Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


Metode semiotice in studiul culturii

Arta cultura

+ Font mai mare | - Font mai mic



Metode semiotice in studiul culturii

Semiotica – stiinta semnelor, domeniu de cercetare derivat din lingvistica, ofera instrumentele de analiza culturala pentru analiza literara sau pentru domenii interdisciplinare precum cultural studies. Nu ne propunem aici sa prezentam metodologia semiotica drept o alternativa la metodele pur sociologice de analiza a fenomenelor culturale; una din primele preocupari ale post-structuralistilor a fost sa coboare semiotica de pe piedestalul pe care o pusesera inaintasii lor structuralistii, care o considerau metoda par excellence de analiza a fenomenelor sociale. Vom argumenta, in schimb, necesitatea ca sociologul sa o aplice in cunostinta de cauza.



Cunoasterea acestei metodologii relativ simple se poate dovedi extrem de utila pentru analiza fenomenelor culturale contemporane, mai ales a celor caracteristice culturii populare: publicitate, discurs media, fenomenul subculturilor tinerilor, si chiar indispensabila atunci cand “textele” care se cer interpretate sunt de natura non nonreprezentationale (culoare, imbinarea elementelor, miscare, ritm, melodie, miscarile aparatului de filmat)

Functiile limbajului dupa R. Jacobson. Un model largit al comunicarii

Este adevarat ca analiza continutului poate fi largita apeland la metode lingvistice si ale teoriei informatiei, ajungandu-se chiar la dezvoltarea unei metodologii, argumenteaza A. J. Greimas in Sémiotique et les Sciences Sociales. Dar aceasta operatie conduce fara dar si poate la sacrificarea specificitatii abordarii. Caci culturile, argumenteaza semiologul francez citandu-l pe Juri Lotman, nu tin numai de o practicile de comunicare. Ele cuprind in mod necesar si “atitudinile pe care le adopta fata de propriile lor semne”. Se cere asadar o inregistrare mai fidela a continutului comunicarii, care sa poata exprima si aspectele de valoare afectiva atribuite unui mesaj.

Modelul formalistului rus Roman Jacobson incearca sa puna in evidenta – cu aplicare la comunicarea verbala – tocmai acesti factori independenti care intregesc mesajul. Desprinzand factorii intrinseci sau contextuali ai comunicarii, Jacobson alcatuieste schema urmatoare:

CONTEXT

EXPEDITOR – MESAJ – DESTINATAR

CONTACT

COD

Figura . Elementele comunicarii in schema lui Jacobson

In schema de mai sus, contactul desemneaza canalul fizic prin care se desfasoara comunicarea, iar contextul chiar obiectul comunicarii; la el trimite mesajul.

Astfel, Jacobson reuseste sa desprinda sase functii diferite ale comunicarii, dupa elementul comunicarii asupra careia se concentreaza fiecare dintre acestea:

functia referentiala sau denotativa (centrata pe contextul comunicarii) este functia principala a limbajului.

functia expresiva sau emotiva (centrata pe relatia dintre emitator si mesaj). Orice mesaj, cu exceptia celui stiintific, exprima si atitudinea celui care comunica fata de obiectul comunicarii.

functia conativa defineste relatiile dintre emitator si receptor. In aceasta componenta a comunicarii, accentul cade pe declansarea unor reactii afective din partea receptorului. Procedeele stilistice corespondente sunt repetitia, imperativul sau interogarea.

functia poetica sau estetica defineste, in cadrul modelului, relatiile dintre mesaj si el insusi. Este functia evidentiata cel mai mult in arte. Astfel, literatura si formele culturii de elita folosesc aceste mesaje-obiect, care tin de o semiologie specifica (stilizare, ipostaziere, simbolizare).

functia fatica se concentreaza asupra contactului (canalul fizic). Ea se manifesta prin forme ritualizate (rituri, ocazii solemne, ceremonii, discursuri, conversatii familiale), care folosesc la mentinerea contactului dintre interlocutori.

functia metalingvistica este discursul despre propriul limbaj in termenii unui limbaj, ea fiind caracteristica discursului teoretic de tip stiintific sau literar.

