de la anumite ceremonialuri (de la "Rusalii sau "Boboteaza'), lovire simbolica cu busuioc, leustean sau usturoi (mai ales in scopuri exorciste), gesturi de amenintare, tot simbolica, cu obiecte ascutite (cutite, ace, furci, foarfeci s.a.) a acelor forte care se crede, ca au provocat raul. Exista o foarte mare varietate de descantece, cele mai multe destinate anumitor "betesuguri': dureri de cap, de stomac, de dinti, friguri sau "fierbinteli' sau chiar boli de nervi (delir, crize convulsionale). Dintre acestea, larg raspandite sunt descantecele de deochi. Credinta in forta magica a privirii unor oameni, atragand dupa sine imbolnavirea persoanei deocheate (privite insistent) este foarte vie in lumea satului. Exista conceptie ca o mare putere de deocheat (desi ea poate fi si involuntara, inconstienta) "o au oamenii cu o cotatura re ase-ncruntat oarecum, da' mai cu sama aia de au ochii mari albastri ori verzi.'. Consecintele privirii acestor "ochi rai' sunt: ameteli, frisoane, greturi, dureri bruste de cap, dar, spun taranii ca "de deochiet poti si muri daca nu-i nime sa-t descante ori nu stie bine cum...". Iata forta si rostul acestei arte-stiinte care se cheama magia populara!

Pentru a preveni deochiul sunt cateva reguli in comportamentul taranesc: legarea cu fir de lana rosie la mana (mai cu seama la copii mici - foarte expusi la acest pericol), luarea hainelor pe dos, purtarea unor talismane s.a. Dar exista si cerinta ca "atunci cand vezi un lucru frumos - copii, om, da' si on cal mandru ori o vacuta cinasa sa scoptiesti iute si sa zaci: sa nu-t' hie cu deochi! s-apai iute sa-t faci cruce...'. Pentru a vindeca pe cineva de deochi se apeleaza la "descantatoare' care utilizeaza anumite procedee magic-rituale, mai ales stingerea carbunilor in apa (fiind cunoscute rosturile purificatoare ale apei si focului). Pe masura ce se sting carbunii, de obicei noua la numar, tot cate trei odata (puterea magica a numarului "sfant'), se rosteste, in soapta, "desfacatura': "De deochi - curat Cum Dumnezeu te-o lasat. Carbuni sfinti in apa curata De-o deochiet careva pa (numele bolnavului) Sa-l dezlege doi ochi negri ai Maicii Preciste! Iar dupa ce se sting toti carbunii si se bea din apa tot de trei ori, facand semnul crucii pe fruntea deocheatului, se mai spune: "De deochi - curat / Te du paste sat, / La cin' te-o lasat / Sa ramaie (numele bolnavului) curat / Ca argintul strecurat, / Cum Dumnezeu l-o lasat!'

Dar, sa spunem totusi, aceste versuri tainice pot fi nu tocmai "potolite' sau pacifiste, lasand cale libera descarcarii furiei, lata dovada: "De-o deochiet pe (numele bolnavului) / Muiere necurata / Cu inima de drac / Cu oci de lup turbat / Saie-i ocii! / si paru'! Crepe-i tatele! Mnire-sa, desmire-sa Cum s-o mnirat ea de (numele) / Sa-i sie lui leacu, Sa se-nceje ca ceagu! In ast ceas ce i-am catat / Dumnezeu mi-o ajutat' Sa nu-i sie lui stracat Cat on sirut de mac in noua despcicat!

Un alt tip de descantece sunt cele destinate izgonirii din casa sau chiar din corpul omului, a unor "duhuri rele' precum moroii, strigoii, pricolicii, ori altfel de demoni numiti "bozi'. De aici si termenul de "bozgoane' - cu care sunt denumite in unele sate din aceste practici magice cu scop exorcist.

