UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE JURNALISM SI STIINTELE COMUNICARII

INVATAMANT DESCHIS LA DISTANTA

DEONTOLOGIA MASS MEDIA

Bibliografie:

Bertrand Jean Claude - Deontologia mijloacelor de comunicare, Editura Institutul European, Iasi, 2000

Petcu Marian - Istoria Presei Romane, Editura Tritonic, Bucuresti, 2002

Rosca Luminita - Formarea identitatii profesionale a jurnalistilor, Editura Polirom, Bucuresti, 2000

Coman Mihai - Mass media in Romania post-comunista, Editura Polirom, Iasi, 2003

Christians Clifford et alii - Etica Mass Media, Studii de caz, Editura Polirom, Iasi, 2001

Dr. Frank Deaver - Etica in mass media, Editura Silex, Bucuresti, 2004

Middleton R. Kent et alii - Legislatia comunicarii publice, Editura Polirom, Iasi, 2002

Runcan Miruna - Introducere in etica si legislatia presei, Editura All, Bucuresti, 1998

Runcan Miruna - A patra putere - legislatie si etica pentru jurnalisti, Editura Dacia, Cluj, 2002

Consideratii generale

In anul 1996, la Baia Mare a avut loc un tragic accident aviatic. La putin timp dupa accident, o echipa de jurnalisti (un cameraman si un reporter) se gaseau in garsoniera unuia dintre copiloti luand sotiei si copiilor aviatorului un interviu "la cald". Sotia pilotului nu stia inca nimic despre accident si nici despre moartea sotului ei. Profitand, poate, de confuzia creata, reporterul i-a comunicat femeii si copiilor, intr-un mod cat se poate de brutal, vestea iar cameramanul a surprins fiecare moment (M. Runcan, 1998, pag. 138). Lucrurile nu s-au oprit aici. Acest material a fost difuzat la Stirle ProTV la o ora de maxima audienta.

Desigur ca acest fapt a strarnit un val de proteste in randul opiniei publice. La cateva zile de la momentul difuzarii materialului, dupa oferirea unor scuze penibile, pentru a repara poate greseala facuta si, mai ales prejudiciul de imagine, postul de televiziune in cauza a anuntat, prin promo-uri la fiecare ora, pregatirea unei editii speciale care urma sa prezinte motivele pentru care a fost posibila o astfel de situatie. Acest material nu a fost insa niciodata difuzat.

Aceste situatii nu apar numai in presa romaneasca.

In luna mai a anului 1978, Chicago Sun Times a primit informatii de la o "sursa demna de incredere" ca femeile din patru clinici de pe Michigan Avenue urmau proceduri inutile in vederea intreruperii de sarcina. Sursa, o oficialitate guvernamentala care a insistat sa ramana anonima, pretindea ca, in fiecare an, sute de femei erau fals informate de catre personalul clinicilor in privinta sarcinii. Aparent, peste 60 000 de avorturi erau facute in aceste clinici al caror scop exclusiv era profitul.

In colaborare cu Better Government Association (BGA), o organizatie neguvernamentala formata din cetateni, ziarul Sun Times a inceput sa cerceteze cazul. Cotidianul a trimis jurnalisti la agentiile particulare care recomandau femeilor clinicile respective. Pretinzand ca doresc consiliere in probleme legate de sarcina, ele au adus mostre de urina recoltata de la barbati. Aceasta a fost testata iar rezultatul analizelor a iesit pozitiv, jurnalistele fiind astfel trimise la clinicile de pe Michigan Avenue. De asemenea, jurnalisti "sub acoperire" au incercat sa se angajeze atat la agentiile care faceau recomandarile cat si la clinicile care realizau respectivele proceduri medicale. Pe formularele solicitate la angajare, juralistele nu au modificat studiile si specializarile urmate dar au "omis" orice legatura cu jurnalismul. Prima investigatoare a fost angajata la o clinica aflata pe Magnificent Mile din Chicago. Ca parte a pregatirii la locul de munca, ea a invatat repede ca femeilor cu teste negative de graviditate li se spunea fie ca rezultatul este pozitiv, fie ele nu erau informate deloc. In primele saptamani de lucru sub acoperire, ea a observat ca mai mult de 10% dintre pacientele clinicii primeau diagnosticul "avort" chiar daca testul lor de urina demonstrase ca nu erau insarcinate.

In cele din urma, ziarul a obtinut locuri de munca salarizate pentru reporterii sai in toate cele patru clinici si in cele doua agentii de recomandare. Mai multe jurnaliste lucrau ca infirmiere si consilieri. Nici una nu a fost implicata direct in procedurile de interventie chirurgicala dar au avut contact direct cu pacientele si inainte si dupa ce aveau loc presupusele avorturi. Pe o perioada de patru luni, ele au observat avorturi facute unor femei in stadii avansate de graviditate, anestezice incorect administrate, personal clinic care practica medicina fara licenta, frauda si practici nepotrivite. In tot acest timp s-au inregistrat complicatii frecvente si mai multe decese.

Pentru a sustine observatiile directe, investigatorii sub acoperire au fotocopiat peste o suta de fise medicale din clinici. Fisele au fost aduse la Sun Times unde au fost sterse numele femeilor. Cu toate acestea actul fotocopierii fara aprobare a fiselor a reprezentat o violare a legii din Illinois.

Seria de articole despre profitorii de pe urma avorturilor a fost publicat de ziarul Sun Times in noiembrie 1978 (adica la mai mult de cinci luni dupa ce a fost semnalata situatia). Consecinta a fost ca statul a elaborat legi noi pentru a reglementa activitatea clinicilor de avorturi cu paciente nespitalizate. Doua dintre clinicile de pe Michigan Avenue au fost inchise - una definitiv - si mai multi medici implicati au parasit statul. Un medic a fost trimis la inchisoare. Una dintre clinici a dat in judecata Sun Times si asociatia insa procesul a fost anulat.

In amblele situatii prezentate mai sus ziaristii pot fi acuzati ca nu au respectat normele etice pe care le presupune demersul jurnalistic. In primul caz este vorba despre intruziunea in viata privata si despre violarea dreptului la intimitate. Cel de-al doilea caz, mai complex, prezinta modul in care jurnalistii de la un cotidian american au ales sa minta prin omisiune si sa foloseasca inselaciunea pentru obtinerea informatiilor. Este la fel de adevarat ca si in aceste situatii, atat jurnalistii cat si celelalte persoane implicate pot veni cu agrumente pro si contra deciziilor luate si, prin urmare, este destul de dificil sa identificam clar cine, cum si cat a gresit. Acest lucru se intampla si din cauza faptului ca etica si deontologia reprezinta zone "neclare" (C. J. Bertrand, 2000, pag 27) situate undeva "intre" principiile filozofice si activitatea cotidiana. "Doua viziuni diferite sunt implicate in etica presei si, de aceea, imbinarea celor doua aspecte, teoria si practica, devine dificila. In timp ce pentru studiul eticii este nevoie de deliberare, distinctii atente si dezbateri indelungate, redactia unui ziar are tendinta de a pune accent pe tenacitate si pe abilitatea de a lua decizii rapide in situatii de criza, ce apar zi de zi. In mod asemanator, specialistii din publicitate si relatii publice trebuie sa fie competitivi si intreprinzatori iar scenaristii si producatorii programelor de divertisment trebuie sa aprecieze scepticismul, independenta si pasiunea. In consecinta, pentru ca prelegerile de etica sa isi atinga scopul, capacitatea critica trebuie folosita in acele situatii in care procesele rationale primeaza. Cu toate acestea, managerii instituttilor media apreciaza oamenii de actiune, pe aceia care obtin rezultate remarcabile intr-un mediu de lucru foarte stresant. Daca etica jurnalistica intentioneaza sa dobandeasca recunoasterea generala, atunci ruptura dintre practica jurnalistica de zi cu zi si valorile etice trebuie eliminata in mod creativ." (Clifford G. Christians et alii, 2001).

Etica este un demers care studiaza si analizeaza conduita umana. Atunci cand vorbim despre acest domeniu, ne gandim la un numar de notiuni si, inainte de a discuta despre principiile etice si modul in care ele sunt de folos in demersul jurnalistic, este important sa definim doua dintre aceste concepte.

MORALA se refera la valorile pozitive si la cele negative. Acest termen se poate rezerva pentru etica intima fiecarui individ, pentru simtul datoriei bazat pe viziunea personala asupra lumii, pe experienta sa de viata.

DEONTOLOGIA se aplica in interiorul unei profesii. Este adesea o traditie nescrisa care stabileste prin consens, ceea ce "se face" si ceea ce "nu se face".(C. J. Bertrand, 2002, pag. 45). Deontologia le impune cetatenilor indatoriri. Un cod deontologic propune reguli stricte de urmat.