FUNCTIE DENOTATIVA

FUNCTIE EXPRESIVA – FUNCTIE POETICA – FUNCTIE CONATIVA

FUNCTIE FATICA

FUNCTIE METALINVISTICA

Figura Functiile limbajului, dupa R. Jacobson

Notiuni generale de semiotica

Semiotica, in varianta pe care o cunoastem acum, datoreaza mult lingvisticii structurale inaugurate de lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure. Faimosul sau Curs, publicat la trei ani dupa moartea lui de unii din fostii sai studenti, ramane si astazi exemplar pentru un mod de gandire care pune in prim plan cercetarea relatiei dintre semn si sens. Inca din introducere, autorul ne avertizeaza asupra proiectului semiologic:

“se poate concepe o stiinta care studiaza viata semnelor in viata sociala; ea ar forma o parte a psihologiei sociale si, prin urmare, a psihologiei generale; o vom numi semiologie (din gr. Semeion – “semn”) ea ne-ar invata in ce constau semnele si ce legi le carmuiesc [] Lingvistica nu este decat o parte a acestei stiinte generale”[1].

Proiectul semiologic, asa cum este infatisat in acest curs publicat in 1916, urmareste inglobarea domeniului social. Sa nu uitam contextul in care apare insa ca era vremea in care marile tratate sociologice Sinuciderea sau Regulile metodei sociologice ale lui Durkheim abia fusesera publicate, iar Wissenschaft und Gesselschaft, marele tratat al lui Max Weber, era inca in faza de scriere. Totusi, pentru a pune lucrurile in fagasul lor trebuie sa precizam ca aceasta cautare a sensului, de care s-a ocupat si Max Weber cu teoria actiunii sociale ca si, pe linia deschisa de el, interactionistii si fenomenologii, il va conduce pe Ferdinand de Saussure la enuntarea tezei specificitatii domeniului semiotic. Intr-adevar, el sesizeaza ca “semnul scapa intotdeauna, intr-un anumit sens, vointei individuale si sociale, iar aceasta este caracteristica sa esentiala”[2].

Aceasta absenta a determinarii individuale a sensului ii va conduce pe structuralisti la ideea lipsei oricarei autonomii a subiectivitatii individuale, adica a sistemului de semnificatii care structureaza existenta umana.

Pentru a descoperi structurile care determina viata semnelor, lingvistul elvetian opereaza cu cateva distinctii fundamentale.

1. Structura semnelor si tipul acestora. Arbitrarietate si motivatie.

Distinctia semnificant-semnificat. Prin semnificant, Saussure intelege imaginea semnului asa cum o percepem, adica partea vizibila, materiala a semnului. Prin semnificat, el intelege imaginea din mintea noastra pe care o genereaza perceptia semnificantului. De exemplu daca semnificantul este acesta: , imaginea in mintea noastra (semnificantul) este cea de “plic”.

Prin urmare, “semnul lingvistic este o entitate psihica cu doua fete”, strans legate intre ele. Cuvantul “arbore”, exemplifica Saussure, naste imediat in mintea noastra imaginea unui arbore. Invers, vand vedem un arbore ne gandim la “arbore”. Semnul este tocmai combinatia intre semnificant si semnificat. El nu este nici unul dintre acestia, si nici nu coincide cu realitatea fizica care o “desemneaza”, deci careia ii tine locul.

Aceste relatii pot fi reprezentate prin schema urmatoare:

Semn (semnificant + semnificat)      à Realitatea fizica



Marele grad de generalitate al semioticii este dat de faptul ca aproape orice din lumea materiala si sociala, ca si orice idee, pot constitui semne.

