Metodologia educatiei

Metodologia educatiei

Profesorul Ioan Cerghit, 'parintele didacticii in scoala romaneasca' , prezinta metodele de predare utilizate in invatamant, in general, ca rezultante ale unui proces foarte complex de elaborare si constructie.

Etimologic, termenul de metoda, provenit din gr. methodos acompus din odos = cale, drum si metha = catre, spre) inseamna "drum care duce spre", "cale de urmat" in vederea aflarii adevarului. in invatamant, metoda reprezinta o cale pe care profesorul o urmeaza pentru a-i face pe elevi sa ajunga la realizarea obiectivelor prevazute, o cale pe care profesorul o parcurge pentru a determina elevii sa gaseasca ei singuri, adeseori, calea proprie de urmat in procesul invatarii. Altfel spus, metoda este o cale de actiune comuna profesor-elevi care conduce adesea la realizarea instructiei si educatiei.

Notiunea de metoda include in sine patru elemente:

1. punct de plecare;

2. punct final arezultatul);

3. subiectul actiunii; si

4. obiectul asupra caruia se rasfrange actiunea aelevul).

Principalele acceptiuni date metodei sunt:

- praxiologica - metoda este o tehnica de executie care conduce la realizarea telului propus. Fiecare actiune cuprinde in structura ei functionala o asemenea tehnica de lucru, o modalitate practica sau un mod specific de a actiona, un fel anume de a proceda.

- cibernetica - metoda are semnificatia unei tehnici de actiune care impregneaza in structura ei: elemente de programare aa operatiilor, a comportamentelor); elemente de comanda asau de dirijare a activitatii) si elemente de retroactiune afeed-back): metoda este definita astfel ca o modalitate de directionare a profesorului, insotita de un control operativ al rezultatelor imediate si de continua ameliorare sau corectare a acestora, de ajustare a mersului mai departe a procesului de invatamant.

- functionala si structurala - metoda poate fi considerata un ansamblu organizat de procedee destinate realizarii practice a operatiilor care conduc la atingerea obiectivelor urmarite.

in acest sens procedeul reprezinta o tehnica de executie mai limitata; un detaliu sau o componenta particulara a metodei. Ca elemente structurale ce concretizeaza o metoda, procedeele se subordoneaza finalitatilor de urmarit prin intermediul acesteia si in cadrul ei isi pastreaza importanta numai atata timp cat situatia o justifica.

Folosirea unui exemplu, bunaoara, relevant si mentionat la locul potrivit in cadrul unei expuneri, dezbateri sau conversatii poate sa concretizeze foarte bine o idee, un concept, un mod de comportare etc. in general, relatiile dintre metoda si procedee sunt foarte dinamice, in sensul convertirii unui termen in celalalt si invers.

Principalele functii ale metodelor sunt:

functia cognitiva - de conducere spre realizarea unor obiective de cunoastere si de actiune intemeiata pe cunostinte.

functia instrumentala - servind ca adevarate 'unelte' de lucru de care profesorii si elevii se servesc pentru atingerea obiectivelor stabilite. in aceasta calitate metodele se interpun intre elev si materia de studiat, intre profesori si elevi mijlocind studierea materiei respective.

functia normativa - de indicare a modului cum anume trebuie sa se procedeze, cum sa se predea, cum sa se invete, cum sa invatam pe altii.

functia formativ-educativa - de influentare, concomitent cu indeplinirea obiectivelor de cunoastere a unor laturi ale personalitatii elevilor, ca si cele afectiv-motivationale ori a modurilor de conduita morala, sociala etc.

