CAMERA - Olgai Kosakiewicz (JEAN PAUL SARTRE)

CAMERA

I

Doamna Darbdat tinea in mana o bucata de rahat. A apropiat‑o cu grija de buze si si‑a tinut rasuflarea ca nu cumva praful fin de zahar cu care era pudrata sa se imprastie: "E de trandafiri", si‑a spus. A muscat brusc in carnea sticloasa si gura i s‑a umplut de parfum. "Ce ciudat iti ascute boala senzatiile." A inceput sa se gandeasca la moschei, la orientali slugarnici (fusese la Alger in calatorie de nunta) si buzele ei palide au schitat un zambet: rahatul era si el slugarnic.

A fost nevoita sa stearga de mai multe ori cu palma paginile cartii, caci, in ciuda precautiilor ei, se umplusera cu un strat subtire de praf alb. Starnite de mana ei, infimele cristale de zahar lunecau, se rostogoleau, scrasneau pe hartia neteda: "Asta‑mi aduce aminte de Arcachon, cand citeam pe plaja". Isi petrecuse vara anului 1907 la mare. Pe vremea aceea, purta o palarie mare de pai cu o panglica verde; se instala chiar langa dig, cu un roman de Gyp sau de Colette Yver. Vantul ii aducea pe genunchi ploaie de nisip si din cand in cand scutura cartea tinand‑o de cate un colt. Era aceeasi senzatie: graunciorii de nisip erau insa perfect uscati, pe cand firisoarele astea fine de zahar se cam lipeau de varful degetelor. A revazut o fasie de cer cenusiu ca o perla deasupra unei mari negre. "Eve nu se nascuse inca." Se simtea incarcata cu amintiri si pretioasa ca un sipet de santal. Brusc si‑a adus aminte titlul romanului pe care il citea atunci: Micuta Doamna, nu era plicticos. De cand insa o boala necunoscuta o tinea inchisa in camera ei, doamna Darbdat prefera memoriile si lucrarile istorice. Isi dorea ca suferinta, lecturile serioase, o atentie vigilenta indreptata spre amintirile si senzatiile ei cele mai minunate s‑o maturizeze ca pe un frumos fruct de sera.

S‑a gandit cu o usoara iritare ca sotul ei avea sa‑i bata in curand la usa. In celelalte zile ale saptamanii venea doar spre seara, o saruta pe frunte in tacere si citea Le Temps, asezat intr‑un fotoliu drept in fata ei. Joia insa era "ziua" domnului Darbdat: se ducea sa petreaca o ora la fiica‑sa, in general de la trei la patru. Inainte de plecare intra la nevasta lui si amandoi vorbeau cu amaraciune despre ginerele lor. Aceste convorbiri de joia, previzibile pana in cele mai infime detalii, o istoveau pe doamna Darbdat. Domnul Darbdat umplea cu prezenta sa calmul incaperii. Nu se aseza, se sucea, se invartea, umbla de colo‑colo. Fiecare izbucnire de‑a lui o ranea pe doamna Darbdat ca un ciob de sticla. In joia aceea era mai rau ca de obicei: numai la gandul ca indata va fi obligata sa‑i repete sotului ei confidentele lui Eve si sa vada acel trup infricosator sarind in sus de furie, si pe doamna Darbdat o treceau naduselile. A mai luat o bucata de rahat de pe farfurioara; s‑a uitat la ea cateva clipe ezitand, apoi a pus‑o la loc cu tristete: nu‑i placea s‑o vada sotul ei mancand rahat.

Cand a auzit ciocanind in usa, a tresarit.

- Intra, zise ea cu o voce pierita.

Domnul Darbdat a intrat mergand in varful picioarelor.

- Ma duc la Eve, zise ca in fiecare joi.

Doamna Darbdat i‑a zambit.

- Pup‑o din partea mea.

Domnul Darbdat n‑a raspuns, dar s‑a incruntat cu un aer de ingrijorare: in fiecare joi la aceeasi ora era bantuit de iritare surda agravata de o digestie anevoioasa.

- Cand plec de la ea trec pe la Franchot, as vrea sa vorbeasca serios cu ea si sa incerce s‑o convinga.