Semnele pot fi acustice (o bubuitura, un bip, sunetul unui clopotel), vizuale (un indicator de circulatie, paloarea unei fete, un fenomen al naturii), s.a.m.d. In publicitate, este o practica frecventa ca o vedeta sa fie un semn pentru un produs.

Unul dintre principiile care guverneaza semnul lingvistic este arbitraritatea. Nu exista nici un raport intre semnificantul s-o-r-a si ideea de “sora” (semnificatul). Practic, pentru semnificatul “sora” se poate alege alt semnificant (de pilda “sister”). De fapt, recunoaste Saussure, exista, in alte domenii, si semne alese mai putin arbitrar. Aproape in paralel cu el, filosoful Charles Saunders Peirce, caruia ii este atribuita impreuna cu Saussure paternitatea semioticii, va imparti tipurile de semne in “arbitrare” si “motivate”. Un semn este “motivat” atunci cand alegerea lui este intr-mai mult sau mai putin silita. De exemplu, alegerea semnului pentru a desemna rubrica de telefon dintr-o agenda este in grad inalt motivata (ce s-ar intelege daca in locul acestui semn am alege semnul

Peirce intra mai in profunzimea acestei legaturi, clasificand semnele in trei categorii, in functie de legatura dintre semnificant si referent (obiectul, fiinta, fenomenul sau ideea desemnate):

iconul. Semnele iconice se afla intr-o relatie de analogie cu obiectul pe care-l reprezeinta. Semnul care reprezeinta un telefon prezentat mai sus este iconic. Dar iconice pot fi si semnele lingvistice (fonemul mirrr ! pentru maraitul unui caine), acustice (cotcodacitul pentru gaina), olfactive (parfumul sintetic de mar este semn pentru mar), s.a.m.d.

indicele. Semnul care intretine o relatie cauzala de contiguitate psihica cu ceea ce le reprezeinta. De exemplu, sunt indici (indicatori) semnele naturale: fumul pentru foc, norii negri pentru furtuna, paloarea pentru boala sau oboseala. Semeiotica (a nu se confunda cu semiotica !) medicala este tocmai stiinta care-si propune interpreteze simptomele medicale (semne cu caracter de indice) si sa faca inferente asupra bolii pacientului.

in sfarsit, simbolul desemneaza clasa semnelor care intretin o relatie pur conventionala cu referentul lor[3]. De exemplu, drapelele, care sunt simbolurile unor tari.

Granitele intre cele trei tipuri de semne nu sunt totdeauna perfect trasate. De exemplu, un semn de circulatie ca de pilda “trecere de pietoni” are caracter iconic (descrie imaginea unei “zebre”), fiind in acelasi timp un indice (dupa cativa metri soferul va intalni “zebra”) si are in acelasi timp un caracteristicile unui simbol (dimensiunea semnificantului, culorile, etc. reflecta niste conventii).

2. Organizarea semnelor. Sintagme si paradigme.

Obiectivul semioticii este tocmai punerea in evidenta a unor relatii intrinseci ale semnelor, independente de componenta sociala sau psihologica. Astfel, postuleaza Ferdinand de Saussure, organizarea semnelor in limba se face potrivit raporturilor dintre ele. In ce constau aceste raporturi ? Solutia este simpla si naturala. In primul rand, semnele limbii trebuie sa aiba o inlantuire “care exclude posibilitatea ca ele sa poata fi pronuntate in acelasi timp. [] Aceste combinatii, care au drept suport intinderea, pot fi numite sintagme” .

O sintagma este, de pilda, succesiunea de vocale dintr-un cuvant, sau succesiunea de episoade dintr-o poveste de dragoste. Fiecare element al sintagmei isi dobandeste valoarea doar prin pozitia lui in cadrul acesteia. In acelasi timp, semnele au si ele unele asemanari: semnele similare se grupeaza in clase compuse prin asociere, adica in paradigme. Pentru semnele lingvistice, paradigmele sunt cuvintele similare care pot fi inlocuite intr-o sintagma. De exemplu, am fost acasa/la serviciu/la teatru/la cinema. Toate destinatiile imaginabile din aceasta fraza alcatuiesc o paradigma.

