JURNALISMUL DE INVESTIGATIE

JURNALISMUL DE INVESTIGATIE

Ziaristii lucreaza sub presiunea timpului.De aceea, rareori, o informatie e intoarsa pe toate fetele, asfel incat, receptorul sa poata fi pus in tema cu ceea ce se petrece in spatele realitatii oficiale.Prins in mecanismul nemilos care proceseaza informatia, intre evenimentul ca atare si prezentarea lui in ziar, jurnalistul are de prea putine ori timpul si disponibilitatea de a "mirosi", vedea, pipai si verifica "cealalta parte" a evenimentului despre care tocmai se relateaza.Cu atat mai mult, cu cat o buna parte din evenimentele ce se petrec zilnic in jurul nostru au si o dimensiune pe care oficialitatile care le gestioneza prefera sa o tina departe de ochii publicului.

Jurnalismul de investigatie difera substantial de alte tipuri si, exista cateva elemente care il disting.Mai exact, el este o cercetare originala, efectuata de reporterii care folosesc adesea materialul cel mai brut.Poate fi vorba despre o intervievare exhaustiva sau de o alaturare si o comparare a faptelor si cifrelor, despre descoperirea unor tipare si conexiuni pe care nimeni nu le-a mai observat.

In principiu, jurnalismul de investigatie satisface unele cerinte, fiind rezultatul initiativei proprii a ziaristului, care, in baza documentarii personale, ofera o perspectiva sustinuta cu probe asupra unui subiect.De asemanea, subiectul este de mare interes public, iar abordarea ziaristului merge ,de la dezvaluirea cazurilor concrete, pana la conexiuni care sa denunte un fenomen.Si, nu in ultimul rand, putem spune ca, acesta abordeaza chestiuni pe care autoritatile, institutiile sau persoanele interesate se straduie sa ascunda publicului.Din acest punct de vedere, ziaristul de investigatie ofera intotdeauna o versiune opusa celei oficiale.

Subiectele potentiale, valoroase pentru investigatii pot fi gasite aproape in orice domeniu al vietii publice.Companiile si institutiile financiare sunt un teren extrem de fertil pentru sapaturi jurnalistice.De asemenea, jocurile piramidale din Romania de la inceputul anilor 1990 sunt un exemplu relevant de ocazie ratata.

In toate societatile exista o cantitate mare de informatii disponibile.O mare parte din acestea, pot fi gasite, daca nu sunt usor accesibile, prin intermediul unor surse de referinta standard, cum ar fi:liste ale publicatiilor oficiale, rapoarte de la corpurile legislative, liste ale institutiilor publice.Este de datoria oricarui reporter si mai ales a celui ce intentioneaza sa faca munca de investigatie sa stie ce informatii ii pot oferi asemenea surse de referinta. Avantajul, in acest caz este ca, pe langa informatia primara, ziaristul are sansa de a afla si alte detalii despre subiectul in sine, asa ca nu porneste chiar de la nimic.Planul de ipoteze, tesut in jurul informatiei primare, al zvonului sau al simplei idei, configureaza punctul de vedere pe care ziaristul va incerca sa-l probeze.Pentru ca, din toate variantele pe care le inventariaza, el se opreste de obicei asupra uneia, care va deveni si subiectul propriu-zis al cautarilor sale.Aceasta varianta este, de fapt, problema, care trebuie sa poata fi formulata intr-o singura fraza : Proiectul X a costat atat de multi bani poate pentru ca la licitatie s-au prezentat ofertanti intelesi intre ei si a castigat Y, care este partener de faceri cu presedintele Consiliului Judetean.