Se ducea foarte des la doctorul Franchot. Dar tot degeaba. Doamna Darbdat a ridicat din sprancene. Odinioara, cand era sanatoasa, dadea mereu din umeri. De cand insa boala ii impovarase trupul, inlocuise gesturile care ar fi obosit‑o peste masura prin modificari ale fizionomiei: zicea da din ochi, nu din coltul gurii; ridica din sprancene in loc sa dea din umeri.

- Ar trebui sa i‑l putem lua cu forta.

- Ti‑am mai spus ca nu se poate. De altfel legea e anapoda. Franchot mi‑a spus deunazi ca au necazuri nemaipomenite din cauza familiilor: oameni care nu se hotarasc, care vor sa tina bolnavul acasa; doctorii sunt legati de maini si de picioare; isi pot da parerea si cu asta basta. Ar trebui, continua el, ca tipul sa provoace un scandal in public sau ca ea personal sa ceara internarea lui.

- Si asta, zise doamna Darbdat, n‑o sa se intample prea curand.

- Nu.

S‑a intors spre oglinda si, infigandu‑si degetele in barba, a inceput sa si‑o pieptene. Doamna Darbdat se uita fara nici un pic de afectiune la ceafa rosie si zdravana a sotului ei.

- Daca o mai tine mult tot asa, zise domnul Darbdat, o sa ajunga mai ticnita decat el, e ingrozitor de nesanatos. Nu se misca de langa el, nu se duce nicaieri, vine doar la tine, nu‑i intra nimeni in casa. Atmosfera din camera lor e pur si simplu irespirabila. Nu deschide niciodata fereastra sub cuvant ca nu vrea Pierre. Ca si cand ti‑ai pune mintea sa‑l intrebi pe un bolnav. Ard, cred, tot felul de parfumuri, niste porcarii, intr‑o casoleta, de parca ar fi la biserica. Ma intreb, cateodata, pe cuvant sa stii ca si ea are niste ochi bizari.

- N‑am observat, spuse doamna Darbdat. Gasesc ca are un aer foarte natural. Evident, e trista.

- Arata ca moartea in vacanta. Doarme ca lumea? Mananca? Nu care cumva sa‑i pui intrebari pe tema asta. Dar cu un vlajgan ca Pierre in preajma, cred ca nu inchide ochii toata noaptea.

A dat din umeri:

- Ceea ce mi se pare insa culmea culmilor este ca noi, parintii ei, noi nu avem dreptul s‑o aparam de ea insasi. Si baga de seama, Pierre ar fi mai bine ingrijit la Franchot. E un parc mare. Si apoi, ma gandesc, adauga el zambind usor, ca s‑ar intelege mai bine cu oameni ca el. Fiintele astea sunt exact ca niste copii, trebuie lasati intre ei, constituie chiar un fel de francmasonerie. Acolo ar fi trebuit dus chiar din prima zi si zic: pentru binele lui. Era in interesul lui, bineinteles.

A adaugat dupa un moment:

- Sa‑ti spun drept, nu‑mi place s‑o stiu singura cu Pierre, mai ales noaptea. Inchipuie‑ti, daca se intampla ceva. Pierre are o mutra ingrozitor de vicleana.

- Nu stiu, zise doamna Darbdat, daca e cazul sa ne ingrijoram prea tare, intrucat mutra asta a avut‑o dintotdeauna. Parea ca‑si bate joc de toata lumea. Bietul baiat, urma ea oftand, cand te gandesti ce orgolios era, si uite unde a ajuns. Se credea mai destept decat noi toti. Avea un fel al lui de‑a spune: "Aveti dreptate", cand voia sa puna punct unei discutii Mare fericire pentru el ca nu‑si da seama in ce hal e.

Doamna Darbdat isi aducea aminte cu vadita neplacere de chipul acela prelung si ironic, totdeauna usor aplecat intr‑o parte. La inceputul casniciei lui Eve, doamna Darbdat ar fi fost bucuroasa sa stabileasca o relatie amicala cu ginerele ei. El insa o descurajase: nu vorbea aproape deloc, aproba totdeauna totul, grabit si absent.