Aceste raporturi se aplica la multe alte tipuri de sisteme semiotice in afara celui lingvistic. Mobilierul unei camere de hotel, de pilda, poate fi interpretat ca un sistem semiotic. Planul sintagmatic este alcatuit din obiectele care nu se pot suprapune spatial. De exemplu pat-noptiera-dulap-scaun-masa. Paradigmele sunt toate semnele similare: de exemplu, toate tipurile de pat care pot exista intr-o astfel de incapere alcatuiesc o paradigma. Toate tipurile de mese – alta paradigma.

Asadar, paradigma trebuie sa aiba doua trasaturi principale:

1. toate unitatile din ea trebuie sa aiba ceva comun

2. fiecare trebuie sa aiba trasaturi distincte

3. Plan sincronic si plan diacronic. Limba (langue) si vorbire (parole).

Lingvistica este prototipul unui sistem semiotic perfect, adica un “sistem de valori pure, pe care nu le determina nimic in afara de starea momentana a termenilor sai”. De aceea ea se numara printre acele stiinte nevoite sa tina cont intr-atat de mult de influenta factorului timp, incat trebuie sa se scindeze in doua planuri. La fel ca teoria economica, divizata in istorie economica si economie politica, lingvistica trebuie sa se scindeze in lingvistica diacronica (ce trebuie sa se ocupe de planul succesiunilor) si sincronica (deci sa se ocupe de planul simultaneitatilor).

“Lingvistica sincronica se va ocupa de raporturile logice si psihologice care leaga termeni ce coexista si formeaza un sistem, asa cum sunt ei vazuti de aceeasi constiinta colectiva.

Lingvistica diacronica va studia, dimpotriva, raporturile care leaga termenii succesivi neperceputi de aceeasi constiinta colectiva, si care se substituie unii altora, fara sa formeze un sistem”[5]

Distinctia aceasta va fi de mare rezonanta in structuralism; exponentii acestui curent se vor concentra asupra sincroniei, adica a sistemului de relatii care alcatuiesc formele tangibile ale limbii (langue), lasand la o parte diacronia, adica temporalitatea care face sa “devina” vorbirea. Asa-numita “atemporalitate” a structuralismului provine din aceasta asertiune fundamentala.

Incercand sa priveasca semnul in totalitatea sa, Saussure face o afirmatie: “in limba nu exista decat diferente”. Sensul acestei fraze trebuie cautat in explicatia urmatoare: “ideea sau materia fonica dintr-un semn conteaza prea putin decat ceea ce exista in jurul lui in celelalte semne. Dovada ca valoarea unui termen poate fi modificata fara sa ne atingem nici de sensul si nici de sunetele sale, ci doar prin faptul ca un anumit termen din vecinatate va fi suferit o modificare” [6] Principiul diferentei enuntat in cele ce urmeaza este principiul unitatii structurale:

“Caracteristicile unitatii se confunda cu unitatea insasi. In limba, ca si in orice sistem semiologic, ceea ce distinge un semn este si ceea cel constituie. Diferenta da      caracteristica, si ea da valoarea si unitatea [] Altfel spus, limba este o forma si nu o substanta””

4. Roland Barthes: analiza semiotica a imaginii. Tipuri de semnificanti. Metafora vizuala.

Concluzia care se pot trage de aici este ca limbajul este, pentru structuralisti, faptul cultural prin excelenta.

