OCUPATII TRADITIONALE - BAZINUL SUPERIOR AL SOMESULUI MARE

1. Agricultura

Agricultura are vechi traditii in zona, atat in ceea ce priveste cultura plantelor dar si cresterea animalelor. Pentru semanatul diferitelor culturi se folosesc si astazi aceleasi unelte traditionale, chiar daca unele au evoluat usor. O evolutie a cunoscut-o plugul de lemn, inlocuit cu plugul din fier. Un interesant exemplar de plug vechi se pastreaza in muzeul din comuna Rodna. El este construit din lemn si numai varful plugului si cutitul ce taie brazda sunt de fier. Dupa dimensiuni pare a fi un plug pentru patru boi.

La arat .

Plugul este format din doua piese distincte: plugul propriu-zis, care are in componenta sa doua coarne, grindei, brazdar, cucura, carligul de fixare a cucurei si carligul de legat cu potangul de teleguta, iar a doua piesa este teleguta, formata din doua roti mici, dricul telegutei, cracii schimbatori. Plugul se lega de teleguta printr-un potang, iar mai nou, printr-un lant. Aceste doua piese se leaga de o tanja, care are in fata jugul boilor. La arat se folosesc doua feluri de juguri: unul mai scurt, cand se ara pe suprafete netede si unul mai lung cand se ara pe coaste, numit "jug de coasta'. Pentru nivelarea terenului arat se foloseste grapa, care in trecut era toata din lemn, inclusiv coltii; apoi s-a trecut la grapa din fier, mai rezistenta, iar mai nou, se foloseste o grapa din fier cu coltii rotativi. Pentru transportul uneltelor de arat si al semintei, se foloseste carul si mai nou, furgonul. In trecut, cand se arau multe suprafete din zonele de deal, se folosea corciuia si, uneori, colibgele. Corciuia este construita din doua rame, incarligate la 90 de grade, la capetele din fata avand doua legaturi de lemn. Ramele sunt prinse intre ele, din loc in loc, cu leturi din lemn tare, formand astfel o cutie, in care sunt asezate plugul, grapa, tanjaua, samanta, fanul pentru hrana boilor si mancarea plugarului si a pogoniciului, adica a baiatului care merge inaintea boilor la arat. Colibgele sunt doi pari de circa 2 metri, care se pun cu un capat pe dricul telegutei si cu celelalte capete mai departate, in forma de V, cu deschiderea in spate. Peste acesti pari se fixeaza cateva scanduri usoare, iar pe patul astfel obtinut se aseaza cele necesare aratului si semanatului.

Dintre culturile de camp, cel mai mult se cultiva porumbul, care detine cea mai mare suprafata din cea cultivata, respectiv 33%. El se cultiva pe sesurile de pe malul Somesului si Ilvei, in gradinile caselor, precum si pe unele pante de la marginea sesurilor. Inainte de arat terenul se pregateste prin adunarea cocenilor si transportul balegarului. Porumbul se seamana intre 25 aprilie si 5 mai, in raport si cu incalzirea timpului. Porumbul se praseste de doua sau trei ori, iar uneori, daca sunt buruieni mari si porumbul este mic, el se grapa. Fiind o zona de munte, cu primaveri tarzii si multe ploi vara, se cauta soiurile cu o perioada de scurta de maturizare Terenul pe care se cultiva porumb se numeste, local, "malaiste', de la "malai', cum i se spune porumbului in zona.

Dupa porumb, cea mai raspandita planta este cartoful, care are in zona conditii favorabile de dezvoltare. Cartoful se planteaza in camp inaintea porumbului cu cateva zile, fiind cultivat in cultura singur sau pe marginea malaistilor. Cartofii se planteaza in cuiburi sau in randuri.

Ovazul se semana in trecut pe suprafete intinse, dar astazi se seamana foarte putin. El este folosit in hrana porcilor si a cailor. Se semana pe moinele ce cuprindeau dealurile pana la varful lor.

Grau nu se mai cultiva, deoarece graul din recolta de pe moinele noastre este de slaba calitate si plin cu seminte de buruieni, astfel ca painea era neagra si de slaba calitate. Din aceasta cauza, si obiceiurile legate de cultura graului (cununa) sunt pe cale de disparitie. "Cand am prezentat cununa pe scena am fost nevoiti sa aducem graul pentru confectionarea ei de la Nasaud, ca la noi in zona nu am gasit nicaieri" ne declara instructorul uneia dintre formatiile culturale locale.