Dr. Frank Deaver (2004, pag. 19) sustine ca in analiza diun punct de vedere etic a unor cazuri, deciziile luate sunt mai simplu de aparat, daca se "bazeaza pe filozofia morala si nu pe simpla moralizare". Iata care ar fi deosebirile identificate de autor:

Pentru o mai buna intelegere a acestui domeniu, voi prezenta cinci dintre principiile filozofice care pot fi aplicate si eticii mass media:

Calea de mijloc aristotelica: "virtutea morala este situarea corespunzatoare intre doua extreme".

Principiul "caii de mijloc" a aparut inca de la inceputurile filosofiei occidentale in Grecia, secolul al IV lea i. Chr. Ea isi are radacinile si in gandirea asiatica - teoria masurii in toate redata mai exact drept "echilibru si armonie" - ea fiind elaborata inainte de Aristotel, in secolul al V lea i. Chr. in China.

De la Platon, grecii au mostenit patru virtuti morale: cumpatarea, dreptatea, curajul si intelepciunea. Aristotel a pus accentul pe moderatie, pe cumpatare: asa cum intelepciunea inseamna sa judeci bine, moderatia inseamna sa traiesti chibzuit, spunea el. Ca virtute morala, Aristotel considera excelenta ca jumatatea drumului intre exces si privatiune. In filosofia aristotelica, curajul este calea de mijloc intre lasitate si temeritate; o persoana generoasa urmeaza calea de mijloc intre zgarcenie si risipa; modestia reprezinta media intre nerusinare si timiditate; critica justa se afla intre invidie si dispret. O cale de a opera acest principiu este prin identificarea extremelor si prin pozitionarea pe nivel median fata de cele doua. Aristotel nu pleda insa pentru un consens slab, anemic ori pentru proverbialul compromis al caii de mijloc. Actiunea moderata nu se reduce la masuri izolate. Desi cuvantul media are conotatii matematice, principiul lui Aristotel nu presupune pozitionarea individului la distante perfect egale fata de extreme. Aristotel vorbeste despre ceea ce este "de mijloc" pentru noi, adica pentru satutul individului, pentru o anumita situatie si pentru punctele tari sau slabe. Calea de mijloc nu inseamna numai cantitatea potrivita, ci si momentul potrivit, publicul potrivit, motivul potrivit si modalitatea potrivita.

Imperativul categoric al lui Kant: "actioneaza conform acelei maxime care vrei sa capete valoare de lege universala".

Imanuel Kant, nascut in sec .XVIII in Germania, a influentat filosofia secolului sau mai mult decat orice alt ganditor occidental. Scrierile sale au insemnat o contributie permanenta la dezvoltarea epistemologiei si eticii. Lucrarile lui Kant "Bazele metafizicii moravurilor" si "Critica ratiunii practice" sunt carti de mare importanta pentru studiul eticii.

Kant a conferit o substanta intelectuala "regulii de aur" prin "imperativul sau categoric" care indica faptul ca ceea ce este drept pentru unii este drept pentru toti. Kant a declarat ca principiul in functie de care evaluam moralitatea actiunilor noastre este: "actioneaza conform acelei maxime care vrei sa devina lege universala". Cu alte cuvinte, verifica principiul care sta la baza deciziei tale si vezi daca vrei ca el sa fie universal aplicat. Testul unei obligatii morale veritabile este posibilitatea ei de a deveni universala. Decizia de a savarsi o actiune trebuie sa se bazeze pe o lege morala nu mai putin stricta decat legile naturale, cum ar fi gravitatia. "Categoric" inseamna aici neconditionat, fara circumstante atenuante, fara nici o exceptie. Ceea ce este drept e drept si doar acest lucru trebuie facut, chiar in conditii extreme. Se cuvine sa facem ceea ce e drept din punct de vedere moral, chiar de-ar fi sa cada cerul, in pofida oricaror obstacole.

Kant considera ca exista adevaruri superioare (pe care le numea noumena) ratiunii noastre limitate si care transcend universul fizic. Constiinta e innascuta si fiecare trebuie sa i se supuna. Imperativele categorice, inerente fiintelor umane, sunt percepute nu prin ratiune ci prin constiinta. Prin constiinta sa, omul se supune obligatiei morale. Constiinta ne informeaza cand se cuvine sa alegem binele si sa respingem raul. Violarea propriei constiinte - indiferent cat de slaba sau putin formata ar fi ea - produce sentimente de vinovatie. Prin constiinta, legea morala e imprimata in tesatura naturii umane.

Principiul utilitatii al lui Mill: "Cauta cea mai mare fericire pentru cei mai multi"

Utilitarismul este o viziune etica larg raspandita in societatea Americii de Nord si o notiune bine dezvoltata in filosofie. Exista mai multe versiuni, dar toate sustin, intr-un fel sau altul, ca trebuie sa determinam ceea ce este corect sau gresit, analizand factorii care vor produce cele mai favorabile consecinte pentru bunastarea fiintelor umane. Alternativa corecta din punct de vedere moral produce cel mai bun raport intre bine si rau. Utilitarismul modern s-a conturat in operele filosofilor britanici Jeremy Bentham si John Stuart Mill iar versiunea trditionala a acestui principiu sustinea ca scopul final il constituie fericirea sau placerea. Utilitaristii de mai tarziu au extins notiunea de fericire, acestia sustinand ca si alte teluri, nu numai fericirea pura, pot reprezenta scopuri in sine.

Norma utilitatii devine un principiu dublu. Ea ne dicteaza sa producem cel mai bun raport intre bine si rau si sa-l distribuim celorlalti cat mai mult posibil. De aici, utilitarismul este definit deseori ca promotor al celui mai mare bine pentru cei mai multi oameni. In general, se disting doua tipuri de utilitati: utilitarismul actiunii si utilitarismul regulilor. La utilitaristii actiunii, intrebarea fundamentala implica mereu binele cel mai mare intr-un caz concret.

Valul ignorantei la Rawls: "Dreptatea se naste cand se negociaza fara diferentieri sociale".

Din perspectiva lucrarii lui John Ralwls, "O teorie a dreptatii", corectitudinea reprezinta ideea fundamentala pentru conceptul dreptatii. Autorul recomanda ca toate partile implicate intr-un conflict sa se distanteze fata de imprejurarile concrete, in spatele unei bariere unde sunt eliminate rolurile si diferentele sociale. Participantii se prezinta fara trasaturi individuale de tipul rasei, clasei, sexului, intereselor de grup si a altor conditii concrete si sunt considerati membri egali ai societatii in ansamblul sau.

Viziunea iudeo-crestina despre persoane ca scopuri: "iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti".

Etica iubirii nu este o notiune exclusiv iudeo-crestina. Inca din secolul al IV lea, ganditorul chinez Mo Tzu se referea la acest concept. Nici etica iudeo-crestina nu se limiteaza la puta morala a iubirii; unii specialisti in etica din aceasta traditie considera ca supreme: supunerea, dreptatea sau pacea. Dar contributia fundamentala a acestei perspective religioase, in forma sa elementara, este argumentul ca, in ultima instanta, oamenii sunt supusi unui singur comportament moral sau unei singure virtuti: iubirea de Dumnezeu si de oameni. Toate celelalte obligatii, chiar daca sunt legate de aceasta idee centrala, sunt considerate subsidiare.

Daca discutam din punctul de vedere al aplicabilitatii acestui principiu la etica mass media, putem spune ca o astfel de atitudine poate fi aplicata in cazurile de tratare a nedreptatii sociale, a invadarii vietii private, a violentei, a pornografiei.

TUTORAT II

Modelul de rationament Cutia lui Potter

Dr. Ralph Potter (profesor la Harvard Divinity School)a formulat modelul rationamentului moral. Acesta este prezentat sub forma unei diagrame in care sunt introduse patru dimensiuni ale analizei morale care ajuta la identificarea aspectelor care creeaza cele mai multte confuzii.

Diagrama se prezinta astfel:

Definire       Loialitati

Valori Principii

Pentru a ne putea folosi de Diagrama lui Potter este necesar sa realizam o definire a situatiei. In aceasta etapa, problema in discutie trebuie privita in detaliu si din mai multe puncte de vedere decat cel personal. Pe masura ce cazul evolueaza, trebuie sa recunoastem ca niste demersuri suplimentare de ap[rofundare ne-ar putea face sa ne ajustam selectilile pe care - conform matricei de mai sus - urmeaza sa le facem.

Apoi, trebuie luate in considerare valorile care sunt cele mai importante. Valorile sunt utile pentru explicarea rationala a comportamentelor sau pentru justificarea lor. Ele reprezinta standarde de selectie prin intermediul carora indivizii sau grupurile de oamenicauta niste intelesuri, o anumita satisfactie sau valoare.