“Pentru ca limbajul devine cea mai perfecta dintre toate manifestarile de ordin cultural, care alcatuiesc sub o forma sau alta sisteme, si daca vrem sa intelegem ce este arta, religia, dreptul, poate chiar bucataria sau regulile de politete, trebuie sa le concepem ca pe niste coduri formate prin articularea semnelor, dupa modelul comunicarii stiintifice”[8]

Aceasta generalizare este fundamentala pentru intelegerea programului semiologic: acela de a oferi o interpretare a fenomenelor si produselor sociale prin prisma “patternurilor de semnificatii prin care grupurile sociale isi organizeaza viata” Astfel, in acord cu interpretarea semiologica, toate manifestarile culturale pot fi privite ca texte, fie scrise (carti, reviste, filme, clipuri muzicale sau publicitare, pagini de pe Internet, etc.), fie vii (practici ca de pilda plaja, magazinele, barurile, etc.) O lectura a ultimelor tipuri de texte vom prezenta in paragraful urmator. Ne vom opri aici asupra metodologiei de analiza a imaginii. Dar problema pe care trebuie s-o rezolvata de semiologi este, asa cum foarte plastic o exprima Roland Barthes in Rhetorique de l’image, este “cum intra mesajul in imagine ?”. Aceasta ne trimite la o adevarata ontologie a imaginii.



Pentru realizarea acestui ambitios proiect, semiologul francez se adreseaza imaginii publicitare. Aceasta pentru ca imaginea publicitara este fara indoiala intentionata; exista, spune Barthes, anumite caracteristici a-priori ale produsului care trebuie transmise prin imaginea publicitara. Am prezentat in capitolul destinat analizei de continut o tipologie a modurilor de citire a unui mesaj. Evident, publicitatea, altfel decat toate celelalte mesaje mai vagi pentru ca nu contin in acelasi grad cu ea intentia, este un mesaj astfel configurat incat sa determine o citire optima. “imaginea publicitara este franca, sau macar emfatica”[10]

Pentru a analiza imaginea publicitara, el desface mesajul in trei componente: mesajul lingvistic, cu componentele sale conotativa si denotativa, si mesajul iconic necodificat, constand in etichetele produselor si in legenda asociata oricarei imagini. Cel de-al doilea tip de mesaj pus in evidenta de Barthes este mesajul iconic codificat. Mai exista, in sfarsit, mesajul iconic necodificat.

Ajungem astfel la lectura semiologica a metaforelor vizuale. Care sunt elementele unei metafore ? Ca exemplu, vom lua o strofa din poezia lui Nichita Stanescu “Viata mea se ilumineaza”:

Mai lasa-ma un minut

Mai lasa-ma o secunda

Mai lasa-ma o frunza, un fir de nisip

Mai lasa-ma o briza, o unda

Mai lasa-ma un anotimp, un an, un timp[11]

Structura acestei strofe este o repetitie a unei singure sintagme de tipul:

Predicat (verb la imperativ) (mai lasa-ma) + Complement de mod

Toate elementele desemnate prin complement de mod tin de o paradigma. Caracteristica lor este un mare grad de similaritate (un minut, o secunda, un anotimp, un an, un timp). Metafora apare acolo unde poetul introduce in paradigma termeni care aparent nu aveau ce cauta acolo: o frunza, un fir de nisip, un an, un timp.

Tot astfel imaginea publicitara foloseste metafora vizuala construita inserand produsul publicitar intr-o paradigma straina lui. Sa ne amintim de clipul publicitar Dialog, in care produsul (noul pachet) este inserat intr-un story cu aluzie la genul western, sau campania Ballentines, in care intr-una din imagini dopul sticlei de whisky este inlocuit cu un fasung de bec. Asadar, in sintagma capac-gat-sticla, a fost operata o schimbare in paradigma “dop” (in locul multimii de capace posibile a fost inserat un element strain – fasungul).

5 Sisteme lingvistice de gradul intai. Conotatie si denotatie.

Prin intermediul metaforei (dar nu numai al ei) are loc procesul de semioza, adica de “construire” a sensului din atomi disparati. La acest nivel, Barthes il conceptualizeaza cu ajutorul notiunilor de denotatie si conotatie.