Domnul Darbdat isi dezvolta in continuare ideea:

- Franchot mi‑a aratat asezamantul lui, e superb. Bolnavii au camere separate, cu fotolii de piele, daca nu te superi, si cu divane. Exista si un teren de tenis, stii, si o sa faca si o piscina.

Se infipsese in fata ferestrei si se uita pe geam leganandu‑se usor pe picioarele lui arcuite. Brusc a facut suplu stanga imprejur, cu umerii cazuti, cu mainile in buzunar. Doamna Darbdat a simtit cum incep s‑o treaca naduselile: de fiecare data era aceeasi poveste; acum, de pilda, va incepe sa umble de colo‑colo, ca un leu in cusca, si la fiecare pas o sa‑i scartaie pantofii.

- Dragul meu, zise ea, te implor, aseaza‑te, ma obosesti. A adaugat sovaind: Trebuie sa‑ti spun ceva grav.

Domnul Darbdat s‑a asezat in fotoliu si si‑a pus mainile pe genunchi; pe doamna Darbdat a trecut‑o un fior pe sira spinarii: sosise momentul, trebuia sa vorbeasca.

- Stii spuse ea tusind stanjenita, am vazut‑o marti pe Eve.

- Da.

- Am trancanit o gramada, era foarte draguta, de mult n‑am mai vazut‑o atat de apropiata, plina de incredere. I‑am pus si eu, deci, unele intrebari, am facut‑o sa vorbeasca despre Pierre. Ei bine, am aflat, adauga ea, cuprinsa din nou de jena, ca tine mult la el.

- Ei bravo, asta o stiu prea bine, zise domnul Darbdat.

Pe doamna Darbdat o cam agasa: trebuia totdeauna sa‑i explici totul cu de‑amanuntul, sa pui mereu punctele pe i. Visul doamnei Darbdat era sa traiasca in mijlocul unor persoane fine si sensibile, care s‑o inteleaga totdeauna chiar si de la cea mai vaga aluzie.

- Vreau sa zic, relua ea, ca tine la el altfel decat ne inchipuim noi.

Domnul Darbdat se holba, furios si nelinistit, asa cum facea de cate ori nu intelegea prea bine sensul unei aluzii sau al unei vesti:

- Ce inseamna asta?

- Charles, zise doamna Darbdat, ma obosesti. Ar trebui sa intelegi ca o mama poate sa sufere daca e obligata sa spuna anumite lucruri.

- Nu inteleg nici un cuvant din toate cate le spui, zise domnul Darbdat iritat. Doar n‑oi avea de gand sa‑mi spui ca?

- Ba da, exact! zise ea.

- Au inca inca in prezent?

- Da! da! da! repeta ea de trei ori, agasata.

Domnul Darbdat si‑a intins bratele in laturi, a lasat capul in jos si a tacut.

- Charles, zise nevasta‑sa ingrijorata, n‑ar fi trebuit sa‑ti spun. Dar nu puteam sa pastrez asa ceva pentru mine.

- Fetita noastra! zise el incet. Cu nebunul ala! Nici macar n‑o mai recunoaste, ii zice Agathe. Trebuie sa‑si fi pierdut toata demnitatea.

Si‑a ridicat capul si s‑a uitat sever la nevasta‑sa:

- Esti sigura ca ai inteles bine?

- Nu e nici o indoiala. Ca si tie, a adaugat repede, nu mi‑a venit sa cred si de altfel nici n‑o inteleg. Eu una, numai la gandul ca amantul ala ar putea sa puna mana pe mine In sfarsit, ofta ea, presupun ca prin asta o tine.

- Din pacate! zise domnul Darbdat. Tii minte ce ti‑am spus cand a venit sa ne ceara mana ei? ti‑am zis: "Cred ca lui Eve ii place prea mult." N‑ai vrut sa ma crezi.

