Formele evaluarii

Formele evaluarii

Termenul de evaluare scolara desemneaza actul prin care - referitor la o prestatie orala, scrisa sau practica - se formuleaza o judecata prin prisma unor criterii prestabilite. O asemenea judecata poate capata expresie numerica (de la l la 10), dar si forma unor aprecieri calitative (foarte bine, bine, suficient, insuficient). Pe scurt, evaluarea si notarea scolara alcatuiesc o modalitate de codare numerica sau in calificative a rezultatelor obtinute de elevi, servindu-se de scara de la l la 10, respectiv de aprecieri calitative. Gradarea in patru trepte da efecte (valori) mai stabile. E greu sa dispui de indici de discriminare semnificativi intre note vecine, de exemplu, intre 6/7 sau 8/9. Pentru performante identice se pot acorda astfel note diferite.

Cunoasterea unui rezultat brut, obtinut de un elev nu ne spune mare lucru fara un cadru de raportare, de comparatie. Evaluarea si notarea presupun la tot pasul comparatii.

Se pune intrebarea: de unde se extrage cadrul de comparatie, de clasificare ?

Intai se poate considera elevul in raport cu el insusi, in raport cu propriul nivel obtinut, remarcand progresele sau regresele pe parcurs si promovand o motivatie de autodepasire. In al doilea rand, putem clasifica elevul avand in vedere prestatia grupului-clasa sau a unui grup reprezentativ. O asemenea comparatie si ierarhizare promoveaza competitia, induce rivalitati mai ales intre "varfurile clasei', cultiva motivatia pentru reusita individuala. In al treilea rand, evaluam elevul in raport cu obiectivele, respectiv, temele inscrise in programe, estimand distanta care-1 separa de aceste obiective.

In mod corespunzator se poate vorbi de trei situatii, care, in practica se suprapun in mare parte:

(1) elevul considerat in raport cu propriul sau standard, ca expresie a capacitatilor si motivatiei pentru invatare; intereseaza in acest caz in ce masura isi reediteaza sau depaseste statutul anterior;

(2) elevul situat in standardele sau norma grupului-clasa (= evaluare normativa).

Cand vorbim de standardele sau normele de grup avem in vedere nu atat clasa careia ii apartine elevul la un moment dat, ci un grup virtual, mai larg, de clase paralele sau clase intalnite in experienta profesorului. Acest grup mai larg se numeste colectivitate de referinta. Evaluarea normativa reprezinta deci situarea elevului in raport cu media grupului de referinta, mai precis pe o scara avand grade de reusita deasupra si dedesubtul mediei acestui grup, ceea ce duce la clasificarea, respectiv ierarhizarea copiilor (in clasa).

(3) Evaluarea formativa - pretuita tot mai mult in ultima vreme - nu clasifica propriu-zis elevii, ci stabileste distanta care-i separa de obiectivele prevazute in programa, respectiv in documentele de lucru, proiectele de lectie etc.  Pornind de aici se initiaza activitati sau programe de lucru de recuperare, astfel ca majoritatea (cea 80%) sa se inscrie intr-un barem luat drept criteriu. Asadar, prioritate ar trebui sa aiba in scoala evaluarea formativa in contextul unui invatamant diferentiat.

Practic rezulta insa un compromis intre aprecierea in functie de obiective si oferta clasei, care sugereaza un reper.

Ce inseamna a acoperi un obiectiv operational, respectiv stapanirea unei teme ?

Exista in aceasta privinta o serie de trepte:

1. a avea informatia necesara, a cunoaste din memorie;

2. a opera cu aceste cunostinte intr-un context similar celui de la lectie ori din manual;

3.  a integra cunostintele in sisteme, a face asocieri/combinari intra si intersistemice, respectiv intre notiuni din capitole vecine ori indepartate;

4.  a opera intr-un context nou, diferit de cel din carte sau de la tabla (element de creativitate). Cand prestatia elevului nu atinge nivelul l, atunci el se situeaza sub limita, adica sub standardul minim.

Detalierea criteriilor si stabilirea diferentelor corespunzatoare de notare ramane practic o sarcina dificila si comporta un nucleu de conventional. Ar fi utila, de pilda, definirea unei performante-criteriu sau etalon, care sa fie unitara intr-o anumita disciplina si pe care sa o egaleze majoritatea clasei. Prestatiile diferite ale elevilor vor impune gradarea scarii de notare (I. Radu, 1987).

Nu este deloc usor sa stabilim un consens in gradarea performantei scolare. Se pot lua in considerare o seama de criterii:

.      gradul de dificultate al sarcinii: teme dificile, medii, usoare sau elementare;

.      completitudinea raspunsului:  raspuns  complet,  lacune minore,  lacune  semnificative,  lacune majore;

.      ajutorul acordat in raspuns: rezolvare independenta, sprijin minor la mici ezitari in expunere, sprijin semnificativ;

.      nivelul de exactitate: raspunsuri exacte (R ex. maxim), mici erori (R ex. mediu), erori mari, erori semnificative;

.      gradul de indemanare (dexteritate): executie rapida si exacta, executie cu ezitari, executie cu ajutor (imitativa), executie ratata;

.      nevoia de sprijin figurai, ilustrativ (exemple) sau prestatie de nivel teoretico-aplicativ completa. Pornind de aici se pot stabili prin consens descriptori de performanta care sa gradeze unitar prestatia elevului in cadrul fiecarei teme/sarcini.