In trecut, afara de acestea, se mai cultivau orz, secara, mei, hrisca iar pe langa acestea in si canepa. Cultura de canepa va fi tratata in acest capitol mai pe larg deoarece, daca lucrurile vor evolua ca si pana acum, atunci generatiile viitoare nu vor sti nimic despre aceste culturi, asa cum noi, cei de astazi, stim prea putine lucruri despre toei sau hrisca.

Canepa, intre cele doua razboaie mondiale, dar si imediat dupa al doilea razboi mondial, a constituit, pentru industria casnica, materia de baza pentru toate tesaturile. Din canepa se confectiona nu numai imbracaminte, dar ea era folosita, ca materie prima si la confectionarea stergarelor, a fetelor de masa, a cearceafurilor, a tocurilor de perna, a sacilor pentru bucate sau ca urzeala la covoare etc. Lipsa bumbacului a facut ca rolul principal sa-1 detina canepa.

Cresterea animalelor -    Pastoritul "Vechimea pastoritului, ca ocupatie straveche a populatiei de pe Valea Somesului, reiese din diferitele mentiuni fragmentare pastrate ca simple notite in arhivele Bistritei, primul document fiind de la 1615, in care sunt mentionate pagubele facute de apele mari unor turme de oi." (T. Mocanu, 1938)

Pastoritul este prezent in aceasta zona si in zilele noastre multe din traditiile legate de aceasta activitate fiind pastrate, chiar daca in raport cu alte tipuri de ocupatii si-a pierdut mult din importanta. Locul unde se aseaza "mutarea" se alege de catre baci si sambrasi in functie de accesibilitatea la pasune si de conditiile de clima. Mutarea este coliba care-i adaposteste pe ciobani, unde se prepara si se depoziteaza branza , fiind cea mai importanta piesa a stanii.

   

Impreunarea oilor

Sarbatoarea Sfantului Gheorghe (Sangeorzul ), este momentul care marcheaza inceputul anului pastoral in zona. La acea data are loc masura sau sambra oilor; se "impreuneaza oile in turme', dupa care intreg alaiul pacuraresc urca pe pasunile alpine ale Muntilor Rodnei.

Stana are o organizare ierarhica, structurata pe cinci nivele. Seful suprem este baciul. Urmeaza pacurarul, ajutorul de pacurar, mulgasul si strungarul. Acesta din urma este, de obicei, un copil ce are misiunea de a da oile in strunga la muls, de a aduce apa, de a aduna si taia lemne de foc, de a intretine focul, de a prepara urda.

Imbracamintea unui lucrator la stana (camasa si itarii) este confectionata din canepa, in si bumbac si se inmoaie intr-un amestec de rasina, unt si seu de oaie (topitura). La acelasi procedeu este supus si clopul. Reteta asigura protectia la ploaie, microbi si frig.

O zi de munca la stana incepe la ora patru dimineata si se incheie la 10-11 seara. De obicei, oile se mulg in galeata, ale carei torti erau confectionate, in trecut, dintr-o impletitura de lana cu par de capra sau de cal. In partea superioara, intre atele duble ale galetii, se aplica felea.

De la strunga, dupa muls, laptele este transportat in galeti pana la tarla stanii, unde se toarna intr-o budaca mare de lemn, nu inainte de a fi trecut printr-o strecuratoare de lana, canepa sau in. In lapte se toarna o anumita cantitate de ceag (numai baciul stie cata), dintr-un ceagoi. Ceagul este preparat din 'ranza de miel sugaci'. Budaca cu lapte se asaza in apropierea focului si se acopera cu o strecuratoare de lana uscata. Galetile, felile si budacile se spala imediat cu apa fierbinte si se freaca cu un posmoioc de pipirig (rogoz), dupa care sunt puse in pari la uscat, cu gura in jos.

Mulsul oilor Paznicii de maine.

Din apa cu care s-au spalat galetile, felile si budacile, impreuna cu o "ingrosala" de faina de orz, ovaz sau malai, lungita cu zer se prepara mancarea porcilor si a cainilor de la stana.