A dat cu pumnul in masa si s‑a inrosit tot:

- Asta‑i perversitate toata ziua! O ia in brate si o saruta zicandu‑i Agathe si debitandu‑i tot felul de aiureli despre statui care zboara si cine mai stie ce! Si ea il lasa! Dar ce s‑o fi petrecand oare intre ei? Sa‑i fie mila de el din toata inima, sa‑l interneze intr‑un sanatoriu unde sa‑l poata vizita in toate zilele, de acord! Darnici prin gand nu mi‑ar fi trecut O consideram vaduva. Asculta, Jeannette, zise el grav, o sa‑ti spun sincer: daca are probleme din cauza simturilor, pana la urma as prefera sa‑si ia un amant!

- Charles, taci din gura! striga doamna Darbdat.

Domnul Darbdat si‑a luat, cu un gest obosit, palaria si bastonul pe care le lasase pe o masuta, la intrare.

- Dupa cele ce mi‑ai spus, trase el concluzia, nu prea imi mai fac mari sperante. In sfarsit, o sa‑i vorbesc totusi, fiindca asta mi‑e datoria.

Doamna Darbdat abia astepta sa‑l vada plecat.

- Stii, zise ea ca sa‑l incurajeze, cred ca la Eve, orice s‑ar zice, e mai degraba incapatanare decat altceva. Stie ca e incurabil, dar se inversuneaza, nu accepta esecul.

Domnul Darbdat isi mangaia barba, visator.

- Incapatanare? Da, poate. Ei bine, daca ai dreptate, pana la urma o sa se plictiseasca. Uneori tipul e insuportabil, si apoi n‑are conversatie. Cand ii zic buna ziua, imi intinde o mana moale si nu scoate o vorba. Cum raman singuri, cred ca se intoarce la ideile lui fixe: Eve mi‑a povestit ca uneori Pierre urla ca din gura de sarpe fiindca e bantuit de halucinatii. Statui. Il ingrozesc, fiindca bazaie. Zice ca zboara in jurul lui si se uita la el cu ochi albi.

Continua, punandu‑si manusile:

- O sa se plictiseasca, nu zic nu. Dar daca intre timp se scranteste? As vrea sa mai iasa putin, sa vada oameni: ar putea intalni un baiat dragut - de pilda, un tip ca Schrder, care e inginer la Simpson, un om cu viitor, l‑ar vedea ba la unii, ba la altii si s‑ar obisnui incet-incet cu ideea ca si‑ar putea reface viata.

Doamna Darbdat n‑a raspuns, ca nu cumva sa alimenteze conversatia. Sotul ei s‑a aplecat spre ea.

- Hai, zise el, trebuie sa plec.

- Pa, taticule, spuse doamna Darbdat intinzandu‑i fruntea. Pup‑o dulce si spune‑i din partea mea ca e o biata scumpete.

Dupa plecarea sotului ei, doamna Darbdat s‑a infundat in fotoliu si a inchis ochii, istovita. "Cata vitalitate", si‑a zis ea, ca un repros. De indata ce si‑a mai tras putin sufletul, a intins incet mana livida si si‑a luat pe pipaite si fara sa deschida ochii o bucata de rahat.

Eve locuia impreuna cu sotul ei la etajul cinci al unui imobil vechi de pe strada Bac. Domnul Darbdat a urcat vioi cele o suta douasprezece trepte ale scarii. Cand a apasat pe butonul soneriei, nici macar nu gafaia. Si‑a adus aminte cu satisfactie ce‑a spus domnisoara Dormoy. "Pentru varsta dumitale, Charles, esti pur si simplu minunat." Niciodata nu se simtea mai puternic, nici mai sanatos decat joia, mai ales dupa aceste ascensiuni sprintene.

Usa i‑a deschis‑o Eve: "E adevarat, nu are servitoare. Fetele astea nu pot sta la ea in casa: ma pun in locul lor." A sarutat‑o:

- Buna, biata mea fetita.

Eve l‑a salutat cu oarecare raceala.

- Esti cam palida, zise domnul Darbdat atingandu‑i obrazul cu degetul, nu faci destula miscare.

A urmat o clipa de tacere.

- Ce face mama? intreba Eve.