Principiile (vezi cele cinci principii etice prezentate in tutoratul 1) sunt cele care ne ghideaza in analiza cazului.

Ultima etapa este analiza loialitatilor jurnalistilor (fata de cine sunt acestia loiali, cine beneficiaza, cine are desuferit, care sunt loialitatile conflictuale).

In final, decizia jurnalistului sau a redactorului sef va putea fi analizata in functie de cele patru segmente, fara a exista ambiguitati. (un exemplu de analiza conform modelului de rationament Potter poate fi gasit in Clifford Christians et alii - Etica Mass Media, vezi bibliografie)

Principiul relatarii adevarului

Ron Olshwangen era doar fotograf amator, dar a realizat un instantaneu impresionant, unpompier din ST. Louis incercind sa-i faca respiratie artificiala Patriciei Pettus, in virsta de doi ani. Fotografia aparuta pe prima pagina a pulicatiei St. Louis Post-Dispach pe 31 decembri.

Cand Olshwangen a aflat, la sfirsitul lunii martie, ca aceasta fotografie proimise premiul Pulitzer, el a mers cu sotia sa, Sally, in biroul redactorului sef, pentru a sarbatori evenimentul. "Nici macar nu beau. Sper ca au Coca-Cola dietetica acolo", i-a spus el unui reporter de la Post-Dispatch inainte de a ajunge. Redactorul sef a cerut Coca-Cola dietetica cu ghiata pe linga sampanie si, cand directorul-adjunct de imagine a facut fotografia pentru articolul de a doua zi, cutia de Coca-Cola era pe birou, linga sotii Olshwangen.

Dar Robert C. Holt, directorul departamentului de tehnologie foto, a eliminat cutia din fotografie cu ajutorul noului sistem Scitex de care dispunea ziarul. Redactorul sef a insistat ca a fost vorba de o problema de comunicare. El spusese personalului ca fotografia ar arata mai bine fara cutie si a presupus ca va fi in consecinta taiata. Holt isi aminteste ca cineva I-a sugerat:"haideti sa scoatem cutia de Coca-Cola cu Scitex-ul", dar ulterior, s-a gindit ca, probabil, a vrut sa spuna "Haideti s-o taiem". "Dintr-un anumit motiv", a spus Holt, "am eliminat-o. A fost o prostie. A fost gresala mea".

Incidentul a fost amplu dezbatut in ionteriorul redactiei, deoarece insusi holt era cunoscut drept promotor al Scitex-ului, dar se opunea cu fermitate trucarii imaginilor. Cu trei ani in urma, el avertizase Asociatia Editorilor de Ziare Americane sa nu foloseasca gresit sistemele electronice de redare a imaginilor. El a fost extrem de mahnit aflind ca fotografia premiata, cea dintii imagine de o astfel de valoare aparuta pe prima pagina a publicatiei Post-Dispatch, a trebuit sa fie realizata cu ajutorul Scitex-ului. Chiar retrospectiv Holt nu este inca sigur de ce a eliminat cutia cu Scitex-ul. "A fost o zi cu mult mai agitata ca de obicei si de-abia cand am ajuns acasa mi-am dat seama ce facusem." Holt insista ca fotografii care s-au suparat ca "gresala a fot facuta chiar de oamenii care au promis ca nu o sa se intimple niciodata" ar trebui "sa faca ceea ce spun eu, nu ceea ce fac eu."

Conducerea de la Post Dispatch a luat incidentul foarte in serios. Ei l-au discutat deschis, public, explicind ca progresul tehnologic face abuzurile imposibil de detectat. De fapt, atunci cand s-a produs incidentul Olshwangen, conducerea se afla in faza finala a conceperii politicii companiei cu privire la manipularea electronica.

Primul aspect pe care il studiaza studentii la jurnlism (si acest lucru se intampla inca din anul I de studiu) este ca presa trebuie sa fie obiectiva, neutra. In extenso, acest lucru inseamna, de fapt, ca jurnalistii lucreaza cu fapte, prin urmare trebuie sa relateze exact realitatea. Asa cum aratau Clifford Christians si colab. (2001, pag. 62), obligatia presei de a tipari adevarul reprezinta piatra de temelie pentru activitatea jurnalistica. Astfel, fiecare cod al eticii incepe cu datoria jurnalistilor de a spune adevarul cu orice pret.

Cand Pilat a intrebat: "Ce este adevarul?" el a articulat una din problemele la care oamenii de pretutindei (si dintotdeauna) incearca sa raspunda. Aristotel a incercat sa dea si el raspuns la aceasta intrebare: " a enunta ceea ca ce este nu este, sau ca ceea ce nu este, este, constituie o propozitie falsa; dimpotriva, o enuntare adevarata este aceea prin care spui ca este ceea ce este si ca nu este ceea ce nu este." Ideea pe care o sustine Aristotel este ca o propozitie este adevarata atunci cand ceea ce afirma ea poate fi probat in realitate, prin urmare cand exista un corespondent intre afirmatie si realitate. Filosofii medievali au dat si ei forma acestei asertiuni: "Veritas est adaequatio rei et intellectus" (adevarul este adecvarea intre lucru si intelect).

Dar, asa cum se schimba si ideile si conceptiile despre lume si "definitia" adevarului a comportat cateva schimbari. Oamenii din presa trebuie sa traiasca inconjurati de ambiguitatile despre adevar din invatatura si cultura occidentala de astazi. Pozitia lor este complicata si mai mult de constrangerile bugetare, de termenele limita, de asteptarile cititorilor, de rigorile editoriale si de relatia cu sursele. Se spune adesea despre jurnalism ca este o "istorie scrisa in graba" asta si pentru ca ceea ce specialistii numesc "cultura de flux" face ca sa avem un flux continuu de stiri iar cel care le selecteaza are de ales dintr-o multitudine de variante, deseori fara sa mai poata da curs subtilitatilor morale (2001, pag.62).

Miruna Runcan priveste principiul relatarii adevarului dintr-o perspectiva mai apropiata profesiei de jurnalist. In cartea Introducere in Etica si Legislatia Presei (1998) accentul este pus pe responsabilitatea jurnalistului fata de publicul sau si pe dreptul la adevar al cetateanului.

Realitatea este, din punctul de vedere al unei prese cu adevarat libere, in acelasi timp o materie prima dar si un produs finit. Preluand din oferta haotica de fapte ale cotidianului pe acelea care par a avea consecinte sau par a raspunde curiozitatii destinatarului, presa le incarca cu semnificatie si elaboreaza din ele un "real" inteligibil, mai mult sau mai putin ordonat.

Acesta este si motivul pentru care, atunci cand evaluam responsabilitatile (fata de cetatean si fata de societate) pe care sa se fundamenteze exercitiul profesional, suntem obligati sa ne referim mai intai de toate la adevar. In mod firesc, nici unul dintre noi nu ne mai facem de mult iluzii copilaresti in legatura cu existenta, la nivelul reprezentarilor omenesti, a unui adevar unic, ori a unui adevar ultim, absolut. Si totusi, fiecare din faptele, obisnuite sau mai putin obisnuite, cu care ne confruntam au o consistenta, o dimensiune, un volum, cauze si consecinte. Inteligibilitatea tuturor acestor fapte este, fireste, si treaba presei, ca si treaba sociologiei, politologiei etc. adevarul ca masura circumstantiala a inteligibilului este, deci, in ceea ce priveste presa, o datorie fundamentala pentru jurnalist si o garantie de credibilitate pentru destinatarul cetatean. Datoria noastra dintai deci, in rezumat, se rasfrange asupra unui drept in egala masura al nostru, dar si mai presus de noi: dreptul cetateanului la adevar.

Cu toata modestia asumata, practica jurnalistica, fundamentata pe insusi etica modelului democratic, nu-si poate propune sa defineasca adevarul faptului relatat decat ca virtualitate, ca unghi de interpretare demonstrabil, nici unic nici infailibil, contrapondere a minciunii, fie ea voluntara sau nu. Este si motivul pentru care, ca mediator de mesaje, presa se adreseaza opiniei individuale a cetateanului (care e fireste o constructie) si opiniei publice (care este la rindul ei o constructie). Ambele sunt direct dependente de felul in care de felul in care mesajul reuseste sa aproximeze coerent si, pe cat se poate, obiectiv realitatea reflectata, dar si de capacitatea de interpretare a mesajului, care exista, natural, in destinatar, fie el individual, fie public.

