Perioada alpinismului modern

Aceasta perioada se caracterizeaza prin lupta pentru cucerirea traseelor grele, a muntilor cei mai inalti, prin perfectionarea materialelor si mijloacelor tehnice, dar, mai ales, prin dirzenia pentru autodepasire a alpinistilor.

Ea poate fi impartita in trei etape: I = 1890-1914; II = 1915-1945, III = pina in timpurile noastre.

In aceasta vreme nu muntii au devenit mai accesibili, ci alpinistii-cataratori au fost cei care, prin autoeducare continua, antrenament, vointa, tenacitate si corectitudine au ajuns sa invinga cele mai neasteptate dificultati datorate traseelor montane si capriciilor vremii.

In 1910, Hans Fiechtl a creat pitonul din otel moale, de diferite forme, ce-i poarta numele, si care, intre timp, s-a perfectionat. O data cu aparitia pitonului Fiechtl, Otto Herzog, la o incercare de a urca peretele de est din Fleischbank, tot la 1910, a experimentat, pentru prima data, o carabiniera vazuta de el in dotarea pompierilor. In aceasi vreme, ghidul german Hans Kress a experimentat cu succes espadrila cu talpa de manson, ce a dominat toata perioada dintre cele doua razboaie mondiale, inaintea celui de al doilea razboi, italianul Vittorio Bramante a inventat "Vibramul', un cauciuc pentru talpile bocancilor, cu un anumit profil, folosit si azi in cataratura, si, in special, in escalada combinata, gheata si stinca. Alpinistul Oskar Eckenstein, de care am mai pomenit, a adus alpinismului de iarna, ca si celui de ghetar, pioletul si coltarii. Cel care a ridicat cataratura la o adevarata "arta sportiva' a fost Hans Dulfer[1]. Intre 1911 si 1914, el a efectuat peste 50 de escalade in premiera unele chiar de gradul VI . A introdus noi metode tehnice in cataratura ca: rapelul de diferite forme, traverseul si cataratura prin opozitie.

Dintre maestri, model de cataratura in stinca, putem cita pe Paul Preuss, Hans Dulfer, Hans Fiechtl, Gustav John. Inainte de ei, mai putem aminti, pentru perioada respectiva, pe Hermann von Barth, Emil Zsigmondy, Georg Winkler, Ludwig Purtscheller, Johann Grill, Tita Piaz, supranumit "diavolul Dolomitilor' s.a.

Gratie noilor mijloace tehnice, alpinismul a intrat intr-o noua faza, aceea a alpinismului tehnic, mult criticat la vremea respectiva; rezultatele obtinute cu ajutorul noii tehnici au facut ca, in curind, sa dispara orice opozitie.

Iata citeva realizari din etapa respectiva: Alpii de est: 1899, Guglia di Brenta (O. Ampferer si K. Berger); 1908, Totenkirchl, peretele de vest (B. Piaz, Klammer, Schetzold si Schrosenegger); 1911, Lalidererwand, peretele de nord (G. si M. Mayer, A. Dibona si L. Rizzi); 1912, Fleischbank, peretele de est (H. Dulfer si W. Scharschmidt); 1913, Schiisselkarspitze, peretele de sud (O. Herzog si H. Fiechtl). Alpii de vest: 1899, Matterhorn, creasta Furggen[3] (G. Rey s.a.); 1911, Grepon, peretele de est (H. O. Jones, Joung si Todhunter cu ghizii L Knubel si E. Brocherel); 1912, Meije, peretele de sud (G. si M. Mayer, A. Dibona si L. Rizzi); 1914, Grepon, peretele Nantillons (Ryan cu F. si L Lochmatter). Ture de ghetar: Thurwieserspitze, peretele de nord (G. E. Lammer) si Mont Blanc, creasta Peuterey (P. Gussfeld, Chr. Klucker, E. Rey si E. Ollier). Tot in aceasta etapa au fost efectuate numeroase ascensiuni pe schiuri, atit in Alpii de est cit si in Alpii de vest. Din toate, retinem pe aceea efectuata in 1913, pe Lyskamm, 4 538 de metri altitudine, de romanul A. Mazlam , cu ghidul Knubel .

