Legenda Dochiei

Legenda Dochiei

" asemenea stanci antropomorfe ca stanca Dochiei si oile, sunt simbolul unui idol pagan care dainuia de veacuri la Carpi, la dacii liberi din Carpatii orientali
Vasile Parvan

Pe urmele unei informatii aduse de un lexicograf, Su(i)das / sub Zalmoxis / , s-a pus problema existentei la geto-daci, a unei zeitati feminine a pamantului, sotie a lui Zalmoxis (). O reprezentare din care se ridica in ipostaza divina Zalmoxis-Thales si zana Dochia.
Gh. Musu


in ceea ce priveste Stanca Dochiei, ea este, poate, locul cel mai invaluit in mister. Despre aceasta stanca unii spun ca ar fi pietrificarea unei batrane ciobanite, care, invesmantata cu noua cojoace, a pornit, impreuna cu oile si caprele sale, spre varful muntelui, desi vremea nu-i ingaduia. si, cum mergea ea, a inceput sa ploua si sa ninga. si, fiindca cojocul de deasupra se uda mereu si se ingreuna, obosind-o la drum, batrana ciobanita a lepadat, unul cate unul, opt din cele noua cojoace. Atunci, s-a pornit un ger mare de la Dumnezeu, ger care a inghetat-o impreuna cu oile si caprele sale.


Altii povestesc ca despre Baba Dochia se spune ca era asa de rea incat si copiii, care cum cresteau, fugeau de ea, pentru a scapa de rautatile ei. Numai unul singur, un baiat, cel mai rabdator dar si cel mai putin la minte, i-a fost ramas dintre toti copiii in preajma. Dragomir, c-asa il chema pe fecior, era mereu dus cu oile si numai biata nevasta-sa, harnica si buna la suflet, rabda si suferea toate hachitele soacrei sale, care ii pusese gand rau, sa scape de ea. Astfel, intr-o buna zi, o trimise la rau pe nora sa spele lana cea alba pana s-o innegri. Se munci saraca fata cat se munci, dar dupa trei zile de truda lana tot alba era. Necajita ca nu reuseste sa indeplineasca porunca soacrei, fata incepu sa planga. si pe cand plangea ea, numai ce se trezi cu doi batrani in preajma, Dumnezeu si Sf. Petru. Auzindu-i necazul si facandu-li-se mila de ea, ii innegrira lana. Vazand una ca asta, baba o trimite iar la rau, de data asta sa spele lana pana s-o albi. Pe cand se chinuia biata fata, iaca apar si cei doi batrani. Dar in loc sa-i albeasca lana, cei doi ii dete fetei o gramada de flori si fragi spunandu-i fetei sa le duca babei. Cand vazu harca florile si fragii, uita de lana, il chema repede pe Dragomir si-i spuse: 'Mai Dragomire, dac-au inflorit fragii inseamna c-a venit vremea sa mergem la munte, la stana, sa masuram oile'. si rapezita cum era baba, il lua pe Dragomir si pleca imbracata asa cum o prinse vremea, cu noua cojoace pe ea si cu oile in urma. Afara se incalzise bine si, cum mergea urcand la deal, baba grabita se incinse si incepu a lepada cojoc dupa cojoc, incat pana in varful muntelui nu mai ramasese decat in camesoi. Atunci porni insa cel de sus o vifornita cu zloata, de au inghetat si baba si oile, cu Dragomir alaturea.


O alta legenda, intalnita in Bucovina, o prezinta pe Dochia drept o fata de imparat care, fugind de imparatul cotropitor ce voia sa o ia de nevasta, s-a travestit in pastorita, urcand cu o turma de oi in munti. Cum timpul era frumos, a inceput sa lepede din cojoace unul cate unul. Dar aproape ajunsa in varf, se lasa deodata un frig, de ziceai ca e iarna. Nefiind deprinsa cu frigul si temandu-se sa se intoarca, incepu a carti impotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefacand-o in stana de piatra, iar oile in bolovani. Alta varianta spune ca fiind pe cale de a fi prinsa de imparatul cotropitor, fata ceru lui Dumnezeu sa fie transformata in stana de piatra, rugaminte ce-i fu indeplinita.

BALADA DOCHIEI
scrisa de Ghe. Asachi in 1838, dupa calatoria la muntele Pion (Ceahlau)

Intre Piatra Detunata
s-al Sahastrului Picior,
Vezi o stanca ce a fost fata
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtuna
E locasul cel cumplit,
Unde vulturul rasuna
Al sau cantec amortit.
Acea doamna e Dochia
Zece oi s-a ei popor
Ea domneaza-n vizunie
Peste turme si pastori.
La frumusete si la minte
Nici-o giuna nu-i samana
Vrednica de-a ei parinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia-au impilat-o
Fiul Romei cel marit,
Pe cel care-ar fi scapat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede asta zana
Desi e biruitor,
Frumusetei ei se-nchina
Se subjuga de amor.
imparatu-n van cata
Pe Dochia a-mblanzi.
Vazand patria ferecata,
Ea se-ndeamna a fugi
Prin a codrului potica
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamna tinerica
Turma paste peste plai
A ei haina aurita
O preface in saiag,
Tronu-i iarba inverzita.
Schiptru-i este un toiag.
Traian vine-n asta tara
si de-a biru-i deprins.
Spre Dochia cea fugara
Acu mana a intins.
Atunci ea, cu graiu ferbinte
'Zamolxis, o zeu striga,
Te giur pe al meu parinte
Astazi, rog nu ma lasa!'
Cand intinde a sa mana
Ca s-o stranga-n brat Traian,
De-al ei zeu scutita zana
Se preface-n bolovan.
El petroasa ei icoana
Nu-nceteaza a iubi,
Pre ea pune-a sa coroana
Nici se poate desparti.
Acea piatra chiar vioaie
De-aburi copera-a ei san,
Din a ei plans naste ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o privegheaza,
si Dochia deseori
Preste nouri lumineaza
Ca o stea peste pastori.


Un text despre Dochia, intitulat Martisor (despre care nu se stie daca este de inspiratie populara sau e doar nascocire), a scris si marele Sadoveanu:

Spune povestea ca Dochia era o batrana vrajitoare ce salasluia intr-o casa de stanca sus pe Ceahlau. Baba traia singuratica, unde se tarasc jnepenii pe piatra si unde infloresc maruntii trandafiri ai stancilor. in nopti de vara pluteau catre ea duhurile prapastiilor. Pe negre vijelii cand scaparau fulgere rupte, suiau pe tancuri zvarcolindu-se fapturi de pe taramul de dedesupt, din imparatia necuratului Tartar. intr-o coliba sfaramata de puhoaie, Baba Dochia a gasit odata o copilita pe care a crescut-o si a indragit-o. Fetita de suflet a vrajitoarei crescu frumoasa si mladie acolo, aproape de nori. intr-un rand, in puterea primaverii, fata afla ca in vai sunt asezarile oamenilor. Atrasa de glasul buciumelor, ea cobori spre vai. Cand vazu Dochia ca fata nu se mai intoarce, porni invaluita in cojoacele ei sa o gaseasca. Rataci departe de lumea ei pana cand intelese ca fata nu se va mai intoarce. indurerata, reveni in sihastria ei singuratica si acolo, fara dragostea din urma a anilor ei tarzii, spun batranii ca s-a stins.
Au prefacut-o in sloi si stanca noptile reci de martisor "