- Asa si asa. Ai vazut‑o marti? E ca totdeauna. Matusa‑ta Louise a venit ieri pe la ea, i‑a facut placere. Ii place foarte mult sa primeasca vizite, cu conditia ca oamenii sa nu stea prea mult. Louise a venit la Paris cu aia mici pentru problema aia cu ipotecile. Cred ca ti‑am povestit, e o chestie cam ciudata. A trecut pe la mine, la birou, sa‑mi ceara un sfat. I‑am spus ca nu exista decat o singura solutie: trebuie sa vanda. De altfel a si gasit un cumparator: pe Bretonnel. Il tii minte pe Bretonnel? Acum s‑a retras din afaceri. S‑a oprit brusc: Eve nu‑l prea asculta. S‑a gandit cu tristete ca n‑o mai intereseaza nimic. "Asa s‑a intamplat si cu lectura. Inainte trebuia sa‑i smulgi cartea din mana. Acum, nici macar nu mai citeste."

- Ce face Pierre?

- Bine, zise Eve. Vrei sa‑l vezi?

- Da, desigur, spuse domnul Darbdat vesel, o sa‑i fac o mica vizita.

Ii era foarte mila de bietul baiat, dar nu se putea uita la el fara aversiune. "Am oroare de fiintele nesanatoase." Evident, nu era vina lui Pierre: avea o ereditate ingrozitor de incarcata. Domnul Darbdat ofta: "Oricate precautii ai lua, chestiile astea se afla intotdeauna prea tarziu". Nu, Pierre nu era vinovat. Totusi, purtase mereu in el aceasta tara; ea constituia baza caracterului sau: nu era ca un cancer sau ca tuberculoza, de care poti perfect sa faci abstractie cand vrei sa judeci omul asa cum e el in sine. Acea gratie nervoasa si subtilitatea care ii placusera atat de mult lui Eve pe vremea cand ii facea curte nu erau decat flori de nebunie. "Era deja nebun cand s‑a insurat cu ea, dar inca nu se vedea. Se pune intrebarea, se gandea domnul Darbdat, unde incepe responsabilitatea sau mai degraba unde se opreste. In orice caz se analiza prea mult, era tot timpul aplecat asupra‑si. Dar asta o fi fost cauza sau efectul bolii lui?"

Strabatea in urma fiicei sale un coridor lung si intunecos:

- Apartamentul asta e prea mare pentru voi, zise el, ar trebui sa va mutati.

- De fiecare data imi spui acelasi lucru, taticule, raspunse Eve, dar ti‑am mai raspuns ca Pierre nu vrea sa‑si lase camera.

Eve era uimitoare: ajungeai sa te intrebi daca‑si dadea realmente seama de starea in care se afla sotul ei. Tipul era nebun de legat, iar ea ii respecta deciziile si parerile ca si cand ar fi fost in toate mintile.

- Vorbesc pentru binele tau, urma domnul Darbdat usor agasat. Cred ca daca as fi femeie, mi‑ar fi frica in incaperile astea vechi si prost luminate. As vrea pentru tine un apartament luminos, asa cum s‑au construit in ultima vreme pe la Auteuil, trei odai mici, foarte luminoase. Le‑a scazut chiria fiindca nu gasesc locatari; acum ar fi momentul.

Eve a apasat usor pe clanta usii; au intrat in camera. Mirosul greu al tamaii i‑a sarit in nari domnului Darbdat. Perdelele erau trase. In penumbra a zarit o ceafa slaba, deasupra spatarului unui fotoliu: Pierre statea cu spatele la ei: manca.

- Buna ziua, Pierre, zise domnul Darbdat tare. Ei, cum o mai ducem azi?

S‑a apropiat: bolnavul statea in fata unei mese mici; avea un aer viclean.

- Am mancat oua fierte, urma domnul Darbdat, vorbind si mai tare. Vai ce bune sunt!

- Nu sunt surd, zise Pierre cu o voce blanda.