In mentalitatea taraneasca de tip arhaic, este adanc inradacinata ideea ca o seama de spirite malefice ("duhuri rele') au puterea de a fura mana holdelor, a pomilor si a vitei de vie, a vacilor si oilor, a albinelor etc. Aceasta mana este reprezentata ca o substanta de ordin spiritual, un fel de forta care genereaza si pastreaza rodul si belsugul in general. Daca in trecut aceasta actiune magica pagubitoare era pusa pe seama unor vrajitoare "specializate', astazi se crede ca "hotii de mana' sunt mai cu seama strigoii, "duhurile necurate'. Pentru a preintampina "furatul manei' - mai probabil in anumite zile ale calendarului (Sangeorz, Sant Andrei), se iau o serie de masuri: ungerea cu usturoi a usilor si ferestrelor casei, dar si a grajdurilor, punerea rugului salbatic la toate intrarile - "ca sa se-nspcine strajile', lovirea simbolica cu leustean ori busuioc, punerea talangilor, a "zurgalailor', ori a "ciucurilor' de lana rosie (la coarnele vitelor sau la hamurile cailor). Daca toate acestea nu sunt destul de puternice pentru a tine piept fortelor malefice, gasim in stiinta de viata a taranilor descantece pentru "recuperarea manei'. Iata de pilda unul pentru "tomnit laptile la vaca': "S-o dus Joiana (numele vacii) / Di la poiata ei. Si i-o iesit in cale Nouazeci si noua de stragoaie. in oci i s-o uitat, Puterea i-o luat, Laptile i-o stracat..

Dupa rostirea acestor versuri incepe efectiv actiunea magica a descantatului folosind: "o vedre cu apa, tri sire de paie, on cutat cu care sa-mpunje apa si sa zice ase': "Cutatu-n mana l-oi lua, Inima diutoarelor S-a stragoaielor impunje-oi! Ceas de moarte lasa-le-oi! Iara taie, Jojana, t-oi da 'napoi Laptile, puterile, Laptile nestracat Ca argintu strecurat!'.

Blestemul. Din practicile magice bazate pe forta cuvantului face parte si blestemul, folosit mai ales in scopul razbunarii, pedepsirii sau al compromiterii unor persoane (de aici apartenenta lui la sfera magiei negre). Spre deosebire de descantec, blestemul e mai ales "facatura', un incantec prin care se invoca mania (chiar urgia) divinitatii asupra unei fiinte sau actiuni. Oarecum paradoxal din punct de vedere al moralei crestine, dar venind sa intareasca ideea legaturii dintre religie si magie subliniata mai inainte, gasim cel mai mare blestem din traditia mito-religioasa a lumii, tocmai in Bibliei. Este vorba de blestemarea de catre insusi Dumnezeu a perechii primordiale Adam si Eva, in semn de razbunare pentru cutezanta lor de a se infrupta din "Pomul Cunoasterii', lata pasajul biblic: "Blestemat sa fie pamantul din pricina ta! Cu truda sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale. Spini si palamida sa-ti aduca si sa mananci din buruienile pamantului, intru sudoarea fetei tale sa mananci painea, pana cand te vei intoarce in pamant, caci din el ai fost luat. Caci tarana esti si in tarana te vei intoarce!'. In folclorul zonei noastre e putin probabil sa intalnim blestemul din sursa divina, caci "Nu te blastama Dumnezo Dumnezo ii bun, iarta, pana-n ziua Judecatii' spun taranii. Pretutindeni insa grav si temut e considerat blestemul parintesc: "Al mai urat lucru pe lume si al mai primejdie ii blestemul de mama . Ca nici Sfantul Dumnezeu nu te mai scapa de el!'