Denotatia este sensul evident pe care-l da simtul comun unui semn.

Conotatia este un termen folosit de Barthes pentru a descrie interactiunile care apar atunci cand semnul se intersecteaza cu emotiile celor care le folosesc si cu valorile culturii lor.

Conotatia variaza de la o un context cultural la altul. De pilda, in Europa, culoarea negru are conotatiile doliului, a mortii, in vreme ce aceleasi conotatii le are in Orient culoarea alba.

Conotatia are frecvent o dimensiune iconica. Alegerea culorii negre, de pilda, ca o conotatie pentru moarte, este motivata de opacitatea si sobrietatea acestei culori. Sau alegerea vaietului cucuvelei ca semn prevestitor de moarte este legata de tonalitatea grava si misterioasa a sunetelor scoase de aceasta pasare.

Se intampla nu rareori ca o conotatie sa fie construita, involuntar sau nu, printr-un proces care tine de dinamica culturala. Sa luam, de pilda, conotatiile termenului de “clasa politica”, introdus in vocabularul analistilor politici in anul 1997, cand incepea sa devina clar pentru toata lumea ca noua putere aleasa in Romania va dezamagi. Astfel, daca pana atunci se vorbea in termeni de “putere” (reprezentata de fostul partid aflat la putere – PDSR) si “opozitie” (CDR si aliatii ei), utilizarea tot mai frecventa a notiunii de “clasa politica” dupa 1996 conota o judecata in bloc a politicienilor (ceva de genul: daca cei de-acum nu sunt buni, nimeni altcineva nu mai poate fi).

Conotatiile construite in discursul publicitar, se construiesc prin alaturarea unor semne diferite. Astfel, in reclamele produsului Pepsi Max, semnele produsului (sigla sau sticla de bautura racoritoare) sunt alaturate imaginilor unor tineri care practica sporturi extreme. Astfel se construieste conotatia semnului Pepsi Max: aceea de stil de viata care implica libertatea, curajul, dinamismul, etc. Prin repetarea insistenta a acestui sistem semiotic (compus prin alaturarea a doua semne diferite), se ajunge aproape printr-un proces de conditionare sa fie impus sensul dorit al produsului. Uneori sensul secund, conotativ, il detroneaza pe cel denotativ (cum s-a intamplat la noi in tara cu semnul Xerox).

5. Mitul ca semn lingvistic de gradul doi.

In Mitologii (1977), Roland Barthes extinde analiza sistemelor semiotica pentru a incorpora ceea ce el denumeste “mit”. Pentru Barthes, mitul (intr-un fel diferit de acceptiunea antropologica sau de cea din uzul comun), este un mod al unei culturi de a gandi ceva, de a-l conceptualiza si intelege.

“Daca conotatia este sensul de ordin secund al semnificantului, mitul este sensul de ordin secund al semnificatului”.

Mitul este un sistem semiologic incremental, in care un sens secund se alipeste de un semn, iar acesta, imbogatit cultural, devine semnificantul pentru semnul urmator intr-un lant de semnificatii de genul:

Limba

1. semnificant

2. semnificat

MIT

2. semn



I. SEMNIFICANT

II. SEMNIFICAT

III. SEMN

Ca exemplu vom apela chiar la textul din Mitologii (1957)

“Si iata un alt exemplu sunt la frizer si mi se da sa rasfoiesc un numar din Paris-Match pe coperta, un negru tanar, imbracat in uniforma franceza, da salutul militar, cu ochii in sus, atintiti, fara indoiala, pe o cuta a drapelului tricolor. Acesta este sensul imaginii. Dar, din naivitate sau, poate, nu, inteleg imediat ce vrea sa semnifice ea pentru mine: ca Franta est un mare imperiu, ca toti fii ei, fara deosebire de culoare, servesc fidel sub drapelul sau, si ca nu exista un raspuns mai bun pentru detractorii uui pretins colonialism decat zelul acestui negru de a-si servi pretinsii opresori. Iata-ma, deci, in fata unui sistem semiologic marit: un semnificant, alcatuit el insusi, deja, dintr-un sistem prealabil (un soldat negru dand salutul militar francez); un semnificat (aici un amestec intentionat de francitate si militarism); si, in sfarsit o prezenta a semnificantului prin semnificat”