Iritat, domnul Darbdat s‑a uitat la Eve de parca ar fi vrut s‑o ia ca martor. Eve insa i‑a raspuns printr‑o privire dura si a tacut. Domnul Darbdat a inteles ca a jignit‑o. "N‑are decat. Asa‑i trebuie." Ii era imposibil sa gaseasca tonul potrivit cand vorbea cu amantul asta de baiat: nu avea mai multa minte decat un copil de patru ani, iar Eve voia sa te porti cu el ca si cand ar fi fost un barbat adevarat. Domnul Darbdat astepta cu nerabdare momentul in care toate aceste ridicole menajamente nu vor mai fi de actualitate. Bolnavii il cam iritau totdeauna - in mod cu totul special nebunii - fiindca nu aveau dreptate. Bietul Pierre, de pilda, nu avea dreptate, gresea pe toata linia, nu putea sa spuna o vorba fara s‑o ia razna si cu toate acestea ar fi fost zadarnic sa‑i ceri cea mai vaga cainta, fie si o recunoastere fugitiva a erorilor lui.

Eve a luat cojile de ou si ouarul. I‑a pus in fata o farfurie cu o furculita si un cutit.

- Ce mai mananca? intreba domnul Darbdat jovial.

- Un biftec.

Pierre luase furculita si o tinea cu varful degetelor sale lungi si albe. A cercetat‑o cu de‑amanuntul apoi a ras usor:

- Ramane pe alta data, sopti el punand‑o pe masuta; eram prevenit.

Eve s‑a apropiat si s‑a uitat la furculita cu un interes pasionat.

- Agathe, zise Pierre, da‑mi alta.

Eve s‑a conformat si Pierre a inceput sa manance. Luase furculita suspecta, o tinea strans in mana si nu‑si lua ochii de la ea: arata ca si cand ar fi facut un efort violent. "Ce suspecte si ambigue le sunt toate gesturile; ca si raporturile lor de altfel!" s‑a gandit domnul Darbdat.

Era stingherit.

- Ai grija, zise Pierre, apuc‑o pe la mijlocul spatelui, are clesti.

Eve a oftat si a pus furculita pe bufet. Domnul Darbdat simtea ca‑i sare tandara. Considera ca nu e bine sa se cedeze tuturor fanteziilor acestui nefericit - chiar si din punctul de vedere al lui Pierre era primejdios. Franchot spusese clar: "Niciodata nu trebuie intrat in delirul bolnavului". In loc sa‑i dea alta furculita, ar fi fost mai bine sa‑l lamureasca bland si sa‑l faca sa inteleaga ca prima furculita e intru totul asemanatoare celorlalte. S‑a apropiat de bufet, a luat ostentativ furculita si si‑a plimbat usor degetul pe dintii ei. S‑a intors apoi spre Pierre. Acesta isi taia insa linistit carnea; a ridicat spre socrul sau o privire blanda si inexpresiva.

- As vrea sa stau putin de vorba cu tine, ii zise domnul Darbdat lui Eve.

Eve, supusa, a mers dupa el in salon. Cand sa se aseze pe canapea, domnul Darbdat si‑a dat seama ca ramasese cu furculita in mana. A aruncat‑o enervat pe o consola.

- Aici e mai bine, zise el.

- Nu vin niciodata in salon.

- Pot sa fumez?

- Da, desigur, taticule, zise Eve cu excesiva politete. Vrei o havana?

Domnul Darbdat a preferat sa‑si rasuceasca o tigara. Se gandea fara reticente la discutia pe care urma s‑o aiba. Cand vorbea cu Pierre se simtea stanjenit de faptul ca e intreg la minte, dupa cum un urias, constient de forta lui, ar putea fi cand s‑ar harjoni cu un copil. Toate calitatile lui, claritatea, precizia, limpezimea, se intorceau impotriva‑i. "Trebuie sa admit, cu biata mea Jeannette, e cam la fel." Desigur, doamna Darbdat nu era nebuna, dar boala o cam adormise. Eve, dimpotriva, semana cu tatal ei, avea o fire dreapta si logica; cu ea discutia devenea o placere. "Tocmai de aia nu vreau sa mi‑o strice." Domnul Darbdat a ridicat privirea; voia sa revada trasaturile fine si inteligente ale fiicei sale. A fost dezamagit: pe chipul acela alta data atat de rezonabil si de transparent, acum aparuse ceva opac si echivoc. Eve era inca foarte frumoasa. Domnul Darbdat a observat ca se fardase foarte ingrijit, aproape teatral. Isi daduse cu albastru pe pleoape si cu rimei pe gene. Acest machiaj perfect si violent i‑a facut tatalui ei o impresie penibila:

- Esti verde pe sub farduri, i‑a spus el, ma tem sa nu te imbolnavesti. Si in ce hal te fardezi de la o vreme! Tu, care erai atat de discreta.