Uneori "in blestem pote si cine o facut aiasta facatura'. Ritualul se desfasoara astfel: "Pui cotatoarea (oglinda) intr-o vidara cu apa neinceputa si cu noua lumini aprinse pe gura vidarii puse la roata; poti vide in apa cine te-o blastamat.' Cuvantul blestem, de origine greco-latina, "blasphemia' insemnand hula, calomnie, defaimare. Trebuie sa recunoastem ca din pacate, in zilele noastre el e cvasi-permanent in forma lui degenerata -injuratura - atat in mediul rural cat si in cel mai "civilizat' (?) al oraselor

Des intalnite mai ales in randul traditiilor premaritale sunt descantece de dragoste, mai mult in forma incantecelor, a "vrajilor' sau a "farmecelor de dragoste' si specifice anumitor momente ale calendarul taranesc: Boboteaza, Dragobete, Florii, Pasi, Rusalii, Sanziene, Sant Andrei, Anul Nou. Farmecele de dragoste se pot indeplini ritualic numai in "zilele de frupt' si se fac intotdeauna la "ceasuri de mare taina' - inainte de rasaritul soarelui, "cand s-arata roseata pe Cer' sau, sub puterea lunii, in miez de noapte "la cea-su-n care nu-i nici ieri, nici azi, nici maine' lata nevoia atemporalitatii, a abolirii timpului profan pentru ca ritualul sa fie eficient.

In practica acestor obiceiuri rituale se utilizeaza anumite obiecte care, prin simbolistica lor, sunt considerate a fi purtatoare de puteri magice: oglinzi, margele, inele, camasi barbatesti, boabe din cununa sacra a secerisului, seminte de canepa, oua rosii de la Pasti, lumanari furate de la biserici (dintr-un lacas sfant, pentru a fi cu folos). Dar, pe langa toate acestea, un rol important il detin plantele cu valente afrodisiace precum busuiocul, floarea de fraga, de soc, sanzienele si mai ales matraguna divinizata, numita "Doamna Codrului', "Doamna Buna' (incantatiile cu matraguna ocupand un loc aparte in cadrul magiei erotice). Toate aceste plante trebuie culese in taina "cu floarea nepcicata si cu roua nescuturata, ca sa sie cu noima'.

Este uimitoare simplitatea, naturaletea cu care "demonicul' se impleteste cu veneratia specifica ritualitatii crestine. Descantecele, in variatele lor forme, sunt intr-un fel opuse rugaciunii. Daca rugaciunea are un caracter implorator, descantecul - situat in sfera magiei - este mai mult poruncitor. Dar, asa cum am observat, descantecul apare de cele mai multe ori invesmantat in haine crestine (se invoca puterea Maicii Domnului, a lui Dumnezeu, se face semnul crucii), iar acesta nu este doar un vesmant conjunctural. Omul din lumea satului este religios, crede cu tarie in Maica Preacurata si in Fiul lui Dumnezeu. Dorind sa intervina in actiunea unor energii biocosmice, e firesc sa se aseze sub puterea si binecuvantarea Duhului Sfant.

6. Obiceiuri legate de evenimentele importante din viata omului

Nunta. Dupa cum se stie, omul strabate de la nastere pana la nefiinta un itinerar exprimat in etape existentiale, parcurgand succesiv fazele copilariei, adolescentei, casatoriei, maturitatii si senectutii. Nunta este un eveniment de cea mai mare insemnatate in viata omului, a carui desfasurare presupune un complex de obiceiuri. Prin casatorie tinerii isi schimba statutul lor social, trecand de la faza de fata si flacau la aceea de oameni casatoriti. Nunta este considerata o etapa absolut necesara in viata fiecarui individ, ca un ritual ce trebuie neaparat indeplinit, pentru ca omul sa se realizeze deplin si prin el sa se asigure perpetuarea speciei umane.