Un exemplu, in acest caz: Este vorba de un vechi scandal financiar, descoperit si "detonat"de ziaristii de investigatie:afacerea avalizarilor pentru credite la Bancorex de catre SIF Moldova( la acea data numita Fondul Proprietatii Private II Moldova).La urechile ziaristului a ajuns zvonul ca un om de afaceri e dispus sa ofere mita pentru a beneficia de un credit da la Fond.Initial, planul de ipoteze al jurnalistului excludea o atare posibilitate:oricat de darnic s-ar fi aratat un mituitor, Fondul nu avea preavazute in statutul de functionare si activitati specifice bancilor, cum ar fi creditele.Asa ca, jurnalistul a decis sa nu declanseze investigatia, dar a pastrat informtia, care mai tarziu s-a dovedit a fi foarte utila.El nu putea uita convingerea cu care omul de afaceri insista sa obtina un credit de la FPP.Cand, in cele din urma, jurnalistul a aflat ca Fondul "avalizeaza"(adica garanteza, pe surse financiare proprii) bilete la ordin in baza carora se obtin credite de la banci, el a facut conexiunea cu informatia initiala.Iar formularea problemei a venit de la sine:

FPP garanteaza astfel, in fata bancilor, credite pentru unele societati comerciale care nu au cu ce garanta, iar cel care semneaza biletele la ordin ia, in schimbul acestor garantii, obisnuita spaga.

Investigatiile ulterioare aveau sa scoata la lumina faptul ca, doua banci-Bancoop si Bancorex- acordasera credite in valoare de zeci de milioane de dolari in baza unor bilete la ordin avalizate dupa acest patent

Prin urmare, investigatia jurnalistica este rezultatul initiativei si muncii proprii ale ziaristului de a-si verifica perspectiva asupra subiectului si de a o proba.Exista, insa si o serie de confuzii, care asimileaza investigatiei jurnalistice si simpla relatare bruta din diferite surse scrise, mai ales cand aceste surse fac dezvaluiri ce se refera la un interes public legitim.

Fie ca este vorba despre dosare prafuite de ani de zile prin sertarele oficialitatilor, fie ca este vorba despre dosare "muncite" de altii, nu intotdeuna simpla lor dezgropare inseamna jurnalism de investigatie.

Si, in acest caz, se pot da o serie de exemple a unor cazuri care nu constituie investigatie jurnalistica : simpla prezentare, fie ea detaliata si insotita de documente relevante, a faptelor consemnate intr-o ancheta a autoritatilor-Politie, Parchet, Garda Financiara etc.Sigur, ziaristul poate prezenta cazul, dar trebuie sa mentioneze ca acela este punctul de vedere al anchetatorilor.Articolul sau nu este insa mai mult decat o reflectare a unor fapte pe care el nu a apucat sa le verifice, chiar daca i-a solicitat un punct de vedere ai celui vizat de ancheta.

La fel, nu constituie investigatie jurnalistica simpla prezentare a dosarelor ingropate de ani de zile in fisetele de la Parchet si "explodate" peste noapte si nici prezentarea dosarelor strecurate in presa de la persoane sau institutii interesate sa creeze o presiune mediatica asupra unui adversar.

Merita mentionat la acest capitol cazul procurorului oradean Alexandru Lele, cel care, in anul 2002, l-a arestat, pentru o uriasa evaziune fiscala, pe fiul prefectului de Bihor.

Au urmat presiuni politice imense asupra procurorului, iar ele au culminat cu dezgroparea unui dosar vechi de 10 ani : un accident rutier pe care procurorul il comisese in 1992 si din care acesta fusese scos basma curata cu o suspecta rapiditate.Unii ziaristi "de investigatie" s-au grabit sa publice dosarul acelui accident si s-au rezumat doar la a "dezvalui"musamalizarea petrecuta in urma cu 10 ani.Curand, insa, atat accidentul, cat si evaziunea fiscala aveau sa devina amanunte: povestea a capatat conotatii tragice o data cu sinuciderea, sub presiune politica, a procurorului Cristian Panait, trimis sa-l acheteze si sa-l infunde cu orice pret pe procurorul Alexandru Lele.