Orice fapt selectat si devenit informatie mediatica ar trebui, in principiu, sa raspunda intr-o masura oarecare (dincolo de medie) curiozitatii de cunoastere a destinatarului. Vom numi aceasta calitate, care diferentiaza contextual faptele adevarate in insusi procesul selectiei si transpunerii lor in mesaje informative, fapte de interes public (traducere destul de aproximativa a pragmaticului termen englezesc newsworthy: valoare de stire).

In mod evident, un anume fapt va avea parte de mai mult interes public intr-un anume context decat altul. Cand rata somajului e in crestere, e firesc ca un reportaj despre conditia somerului sa prezinte mai mult interes decat atunci cand criza locurilor de munca nu este deloc acuta. Reiese, de aici, faptul ca, din suma cvasi-infinita faptelor cotidiene reale, valoarea de adevar a mesajului e direct dependenta de interesul public contextual fata de cauzele si/sau consecintele unui fapt anume, calificat si de emitator si de destinatar drept reprtezentativ.

Un fapt poate sa aiba la un moment dat , o valoare de exceptie fata de restul faptelor de viata contextuale. O catastrofa, o sarbatoare, un accident fericit sau unul tulburator, o nedreptate flagranta sau un gest de patetica generozitate pot iesi din rind, avind in sine un anumit grad de spectaculozitate sau senzational. Ele sunt de "interes public"tocmai prin caracterul lor de exceptie; sau, insidios prin simpla lor decuparedin sir, pot fi interpretate de jurnalistic ca "exceptii", cu toate ca frecventa si banalitatea lor este evidenta. Ii revine, ca atare, jurnalistului sarcina sa opereze responsabil selectia in virtutea "interesulu public" si in compensatie ii revine cetateanului libertatea de a autentifica, de a confirma sau infirma, prion propria sa participare afectiva si rationala, aceasta selectie.

Conceptul de informatie de interes public are insa, in p,us, si acoperire in domeniul legislatiei, mai ales in situatiile in care cetateanul insusi simte nevoia sa s eapere in fata tentatiei presei de a transforma orice tip de intimplare cotidiana, cu sau fara acceptul celui care o traieste, in subiect de presa. Fiindca, daca rostul presei este acela de a selctasi elaborao imagine coerenta si inteligibila asupra realitatii mai mult sau mai putin haotice care ne inconjoara, atunci exista frecvent si primejdia ca intre interesul public si cel individual sa intervina, voit sau nu, contradictii, confuzii, ireconciliabile pozitii. Asupra acestui scurt circuit dintre interesul public si cel individual vom reveni in curind.

Cum putem insa, in cazuri litigioase ori pur si simplu confuze, sa probam sau sa demonstram veridicitatea faptelor devenite informatii de interes public? In primul rind printr-o buna tehnica de documentare. Sunt foarte speciale cazurile in care un jurnalist este dublat si de un specialist in domeniul investigat, ori cand el reuseste sa acopere cu cunostinte exacte si profunde un camp mai restrans. Desigur, in orice organism de presa serios exista specializari: reporterul juridic nu este acelasi lucru cu comentatorul economic sau social, ori cu cronicarul de la departamentul cultural. Insa nici una dintre aceste specializari de arie nu presupune neaparat o pregatire mai profunda decat cea "generala", si nu este logic de crezut ca jurnalistul economist e simultan si un economist de cercetare, cel judiciar un mare avocat etc. tehnica documentarii, specifica fiecarui camp in parte, este cu atat mai importanta cu cat o imagine superficiala asupra unui fenomen in cimpul dat poate induce reactii false sau periculoase in randul opiniei publice, deservand-o in loc sa o serveasca.

In alta ordine de idei, adevarul mesajelor noastre este direct dependent de comportamentul nostru fata de sursele de informare, fie ele obiecte sau oameni. Privilegiul reporterului invocat si discutat mai sus, nu ne poate niciodata scuti de responsabilitatea de a cita corect, de a verifica informatiile pe care le difuzam inainte si nu dupa ce le-am difuzat, de a le pune in circulatie numai atunci cand ele sunt confirmate din mai multe surse.

Principiul verificarii informatiei din macar doua surse se cupleaza, firesc, cu un alt principiu operational, util mai ales in situatiile de natura politica, dar si in alte cazuri in care subiectul informatiei poate fi interpretat in feluri diferite, ori chiar contradictorii: este vorba de echiodistanta. Desigur echidistanta nu este, integral, o garantie a mereu visatei obiectivitati. Este doar un operator util pentru a contextualiza corect un subiect. Ea presupune un arbitraj intre doua persoane, atitudini sau ideologii, ci obligatia de a le oferi fiecaruia in parte, spatiu de expresie egal. Echidistanta nu este nici amutirea vocii subiective a jurnalistului in favoarea vocilor in litigiu; ea reprezinta insa primatul expresiei impricinatilor in elaborarea mesajului de presa, urmand ca interpretarea personala a ziaristului sa se iveasca din evaluarea ulterioara a acestor puncte de vedere clar exprimate.

Adevarul cetateanului si opinia publica

Presa este - si cine s-ar mai indoi serios astazi de asa ceva ? - agora lumii moderne, spatiul privilegiat in care judecatile individuale ale oamenilor se confunda, se compara, se conjuga, avand mereu in centrul lor treburile cetatii si sansele unui "mai bine" comun. Este motivul pentru care mesajele presei nu pot fi si nici nu trebuie sa fie unidirectionale: intr-o lume cu adevarat democratica, cetateanul nu mai este destinatar ci emitator de mesaje.

Practic insa, acest lucru se intimpla printr-un soi de prelucrare, esantionat, asa cum in stiintele naturii sunt analizate, ciclic organismele sau tesuturile, solurile sau apele curgatoare. Orice publicatie serioasa are servicii specializate in sortarea, analizarea si selectarea mesajelor primite de la beneficiarii ei directi, si este obligata de insusi statutul sau economic sa tina seama de ele. Feed-back-ul destinatar- presa este chiar, in zilele noastre stimulat in asa fel incit, mai ales in chestiunile de mare interes colectiv (proiecte legislative, crize, confruntari de opinii politice pe probleme punctuale sau de durata etc.), politica editoriala si unghiul de abordare sustinut de strategia publicatieisa fie unul reprezentativ pentru publicul ei specific.

Presa se adreseaza, cum stim, in acelasi timp unei persoane individuale nevazute, dar si unei fiinte colective cu dimensiuni mereu diferite. Obisnuim adesea sa vorbim despre public dind cuvintului o incarcatura semantica mai degraba abstracta, impersonala, si in buna masura hiperbolizata. In fapt orice organism de presa nu se adreseaza, si nici nu ar putea-o face, unui public global, unor mase de mase, egale cu numarul cetatenilor mai mult sau mai putin alfabetizati. Orice societate moderna are un numar mai usor sa umai greu discernabil de publicuri potentiale, care se structureaza si se restructureaza permanent, in functie de credinte, habitudini, interese traditionale si interese de perspectiva, in functie de nivelul diferit de educatie si de statutul socio-economic caruia apartin indivizii. Publicul specific caruia i se adreseaza mesajele noastre poarte creste sau scadea in functie de natura informatiilor si de structura finita a mesajelor de presa , promtitudinea acestora in raport direct cu faptele si cu interesul pe care ele le-ar putea stirni.este motivul pentru care prtesa este in acelasi timp purtator de cuvunt dar si factor catalizator a ceea ce, cu un termen destul de ambiguu, se numeste azi opinie publica.

TEMA:

Analizati, din perspectva etica (folosindu-va de modelul Potter), doua cazuri care incalca principiul relatarii adevarului (pentru rezolvarea acestui exercitiu studentii se pot folosi de bibliografia de specialitate dar sunt incurajati sa sa caute si exemple de actualitate din presa romaneasca; aceste exemple vor primi un plus de punctaj).

Realizati o ancheta; exista doua puncte de vedere iar voi aflati doar unul dintre ele. Desi incercati sa obtineti si a doua perspectva asupra evenimentului, nu reusiti. Termenul limita este in doua ore. Ce faceti? Argumentati raspunsul.

Realizati un eseu pornind de la afirmatia "sursele sunt painea si cutitul jurnalistului" (3 pagini, Times New Roman 12).

TUTORAT III

Principiul respectarii vietii private

John Harte era singurul fotograf care se afla la datorie in duminica din 28 iulie 1986, la ziarul Californian din Bakersfield. Dupa cateva indatoriri de rutina, el a auzit pe radioemitatorul politiei despre un caz de inec la un lac situat la 25 de mile nord-est de Bakersfield. Cand a ajuns acolo, scafandrii cautau corpul unui copil de 5 ani, Edward Romero, care s-a inecat in timp de inota cu fratii sai.