Metodele pot fi clasificate dupa criterii diferite. Astfel:

dupa criteriul istoric se face distinctie intre metodele vechi aclasice sau traditionale) si metodele noi sau moderne;

dupa gradul de generalitate se vorbeste de metode generale si metode particulare sau speciale;

dupa caracterul individual/social - exista metode de munca individuala, divizate in a) libere, b) sub directia profesorului si programate; metode de munca colectiva acu intreaga clasa), metode de munca frontala ade adresare intregii clase, dar fiecare elev lucrand individual).

dupa obiectivele urmarite - metode de predare propriu-zisa departajate in metode de transmitere si asimilare a cunostintelor, metode de formare a priceperilor si deprinderilor, metode de fixare si aconsolidare), metode de aplicare si metode de evaluare a rezultatelor invatarii;

dupa caracterul activitatii mintale - se utilizeaza metode algoritmice, nealgoritmice, euristice, creatoare etc.

dupa tipul de experienta de invatare - se intalnesc metode bazate pe invatarea receptiva, pe invatarea prin descoperire, pe invatarea prin actiune practica, pe invatarea prin invetie, pe invatarea prin creatie;

Clasificarea metodelor de instruire dupa criteriul 'izvorul cunoasterii', care poate fi: I. experienta social-istorica a umanitatii amostenirea culturala); II. experienta dedusa din contactul direct cu realitatea si III. experienta bazata pe actiunea practica, pune in evidenta existenta a trei mari categorii de metode: A. metode de comunicare B. metode de exploatare a realitatii si C. metode de actiune.

A. Metodele de comunicare de un registru foarte convingator, se pot distribui, luand drept subcriteriu suportul purtator de informatie si care poate sa fie cuvantul oral, cuvantul scris sau cuvantul de asociatie cu imaginea si sunetul alimbajul oral-vizual) si limbajul interior in urmatoarele tipuri de metode:

a) metode de comunicare orala subdirijate in:

- metode expozitive din care fac parte: povestirea, descrierea, explicatia, demonstratia teoretica, prelegerea scolara, prelegerea universitara acursul magistral), conferinta, expunerea cu oponent, prelegerea-discutie, conferinta-dezbatere, informarea, micro-simpozionul, instructajul etc.;

- metode interogative aconversative, dialogate) precum: conversatia euristica, discutiile in grup, dezbaterea, discutia-dialog, consultatia in grup, preseminarul, seminarul, dezbaterea de tipul 'mesei rotunde', dezbaterea 'Philips-66', brain-stormingul aasaltul de idei), colocviul etc.;

- metoda problematizarii - de instruire prin rezolvari de situatii-problema;

b) metode de comunicare scrisa sau livresti abazate pe lectura textului scris sau tiparit) dintre care: munca cu manualul sau cartea, analiza ainvestigatia) de text, informarea, documentarea etc.

c) metode de comunicare oral-vizuala instruirea prin filme, instruirea cu ajutorul transmisiilor televizate, instruirea prin tehnicile video, instruirea bazata pe inregistrari sonore etc.

d) metode de comunicare interioara : reflectia personala ameditatia profunda) si experimentul mintal.

B. Metodele de explorare organizata a realitatii ametode obiective sau intuitive) se pot imparti si ele in doua subgrupe principale in functie de caracterul actiunii explorarii si anume in:

a) metode de explorare directa a realitatii, in esenta metode de invatare prin cercetare, prin descoperire asa cum sunt: observatia sistematica aindependenta sau dirijata), experimentul, cercetarea documentelor si relicvelor istorice, efectuarea de anchete, studiul de caz, studiile comparative, elaborarea de monografii, explorarea prin coparticipare la evenimentele vietii cotidiene etc. si

b) metode de explorare indirecta a realitatii abazate pe contactul cu substitutele obiectelor si fenomenelor reale) din care fac parte metodele demonstrative si metoda modelarii astudierii pe modele).

C. Metode bazate pe actiune ametode practice). Dupa caracterul actiunii, acestea se grupeaza in:

a) metode de actiune reala din care fac parte metoda exercitiului sau a exersarii, lucrarile practice, lucrarile de atelier, activitati creative, elaborarea de proiecte-actiune, activitati de munca productiva s.a.;

b) metode de actiune simulata sau fictiva ametode de simulare) dintre care: jocurile didactice, jocurile de simulare ainterpretarea de roluri), invatarea dramatizata, invatarea pe simulatoare etc.