PERFORMANTE REALIZATE INTRE 1915 si 1945.

Etapa 1915-1945 s-a caracterizat printr-o temeinica pregatire a cataratorilor pentru parcurgerea celor mai inspaimintatoare trasee aflate pe peretii situati spre nord, cu precadere. Nu s-a urmarit cucerirea lor vara sau iarna, cu orice chip, ci dintr-o singura intrare, cu bivuacuri in perete care, uneori, erau simple sederi pe cite o creasta mica, calare, cu picioarele atirnind in gol, asigurati intr-un piton, in bataia vintului sau viscolului. A fost perioada care a avut multi eroi, dar si multe victime.

Pentru cucerirea Eigerului, Kasparek a urcat, ca antrenament, iarna, peretele de nord din Cima Grande si peretele de est din Fleischbank. Dar nu numai in Alpi au fost prezenti alpinistii. In Himalaya, ascensiunea Everestului a fost incercata de englezi, iar aceea a Nanga Parbatului, de germani. Si unii si ceilalti au lasat acolo, in somn de veci, multi dintre cei mai renumiti cataratori din acea vreme, care, cu sacrificiul lor, au incercat noi cuceriri, in dorinta invingerii imposibilului.

De asemenea, alpinistii au fost prezenti in Muntii Caucaz, in muntii din Iran, in Asia de mijloc, in China, in Pamir, in America, Africa, Alaska si Noua Zeelanda. Aceasta etapa a fost dominata de urmatorii cataratori: italienii Alvise Andrich, Gabriele Boccalatte, Riccardo Cassin, Renato Chabod, Emilio Comici, Raffaelo Carlesso, Ettore Castiglioni, Bruno Detassis, Gino Esposito, Giusto Gervasutti, Luigi Micheluzzi, Ioseph Meindl, Nina Pietrasanta, Vittorio Ratti, Gino Solda, Attilio Tissi, Hans Vinatzer; francezii Pierre Allain, Armand Charlet, Alfred Couttet; austriecii Mathias Auckenthaler, Peter Aschenbrenner, Anderl Heckmair, Mathias Rebitsch, Raimund Schinko, Franz si Toni Schmid; germanii Otto Herzog, Ernst Krebs, Willy Merkl, Rudolf Peters, Roland Rossi, Emil Solleder, Hans Steger, Paula Wiesinger, Willo Welzenbach, Fritz Wiessner, Karl Wien.

Cele mai importante trasee cucerite, in aceasta vreme, au fost: 1923 - Seekarlspitze (Rofangebirge) fisura Ypsilon (Hans Fiechtl si E. Schmid); 1924 - Grand Capucin (Enrico Augusto, Adolphe Rey, Hanry Rey si Luis Larnier); 1925 - Civetta - peretele de nord vest (Emil Solleder si Gustav Lettenbauer); 1925 - Dent d'Herens - peretele de nord (Willo Welzenbach si Eugen Allwein); 1930 - Fleischbank - peretele de est, traseul Asche-Lucke (Peter Aschenbrenner si Hans Lucke); 1931 - Matterhorn - peretele de nord (Franz si Toni Schmid); 1932 - Marmolata - Sudpfeiler (W. Stosser si F. Kast); 1933 - Cima Grande - peretele de nord (Emilio Comici, Giuseppe si Angelo Dimai); 1933 - Aiguille Blanche de Peuterey - peretele de nord (Rene Chabod si Aime Grivei); 1935 - Grandes Jorasses - peretele de nord (Rudolf Peters si Martin Meier); 1935 - Aiguille du Dru - peretele de nord (Pierre Allain si R. Leininger); 1935 - Cima Ovest (Joseph Meindl, Vittorio Ratti, Riccardo Cassin si Hans Hintermeier); Aiguille Noire de Peuterey - peretele de vest (Gabriele Boccalatte si Nina Pietrasanta); 1936 - Marmolata - peretele de sud (Hans Vinatzer si Ettore Castiglioni); 1937 - Grandes Jorasses - Pilier Walker (Riccardo Cassin, Gino Esposito si Ugo Tizzoni); 1938 - Eiger - peretele de nord (Anderl Heckmair, Ludwig Vorg, Heinrich Harrer si Fritz Kasparek); 1940 - Grandes Jorasses-Pointe Walker (Giusto Gervasutti si Giuseppe Gagliardone).