    Se pegateste un   balmos .

Cand laptele s-a inchegat bine in budaca, baciul incepe "baciuiala" sau stransul    cu ambele maini, operatiune dupa care in fundul budacii se formeaza casul rotund. Zerul ce ramane deasupra - "zerul neurdit' - se pune intr-o caldare mare de arama care se asaza deasupra focului. Cand incepe sa fiarba zerul, strungasul il invarte cu un bat de lemn "zdrentuit' (increstat) la capatul de jos si prevazut cu un cerc, numit jintalau. Se alege urda in "glamburi' (bucati) mari, amestecul numindu-se jantita. Urda se pune in strecurator, transformandu-se dupa scurgere in "cas de urda', iar zerul ramas este depozitat in berbinti. Ultimul lichid care se scurge din casul din budaca este jantuiala, din care se extrage, printr-un procedeu simplu, untul de oaie, prin batere intr-un vas de lemn, numit budai de ales untu'. Amestecul de jantuiala cu bucati de cas proaspat constituie cea mai hranitoare si mai poftita mancare la stana - cocarta. Din aceasta, fiarta impreuna cu faina de malai, se obtine "specialitatea stanei" - balmosul. Casii de branza sau urda proaspeti sunt pusi la scurs in strecuratori de lana, atarnati in pari. Dupa scurgere se asaza in comarnic.

2. Prelucrarea textilelor

Grupa prelucrarii fibrelor textile, ilustreaza una dintre intaile activitati prelucratoare din istoria civilizatiei omenirii, bazata pe doua operatii fundamentale: torsul si tesutul fibrelor obtinute din invelisul flexibil al tulpinelor vegetale sau parul unor animale. Izvorata din necesitatea pregatirii vestimentatiei textile - mai subtiri vara (din vegetale) si mai calduroase iarna (din fibre animaliere) - activitatea de tors-tesut a determinat crearea unora dintre cele dintai unelte si instalatii specializate.

Inul in industria casnica era folosit mai putin datorita faptului ca materia lemnoasa a inului se indeparta mai greu de pe fibre. Canepa se semana la capatul araturilor de porumb sau in ogor propriu. La capatul porumbului se semana pentru a-1 proteja de animale, datorita mirosului patrunzator al acesteia. Terenul semanat cu canepa se numeste "canepiste'. Dupa semanatul canepii, peste aratura se pune un strat de ogrinji sau fan, pentru a proteja semintele de canepa impotriva pasarilor, pentru care acestea constituie o hrana preferata. Canepa se seamana des si nu trebuie prasita. Pe la mijlocul verii, se culege canepa de vara (canepa este de vara si de toamna), cea de toamna, producand seminte, se culege mai tarziu. Canepa se culege prin smulgere si se leaga in fuioare. Fuioarele se lasa pe langa garduri pentru a se usca.

Dupa ce s-a uscat, canepa se duce la topit in tauri. Taurile se construiau prin decuparea gliilor cu iarba si asezarea lor pe cele patru laturi ale gropii formate, ce avea dimensiunile de circa 2x2 m. Gropile pentru tauri erau facute in sistem cascade, astfel ca apa dintr-un tau, dupa ce se umplea, sa se scurga in alt tau. Legaturile de canepa se asezau rand, una langa alta si peste fiecare se puneau cate doua pietre, ca sa le tina sub apa. Apa era introdusa in tauri, prin santuri mici, din apa curgatoare langa care erau amplasate. Dupa ce taurile se umpleau, se lasa sa mai intre in tau numai o cantitate mica de apa, respectiv cata trecea in taul urmator si cata se evapora. In acest fel, apa, la actiunea soarelui, se incalzea, iar partea fibroasa a canepii se desprindea de partea lemnoasa. Dupa ce sunt intoarse saptamanal, la doua-trei saptamani canepa se scoate din tau si incepe o noua faza: "batutul canepii". Fiecare legatura trebuie spalata de malul ce s-a depus in timpul topirii. Pentru aceasta, se ia fiecare legatura de canepa de un capat si, printr-o miscare de rotatie pe deasupra capului, se izbeste cu putere in apa. Dupa spalare, legaturile de canepa se aseaza pupci (piramida), pentru a se usca. Dupa uscare se transporta acasa si pe depoziteaza intr-un loc uscat si ferit de ploaie. La fel se procedeaza si cu canepa de toamna, care se culege la sfarsitul verii si se pune la topit dupa ce s-au scuturat semintele, care vor fi pastrate pentru a fi semanate in primavara urmatoare.