D. La toate aceste categorii principale se adauga o a patra categorie de metode de rationalizare a activitatilor de predare/invatare ce cuprin numeroase elemente ce apartin metodelor mai sus amintite. intre acestea se pot enumera metodele algoritmice, instruirea programata, instruirea asistata de calculator si alte metode bazate pe principiul programarii.

1. Expunerea

Definitia data expunerii releva faptul ca aceasta consta in prezentarea orala a unei teme, intr-o organizare logica a ideilor, densa si fluenta,

Realizarea unei expuneri necesita o preocupare deosebita in ceea ce priveste:

-esentializarea informatiei;

-ierarhizarea stricta a ideii;

-enuntarea unor ipoteze si teorii;

-analiza si interpretarea critica a unor puncte de vedere.

Tendintele moderne evidentiate in evolutia expunerii vizeaza promovarea unor noi variante ale acesteia care sa-i amelioreze limitele de pasivitate si de flux unidirectional de comunicare, precum si slabele posibilitati de interactiune-profesor student. Astfel, sunt identificabile, expunerea cu oponent, prelegerea dezbatere sau prelegerea dialogata.

1. Expunerea cu oponent vizeaza o forma dramatizata a expunerii presupunand participarea unui al doilea cadru didactic sau a unui student in calitate de oponent, care, prin intermediul unui simt critic bine dezvoltat, poate interveni in desfasurarea expunerii cu intrebari, observatii, etc, dinamizand si inviorand cursul acestei. Rolul motivator al acestor interpelari transforma prelegerea intr-o metoda mai activa si mai stimulativa pentru restul auditoriului. Sporeste implicit participarea intelectuala a auditoriului.

2. Expunerea dezbatere poate fi rezultanta unei combinatii lesnicioase in plan academic a dezbaterii cu prelegerea, rezultand un hibrid metodologic, cu sporita eficienta atat in plan psihologic cat si la nivel de continut.

In structura acesteia si in derularea sa, prelegerea dezbatere debuteaza cu o scurta expunere facuta de catre profesor, cand acesta expune tezele principale ale unui continut stiintific si creeaza astfel un fundament pentru dezbaterile viitoare. Aceasta 'punere in tema' este favorabila pentru situatiile de instruire in care parcurgerea prealabila a unei bibliografii nu mai face necesara expunerea integrala a continutului, ci mai ales rezumarea lui si stimularea participarii, prin particularitatile structurale ale prelegerii, la dezbateri.

3. Expunerea dialogata reprezinta cea mai importanta forma de exercitare intr-o maniera moderna a prelegerii in invatamantul superior. Ea consta dintr-o ingemanare a prelegerii cu interventiile conversative din partea auditoriului, creandu-se astfel posibilitatea explicitarii elementelor mai putin intelese si constituindu-se pe aceasta cale un cadru afectiv si interactional favorabil participarii active a studentilor. Aceasta forma a prelegerii solicita multa flexibilitate din partea profesorului propunator si o atitudine de deschidere in raport de studenti a acestuia. Totodata, ies in evidenta la acest nivel disponilitatile interactionale si socio-afective ale profesorului, precum si simtul echilibrului din partea elevilor / studentilor intervenienti.

2. Conversatia

Conversatia se defineste ca o modalitate de angajare a unui intreg sistem de interactiuni verbale profesor-elevi, elevi-profesor, interactiuni care pot contribui la clasificarea si precizarea noilor cunostinte, la aprofundarea intelegerii si integrarii acestora, la sistematizarea si verificarea lor etc.

Etimologia insusi a cuvantului latinesc convesatio, compus din con, cum = cu si din versus = intoarcere arata ca este vorba de o intoarcere si reintoarcere asupra unei experiente de cunoastere castigata anterior de interlocutori in scopul desprinderii unor noi generalizari, a unor concluzii.

in raport de functiile pe care si le poate asuma, utilizarea conversatiei poate imbraca mai multe forme precum:

- conversatia euristica - ce conduce la descoperirea de noi adevaruri, la elaborarea unor noi cunostinte;

- conversatia de consolidare si sistematizare a cunostintelor;

- conversatia de verificare sau de control - folosita in scopul verificarii examinarii si evaluarii achizitiilor cognitive;

- conversatia formativa - de sensibilizare, de intarire a convingerilor, de influentare a atitudinilor, opiniilor etc.