Lupta mare s-a dat, in acelasi timp, pentru cucerirea optmiarilor, dar aceasta s-a realizat abia dupa 1950. Totusi, au fost cuceriti mai multi munti cu virfuri de peste sapte mii de metri. Iata citiva: 1913 - Pauhunri (7 065 metri) in Sikkimhimalaya (M. Piacenza, L. Borelli cu ghidul G. Gaspard); 1928 - Virful Lenin (7 134 metri) in Transalai (E. Allwein, E. Schneider si K. Wien); 1930 - Nepal Peak (7 180 metri) in Sikkimhimalaya (E. Schneider); 1930 - Jongsong Peak (7 459 metri) in Sikkimhimalaya (H. Hoerlin si E. Schneider); 1931 - Kamet (7 756 metri) in Garhwalhimalaya (Lewa, R. L. Holdsworth, E. Schipton si F. Smythe); 1932 - Minya Gongkar (7 590 metri) (R. L.' Burdsall si T. Moore); 1933 - Virful Comunismului (7 495 metri) in Pamir (E. M. Abalakov si R. P. Gorbunov); 1934 - Queen Mary Peak (7 422 metri) in Karakorum (H. Ertl si A. Hocht); 1936 - Nanda Devi (7 816 metri) in Garhwalhimalaya (Odell si Tilman).

PERFORMANTELE DE EXCEPTIE. Dupa 1945 alpinismul a atins culmi nebanuite. Au fost cucerite virfurile cele mai inalte de pe glob, peretii cei mai inspaimintatori. Francezii, care intre cele doua razboaie ramasesera in urma cu realizarile, si-au pus intrebarea: de ce numai italienii, austriecii si germanii pot face ascensiuni de rasunet ? Gaston Rebuffat, care era inzestrat cu exceptionale calitati de catarator, spunea ca important in alpinism este sa dovedesti o mare virtuozitate in escalada, vointa si curajul fiind suficiente in rest[6]. Avea convingerea, deci, ca ce-i posibil pentru italieni si germani, poate fi si pentru francezi, daca urmeaza pilda lor, insusindu-si experienta cistigata de acestia in Dolomiti si Alpii calcarosi rasariteni.

Rebuffat a avut dreptate. Gratie unui antrenament metodic, francezii, prin Maurice Herzog si Louis Lachenal, au fost primii cuceritori ai unui munte de peste 8 000 metri, Annapurna (8 078 metri).