Dupa terminarea recoltarii fanului, femeile, in zilele insorite de toamna, meliteaza canepa cu ajutorul melitei. Dupa ce s-a melitat, canepa se trage pe ragila ca sa se curete puzderia si fibrele sa se indrepte, pentru putea fi toarse. Dupa "ragelat" se obtine fuiorul, materia prima de cea mai buna calitate. Din ce ramane de la ragila, cu ajutorul pieptenilor, se obtin caltii, iar ce ramane si dupa aceasta operatiune sunt bucii, adica firele cele mai scurte ale canepii si pline de puzderii,

In    serile lungi de toamna sau iarna, in sezatori sau pe marginea cuptorului, femeile si fetele torceau canepa. De pe fus, firele de canepa se puneau pe raschitor. Raschitorul este o bucata de tufa lunga de un metru si jumatate, care are la un capat o ramificatie in forma de furca. La celalalt capat, are o bucata de lemn de o jumatate de metru, pusa curmezis. Raschitorul se asaza pe marginea mesei si firul de canepa de pe fus se deapana de la un capat la celalalt al raschitorului trecand firul prin furca raschitorului si ajungand la celalalt capat alacestuia. Aceasta organizare a firelor de canepa sau de lana pe raschitor se numeste tort. Pe un tort se deapana 5-6 fuse. Numararea firelor unui tort se face prin luarea a cate trei fire o data si numarandu-se o numaratoare. Zece numaratori fac o jrebge, iar un tort are 10 jrebge. Dupa ce s-au adunat mai multe torturi, acestea se fierb in ciubarul de fiert rufe. Torturile se asaza in ciubar, iar peste ele se pun paie de ovaz sau de grau. Peste acestea se pune un cearsaf de canepa, denumit cenusar, astfel ca laturile cearceafului sa treaca peste marginile ciubarului. Peste acest cearsaf se pune cam o galeata de cenusa, intr-un ceaun mare sau intr-o caldare se fierbe apa. Cand apa fierbe, ea se toarna peste cenusa si, dupa ce se lasa un timp astfel ca apa sa ajunga pana la fundul ciubarului, apei i se da drumul, prin gaura din fundul ciubarului. Operatia se repeta de cateva ori. Torturile la urma se lasa cu lesia obtinuta o noapte, dupa care se scot si se pun la uscat.

La stative.

Urmatoarea faza este urzitul, care consta in insirarea firelor pe urzoaie pentru a forma urzeala panzei. Se leaga capatul firului de partea de jos a urzoaiei si, prin rotire, se formeaza spirale, dupa cat de lunga se dorea sa fie panza.

Lungimea unei panze se masoara in coti (echivalentul a 63 cm). Dupa ce s-a urzit, urzeala se intinde pe sulul de la stative. Capatul liber se da prin ite si prin spata. Inainte de a se incepe tesutul, urzeala de canepa se da cu manjeala, adica un fel de aluat de tarate, pentru ca firele sa fie mai rezistente la tesut. Primavara, panza se bgileste (se albeste). Panza se intinde la soare pe iarba si se uda ori de cate ori s-a uscat. Acest lucru se face in mai multe zile, pana cand se constata ca panza s-a albit. Dupa albire, panza se face sul, adica vaiug.

3. Spalarea aurului

S-a scos aur din muntii Rodnei, au fost facute incercari in Tibles si Calimani. A scos omul aur si s-a oprit, dar a scos mai mult aur apa si ea nu s-a oprit.

Apele care coboara din muntii au intalnit si intalnesc filoane si corpuri de roca cu mineralizari polimetalice, care contin aur, pe care il desprind odata cu multe minerale si le duc la vale. Tot ceea ce ele duc si depun formeaza aluviunile, dar numai in aluviunile nisipoase gasim mineralele si metalele care prezentau interes. Materialul erodat din zonele muntoase cu filoane metalifere a fost si este transportat de ape, apoi depus, in cea mai mare parte, in golurile concave ala meandrelor, in lunci, in sectoarele de confluenta.