Cel mai frecvent utilizata cu cele mai mari beneficii pentru formatia elevilor este conversatia euristica. Prin specificul ei,aceasta varianta se prezinta ca o succesiune de intrebari, cu abilitate puse de profesor, in alternanta cu raspunsurile elevilor care sunt stimulati sa intreprinda o investigatie in sfera informatiilor exintente deja in mintea lor. si prin prelucrarea acestor informatii sa ajunga la elaborarea unor noi cunostinte, a unor noi generalizari, la descoperirea unor noi adevaruri apentru ei), la imaginarea unor solutii sau alternative la problemele luate in discutie.

intrebarile enuntate au menirea sa suscite curiozitatea, trebuinta de cunoastere, sa incite la cautari, la sesizarea unor relatii cauzale, la detectarea asemanarilor si deosebirilor ce caracterizeaza un grup de obiecte, o categorie de fenomene etc. sa favorizeze anticipatia si enuntul de ipoteze, sa faciliteze alegerea, deciziile. Adica sa conduca efortul de invatare spre noi achizitii. Este evident insa ca un asemenea dialog nu ar putea sa serveasca cu nimic insusirii unor date, nume, denumiri, fapte, intamplari, fenomene etc. absolut noi, fara o informatie primita anterior.

Eficienta coversatiei in forma ei euristica este redata de caracterul intrebarilor utillizate. Sunt de preferat intrebarile 'deschise' si cele globale care solicita gandirea, care lasa mai multa libertate de cautare, de cerecetare, de invatare prin descoperire. Ca si intrebarile de anticipare sau care pun in miscare anumite operatii mintale, ca de exemplu intrebarile: 'Ce este aceasta?' - cere o clarificare; 'unde si cand?' - o ordonare in spatiu si timp; 'din ce cauza?' - o explicatie; 'in ce scop?' - o evaluare; 'cat?' - o numarare etc. Sau, in locul intrebarilor cu functie reproductiva, de tipul: 'ce este?', 'cine?', 'ce?', 'cum?', 'cand?', 'unde?' de dorit sunt intrebarile productive, de tipul celor cauzale - 'de ce?', a celor ipotetice 'dacaatunci?' ori intrebarile care implica explicatii.

Principalele tipuri de intrebari sunt: intrebarile convergente care indeamna la analize, comparatii, sinteze, interogari, asociatii de idei etc. si mai ales intrebarile divergente ce exerseaza gandirea pe traiectorii inedite, originale, ce conduc la o diversitate cat mai mare de solutii, precum si intrebarile de evaluare care solicita elevii sa emita judecati proprii de valoare.

Eficienta conversatiei este conditionata si de caracterul si de calitatea raspunsurilor. Au prioritate raspunsurile construite, mai mult decat selectate aalegerile cu posibilitati multiple).

Oricum, initiativa dialogului nu trebuie sa apartina numai profesorului; dimpotriva, si elevii sa fie obisnuiti, inca de timpuriu cu usurinta de a intretine conversatii utile cu profesorii si cu colegii lor. in acesta privinta ei au nevoie de incurajare prin 'sanctionarea' pozitiva a raspunsurilor lor, prin confirmari, aprobari, reluarea unor idei, sublinierea a ceea ce au ele esential, integrarea acestora ca puncte de sprijin in contextul lectiilor etc. fara a omite criticile, dezaprobarile, respingerile necesare acolo unde este cazul.

3. Studiul de caz

Specificul ei consta in tendinta de apropiere a invatarii de viata reala, pornindu-se de la premisa ca acolo unde exista o oarecare similitudine intre situatia de invatare si situatia de viata, invatarea devine mult mai eficienta. Pentru aceasta se ia ca punct de plecare o reprezentare a unei situatii desprinse din realitate si problemele care decurg din ea. Sursa invatarii o reprezinta aceste probleme, mai degraba decat profesorul. Caci problema este aceea care creeaza o structura care inglobeaza invatarea prin participare la analiza si discutie.