In linii mari, analiza semiologica este de tip formal: ea ne arata modul in care functioneaza sistemele de semne, insa are nevoie sa se inspire din alte idei sociologice pentru a lega aceasta functionare de procese sociale mai largi. Iata si de ce semiotica a devenit o matrice de dezvoltare a unor metodologii plate pe diferite domenii de cercetare: structuralism, post-structuralism, postcolonialism, women studies, cultural studies

Barthes dezvolta aceasta teorie in cadrul unei sociologii structuraliste cu nuante marxiste, fapt care-l apropie de lucrarile contemporanului sau Pierre Bourdieu. Aidoma lui Bourdieu, semiologul francez o va coti in anii ’80 catre postructuralism, abandonand conceptul de mitologie – socotit acum prea imprecis – in favoarea termenului de discurs. Analiza semiotica, detronata acum de la rangul de metoda princeps de analiza a fenomenelor sociale, ramane insa un puternic domeniu de studiu.

Recomandari bibliografice

Va recomand cu caldura lectura unor capitole din Cursul de lingvistica generala al lui Ferdinand de Saussure, nu numai ca o introducere in semiotica, ci si in metodologia structuralista. O tratare filosofica a relatiei dintre semiologie si structuralism o veti gasi in cartea lui Aurel Codoban, Structura semiotica a structuralismului. Pentru o introducere mai detaliata cititi Tratatul de semiotica al lui Umberto Eco. Mitologiile lui Roland Barthes, traduse in 1997, pot fi citite ca un exemplu de analiza sociala mitologica. Pe cei care vor dori sa aprofundeze tehnicile specifice ii voi trimite la cartea lui Sebastian Dancu Comunicarea simbolica (Dacia, 1999).



Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistica generala, Polirom, Iasi, 1999, p. 41

idem, p. 42

Aceasta oarecum in contra acceptiunii lui Saussure, care observa ca “simbolul are caracteristica de a nu fi niciodata cu totul arbitrar; el nu e vid; intre semnificant si semnificat exista un rudiment de legatura naturala. Simbolul justitiei, balanta, n-ar putea fi inlocuit cu orice altceva, de exemplu cu un car de lupta” (op.cit, p. 87) Totusi, el recunoaste el, esenta ideii se simbol, aceea ca el se impune prin conventie, de o regula. De exemplu, referindu-se la simbolurile de pretuire (inclinarea capului), desi dotate “cu o anumita expresivitate naturala”, sunt urmate de oameni din cauza conventiei, si nu ca urmare a valorii lor intrinseci.

Idem, p. 135

idem, p. 113

idem, p. 133

idem, p 134

Claude Levy-Strauss, apud. Aurel Codoban, 1984, p. 94

Fiske, J., B. Hodge, Graeme Turner, Myths of Oz. Reading Australian Popular culture, Routledge, London, 1987.

Roland Barthes, Rethorique de l’image, trad. engl. The rethoric of the image, in: Ann Gray, Jim McGuigan (eds), Studying Culture. An Introductory Reader, Edward Arnold, London, 1993

Nichita Stanescu, Viata mea se ilumineaza, in: Ordinea cuvintelor. Versuri, prefata, cronologie si editie      ingrijita de Alexandru Condeescu, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985, pp. 121-122

Roland Barthes, Mitologii, in: Romanul scriiturii. Antologie, Univers, 1987, p. 102






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1844
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site