Din pacate, nunta taraneasca traditionala a pierdut mult din fastul si frumusetea de alta data, ceremonialul ei simplificandu-se de-a lungul anilor. Totusi nunta ramane cel mai fastuos rit de trecere . Tinerii satului se cunosteau din sezatori, claci, tercuri, de la hora duminicala, de la berea din timpul sarbatorilor de iarna sau de la colindat, flacaii casatorindu-se de obicei, cu fete din sat. Ca insemne ale fecioriei, fetele purtau cozile pe spate, cu panglici in ele si vara cu flori, iar baietii purtau strut de muscata in clop. Nuntile se faceau si se fac si acum in caslegi; cu ani in urma duminica seara, astazi sambata seara, ca ca sa poata participa la bucuria tinerilor si rudeniile plecate din sat. Tinerii care "se au dragi' se inteleg la sezatoare sau la hora si se hotarasc sa se casatoreasca.

Dupa cum se stie petitul este prima secventa a ceremonialului nuntii. Dupa de feciorul primeste incuviintarea fetei ca doreste sa se casatoreasca cu el, acesta se imbraca frumos si merge la parintii fetei, sa o ceara in casatorie. Daca parintilor fetei le place de fecior, invita si pe parintii baiatului la ei acasa, ca sa se inteleaga. Acestia, in seara urmatoare, merg impreuna cu flacaul in petit si, daca se inteleg, stabilesc impreuna cu parintii fetei "tocmala', adica logodna. Pentru logodna mirele trebuie sa cumpere fetei o "naframa' frumoasa "de par' si in zilele noastre cei mai multi cumpara si verighete de aur.
Logodna consta intr-o petrecere in familie, organizata la casa miresei, la care participa rudele foarte apropiate si uneori, vecinii. La logodna mirele aduce bautura, constand in "ginars fiert cu sacare' iar mireasa pregateste mancarea. La casa miresei, in sambata stabilita pentru logodna, se aduna neamurile acesteia, dupa ce innopteaza, iar mirele cu parintii si rudele apropiate isi aleg "un om bun de gura', priceput in astfel de ocazii, care, dupa ce intra neamurile mirelui in casa si "dau binete', intra in vorba cu familia miresei. Dupa logodna, la aproximativ trei-patru saptamani are loc nunta propriu-zisa, interval incare mirii isi fac vizite medicale si se pregatesc pentru nunta.

Mirele "aroneste' ceterasii iar mireasa pregateste hainele pentru mire si camasa pentru soacra mare. Tot acum se invita nasii printr-un ritual aparte si de asemenea nuntasii. In vremurile mai indepartate se puneau numai doi nasi, de obicei dintre rudeniile mai apropiate sau dintre oamenii mai instariti. Astazi, mai ales din motive pecuniare, se pun zece-douasprezece perechi de nasi, obicei luat de pe Valea Bargaului. In saptamana dinaintea nuntii, mirii merg cu "samnul' la nanasi, care consta dintr-un colac (element ritual prezent la toate evenimentele cruciale din viata omului) si un litru de tuica fiarta. Mirii merg insotiti de parinti, socrii mari si socrii mici, fiecare mergand la nasii din partea lor, pentru a intari cererea de a cununa pe tineri. Nu se cunosc in folclorul locului formule speciale de chemare a nasilor si nici actanti specializati din randul tinerilor. Chemarea la nunta ca element ceremonial s-a simplificat; se face verbal de catre miri sau parintii acestora, iar in ultimul timp, prin invitatii scrise, ca si la oras. La nunta traditionala hainele pentru miri si camasa soacrei se lucrau in casa. Ca sa le ispraveasca la timp, mireasa chema in ajutor cateva tinere, rudenii sau prietene, care deveneau druste in ziua nuntii.

Nasii reprezinta actorii cu rol foarte important in acest rit de trecere. Ei sunt cei care-i initiaza si-i indruma pe miri pe tot parcursul desfasurarii nuntii. Ca insemn, ei poarta in piept o floare pe care le-au dus-o mirii odata cu semnul, se imbraca, de obicei, cu haine noi, ca dovada a importantei pe care o dau acestui eveniment. Nasii trebuie sa fie familii model, seriosi si cu prestigiu in fata satenilor.