Eve n‑a raspuns, iar domnul Darbdat s‑a uitat o clipa jenat la chipul acela stralucitor si uzat, sub masa grea de par negru. S‑a gandit ca arata ca o tragediana. "Stiu precis cu cine seamana. Femeia aceea, romanca aia care a jucat Phdre in franceza la Orange." Regreta ca i‑a facut acea observatie neplacuta: "M‑a luat gura pe dinainte! Ar fi mai bine sa n‑o indispun pentru fleacuri".

- Scuza‑ma, zise el zambind, stii ca sunt un batran adept al lucrurilor naturale. Nu prea‑mi plac toate chestiile astea pe care femeile de azi si le pun pe fata. Eu insa gresesc, trebuie sa mergem in pas cu vremea.

Eve i‑a zambit amabil. Domnul Darbdat si‑a aprins tigara si a tras de cateva ori din ea.

- Fetita mea, incepu el, tocmai voiam sa‑ti spun: o sa stam de vorba, amandoi, ca altadata. Hai, stai jos si asculta‑ma; trebuie sa ai incredere in taticul tau.

- Prefer sa stau in picioare, zise Eve. Ce ai sa‑mi spui?

- O sa‑ti pun numai o intrebare, spuse domnul Darbdat putin mai dur. Unde te vor duce toate astea?

- Toate astea? repeta Eve mirata.

- Ei bine, da, totul, toata aceasta viata pe care ti‑ai alcatuit‑o. Asculta, urma el, nu care cumva sa crezi ca nu te inteleg (avusese o inspiratie subita). Ceea ce vrei insa sa realizezi depaseste puterile omenesti. Vrei sa traiesti intr‑un univers exclusiv imaginar, nu‑i asa? Nu vrei sa admiti ca e bolnav? Nu vrei sa‑l vezi pe Pierre cel de azi, asa e? Nu ai ochi decat pentru Pierre cel de odinioara. Scumpa mea, fetita mea, e un pariu imposibil, continua domnul Darbdat. Asculta, o sa‑ti spun o poveste pe care poate ca n‑o stii: cand eram la Sables‑d'Olonne, aveai trei ani, mama ta a facut cunostinta cu o tanara doamna fermecatoare care avea un baietel superb. Erati amandoi de o schioapa, te jucai pe plaja cu baietelul, erai logodnica lui. Peste catva timp, la Paris, maica‑ta a vrut s‑o vada pe cucoana; i s‑a spus ca a lovit‑o o nenorocire cumplita: copilasul ei minunat fusese decapitat de aripa din fata a unei masini. I s‑a spus mamei tale: "Duceti‑va la ea, dar sa nu cumva sa pomeniti ceva despre moartea copilului, ea refuza sa creada ca a murit." Maica‑ta s‑a dus, a gasit o fiinta pe jumatate nebuna: traia ca si cand pustiul ar fi fost inca in viata; vorbea cu el, ii punea un tacam la masa. Ei bine, a trait intr‑o asemenea stare de tensiune nervoasa incat, dupa sase luni, au dus‑o cu forta intr‑un sanatoriu unde a trebuit sa stea trei ani. Nu, fetita mea, zise domnul Darbdat dand din cap, chestiile astea sunt imposibile. Ar fi fost mai bine sa recunoasca vitejeste adevarul. Ar fi suferit foarte rau catava vreme si pe urma timpul ar fi sters totul cu buretele. Cel mai bun lucru este sa privesti lucrurile drept in fata, crede‑ma.

- Gresesti, zise Eve facand un efort, stiu prea bine ca Pierre este

N‑a reusit sa spuna cuvantul. Statea foarte dreapta, cu mainile pe speteaza unui fotoliu: ceva arid si urat aparuse in expresia gurii si barbiei ei.