Din nisipurile aluvionare, prin spalare, se obtinea aurul, iar aceasta indeletnicire are o vechime considerabila. Despre spalarea aurului in Transilvania scrie consilierul Samuel Koleseri de Keres - Eer (1663-1732) in lucrarea 'Auraria Romano-Dacica' (Sibiu, 1717). J.M.Salzer, in lucrarea 'Reisebilder aus Siebenburger', aparuta la Sibiu in anul 1860, dupa ce descrie Sangeorzul cu frumusetile sale, (inclusiv apele minerale), Valea Vinului si Rodna (cu exploatarile miniere), arata ca Somesul si unii afluenti ai sai au aur. Mentioneaza ca in Somes se gasesc granule de aur cu o greutate de '7-11 denari', iar in afluentii sai 'Zagra, Feldru, llva, Rebrisoara si Bistrita' s-au gasit granule de 28 carate (1 carat =200-206 mg).

Geologii austrieci Franz Ritter von Hauer si Guido Stache scriau in 'Geologie Siebenburgens' (Viena, 1885), ca in nisipurile Somesului, incepand de la Rodna si pana la Nasaud, apoi in acelea ale afluentilor sai Izvor (Izvorul Bailor) si Anies, se afla aur. Somesul, spun geologii austriecii, are aur sub forma de granule mari incepand de la Rodna si continuand cu Maieru, Sangeorz, pana la llva Mica, unde s-au gasit granule de '7-11 denari' in greutate. Din aceeasi sursa aflam ca Aniesul are aur in nisip, sub forma de granule mari, iar valea Rebra si Zagra au aur pana la confluenta cu Somesul Mare, Aluviunile llvei, dupa aceiasi autori, contin aur de 19 carate, iar cele ale Bistritei au aur de 21 de carate. Nisipurile de pe Rebra si Rebrisoara (Gersa) au aur pana la confluenta cu Sieul.

Iulian Martian scria in 1929 (Tara Nasaudului, Arhiva Soemsana, Nasaud), ca a vazut cum se spala aurul. Spalarea aurului din nisipiuri a avut o mare dezvoltare in sec. al XVIII-lea si al XlX-lea, apoi a scazut, astfel ca in anul 1940 numai sporadic se mai spala nisipul pentru aur si existau spalatori la Rebrisoara si Chiuza (Tiberiu Moraru, Contributii asupra auraritului in Valea Somesului Mare, Vatra, nr.1-5, 1940, Cluj).

Aurul in aluviunile Somesului Mare se afla sub forma de praf ('spuma') si mai rar ca granule mai mari de gram (prinse in cuartit). Cautatorii de aur sapa nisipul si pietrisul pana la o adancime cuprinsa intre 20-40 cm ca sa gaseasca un nisip negru roscat ('porozau'), singurul care are aur si care se poate afla si la suprafata. Acest nisip se ia cu o 'covata' sau 'gafut' si este pus pe o masa (sau scandura lata) asezata sub un unghi de 40 grade pe o "capra". Masa sau scandura se acopera cu o tesatura din lana ('obiala' sau 'panura'), pe care se pune nisipul, apoi cu o 'cupa' ('cauc' sau 'caus') de circa un kilogram, care are o coada de lemn lunga de circa un metru se toarna apa din vale peste nisip. Se spala astfel nisipul pana cand pe 'panura' ramanea fixat nisipul aurifer (are o greutate specifica mai mare; particulele usoare le duce apa, iar cele mari sunt luate cu mana). 'Panura' incarcata cu nisip aurifer se spala intr-o 'covata' sau 'copaie' de lemn pana ce materialul ramas la fundul ei nu mai murdarea apa. Din acest material se separa aurul de nisip cu ajutorul unui corn de vita ('tarau' sau 'stropitor') gaurit la ambele capete. Cu el se stropea 'improsca' cu apa praful si nisipul din 'copaie' pana ce ramaneau numai 'fluturasii' ('fluturi' sau 'tarate') de aur. Aurul era pus intr-un alt corn, inchis la un capat si se ducea acasa unde se proceda la 'strangerea' sau 'adunarea' lui cu ajutorul mercurului. Din corn era turnat intr-un vas mic de ceramica ('ulcea') unde se amesteca impreuna cu mercurul pana ce acesta lega aurul in glomerule mici, care apoi se puneau intr-o bucata de panza. Se strangea panza in maini pana se elimina mercurul iar dupa acea se punea ceea ce a ramas intr-un vas de ceramica care se introducea in foc si era lasat pana se topea aurul. Aceasta operatie se numea 'alamuirea aurului' si in urma ei ramanea aurul pur, care se preda 'fiscului'.