Drustele sunt fete tinere, verisoare sau prietene ale mirilor, care insotesc mirii pana la biserica si care au ajutat la cusutul hainelor pentru miri. Ele poarta costum popular si flori in par. Drustele care insotesc mirele se numesc "druste de mire'. Pe langa druste, mireasa este incadrata intre doi tineri "cematori de mireasa', de obicei frati sau verisori cu mireasa, pe langa care stau, de-o parte si de alta, cate doua sau trei druste. Stegarii sau colacarii, in numar de patru-sase, au rolul de a purta steagul si de a striga pe tot parcursul alaiului nuntii. Alaturi de ei, mai sunt sase-opt tineri, numiti "cematori', care striga si ei alaturi de stegari. Calaretii (colacarii) in numar de doi-patru, sunt intalniti tot mai rar la nunta.

Colacari

Ei sunt de obicei rudenii, prieteni sau vecini ai mirelui, imbracati in straie traditionale, cu brau tricolor peste piept si plosca cu tuica fiarta la brau, semn al ospitalitatii romanului. Ei servesc cu plosca pe nuntasi ori de cate ori se opresc. Acestia umbla calari, pe cai frumos impodobiti cu barbanoc, flori si cusaturi frumos ornamentate de o parte si de alta a capului, cu covoare pe sub sa si perne peste sa, de asemenea ornamentate cu modele traditionale. Ei au rol de a stabili legatura dintre alaiul mirelui si al miresei pana ce se intalnesc in centrul satului, vestind nuntasii despre sosirea alaiului.

Miri la iesirea din biserica

"Gatatul miresei', pregatirea pentru plecarea la cununie sunt momente emotionante foarte puternice. Dramatismul despartirii este accentuat si de cadrul in care se desfasoara acest ritual:' in camera cea mai frumoasa din casa parinteasca, impodobita cu covoare, toale, stergare, perne, paratare, multe lucrate chiar de mana ei. Mireasa este gatita, in prezenta drustelor, a prietenelor, vecinelor si neamurilor, de catre o femeie priceputa, ajutata de druste. In timpul gatirii, i se canta "cantecul cununii', cum i se mai spune:Ia-ti mireasa, ziua buna / De la ma-ta ta cea buna, / De la frati, de la surori, / De la gradina cu flori, / De la fir de lamaita, / De la fete din ulita, / De la fir de busuioc, / De la ficiorii din joc'.

In drum spre cununie, mireasa este insotita de "cematorii de mireasa', verisori sau frati cu ea, pe langa care stau, de o parte si de alta, cate doua sau trei druste. Mirele este insotit si el de "drustele de mire', care au adus darurile de la mireasa, alaturi de care mai are, de-o parte si de alta, inca cate doua druste. Dupa miri urmeaza stegarii, "cematorii', muzicantii si ceilalti nuntasi. Legatura dintre alaiul mirelui si al miresei o tin calaretii. Cele doua alaiuri, cu mirii in frunte, se indreapta spre centrul satului, unde se "talaluiesc', adica se intalnesc; mirii isi dau mana, se saruta, iar socrii mari si socrii mici le inchina cate un pahar de tuica fiarta, urandu-le casnicie fericita. In acest timp stegarii si cematorii insotiti de ceterasi pleaca dupa nasi, acesti fiind anuntati in prealabil, de calareti.