In cele din urma, scafandrii au gasit cadavrul; seriful i-a tinut pe curiosi la distanta, in timp ce familia si oficialitatile se stransesera in jurul cadavrului. Echipa de la TV nu a filmat in acel moment, dar Harte s-a aplecat pe sub mana serifului si a facut opt poze.

Politica redactionala a ziarului Californian intrezicea publicarea fotografiilor cadavrelor. Astfel, redactorul sef, Robert Bentley, a fost chemat la birou duminica seara, pentru a lua o decizie. Conchizand ca fotografia va reaminti cititorilor sa fie atenti la copiii lor cand inoata, Bentley si-a dat aprobarea. Luni, Harte a trimis imaginea la Associated Press, "dupa o disputa de douzeci de minute cu un editor care era furios ca au publicat fotografia.si care l-a acuzat ca alearga dupa faima si dupa un premiu A.P".

Cititorii au bombardat cotidianul - cu un tiraj de 80 000 de exemplare - cu 400 de telefoane, 500 de scrisori si 80 de anulari de abonamente. Ziarul Californian a primit si o amenintare cu bomba, fortand evacuarea cladirii in 90 de minute.

Innebunit de intensitatea reactiei, Bentley a trimis o nota redactiei de stiri, admitand ca "s-a produs o eroare grava in decizia editoriala.Mai gresim si noi - si aceasta a fost, cu siguranta, o mare greseala". El a conchis ca cea mai importanta lectie a fost "validarea temeinica a ceea ce cititorii - si fostii cititori - spun, nu doar in zona, ci in intreaga tara: ca mass media de informare au pierdut in mare masura contactul cu audienta."

Pentru fotograful John Harte, remuscarile lui Bentley "au fost dezamagitoare pentru mine si pentru multi colegi". Iar editorialistul Ed Clendaniel de la Walla Walla (Washington) Union Bulletin nu a avut o atitudine apologetica fata de publicarea fotografiei in ziarul sau, desi era scoasa din context. "Mai intai, prima si cea mai importanta datorie a oricarui ziar este sa prezinte stirile", a argumentat el. "Unul dintre cele mai grele aspecte ale vietii este ca lumea este plina de momente tragice, ca si de evenimente fericite.Apoi, noi credem ca fotografia este mai eficienta in promovarea sigurantei decat ar spera sa realizeze 10 000 de cuvinte."

Mai tarziu, Bentley a introdus fotografia lui Harte in competitia pentru premiul Pulitzer. "Nu prea vad vreo contradictie", a explicat el. "Cred ca fotografia n-ar fi trebuit publicata.Dar premiul Pulitzer este acordat pentru excelenta jurnalistica si tehnica. Nu este acordat pentru aprobarea cititorilor.

Michael J. Ogden, director executiv la Prividence Journal Bulletin, condamna fotografiile care obtin capital din durerea umana. "Pot sa inteleg publicarea fotografiei unei accident de masina ca pe o lectie. Ceea ce nu pot intelege este publicarea imaginilor cu sotii, mame, copii indurerati.Ce sens are expunerea unei mame care tocmai si-a pierdut copilul intr-un incendiu? Se presupune ca ar avea efect de reprimare asupra piromanilor? Sunt sigur ca aceia care nu ezita sa publice astfel de imagini vor folosi pretextul pios de a cita faimoasele cuvinte ale lui Charles A. Dana: <<nu am fost prea mandru sa public cee ace a permis Providenta Divina sa se intample>>. Este o lozinca ce impinge la rele, una mai parsiva nu imi pot imagina." (acest caz a fost preluat din Clifford Christians et alii, Etica Mass Media).

Poate unul dintre cele mai importante aspecte ale eticii jurnalistice, dreptul unei persoane de a fi lasata in pace, a fost stipuklat pentru prima data in anul 1890, cand doi juristi americani, Samuel D. Waren si Louis D. Brandeis au publicat in Harvard Law Review un articol in care promovau necesitatea aparitiei unui nou domeniu de drept care sa protejeze intimitatea unei persoane. Desi celebru astazi, respectivul articol nu a dus la schimbarea atitudinii sau mentalitatilor referitoare la acest subiect. Treizec si opt de ani mai tarziu, in 1928, Louis Brandeis, devenit judecator la Curtea Suprema de Justitie a SUA, inca isi mai mentinea temerea legata de invadarea vietii personale. El a revenit cu o detaliata argumentatie, intr-o hotarire judecatoreasca referitoare la comportamentul politistilor intr-un caz referitoe la prohibitie. "Spre surprinderea multora, el ii acuza pe plitisti de intruziune. Mativand ca legile americane trebuie sa consfinteasca, in sfarsit, un drept al omului de a fi lasat in pace". (M. Runcan, 2003). Din punctul sau de vedere, un asemenea drept e contnut nu in litera ci in insasi substanta Constitutiei, ai carei parinti au intentionat sa-i protejeze pe cetatenii americani "Autorii Constitutiei noastre se ocupa cu asigurarea conditiilor favorabile cautarii fericirii.Ei au oferit - chiar impotriva guvernului - dreptul de a fi lasat in pace - cel mai comprehensiv dintre drepturi, dreptul cel mai valoros pentru un om civilizat."

Desi toate aceste demersuri probeaza un interes clar pentru existenta unei legislatii a vietii private, abia in 1960 acest domeniu va capata, cu ajutorul lui William L. Proser, o "structurare coerenta", o lege federala aparand abia in 1974 (anul in care a avut loc celebrul Scandal Watergate).

Violarile dreptului la viata privata pot fi clasificate astfel: intruziunea, dezvaluirea de fapte jenante, punerea intr-o lumina falsa si publicitarea numelui si imaginii fara acordul persoanei. "Cand vorbim despre viata intima a persoanei, ne referim la exclusiv la fapte reale, care, dintr-o pricina sau alta, nu ar trebui sa fie date publicitatii." (M. Runcan, 2003).

Exista teoreticieni ai acestui domeniu care sustin ca de avantajele acestei protectii legale nu pot beneficia in aceeasi masura si persoanele publice si cetatenii de rand. "Intr-o tara cu adevarat democratica, sansa unei persoane de a deschide si de a castiga un proces de acest fel intentat unui jurnalist este invers proportionala cu notorietatea persoanei." (M. Runcan, 2003). Principiu pe care functioneaza afirmatia de mai sus este relativ "simplu": nici o persoana publica fie ea politician, judecator, star de cinema or sportiv nu a fost obligata de cineva sa devina publica ci si-a asumat liber o asemenea conditie; beneficiile pe care i le aduce situarea sociala sunt direct dependente de faptul ca persoana respectiva si-a asumat in mod constient o "restringere" a universului sau intim, o transparenta exacerbata care il / o poate aduce in orice moment in atentia opiniei publice: "Omul politic este investit cu incredere de catre cetatean, iar imaginea lui - in cele mai intime dintre actiunile sale - este considerata demna de interesul publicului.(M. Runcan, 2003)

Intruziunea in viata privata este prima categorie, si cea mai cunoscuta, de violare a vietii private. Atunci cand identificam acest concept, facem referire la un numar foarte mare de concepte diverse - locuinta, proprietate, interiorul unei institutii private, familie, prieteni, viata amoroasa etc. "Intruziunea presupune, deci, de la claisc recunoscuta "violare de domiciliu" la orice fel de patrundere si procurare de informatii din universul personal, fara acordul direct al persoanei sau al unui organism abilitat (politie, procuratura, justitie etc).

Sunt, de altfel, de notorietate cateva cazuri de intruziune in viata privata (dietmann versus Time, Onassis versus Galella etc).

Dezvaluirea de fapte jenante reprezinta o a doua categorie a violarii intimitatii unei persoane. Ea deriva direct din instruziune si, adesea, constituie o consecinta a acesteia. Aici intervin atat chestiuni referitoare la fapte descoperite in mod direct de jurnalist (prin fotografiere, filmare sau relatare) cat si fapte dezvaluite prin intermediul unor documente de uz privat, sau din dosare instrumentate de institutii ale statului si care nu apartin domeniului public. In toate cazurile in care o persoana face plangere sau aduce in fata instantei un jurnalist pentru dezvaluirea de fapte jenante care constituie o violare a vietii private, modalitatea specifica de aparare a jurnalistului este tocmai demonstrarea oportunitatii si interesului public. Desigur, in cazul in care aceste informatii au fost obtinute pe cai ilicite, apararea bazata numai pe demonstrarea oportunitatii si interesului public va fi insuficienta. Este vorba aici despre doua aspecte diferite: intruziunea (care se refera strict la modul in care au fost obtinute informatiile) si dezvaluirea de fapte jenante (care se refera la continutul informatiilor care au fost dezvaluite publicului).