Ziua de 3 iunie 1950 a fost semnalul pentru cucerirea optmiarilor. Rind pe rind, au cazut apoi: 29 mai 1953 - Everest, 8 848 metri (Hillary, Tensing); 3 iulie 1953 - Nanga Parbat, 8 125 metri (Hermann Buhl); 21 iulie 1954 - K 2 (Chogori), 8 611 metri (Compagnoni, Lacedelli); 19 octombrie 1954 - Cho Oyu, 8 153 metri (Jochler, Tichy); 15 mai 1955 - Makalu, 8 481 metri (Couzi, Terray); 25 mai 1955 - Kangchendzonga, 8 598 metri (Band, Brown); 9 mai 1956 - Manaslu, 8 156 metri (Imanishi, Norbu); 18 mai 1956 - Lhotse, 8511 metri (Luchsinger, Reiss); 7 iulie 1956 - Gasher-brum II, 8 035 metri (Moravec, Larch, Willenpart); 9 iunie 1957 - Broad Peak, 8 047 metri (Diemberger, Buhl); 5 iulie 1958 - Gasherbrum I, 8 068 metri (Kaufmann, Schoening); 13 mai 1960 - Dhaulagiri, 8 167 metri (Diemberger si altii); 2 mai 1964 - Shisha Pangma, 8 046 metri (Hsu Ching, Chang Chun-yen, Wang Fu-chou, Wu Tsung-yueh, Sonam Dorje si altii)[7]. Cum se vede, au concurat la aceste cuceriri cataratorii englezi, francezi, italieni, elvetieni, austrieci, germani, japonezi, americani si chinezi. Optmiarii au "suportat' apoi noi ascensiuni pe trasee parcurse de alpinisti solitari ori in grup, adeseori fara sa recurga la folosirea mastii de oxigen. In zilele noastre lupta intre cataratori e dominata de dorinta de a-si spori numarul cuceririlor virfurilor ce depasesc opt mii de metri. In fruntea clasamentului se situeaza italianul Reinhold Messner, cu 11 ascensiuni pina la 31 decembrie 1982.

Cum s-au petrecut lucrurile ? Dupa o perioada de revenire care a urmat marii pauze din timpul celui de al doilea razboi mondial, a inceput in Alpi epoca "direttissimelor' si supunerea peretilor cu orice mijloace tehnice, cu sute de pitoane normale si de expansiune, cu saptamini de zile petrecute in perete in "stil expeditionar'. Aceasta epoca a culminat si s-a incheiat cu "super-direttissima' din Cima Grande, traseul John Harlin si traseul japonez din Eiger, ca si escaladarea lui Cerro Torre de catre Cezare Maestre.

Dupa 1970, tinerii cataratori resping ideea escaladelor artificiale si dau pretuire din ce in ce mai mult cataraturii libere. Se revine astfel la vechile idealuri, se acorda acum pretuirea binemeritata celor care au parcurs trasee de gradul VI de dificultate, intreaga filozofie a alpinismului se reformeaza si fie pune pretuire pe fair play: "lasati si muntelui o sansa'. Vechile principii ale cataraturii libere, nascute in Elvetia Saxona, au "trecut' Atlanticul, s-au "dezvoltat' si s-au "stabilit' in Yosemite, iar de acolo au luat drumul inapoi in Europa, unde au capatat denumirea de Rotpunkt (punctul rosu).

Din 1977 perfectionarea tehnicii de catarare a permis si parcurgerea unor trasee de gradul VII de dificultate, iar in 1982/1983 chiar de gradul VIII, aplicindu-se cele invatate si exersate pe bolovani la marii pereti ai Alpilor.

Catre sfirsitul deceniului VIII, cataratura "sportiva' se detaseaza din ce in ce mai mult de alpinism, devenind un sport care se practica in zone din afara muntilor, pe faleze marine, bolovani, pereti de beton si zgirie-nori. In cataratura sportiva s-a depasit chiar gradul IX.

In afara Alpilor, istoria se repeta in Himalaya, Anzi etc.

Din 1964 a inceput in Himalaya alpinismul de mare dificultate, adica escaladarea altor trasee mai grele decit cele clasice, care, la inceput, au fost si ele destul de grele. Pina in 1982 au fost "invinsi' aproape toti marii pereti si crestele optmiarilor. Tendinta este de renuntare la stilul expeditionar si introducerea stilului alpin o data cu renuntarea la expeditii mamut, la serpasi[8], la tabere intermediare, corzi fixe, tuburi de oxigen. Dezvoltarea mijloacelor de transport si a birourilor de voiaj vor permite, intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat, unui numar foarte mare de alpinisti "sa-si petreaca concediul' urcind in 2-3 saptamini orice virf din Himalaya, Anzi sau din alte parti indepartate ale lumii, accesibile pina de curind doar unor expeditii aproape paramilitare.