Ajunsi in ograda bisericii, mirii se prind de brat, lasand in urma drustele care i-au insotit pana aici, si alaturi de nasi, parinti si rude apropiate, se apropie cu emotie de usa bisericii, unde ii intampina preotul. Dupa ce-si martuisesc dragostea care-i uneste, binecuvantati de preot, intra in biserica unde se va savarsi Sfanta Taina a Cununiei. In timpul cununiei religioase mirii stau pe o bucata de panza alba, de obicei tesuta in casa de mireasa. Se zice ca cel care paseste intai pe panza respectiva va fi carma noii familii. Mirii se leaga cu o panglica alba in timpul cununiei si raman asa pana se canta troparul "Isaia, dantuieste' cand inconjura impreuna cu nasii de trei ori masa cu cele sfintite. Acest ritual reprezinta partea vazuta a legaturii dintre cei doi tineri care se unesc prin Taina Sfintei Cununii. In timp ce se citeste Evanghelia, feciorii de nanas tin "colacii de cununie' impodobiti cu flori si lumanari aprinse, deasupra capului celor doi miri, simbolizand bogatia materiala, dar si rodnicia si fertilitatea de care se va bucura noua familie in care trebuie sa ramana mereu aprinsa lumina invataturii lui Hristos. Gustarea mierii din acelasi piscot simbolizeaza -pe de o parte - bucuria si veselia nuntii, iar - pe da alta parte - soarta comuna a viitorilor soti, avand parte de aceleasi bucurii si de aceleasi necazuri, unitatea de nezdruncinat a familiei crestine.

Cununile pe care preotul le asaza pe capul mirilor in timpul cununiei simbolizeaza podoaba, cinstea, demnitatea si rasplata care se aduce naprihanei sufletesti si trupesti a mirilor. Mireasa trebuie sa aiba grija deosebita ca sa nu-i cada cununa in timpul slujbei cununiei, aceasta interpretandu-se ca un semn prevestitor de rau. Se crede de asemenea ca atunci cand miresei i se face rau in biserica nu e un semn bun pentru sanatatea si bunul mers al viitoarei familii.

Dupa terminarea slujbei preotul felicita pe cei doi tineri si pe nasii ce-i insotesc apoi se canta de toata asistenta "Multi ani traiasca!' Cat timp se tine cununia religioasa, tineretul joaca in ograda bisericii. Mirii ies din biserica incadrati de nasi si purtand lumanarile aprinse in maini. Din acest moment, nasilor le revine misiunea de a-i ajuta pe noii casatoriti sa se integreze in randul oamenilor casatoriti. Alaiul se indrepta spre casa nuntii, insotit de strigaturi:"Sarac bine de demult / Bun ai fost si te-ai trecut / Amu, de te-as capata / "Sarac dor, sarac urat, / Ti-as da vin, ti-as da ginars / Si te-as lasa si de mas'. In trecut nuntile se faceau in casa mirelui. Astazi majoritatea se fac la Caminul Cultural sau la salile de nunti.

Nasterea si botezul. Pe langa moasa care asista nasterea, fiecare femeie are o "moasa de neam'. Aceasta vine la nepoata imediat dupa nastere cu apa sfintita - aghiasma - si daruri pentru nepot si nepoata. Moasa de neam este aceea care savarseste si astazi prima baie a copilului, considerata un act ritual. In apa pentru prima baie se pun tot felul de flori: busuioc, ca sa aiba noroc, flori de romanita si petale de trandafiri, ca sa fie dragalas ca florile, un ban (in trecut de argint), ca sa fie bogat si aghiasma adusa de moasa, ca sa fie aparat de duhurile rele. Cu aceasta aghiasma se spala si femeia lauza.

Dupa prima baie copilul este infasat de moasa si asezat pe masa, pe un pieptar de oaie, unde i se ureaza: "sa fi de cinste ca masa si bland ca oaia' . Apa din baie nu se arunca afara daca soarele este asfintit, ea se lasa pana a doua zi, ca sa fie copilul ferit de duhurile rele, si dupa rasaritul soarelui se arunca intr-un loc curat, de obicei in gradinuta cu flori, "ca sa creasca frumos ca florile'.

Scutecele nu se uscau afara timp de sase saptamani ca sa nu le atinga vreun "vant rau', iar daca totusi se uscau afara, nu era voie sa ramana dupa apusul soarelui. Cand se aduceau in casa, se scuturau deasupra focului, deoarece se credea ca vanturile rele pot aduce boli copilului nou nascut. Toate acestea constituie rituri de aparare a copilului, apa si focul avand un rol purificator.