Localnicii stiau sa gaseasca nisipul aurifer. Ei spuneau ca apa 'pune' nisipul cu aur in 'curcubeu', in pietrisul marunt, pentru ca acolo apa are 'cernatura' si il 'joaca' printre pietre, il gaseau si in urma bolovanilor din vale, la 'indosala'. La 'pohoaie' (ape mari, viituri) apa 'rupe' si duce aluviunile respective si le depune la 'catatura' (in meandre).

Spalatorii de aur scoteau zilnic, la un loc de spalare unu-doua grame si cativa dintre ei sunt in viata, ii puteti intalni la Anies si Dumbrava; o sa va povesteasca si o sa va arate uneltele de lucru, in speranta ca noi vom relua aceasta indeletnicire straveche

4. Alte ocupatii, mestesuguri si instalatii tehnice traditionale

In satele somesene, pe langa agricultura, care era ocupatia de baza, s-au dezvoltat de-a lungul vremurilor si alte mestesuguri si meserii determinate de necesitatea asigurarii uneltelor de munca, a hainelor, a obiectelor de uz gospodaresc, care in vremurile vechi erau confectionate in majoritate de mesterii din zona.

Confectionarea obiectelor de imbracaminte. Lana si fibrele textile (canepa, in special) prelucrate pana la stadiul la care puteau fi toarse, deveneau suportul activitatii din noptile lungi de iarna, cand, in sezatori sau acasa, femeile torceau caiere dupa caiere pregatind firele pentru teara.

Arhaicul razboi de tesut ("stativele"), nu lipsea din locuinta tarancilor somesene. Intregul arsenal de accesorii necesare tesutului (urzitoare, vartelnita, sucala, suveica, raschitoare) era opera tamplarilor locali, specializati in astfel de operatiuni, care aveau grija si de aspectul estetic al obiectelor pe care le produceau. Pe langa panza de lana (panura) si cea din canepa, multe dintre femeile din aceasta zona au    devenit adevarate specialiste in confectionarea covoarelor, "nevediturilor" (scoarte), cingeaualor (prosoape), cergilor si panzaturilor.

Panza spalata si "bgilita" (albita) - cea din canepa si "invelita" la piua - cea din lana era folosita mai departe la confectionarea obiectelor de imbracaminte necesare. Confectiile din panura sau panza erau executate rudimentar in gospodaria casnica, dupa o croiala simpla, care sa satisfaca nevoile imediate. Din panura se confectionau recale, caputuri, cioareci si obiele pentru sezonul rece. taraneasca, in special cea pentru iarna, era opera "croitorilor populari'. Pe parcursul anilor, acest tip de croitorie s-a mutat din gospodaria taraneasca in ateliere specializate ca mestesuguri numite "croitorii'. Cu timpul s-au perfectionat, aparand croitoria la comanda, efectuata de oameni anume instruiti, a caror "reclama" se facea din om in om. Manufacturarea imbacamintei in casele somesenilor si ilvenilor a durat pana dupa al doilea razboi mondial, cand produsele industrializate din bumbac si fire sintetice a capatat tot mai mult teren. In prezent este o raritate sa mai gasesti pe cineva imbracat in haine confectionate din panza de casa. Mai trist este insa faptul ca preocuparea pentru confectionarea costumelor traditionale a cedat tot mai mult teren hainelor "moderne", de serie.