Studiul de caz de impune astfel ca una dintre cele mai active metode, de mare valoare euristica si aplicativa. in acest sens ea poate sa fie utilizata fie ca suport al cunoasterii inductive, fie ca baza unei cunoasteri deductive.

a) in prima ipostaza, ea favorizeaza o confruntare directa cu o situatie reala, autentica, cu un 'caz de viata' reprezentativ si semnificativ pentru anumite stari de lucruri mai generale, proprii unui sector al cunoasterii sau al actiunii practice. Un asemenea 'caz' condenseaza in sine esentialul si prin aceasta devine in masura sa arunce o lumina asupra a ceea ce este general valabil pentru o intreaga clasa de obiecte sau pentru o intreaga categorie de fenomene sau evenimente. Se poate lua in studiu, bunaoara, exemplul Renasterii italiene pentru a intelege intreaga epoca a Renasterii europene; se poate analiza cazul unei catastrofe ecologice pentru a sesiza intreaga problematica a protectiei naturii. De la premise particulare se poate ajunge astfel la dezvaluirea generalitatii, la formularea unor concluzii generalizatoare anotiuni, reguli, principii, legi etc.).

Scopul principal urmarit de aceasta data il constituie anliza atenta a problemei spetei impreuna cu faptele, opiniile si aprecierile asocite cazului dat si dezbatera deschisa a acestora, enuntarea unor alternative si testarea lor, luarea in dicutie a deciziei finale privind solutia optima ce se degaja, luarea in consideratie a valorilor.

in cea de a doua ipostaza, studiul de caz poate servi la concretizarea unei idei, a unei generalizari; studiul de cazuri concrete poate contribui la ilustrarea unei problematici mai largi, ca de exemplu de marketing, de management, de politica economica, de cooperare tehnica, de formare profesionala etc. sau, pur si simplu, poate sa faciliteze transferul de cunostinte ori de deprinderi, insusite prin invatare, la probleme sau situatii altele decat cele expuse in cadrul predarii sau la care se refera continutul unei materii; poate inlesni interpretarea unor principii invatate intr-o situatie reala sau aplicarea unor practici in conditii noi.

Metoda cazurilor poate sa fie aplicata in cel putin trei variante mai frecvent intalnite:

a)  metoda situatiei - bazata pe prezentarea completa a cazului selectat, in fata elevilor, acestia primind toate informatiile necesare solutionarii cazului-problema dat. Avantaje: discutarea cazului incepe imediat; dezavantaje: timpul pus la dispozitie este mult prea redus.

b)  studiul analitic al cazului aIncidence Method) - si aici se face o prezentare completa a situatiei date, dar informatiile necesare solutionarii sunt redate numai partial sau deloc. Avantaje: obliga la cautarea si procurarea personala a informatei utile solutionarii; cultiva efortul de munca independent cu diferitele surse de cunoastere; obisnuieste elevii cu formularea exacta a intrebarii, cu gasirea corelatiilor esentiale etc.

c)  elevii/studentii nu beneficiaza de nici o prezentare completa asupra situatiei si nici de informatii necesare solutionarii cazului-problema. Lor li se propun doar sarcini concrete de rezolvat, urmarind sa se descurce prin eforturi proprii.

Organizarea activitatii prin intermediul metodei se poate realiza in mai multe feluri si anume: cazul poate fi dat in cercetare:

intregii clase cu care se poarta discutii colective la inceput si in final;

unei grupe restranse, ceilalti elevi urmarind discutarea cazului si formuland observatii critice in final ;

fiecarui elev/student in parte, fiind obligat sa depuna o intensa activitate si in final sa-si expuna concluziile;

elevi/studenti diferiti sa se ocupe de studiul unor cazuri diferite.