Pana la botez, copilul nu trebuia lasat singur in casa, pentru a nu se apropia "duhurile rele' de el. Daca mama iesea din casa, rezema de leaganul copilului, "clestele' ca sa-l fereasca de rau, acestea avand deci insusiri magice, de aparare.

Copilul dormea noaptea in pat, la sanul mamei, care nu avea voie sa-i intoarca spatele, "ca sa nu fie nebagat in seama cand va fi mare', iar ziua in leganut. Mama ii da sa suga intai pe mana dreapta, pentru ca "cu aceasta mana crestinul isi face semnul Sfintei Cruci si ca sa fie indemanatic'. In zilele noastre copiii sunt crescuti in scutece speciale, care nu irita pielea copilului, nimeni nu mai utilizeaza scutece din in sau canepa. Paturica de lana, "tolisorul', este inlocuit cu paturica sau plapumioara mai moale, cumparata din magazin.

La sase saptamani dupa nastere, femeii lauze si copilului li se face o rugaciune - molitfa - dupa care femeia poate sa umble inafara gospodariei sale. Pana in acest moment femeia este considerata necurata, interzicandu-i-se sa mearga la fantana, "ca sa nu faca apa germni rosi' si sa nu iasa in camp, "ca sa nu spurce tarina'. Consideram aceste interdictii ca fiind si rituri de aparare pentru femeia lauza, avand scopul de a o proteja de efort fizic, ce i-ar putea face rau, imbolnavind-o. Imediat dupa molitfa se face botezul.

   

Botezul in rit ortodox

Pentru ca in zilele noastre botezul e mare prilej de petrecere, acesta se face atunci cand parintii pot sa se pregateasca in mod onorabil. Aceasta pentru ca, inafara moasei si a nasilor de cununie, se mai invita si alte persoane "cu dare de mana', care devin nasi de botez si cu care se incumetresc. Numele copiilor se pune dupa numele parintilor, al bunicilor sau al nasilor, nume curat romanesti: Ion, Nicolae, Anton, Simion, Grigore, Ilie, Maria, Ioana, Elena, Ana, Lucretia, Floarea si altele. Astazi au aparut si nume noi cum ar fi: Adrian, Cristian, Marcel, Claudiu, Rares, lulia, Cristina, Marcela, Ramona, Monica.

In trecut era obiceiul ca si biserica sa dea un nume copilului, de obicei dupa numele sfantului ce se serba in ziua in care s-a nascut copilul. Tot in vremurile mai indepartate era obiceiul ca, atunci cand pruncul suferea de vreo boala grea, sa se vanda pe fereastra la o vecina sau la o femeie din neam, schimbandu-i-se numele de botez. Si astazi sunt persoane cunoscute in sat cu numele pe care l-au primit in astfel de situatii. "Schimbarea numelui se facea printr-un rit care implica pe de o parte ideea mortii si a renasterii si pe de alta parte evitarea actiunii fortelor rau facatoare prin derutarea lor.' Copilul este dus la botez de moasa de neam, care il imbraca cu hainute noi, cumparate de ea. Nasele, in numar de doua sau patru, in trecut, si opt, douasprezece astazi, insotesc copilul la botez. Atat moasa, cat si nasele poarta lumanarea invelita in panza alba, legata cu fasa de lana, mai demult, si cu panglici astazi, impodobita cu flori. Pe langa panza, in ultima vreme nasele expun si darurile pentru copil, constand in hainute si costumase cumparate din magazin. In timpul Sfintei Taine a botezului, copilul este purtat pe brate de moasa si de fiecare nasa. Copilul este dus acasa de nase, pe rand. Cand sosesc acasa, il asaza pe o perinuta, mai demult pe un pieptar de oaie si cu acesta il asaza pe masa spunand: "Te-am dus pagan / Si te-am adus crestin'.