Miruna Runcan (2003) sustine ca trebuie facuta diferenta intre calomnie si dezvaluirea de fapte jenante. "In primul caz, acuzatia adusa de reclamant se refera la difuzarea unor informatii false, deci apararea peremptorie a jurnalistului e constituita de adevarul probat.

In al doilea caz faptele sunt recunoscute de reclamant ca adevarate, acuzatia adusa de el jurnalistului fiind aceea ca ele nu sunt de interes public, ca atare apararea jurnalistului e constituita tocmai de aceasta din urma. E si locul in care se petrece disjunctia majora intre persoana publica si cetateanul obisnuit. Celei dintii ii va fi intotdeauna infinit mai greu sa se ascunda sub scutul vietii private, fiindca majoritatea faptelor sale pot constitui subiecte de interes public.

Tendinta actuala, mai ales in tarile in care legislatia vietii private a fost cosolidata si a capatat oarecum vechime, este ca presa sa nu fie pusa sub acuzare atunci cind aduce in circulatie informatii privitoare la trecutul persoanei care provin din documente oficiale, sau (mai ales) din dosare penale ori civile finalizate cu hotarire definitiva."

Dezvaluirea de fapte jenante comporta mai multe aspecte:

Numele si imaginea delicventului minor;

Victimele de catastrofe si de viol;

Date privind sanatatea persoanei

Numele si imaginea delicventului minor. In anumite state, tratamentul legal al delicventului minor este unul preferential, plecindu-se de la premiza - lesne de inteles - ca minorii trebuie ajutati sa se indrepte. E foarte adevarat insa ca, mai ales in ultimele decenii, din cauza cresterii ratei criminalitatii infantile, aceste principii sunt adesea contrazise de insusi interesul public fata de un fenomen care se sere macar redus, daca nu stopat.

Codurile deontologice ale tarilor democratice indeamna ziaristul la discretie in difuzarea numelui si chipului delicventului minor, iar unele legislatii statale au prevederi specifice in acest sens, cu exceptia omorurilor deosebit de grave si a altor delicte de importanta majora. Cum insa este dificil de stabilit interesul presei in asemenea situatii, si cum, de la stat la stat, este greu de creat o omogenitate de comportament juridic(spre care insa tinde Declaratia drepturilor copilului si alte recomandari transnationale), ramine insa la latitudinea institutiilor abilitate (politie, procuratura, justitie) sa hotarasca daca in documentele si comunicatele emise de ele numele si imaginea vor putea sau nu sa fie folosite in materialele de presa.

Victimele catastrofelor si a violului. Daca in foarte multe state comportamentul presei cu privire la numele si imaginea victimelor violurilor este reglementat prin interdictii clare (mereu contestate de jurnalisti prin caracterul public al subiectului si prin caracterul public al proceselorsi hotaririlor definitive ale justitiei), nu acelasi lucru se intimpla in ceea ce priveste victimele catastrofelor.

Adesea, victimele insele sau apartinatorii lor s-au plins si se pling ca un dezastru, un incendiu, o sinucidere etc. sunt nenorociri personale suficient de dureroase ca sa mai fie accentuate si de difuzarea lor publica. Pe de alta parte, presa protesteaza la rindul ei, agitind si in aceste privinte stindardul - firesc - al interesului cu care opinia publica reactioneaza la situatii de acest fel.

Intre cele doua extreme se cere insa stabilit un echilibru bazat pe bunul simt. Fireste, o catastrofa aviatica sau feroviara e de maxim interes. A filma insa, sau fotografia in detaliu, trupuri macelarite ori carbonizate, a intervieva raniti care au nevoie de primul ajutor, a hartui rudele disperate sunt tot atitea atentate la adresa bunului simt, dind apa la moara acelora care acuza presa de vampirism. Mult mai presus de cuvintul legii, in mod firesc ambiguu in situatii in care este greu de impacat libertatea presei cu libertatea de a-ti trai durerea in intimitate, ar trebui sa prevaleze in acest domeniu constiinta fiecaruia dintre slujitorii presei. Si aici ca si in alte privinte, pentru a se constitui in agent moral, jurnalistul ar fi sufient sa se intrebe pe sine o clipa: "daca mie mi s-ar fi intimplat asa ceva, cum m-as simti vazindu-mi durerea pe ecranul televizorului, sau in pagina a treia a ziarului de dimineata?"

Date privind privind sanataea persoanei. Plecind de la principiul recunoasterii secretului medical, mai in toate tarile democratice chestiunile referitoare la starea sanatatii persoanei sunt considerate domeniu privat, cu exceptia persoanelor publice si a celor implicate in viata politica.

Este si acesta un domeniu in care presa este adesea incriminata, ori chiar subiect de procese pentru "dezvaluirea de fapte jenante". La urma urmelor, ca si casa, ca si familia, propriul organism, sanatatea si maladia sunt ale fiecaruia din noi, nu ale comunitatii. Noi suntem cei care hotarim, in ultima instanta, daca si citi altii vor fi informati atunci cind suntem suferinzi, daca si cine are dreptul sa ne vada astfel.

Un exemplu celebru de proces de acest fel este cel intentat la sfirsitul anilor '70 de marele cintaret Jacques Brel revistei Paris Match. Dupa citiva ani de absenta completa din viata publica, Brel a fost fotografiat la iesirea din sanatoriu, Paris Match publicind atat imaginea cat si un articol - comentariu asupra faptului ca Brel sufera de un cancer avansat. Procesul de violare a vietii private si publicitare a unor fapte jenante a fost cistigat de Brel cu putina vreme inainte de a se stinge din viata. Mai importanta insa decat victoria minora de tribunal a fost insa, cazul in speta, sensibilizarea opiniei publice prin scandalul creat: boala si moartea, chiar si atunci cind este vorba despre celebritati, ar terbui sa fie tratate cu respectul si discretia cuvenite, dindu-i fiintei care le suporta macar dreptul de a hotari singura asupra felului in care doreste sa le suporte.

Lumina falsa si fictionalizarea

"A pune pe cineva intr-o falsa lumina presupune a interpreta incorect fapte reale, de a adauga unor fapte reale alte fapte care in context par credibile dar nu sunt adevarate, a inlantui contextual cauze si consecinte care par logice dar sunt imaginate, producind daune onoarei si respectabilitatii unei persoane" (M. Runcan, 2003).asa cum reiese din definitia oferita de Miruna Runcan, acest domeniu al legislatiei vietii private poate interfera cu diverse alte delicte, incepind de la calomnie, atunci cind demonstratia logica produsa de jurnalist nu poate fi probata pas cu pas, trecind prin fictionalizare, atunci cind reclamantul poate dovedi ca o parte sau intregul discurs jurnalistic este inventat, si sfirsind cu mai sus mentionata dezvaluire de fapte jenante, atunci cind acestea pot fi demonstrate de reclamant ca nespecifice intregii sale personalitati.

Cele mai banale si frecvente de piunere intr-o falsa lumina se nasc din pricina unor comentarii inadecvate adaugate fotografiilor. Un exemplu celebru este Gill vs. Heart Corporation si Gill vs. Curtis Publishing (1953) cind, in urma unei fotografii facute de renumitul fotograf Henri Cartier - Bresson, cei doi soti Gill, surprinsi imbratisati in fata casei de marcat a unui magazin ambulant de inghetata, au acuzat pentru lumina falsa doua reviste care au publicat fotografia. Fotografia fiind facuta intr-un loc public, fotograful nu a fost incriminat, in schimb publicatiile da, pentru comentarii. Harper's Bazar, proprietatea trustului Hearst, a fost achitata din cauza ca judecatorii nu au considerat ca ofensatoare fraza care insotea fotografia: "And so the world goes round". In schimb, Ladies Home Journal, apartinind lui Curtis Publishing, a fost penalizata din cauza ca folosise aceiasi imagine ca ilustratie la un articol referitor la primejdiile "iubirii la prima vedere".

Dincolo de amuzamentul virtual al unor asemenea istorioare, punerea intr-o falsa lumina ramine o problema destul de dificil de rezolvat pentru ziaristi, fiindca - la fel ca si in cazul calomniei si adesea coroborindu-se cu ea - implica in aparare atat probarea faptului real ca newsworthy (de interes public), cat si demonstrarea bunelor intentii, mai ales atunci cind la mijloc sunt opinii si comentarii personale ale jurnalistului. Daca avem in vedere ca multe din materialele de presa provin din surse confidentiale, care implica obligatia apararii privilegiului reporterului - deci imposibilitatea unei demonstratii ferme a autenticitatii faptelor relatate - vom intelege ca punerea intr-o lumina falsa poate constitui, in multe cazuri, o reala primejdie chiar pentru cel mai onest dintre ziaristi, introducind pe usa din dos delictul de opinie.