Intrebarea este: ce anume era important, faptul ca un accident fusese musamalizat cu ani in urma sau faptul ca factorul politic transmitea magistratilor, prin "exemplul Lele", ca orice iesire "din linie" duce la dezgroparea unui trecut compromitator?

O data luata decizia de a declansa investigatia, e necesara schitarea unui plan de actiune.Sigur, se poate uneori si fara el, si nu putini ziaristi se lipsesc de acest plan.Acest plan are meritul ca il ajuta pe ziarist sa inventarieze toate locurile prin care trebuie sa treaca, astfel incat sa obtina cat mai multe informatii.Iar primul pas este, desigur, cautarea si identificarea surselor.

Exista trei moduri prin care ziaristii intra in posesia informatiilor : surse materiale, surse orale si observatia personala.

Sursele materiale sunt toate acele informatii pe care un gazetar le gaseste pe un suport palpabil, iar acestea pot fi un document, o pagina Web, o inregistrare audio sau video.Principalul lor merit este ca informatia pe care o contin este neperisabila si poate fi prezentata in fata unei instante.Teoretic, acestea sunt cele mai sigure probe ale ziaristului.

Referitor la sursele orale, acestea furnizeaza acele informatii pe care ziaristul le afla in mod nemijlocit din gura unor oameni, prin interviuri, indiferent de calitatea, pozitia si atitudinea lor in raport cu subiectul investigat.Ideal ar fi ca, ziaristul sa imprime pe suport magnetic toate informatiile respective, astfel incat sursele orale sa devina surse materiale.

O regula de baza, in investigatie, ar fi aceea ca, jurnalistul trebuie sa trateze sursele critic si cu precautie.

Pentru a da credibilitate articolului si daca e neaparat necesar sa le publice, el trebuie sa atribuie cuiva informatiile controversate sau insuficient verificate.

De asemenea, unele surse ezita sa vorbeasca.Ziaristul trebuie sa incerce sa le convinga ca este in interesul lor sa-si spuna punctul de vedere.

Mai trebuie spus ca, un jurnalist nu trebuie sa-si dezvaluie niciodata sursele confidentiale dar, nu orice sursa merita acest calificativ.Unii au "mirosit" deja aceasta constrangere de onoare a ziaristilor si abuzeaza de ea.Sub pretextul ca nu vor sa fie citati, incearca doar sa intoxice si pretind protectia.Negociaza la sange in sensul de a putea cita cat mai mult sursa.

Un exemplu elocvent: un ziarist investiga modul in care se aproba finantarea unor proiecte cu fonduri europene si a aflat ca procedura implica o aprobare din partea unui comitet format din 34 de persoane.Mai intai, l-a evaluat pe fiecare din cei 34 si, riscand un pic, l-a selectat pe cel despre care credea ca ar fi dispus sa vorbeasca.L-a contactat, omul s-a dovedit cooperant si a relatat ca, din cei 34, doar 3-4 cunosteau in detaliu proiectele, stabileau care sunt aprobate si care nu, restul membrilor din comisie fiind o simpla masa de manevra, o masina de vot. Sursa a refuzat insa sa i se publice numele, si atunci ziaristul l-a intrebat un element de detaliu, total inutil : unde anume se tin aceste sedinte ale comitetului?A primit raspunsul, a pus informatia in articol si astfel i-a conferit acestuia o doza mai mare de credibilitate decat daca s-ar fi marginit sa spuna: "O sursa confidentiala ne-a declarat ca..".

De cele mai multe ori, convingerea personala a ziaristului nu este suficienta pentru ca acesta sa-si afirme cu tarie punctul de vedere referitor la ce anume se ascunde in spatele unei informatii.Chiar daca sursele lui orale, mai ales cele care insista sa nu fie citate, sunt deasupra oricarui dubiu, ziaristul de investigatie simte mereu nevoia sa probeze cu surse scrise sau audio-video, cu documente, copii dupa documente, fotografii sau inregistrari.Desigur, aceasta e situatia ideala : in spatele fiecarei afirmatii din articol sa stea o copie dupa un document, astfel incat jurnalistul sa fie perfect acoperit.