Inmormantarea. Ca si la nunta, la inmormantare participa intreaga comunitate. Femeile duc ajutoare la mort, pentru pregatirea "pomenelor': zahar, faina, ulei, oua, orez, slanina, gaini sau carne de porc iarna, semn al solidaritatii umane. Timp de trei zile cat sta mortul in casa, este "privegheat' de cei vii: familia, rudeniile, vecinii, prietenii si alti oameni din sat, care vin sa-si ia ramas bun de la cel ce pana atunci a fost alaturi de ei.

In priveghi se duc lumanari, care se asaza langa sicriu, la capul mortului. Fiecare cand intra in casa isi face semnul Sfintei Cruci si spune "Dumnezeu sa-l ierte' si pastreaza un moment de reculegere in fata celui adormit. Se asaza apoi alaturi de familie si privegheaza mortul, discutand anumite intamplari legate de viata celui care pleaca, despre calitatile acestuia Familia serveste pe cei prezenti la priveghi cu cozonac, prajitura si cu cate un pahar de tuica fiarta. Cei ce primesc spun "sa fie de sufletul mortului'.

Cu ani in urma, in priveghi, un grup de femei (bocitoare) care se picepeau la "cantatul mortilor', cantau mortului pe o melodie doinita, rar si nu prea tare. Textul "cantecului mortasc', bocetului, era improvizat de una dintre femei, mai priceputa in mestesugirea cuvantului si era adaptat situatiei celui mort. Ea era ajutata la cantat de celelalte femei. In drum spre cimitir, textul era deja cunoscut si se canta in timp ce se mergea cu mortul la groapa, cand trageau si clopotele. Astazi acest obicei nu se mai pastreaza, spre regretul batranilor care l-au apucat.

In ultima seara de priveghi, se fac ultimele pregatiri pentru inmormantarea propriu-zisa: se stabilesc persoanele care vor duce mortul, in numar de sase sau opt, cele care vor duce praporii, tot sase sau opt, dupa dorinta familiei, sfesnicile in numar de patru, crucea, iar la cei mai in varsta sau cu renume in sat se duce si un steag negru. Tot atunci este chemat si preotul sa faca o rugaciune pentru cel adormit, "saracustea'.

Sicriul, "coparsaul' sau "salasul', ramane pe masa pana in ziua inmormantarii. Acesta este confectionat, de regula in sat, din lemn de brad. In ziua inmormantarii, inainte de a sosi preotul, familia pune la prapori, sfesnice, la cruce si pe capacul de la sicriu stergare tesute in casa, in ultimul timp prosoape de magazin, pentru cei ce vor fi pusi la dus. Pe langa prosop, acestia vor mai primi si un colac. Remarcam prezenta colacului in toate riturile de trecere: la nastere, pentru a-l apara pe copil de duhurile rele si ca semn al bunastarii, la nunta, ca simbol al bunastarii, al comuniunii si al bucuriei, iar la inmormantare, pentru iertarea pacatelor celui plecat, "de sufletul mortului', pentru plata vamilor, dar si ca simbol al comuniunii dintre cel plecat si cei ramasi in aceasta lume. De aceea colacul dat la inmormantare, precum si cu prilejul slujbelor de pomenire pentru morti, este menit sa-l ajute pe cel plecat sa se integreze mai usor in lumea celor morti, prin pomana facuta usurandu-i-se pacatele. Tot pentru sufletul mortului si ca semn al comuniunii cu cei ramasi, care vor trebui sa-i pastreze amintirea, celor ce asista la slujba inmormantarii li se da o lumanare cu batista. In timp ce se merge spre cimitir, copiilor li se dau colacei.

Crucea pentru mort se face din lemn de brad, ca si sicriul. Dupa inmormantare familiile care au putere fac pentru morti cruci de piatra sau de marmura. Inmormantarea are loc a treia zi dupa moarte, de regula intre orele 12-15. La prohod participa rudele, vecinii si alti oameni din sat. Daca moare un om cu renume in sat, un tanar, o tanara sau daca mortul a murit de moarte naprasnica, participa aproape intregul sat.