CUCERITORII OPTMIARILOR. Iata acum, dupa revista Alpin Magazin[9], pe alpinistii care pina la 1 ianuarie 1983 au cucerit mai mult de trei optmiari :

REINHOLD MESSNER, Italia (11): Nanga Parbat, la 27 iunie 1970 si la 9 august 1978 (solo); Manaslu, la 25 aprilie 1972; Hidden Peak, la 10 august 1975; Everestul[10], la 8 mai 1978 si la 20 august 1980 (solo); K 2 , la 12 iulie 1979; Shisha Pangma, la 28 mai 1981; Kangchendzonga, la 6 mai 1982; Broacl Peak, la 2 august 1982 ;

HANS von KANEL, Elvetia (5): Everestul la 1 octombrie 1979; Lhotse, la 8 mai 1977; Makalu, la 10 mai 1978; Dhaulagiri, la 13 mai 1980; Manaslu, la 7 mai 1981 ;

KURT DIEMBERGER, Austria (5): Broad Peak, la 9 iunie 1957; Dhaulagiri I, la 13 mai 1960; Makalu, la 21 mai 1978; Everestul, la 15 octombrie 1978; Gasherbrum II, la 4 august 1979 ;

ROBERT SCHAUER, Austria (4): Hidden Peak, la 11 mai 1975; Nanga Parbat, la 11 august 1976; Everestul, la 3 mai 1978; Makalu, la 25 aprilie 1981 ;

MICHEL DACHER, R.F.G. (4): Lhotse, la 11 mai 1977; K 2, la 12 septembrie 1979; Shisha Pangma, la 11 mai 1980; Hidden Peak, la 22 iulie 1982 ;

SIGI HUPFAUER, R.F.G. (4): Manaslu, la 22 aprilie 1973; Everestul, la 16 octombrie 1978; Shisha Pangma, la 11 mai 1980; Hidden Peak, la 22 iulie 1982 ;

HERMANN WARTH, Austria (3): Lhotse, la 5 august 1977; Makalu, la 10 mai 1978; Everestul, la 1 octombrie 1979 ;

HANS SCHELL, Austria (3): Hidden Peak, la 11 mai 1975; Nanga Parbat, la 11 august 1976; Gasherbrum II, la 4 august 1979 ;

GUNTHER STURM, R.F.G. (3): Lhotse, la 11 mai 1977; Shisha Pangma, la 11 mai 1980; Hidden Peak, la 22 iulie 1982 ;

JERZY KUKUCZKA, Polonia (3): Lhotse, la 4 octombrie 1979; Everestul, la 10 mai 1980; Makalu, la 15 octombrie 1981 (solo) ;

ANG DORJE, Nepal (3): Everestul, la 16 octombrie 1978; Annapurna, la 1 mai 1980 (fara masca); Kangchendzonga, la 6 mai 1982 ;

DOUG SCOTT, Anglia (3): Everestul, la 24 septembrie 1975; Lhotse, la 16 mai 1979; Shisha Pangma, la 28 mai 1982 ;

JERNEI ZAPLATNIK, Jugoslavia (3): Makalu, la 8 octombrie 1975; Hidden Peak, la 8 iulie 1977; Everestul, la 13 mai 1979 ;

JOHN ROSKELLY, S.U.A. (3): Dhaulagiri, la 12 mai 1973; K 2, la 8 septembrie 1978; Makalu, la 15 mai 1980 ;

TAKASHI OZAKI, Japonia (3): Broad Peak, la 8 august 1977; Everestul, la 10 mai 1980; Manaslu, la 12 octombrie 1981 ;

NAZIR SABIR, Pakistan (3): K 2, la 7 iunie 1981; Gasherbrum II, la 24 iulie 1982; Broad Peak, la 2 august 1982.