Cizmaria si pantofaria. Este si aceasta o meserie destul de pretentioasa, care pe langa cunostintele necesare asezarii pieii pe calapod - ce reprezinta forma piciorului - pretinde cunostinte de croi si rihtuiala, respectiv de asamblare a partilor componente ale viitoarei incaltaminte. Aceasta meserie, la fel ca si croitoria, cojocaria sau tamplaria, nu se invata "pe furate', cum spune o vorba din popor; ea necesita cunostinte multiple, mai ales de desen si croiala, atat pentru pantofi, cat si pentru ghete si cizme. Invatarea acestei meserii se facea prin sistemul uceniciei, care intre cele doua razboaie, avea o durata de trei ani, dupa care, urma un examen de verificare la Camera de Munca, iar cel reusit dobandea calitatea de "calfa' si abia dupa inca doi trei ani putea deschide un atelier pe cont propriu.

Sistemul de lucru, cunoscut si practicat aici, era la "comanda' si "de-a gata' Atat primul, cat si al doilea sistem folosit, presupunea executarea unor confectii de calitate, constand pentru femei in: cizme cu tureac tare sau moale, la care in varful tureacului se adauga o bentita din piele rosie sau alba, dupa varsta femeilor, ghete cu snururi, cu beldita rosie sau neagra, cu cipca brodata care facea distinctie intre varste, cu tocuri din talpa iar pe acestea potcovite din bronz. Pantofi cu tocuri, cu snur sau cu nasturi (bumbi), dupa calitatea si gustul fiecarei persoane.

Pentru barbati, incaltamintea consta in cizme cu tureacul tare, ghete si mult mai tarziu au aparut si s-au purtat pantofii. Ca varietatea a cizmelor cu caramb, intre cele doua razboaie, s-a extins ca moda pentru intelectuali si meseriasi, cizmele "birgher', confectionate din piele de vitel sau capra, maro sau negre. Aceasta era incaltamintea care a inlocuit aici traditionalele opinci, din piele de porc, vita, dar si a celor din cauciuc, cu "gurgoi'.

Cojocaria, tabacaria si curelaria. Aceasta meserie presupune duble cunostinte, atat a celor legate de daracirea si pregatirea pieilor spre a putea fi folosite in cele doua indeletniciri (cojocar-curelar), cat si a meseriei de cojocar-blanar Aceasta consta in primul rand, in prelucrarea pieilor din starea lor bruta, rezultata dupa sacrificarea animalului (tabacaria). Prin cojocarie, cu aplicarea gustului pentru frumos, pieile prelucrate erau transformate in obiectul de imbracaminte al pretentiei luxului taranesc, rezultat prin confectionarea de bundite, pieptare, gulere, caciuli, pentru fete, baieti, adulti si batrani, dupa nevoi si gusturi. Se poate spune ca in aceasta meserie, fantezia, gustul artistic al neintrecutelor cusaturi facute pe piele de miel alba, pentru fetele si femeile tinere, dar si pentru cojoacele femeilor in varsta, a reprezentat, ecoul afectiv al sensibilitatii native a maestrilor cojocari are au incrustat cu migala motive florale si geometrice din matase si margele viu colorate, in decorul de blanite din miel, jder, vulpe si catifea .

Dulgheria, rotaria si dogaria. Sunt meserii care se pierd in ceata vremurilor apuse, ele sunt legate de constructia casei de locuit a fiecarui gospodar, mai ales dulgheria, care se practica pe scara larga aproape de catre fiecare cetatean, indeletnicire in care unii dintre acei ce o practicau, s-au distins prin insusirea si perfectionarea ei. Chiar de la primele inceputuri, bordeiele strabunilor erau construite din barne de brad, iar pana la confectionarea primelor dranitoaie, acele bordeie saracacioase erau acoperite cu tuleni de porumb, cu snopi din paie de secara, orz si ovaz. Mai tarziu, dulgherii s-au adaptat rand pe rand la noile mijloace si tehnici de constructie.

Mesterii dogari si rotari din zona erau artizani neintrecuti in confectionarea rotilor de caruta, butoaielor, berbintelor, fedeleselor, donite si ciubere, obiecte care erau confectionate de catre

Tamplaria. Este indeletnicirea, prin care se transforma scandura de rasinoase, foioase sau de alta esenta calitativa, in mobilierul necesar gospodariei taranesti si nu numai.    La inceputuri aceasta indeletnicire se realiza cu ajutorul bancului de lucru, al fierastraielor de diferite marimi si dimensiuni, a gealaului si rindelei, iar mai nou a instalatiilor speciale actionate electric, de croit si slefuit.