Desigur respectind principiul comentat la inceput, cu privire la sansele invers proportionale de a cistiga un proces de viata privata (cu cat persoana este plasata mai aproape de centrul interesului public cu atat viata sa privata este mai redusa), si in aceasta situatie comportamentul justitiei in tarile democratice tinde sa-l protejeze pe jurnalist. Din aceasta cauza, spre a nu reduce dreptul la libera exprimare al presei, pentru a cistiga un proces de lunere in falsa lumina persoana publica reclamanta este - aproape pretutindeni - obligata sa demonstreze ea faptul ca esafodajul de fapte si opinii construit de jurnalist este rau intentionat; nu ziaristul este cel obligat sa-si probeze bunele intentii. In aceasta ordine de idei, un comentariu jurnalistic care pastreaza in constructia discursului sau marcile dubiului ("e posibil", "se pare" etc), si are ca suport fapte reale (fie ca sursele sunt deschise, fie ca ele sunt confidentiale), va inducein destinatar un anumit grad de precautie, si va fi considerat de justitie in limitele comentariului onest.

Cele mai grave acuzatii de punere in falsa lumina apar insa in situatia in care, prin distanta dintre titlu si continut, sau prin substanta insasi a relatarii se obtine - cu voie sau fara voie - un neadevar. Aceasta specie derivata a luminii false, numita fictionalizare, acopera o intreaga pleiada de practici jurnalistice, plecind de la simpla accentuare prin titlu a concluziei (im)probabile a unui articol si sfirsind cu inventarea, din lipsa de subiecte calde, a unei povesti imaginare difuzate ca adevarata.

In presa romaneasca a ultimilor sapte ani, practica titlurilor bomba acoperind relatari asupra vietii si afacerilor unor persoane private sau publice, imposibil de probat, a fost uluitor de frecventa, scuzele ulterioare, rectificarile si drepturile la replica aparind infinit mai rar si cu minore consecinte pentru "indreptarea" imaginii.

Desigur, nu numai lipsa legislatiei si practicii juridice este vinovata de de dezvoltarea si perpetuarea unor asemenea metode (alminteri clasice) de stimulare artificiala a interesului public. O vina infinit mai mare o poarta climatul insusi al vietii sociale si politice, excesiv de polarizat, ca si indiferenta autoritatilor fata de cazurile de coruptie investigate si dezvaluite de presa; cu atat aceastav idiferenta este resimtita si de public si de ziaristi ca un perete de nezdruncinat cu atat, in disperare de cauza, tendinta acestora din urma de a exagera, de a vedea pretutindeni coruptie si fals este mai mare.

Miruna Runcan prezinta la acest capitol si un caz din realitatea romaneasca in care, sustine ea, jurnalistilor romani le-a fost facuta o nedreptate: "Asta nu inseamna insa, ca jurnalistii romani nu au fost hartuiti si chiar nedrept pedepsiti - in procesele intentate lor, asa cum lesne pot dovedi monitorizarile unor organizatii preocupate de sanatatea raporturilor din presa si organismul social. De fapt, insa, conjugarea unei legislatii schioape cu un mediu politic si social confuzionat, dar cu un comportament jurnalistic inca scolaresc, au produs mai degraba o slabire a increderii cetateanului in cuvantul "celei de a patra puteri", decat o intarire a credibilitatii acesteia. E si motivul pentru care un scandal de presa de tipul celui de la Ziua (1995-1996), implicindu-i pe Sorin Rosca Stanescu si Tana Ardeleanu intr-un proces cu presedintele tarii (acuzat ca ar fi fost agent K.G.B.), scandal care s-a concluzionat cu achitarea celor doi in recurs, ar trebui privit cu atentie maxima. In fond, nici presedintele Iliescu nu a obtinut reparatia morala in fata acuzatiei de colaborare cu K.G.B., dar nici ziaristii acuzati nu au avut cum sa probeze acest lucru. Procesul este mai degraba un fruct otravit decat o mare victorie a presei independente, deoarece nici una din partile realmente implicate, reclamant Parchet, parati si justitie, nu pot sa-si sustina pana la capat adevarul cu definitiva indreptatire."

Sintagma lumina falaa - fictionalizare poate fi exemplificata tot printr-un caz clasic, Cantrell vs. Forest City Publ.(1974). In urma prabusirii unui pod peste raul Ohio, au murit 43 persoane. Una din publicatiile locale a facut o serie de reportaje despre familiile victimelor. La cateva luni dupa accident, un reporter si un fotograf care erau insarcinati cu aceste materiale au ajuns la locuinta unaia dintre victime, d-na Cantrell. Negasind-o pe stapana, i-au intervievat copiii, luand si un numar oarecare de imagini. Reportajul a aparut ulterior, exagerand evident saracia lucie a familiei si continand o sumedenie de informatii neadevarate, puse pe seama doamnei Cantrell, ca si cum reporterul ar fi discutat direct cu ea. Dupa un intreg circuit de procese, Curtea Suprema a hotarit ca plangerea vaduvei este intemeiata in ce priveste falsa lumina si fictionalizarea, dar l-a scos din cauza pe fotograf, deoarece imaginile au fost considerate autentice. Reporterul si publicatia au fost obligate sa plateasca familiei Cantrell o despagubire de 60.000 dolari, justificata insa atat multimea proceselor in circuit, cat si de faptul ca reclamanta nu era o persoana publica.

Dreptul de publicitare a numelui si imaginii

Acum cativa ani un sir de reclame realizate pentru a promova serviciile oferite de Pagini Nationale, ne prezenta fragmente din filme vechi in care apareau actori romani foarte cunoscuti. Reclamele care au avut un deosebit succes la public (probabil tocmai datorita acstori actori) au ridicat o problema importanta. Si-au dat acordul, pentru preluarea acestor imagini, persoanele respective sau casa de filme care detinea drepturile de autor pentru filmele in care jucasera respectivele personaje? Raspunsul a venit din partea unuia dintre cei prezentati in film, si anume Mircea Diaconu, care sustinea intr-o emisiune televizata ca nimeni nu i-a cerut acordul in acest sens. Si acesta nu este singurul caz.

Conform unor specialisti cel mai vechi element de drept al vietii private este cel referitor la publicitarea numelui si imaginii. Exista referinte la acest drept si in common law-ul englez (adica inca de la jumatatea secolului al XVII lea). Este foarte adevarat ca acest drept are o particularitate fata de celelalte categorii discutate pana acum, si anume, el se axeaza mai mult pe caracterul comercial decat pe protejarea propriu-zisa a persoanei. "Desigur, el interefereaza intr-o oarecare masura cu teoria dreptului de autor, cu deosebirea ca aici nu avem de aface cu produse ale unei activitati intelectuale, ci cu insasi fiinta umana, reprezentata vizual sau prin numele sau." (M. Coman, 1998 si M. Petcu, 2001)

Asa cum arata istoria presei, dezvoltarea tehnologiei a dus la modificarea publicului tinta pe care il aveau publicatiile (aceasta dezvoltare a dus, desigur, si la modificarea continutului publicatiilor). Realizate initial numai pentru o categorie restransa de cititori, cu un nivel cultural ridicat, care aveau obisnuinta lecturii, incepand cu secolul al XIX-lea, presa a devenit accesibila maselor largi de oameni. In paralel cu dezvoltarea presei, indirect si publicitatrea a inceput sa capete un rol din ce in ce mai important in economia interna o oricarei institutii de presa (cererea publicului era mare, acest lucru insemna un tiraj mai mare - adica din anumite perspective fonduri mai multe pentru producerea respectivei publicatii - fapt care a dus la o nevoie mai mare de publicitate si, mai mult decat atat, la o "transformare" a industriei publicitatii). A devenit astfel evident ca o persoana are dreptul sa hotarasca daca numele si imaginea sa vor fi folosite in scopuri comerciale sau propagandistice de catre organizatii (pentru profit sau nu) sau alti cetateni. Desi astfel de procese au aparut inca de la inceputul secolului XX, legislatia acestui domeniu s-a dezvoltat "lent, confuz, cu mari zone de contradictie si ambiguitate de la stat la stat."

Iata un exemplu oferit de Miruna Runcan si care demonstreaza dilema publicitarii numelui si imaginii ca drept personal sau ca drept de proprietate: Curtea Suprema a Californiei a stabilit in 1979, in urma procesului intentat de sotia si fiul lui Bela Lugosi (celebrul Dracula din perioada filmului mut si a primului deceniu al filmului sonor) impotriva lui Universal Picture, ca imaginea unei persoane publice nu poate fi "mostenita" de urmasi; ca atare comercializarea ei dupa disparitia fizica nu poate fi exclusiv administrata de familie, neintrand in aceeasi categorie ca cea a dreptului de autor. Si totusi, o serie intreaga de procese de acelasi tip au avut parte de decizii inverse in cazul celebrului Elvis Priestley, a carui sotie a infiintat o fundatie "Factors" care colecteaza toate beneficiile rezultate din drepturile de autor si de publicitarea imaginii star-ului disparut. Totusi, in 1980, piramida acestor procese a luat sfarsit, in urma conflictului dintre Factors si o alta fundatie apartinand municipalitatii orasului Memphis. Si in acest caz, Curtea de apel a USA a hotarat ca si aici, dupa moasrte, proprietatea asupra imaginii inceteaza.