Aplicarea acestei metode depinde de:

felul in care profesorul alege cazul;

de focalizarea lui pe obiective clare si pertinente aadica rapoartele la ideile, principiile, legile, teoriile etc. care se intentioneaza a fi puse in evidenta);

de informatiile oferite in mod direct sau indirect elevilor;

de modul in care acestia urmaresc dezbaterea problemei si asocierea cunostintelor;

de masura in care se angajeaza intr-un exercitiu al cautarii, al descoperirii ori al transferului creativ.

Exista riscul compromiterii studiului de caz printr-o interventie prea insistenta a profesorului la discutii. Rolul profesorului este acela al unui animator ce impulsioneaza discutiile, improvizandu-le un curs vioi si fructuos, fara sa se substituie efortului insusi al celor care trebuie sa dezbata cazul.

4. Metode creative de grup

Metodele creative de grup sunt indispensabile in invatamant ainclusiv case de copii, scoli ajutatoare). Fiind consacrate creativitatii in special, aceste metode formeaza tehnici promitatoare pentru activitatea manageriala moderna din orice scoala. Dintre metodele manageriale creative de grup aplicabile si in invatamantul de toate tipurile semnalam pe cele mai importante, cu scurte referiri asupra modalitatilor de desfasurare.

1. Metoda brainstorming sau a asaltului de idei isi desfasoara activitatea in mai multe etape si anume: constituirea grupului de brainstorming, organizarea sedintei, desfasurarea sedintei, activitatea brainstorming. Grupul brainstorming nu se poate suprapune sau confunda cu nici o structura organizatorica institutionalizata intr-o scoala, cu toate ca asaltul de idei ar trebui sa constituie dominanta activitatii atat a consiliului de administratie, cat si a colectivelor de catedra, comisiilor metodice, consiliului pedagogic etc. Principalul scop al acestei metode este emiterea de idei care cu cat sunt mai multe cu atat este mai bine. Animatorul grupului trebuie sa noteze toate ideile emise, chiar si cele mai vagi sau confuze. Selectionarea ideilor se face in mai multe runde pentru ca in final sa ramana 5-6 idei importante.

2. Sinectica aMetoda Gordon) sau metoda asociatiilor de idei, desi este mai pretentioasa decat alte metode de stimulare a creativitatii, aplicarea ei in grupurile secundare eterogene da rezultate bune. Grupul de sinectica este mai restrans decat grupul de brainstorming, avand in componenta cam 5-7 membri condusi de un lider. Liderul conduce sedinta si emite propriile idei in momentul in care ceilalti membri nu o fac. Unele grupuri recomanda aducerea la sedinta a unui expert care sa reprezinte o 'enciclopedie', sursa de informatii, cenzorul, aceasta persoana fiind numita si avocatul diavolului.

3. Metoda Philips 66 se aplica atunci cand o situatie trebuie analizata din mai multe puncte de vedere, cand o problema are mai multe solutii posibile. Metoda da posibilitatea unui numar cat mai mare de persoane, cu conceptii diferite asupra modului de solutionare a unei probleme sa participe la dezbateri, la gasirea solutiilor, la alegerea celei mai potrivite. Metoda propusa de D. J. Philips prevedea divizarea grupului mare in mai multe grupuri mici de cate 6 persoane pentru a discuta timp de 6 minute ade aici provenind si numele de Philips 66) pentru rezolvarea problemei puse in discutie. Desfasurarea unei sedinte creative de grup prin aceste metode parcurge urmatoarele etape:

- constituirea a 2 pana la 6 grupuri din cate 6 persoane;

- reuniunea participantilor in care fiecare lider de grup prezinta opiniile, solutiile, punctele de vedere ale grupului pe care-l reprezinta;

- dezbaterea intre liderii grupurilor a opiniilor pentru gasirea solutiilor acceptabile;

- acceptarea in plen a solutiilor celor mai bune.

4. Metoda Brainwriting sau 6.3.5 este o metoda mai simpla, bazandu-se pe tehnicile brainstormingului, dar cu modificarea ca toate ideile se scriu. 6.3.5 vine de la propunerea ca 6 persoane sa scrie 3 idei in 5 minute.