Vechimea practicarii tamplariei    se pierde in trecutul istoriei, ea a aparut si a fost practicata mai intai in mod rudimentar, deoarece de la inceputuri oamenilor le erau necesare, masa si scaunul, patul, dulapul si podisorul, usile si geamurile, chiar daca acestea erau captusite cu piele din burduf de oaie, pana avea sa apara sticla.

Adevarate fabricute, sunt ultimele ateliere infiintate dupa revolutia din decembrie 1989, care a dat curs liber initiativei private.

Morile si moraritul. Au fost preocupari care au aparut pe aceste plaiuri, odata cu renuntarea la "rasnita' care era pentru inceput singurul mijloc pentru transformarea cerealelor in faina.

In aceaste localitati au existat de-a lungul vremurilor: mori pe apa, cu locomobila, mori cu fierastraie pentru debitarea bustenilor, piue, valtori, si gatere actionate electric, cu ajutorul carora, bustenii sunt transformati in scanduri si poste.

    Moara din Maieru

Procesul tehnologic al acestora, este arhicunoscut, rezultatele finale constand in obtinerea fainii de grau si porumb la dimensiunile dorite, pentru acel care aduce materia prima la moara. Memoria, ne pastreaza amintirea, cand sateanul aducea sacii cu cereaie b moara, iar daca acesta avea o cantitate mai mare de macinat, trebuia ca omul sa astepte o noapte intreaga, tinand de urat    morarului, pana se reusea ca produsul sau sa fie macinat, iar omul sa-si duca faina acasa..

Pe apa Cormaii, cu peste 100 de ani in urma, exista o piua, unde gospodarii duceau panurile la batut spre a le face utile confectionarii imbracamintei groase pentru iarna, dar si a cergilor spre a fi latuite. Coborand in aval pe Somes 'la stanci" locuitorii acestei asezari aveau o moara la care aduceau cereale pentru macinat, cei de pe Valea Cormaii, acei din sus de sat si maierenii, din hotar cu Saniosif. Mai jos de curba din fata tunelului, de "bucnitoare', din vremurile existentei lui PopaRosu, cu aproape 300 de ani in urma, acesta venind din Moldova, si-a construit o moara, pentru el si urmasii sai care a dainuit pana in anii comunismului, dupa 1950, loc in care erau macinate cereale, dar care era prevazuta si cu un gater pentru despicat busteni.

Valtorea si piua. Valorificarea energiei cinetice a cursurilor de apa din zonele situate pe ambii versanti ai formatiunilor muntoase din Romania a fost facuta, pentru intaia oara, inca din Latinul dacic, in procesul finisarii si spalarii tesaturilor din lana, la cea mai simpla instalatie hidraulica, in cadrul careia, agentul mecanic este insusi suvoiul de apa, proiectat cu forta turbionara la baza dispozitivului, pentru crearea curentului de apa circular, care antreneaza tesaturile introduse in valtoare.

Cea mai veche "masina de spalat".

Simplitatea tehnica a instalatiei si caracterul natural al procesului (reprodus dupa fenomenul vartejurilor de pe cursul vijelios al apelor de munte), raspandirea sa in mai toate localitatile din zona, in aceeasi varianta constructiva (avand aspectul unui cos tronconic, cu baza rasturnata, dispus in chiar vadul raului sau pe canalul amenajat in apropierea acestuia), confera acesteia, valoarea istorica de cea mai veche tehnica hidraulica de prelucrare a unor produse. Pastrata pana astazi in functiune, in mai multe localitati de pe Valea Somesului, valtoarea a fost, mai tarziu, inclusa, ca instalatie si tehnologie, in structura unor adevarate complexe de industrie textila, formate din piua, si valtori, care exprima faza superioara de dezvoltare a tehnicii de prelucare a tesaturilor, in civilizatia populara traditionala.

Oloinita. Producerea uleiului in cadrul gospodariei si in ateliere specializatecuprindea trei faze: zdrobitul semintelor oleaginoase, prajirea acestora si presarea turtei pentru ca uleiul sa poata fi colectat intr-un recipient special. Oloinita era de fapt o presa, actionata prin forta omului sau hidrauluica. Astfel de instalatii sunt foarte rare in prezent, se folosesc in special pentru obtinerea uleiului din seminte de dovleac.