Dreptul de publicitare s-a extins si asupra altor categorii si situatii. De exemplu un celebru animator de televiziune, Johnny Carson, realizatorul unui show de televiziune care incepea cu exclamatia "Here`s Johnny", a dat in judecata o firma numita Here`s Johnny Potable Toilets Inc. Curtea de Apel a Statelor Unite nu numai ca I-a admis dosarul dar a considerat ofensator comentariul publicitar al comerciantilor "cel mai vestit comis din lume" adaugat imaginii closetului, pentru ca, in imaginea publicului, sintagma "Here`s Johnny" se confunda cu imaginea binecunoscutului animator.

Un alt caz este cel al celebrei cantarete Cher care, in 1982, a dat in judecata trustul Forum International in urma unui interviu pe care i-l luase un jurnalist liber profesionist. Cher acceptase interviul in speranta ca el va fi publicat in revista Us, dar ziaristul l-a putut vinde doar altor doua reviste (Star si Forum). Ambele l-au publicat cu titlul provocator: Exclusiv, Cher, viata mea, sotii mei si multii mei barbati. Curtea Suprema nu a cedat acuzelor actritei referitoare la caracterul ofensator al titlului, in schimb a penalizat revista Forum pentru publicitatea excesiva pe care a facut-o interviului, pentru ca, in campania promotionala, New York Daily News publicase imaginea actritei, trimiterea la interviu si comentariul: "Sunt lucruri pe care Cher n-o sa le marturiseasca in People si niciodata in Us. Dar va marturisi in Forum."

In Romania, promulgarea Legii 677 / 2001 subintitulata "pentru protectia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor date" a fost considerata un "neasteptat pas inainte in privinta acordarii legislatiei romanesti cu cea a tarilor occidentale" (M. Runcan, 2003). Exista, de semenea, si in Legea 8 / 1996 (Legea Dreptului de Autor) un capitol despre Protectia portretului, a destinatarului corespondentei si a secretului sursei de informare.

Dreptul la critica versus calomnia, insulta si ofensa adusa autoritatii

Reprezentarea pe care mediul exterior il are despre activitatea jurnalistica este ca aceasta trebuie sa fie una obiectiva, neutra. Desigur, acesta este un ideal catre care trebuie sa tinda toti jurnalistii. Ramane insa numai un ideal si aceasta pentru ca subiectivitatea intervine in mai toate etapele realizarii unui material jurnalistic, de la alegerea subiectului pana la selectia si ierarhizarea informatiilor si redactarea materialului. Prin urmare ar fi oarecum incorect sa afirmam ca demersul jurnalistic este unul pur obiectiv mai ales daca luam in considerare si existenta unor genuri jurnalistice de "opinie". Cu toate acestea putem vorbi despre o neutralitate a materialelor jurnalistice fie ca sunt ele de informare sau de opinie. Asa cum spunea si Miruna Runcan,

Pentru jurnalisti, dreptul la critica deriva chiar din una din functiile presei, aceea de "watch dog". Acest drept este insasi conditia corectarii nedreptatii si inechitatilor si e arma cea mai simpla pentru evitarea sau penalizarea abuzului. In lumea contemporana se manifesta insa tendinta ca, atat la nivelul moravurilor obisnuite ale politicienilor, cat si la nivelul practicilor juridice, exercitiul critic al presei sa fie intrucatva privilegiat, sub scutul constitutional al libertatii de expresie, care contine in sine nu doar libertatea de a spune adevarul, ci si pe cea de a avea si difuza opinii. Decizia Curtii Supreme de Justitie in cazul Gertz versus Welch 91974) sustinea ca: "In lumina Primului Amendament nu se poate vorbi despre idei false. Oricat de periculoasa ar parea o opinie, pentru corectarea ei nu ne bazam nici pe constiinta judecatorilor, nici pe cea a juratilor, ci pe faptul ca ea va intra in competitie cu alte idei." (M. Runcan, 2003)

Ofensa adusa autoritatii este un subiect care inca aprinde spiritele. De o parte se afla politicienii care considera ca institutiile statului ar trebui protejate in fata defaimarilor de orice fel. De cealalta parte se pozitioneaza jurnalistii care sustin faptul ca aceasta categorie de delicte poate aduce grave prejudicii liberei exercitari a profesiunii de jurnalist si chiar a libertatii de expresie in sine.

Din nefericire presa din Romania (mai ales cea de tip tabloid abunda inca de articole calomnioase). Acesta poate fi rezultatul lipsei de profesionalism a jurnalistilor, a intentiei vadite de a discredita o anumita persoana sau pesonalitate sau, pur si simplu, rezultatul cererii publicului (acest tip materiale jurnalistice au succes pentru ca se vand, ceea ce inseamna ca exista un public care este oricand dorinic sa le cumpere)

Iata cum defineste legea romaneasca o calomnie:

"Art. 206. Afirmarea ori imputarea in public, prin orice mijloace a unei fapte determinante privitoare la o persoana care, daca ar fi adevarate, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara ori dispretului public, se pedenseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

Impacarea partilor inlatura raspunderea penala."

Exista insa in Codul Penal si un capitol care face referire la adresarea unor injurii:

"Art. 205. Atingerea adusa onoarei ori reputatiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijoace, ori prin expunerea la batjocura, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la un an sau amenda.

Acceasi pedeapsa se aplica si in cazul cand se atribuie unei persoane un defect, boala sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.

Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

Impacarea partilor inlatura raspunderea civila."

Una din cele mai importante arme de aparare impotriva calomniei, cum o numeste Miruna Runcan "o alta ciudatenie a penalisticii romanesti", este proba veritatii:

"Art. 207. Proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, daca afirmarea sau imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie."

Insa, dincolo de definitia legala propriu-zisa (prezentata in articolul 206 Cod Penal) o acuzatie de calomnie reala trebuie sa se bazeze pe minimum patru elemente pentru a fi luata in serios de instanta careia i-a fost inaintata:

Caracterul realmente defaimator al afirmatiilor;

Posibilitatea de identificare clara a persoanei reclamante inlauntrul discursului incriminat;

Caracterul public al afirmatiei (in speta, difuzarea ei atunci cand este incriminata o institutie de presa)

Faptul ca afirmatia este eronata (in cazul unei simple neglijente) sau de-a dreptul falsa (in cazul relei intentii vadite).

Reclamantul trebuie sa probeze faptul ca a suferit prejudicii de pe urma difuzarii afirmatiei, ce trebuie si pot fi compensate in bani (despagubiri civile).

Desigur ca fiecare situatie poate avea particularitatile ei si, de aici, caracterul atenuant sau, dimpotriva, agravant al respectivului act.

Exista inca cateva elemente de care ar trebui sa tina seama orice jurnalist:

Proba adevarului. A acuza pe cineva - fie persoana oarecare, fie persoana publica, fie jurnalist - de calomnie inseamna, mai inainte de orice, a-l acuza pe impricinat ca a mintit. E evident, cea mai elementara disculpare este demonstrarea adevarului informatiei, prin documente, martori etc,

Privilegiul relatarii. Orice informatie preluata cu acuratete din declaratiile si comentariile unei persoane publice, din lucrarile corpurilor legislative, tribunalelor, conferintelor de presa ale institutiilor de stat ori private etc. este protejata legal de acuzatia de calomnie, chiar in cazul in care afirmatia originara este una flasa, deci potential calomnioasa. Jurnalistul si institutia de presa nu pot raspunde pentru afirmatii ale unor terti pe care le-au facut publice in interesul publicului.

Comentariul onest: declararea unei opinii cu privire la activitatea unei persoane care se plaseaza, in mod constient si voluntar, in centrul atentiei publicului (politician, actor, sportiv) este protejata de lege, neputand face obiectul unei acuzatii de calomnie, in sprijinul acestui element de aparare venind chiar libertatea de opinie garantata de orice Constitutie democratica (M. Runcan, 2003).

Tema:

Aduceti cate trei exemple din presa romaneasca sau cea straina de calomnie si respectiv de ofensa adusa autoritatii (studentii pot oferi si exemple care au fost prezentate in bibliografie).

Prezentati cel putin trei coduri deontologice mentionand organizatia care le-a realizat.