De ce trebuie ca jurnalistul sa se ocupe de adunarea unor probe concrete in sprijinul afirmatiilor sale?In primul rand, pentru ca, el, insusi, are nevoie de astfel de probe.Orice ar sustine sursele e nevoie de dovada concreta a abuzurilor, coruptiei, incompetentei pe care le analizeaza.

In al doilea rand, jurnalistul e preocupat de credibilitatea sa in fata publicului si asta, in special, atunci cand sursele sale orale solicita anonimatul.Apoi, e nevoie ca jurnalistul sa probeze in instanta afirmatiile din articol, in cazul ca "tinta" face apel la justitie.Exista un risc real ca sursele, aduse ca martori intr-un astfel de proces, sa se razgandeasca, sa-si modifice declaratiile initiale sau sa refuze, sub presiune, orice cooperare eficienta cu Justitia.Sau exista, pur si simplu, posibilitatea ca numele sursei sa nu poata fi dezvaluit, mai ales cand jurnalistul i-a garantat anonimatul.Caz in care ziaristul se afla descoperit, cu informatii despre care nu poate declara nici macar de unde le-a obtinut.

Mai trebuie mentionata aici si necesitatea unei minime verificari din partea jurnalistului chiar in privinta documentelor sau copiilor in posesia carora se afla si pe care le considera acoperitoare pentru articolul sau.De unde provin aceste documente? Cum le-a obtinut? Nu cumva sunt falsuri sau trucaje?Intoxicarea face si ea, uneori, parte din jocul real si are drept scop discreditarea jurnalistului care, in goana dupa probe care sa-i sustina afirmatiile, dovedeste superficialitate si nu poate evita capcanele.

Exemplu: La mijlocul anilor 1990, un document pusese pe jar ziaristii de investigatie de la mai multe gazete.Informatia era ca, liderii unui partid politic ar fi incheiat o intelegere scrisa cu cativa proaspeti oameni de afaceri si sefi de institutii publice, in vederea finantarii cu bani de la buget a viitoarei campanii electorale.Exista si o "proba materiala" : o copie dupa aceasta intelegere ajunsese in cateva redactii.Documentul, incendiar, purta semnaturile olografe ale tuturor celor prezenti la discutie.

Era, totusi, greu de crezut ca niste politicieni experimentati s-ar fi expus cu atata usurinta, prin angajarea inutila a semnaturilor pe o astfel de " intelegere", asa ca jurnalistii au trecut la verificari preliminare.Da, semnaturile se potriveau cu cele de pe alte documente oficiale.Cu toate acestea, nimeni nu s-a grabit sa dea publicitatii documentul.In cele din urma s-a dovedit ca documentul era fals, un text scris pe computer si " lucrat" mai apoi cu reproduceri prin copiere ale semnaturilor olografe gasite pe documente publice.Era, clar, o tentativa de intoxicare, la care nimeni n-a muscat.

In concluzie, putem spune ca, ziaristul de investigatie trebuie sa aiba flerul necesar pentru a identifica perspectiva unui subiect pe care un intreg mecanism oficial se straduie sa-l tina ascuns opiniei publice, sa gaseasca metodele de a verifica si proba descoperirea sa, precum si sa faca publica aceasta perspectiva, in interesul legitim al comunitatii.

BIBLIOGRAFIE:

-AVRAM, LIVIU SI GROSU, CRISTIAN, JURNALISMUL DE I NVESTIGATIE, POLIROM, 2004, BUCURESTI;

-COMAN, MIHAI, MANUAL DE JURNALISM; VOL.II, POLIROM, IASI, 2001;

-RANDALL,DAVID, JURNALISTUL UNIVERSAL, POLIROM, IASI, 2007.