- Si atunci? intreba domnul Darbdat, uimit?

- Atunci ce?

- Tu?

- Il iubesc asa cum este, zise Eve repede, pe un ton plictisit.

- Nu‑i adevarat, raspunse domnul Darbdat cu hotarare. Nu‑i adevarat: nu‑l iubesti; nu se poate sa‑l iubesti. Asemenea sentimente nu se pot nutri decat pentru oameni sanatosi si normali. De Pierre ti‑e mila, nu ma indoiesc, si pastrezi, fara doar si poate, amintirea celor trei ani de fericire pe care ti i‑a daruit. Dar sa nu‑mi spui mie ca il iubesti, ca nu te cred.

Eve tacea in continuare si se uita fix la covor cu o privire absenta.

- Ai putea macar sa‑mi raspunzi, spuse domnul Darbdat rece. Sa nu‑ti inchipui ca aceasta conversatie imi este mai placuta decat tie.

- Din moment ce tot nu ma crezi

- Ei bine, daca il iubesti, striga el exasperat, e o mare nenorocire pentru tine, pentru mine si pentru biata ta mama, pentru ca sunt nevoit sa‑ti spun ceva ce as fi preferat sa‑ti ascund: in mai putin de trei ani, Pierre va ajunge in stadiul dementei totale, va fi ca o fiara.

S‑a uitat la fiica sa cu ochi duri: era suparat pe ea fiindca il silise prin incapatanarea ei sa‑i faca aceasta penibila revelatie.

Eve nu s‑a clintit; nici macar nu si‑a ridicat privirea.

- Stiam.

- Cine ti‑a spus? intreba el incremenit.

- Franchot. Stiu de sase luni.

- Si eu care il rugasem sa te menajeze, spuse domnul Darbdat cu amaraciune. In sfarsit, poate ca e mai bine asa. In aceste conditii insa trebuie sa intelegi ca ar fi o greseala de neiertat sa‑l tii pe Pierre acasa, cu tine. Lupta la care te‑ai inhamat e sortita esecului, boala lui nu iarta. Daca s‑ar putea face ceva, daca ar putea fi salvat cu ajutorul unor ingrijiri speciale, nu zic nu. Dar uita‑te si tu: erai frumoasa, inteligenta si vesela, te distrugi cu mana ta si absolut zadarnic. Fara discutie, ai fost admirabila, dar acum gata, ti‑ai facut datoria, mai mult decat datoria; in prezent, ar fi imoral sa mai insisti. Fetita mea, omul mai are indatoriri si fata de sine. Si apoi, nu te gandesti la noi. Trebuie, repeta el accentuand fiecare cuvant, sa‑l trimiti pe Pierre la clinica lui Franchot. Vei parasi acest apartament in care nu ai avut parte decat de suferinta si te vei intoarce la noi. Daca simti nevoia sa fii utila si sa usurezi suferintele semenilor tai, ei bine, o ai pe maica‑ta. Biata femeie este ingrijita de infirmiere, ar avea si ea nevoie de afectiune. Si ea, adauga el, e capabila sa aprecieze ceea ce vei face pentru ea si sa‑ti fie recunoscatoare.

S‑a instapanit o tacere indelungata. Domnul Darbdat l‑a auzit pe Pierre cantand in camera de alaturi. De altfel, nici macar nu era un cantec propriu‑zis: era mai degraba un recitativ acut si rapid. Domnul Darbdat a ridicat ochii spre fiica lui.

- Deci, nu vrei?

- Pierre va ramane cu mine, zise ea cu blandete, ma inteleg foarte bine cu el.

- Cu conditia sa te prostesti cat e ziua de lunga.

Eve a zambit si i‑a aruncat tatalui ei o privire ciudata, batjocoritoare si aproape vesela. "E drept, s‑a gandit domnul Darbdat furios, mai fac si altceva: se culca impreuna."

- Esti complet nebuna, zise el sculandu‑se.

Eve a suras trist si a soptit parca pentru ea insasi:

- Nu indeajuns.

- Nu indeajuns? Nu‑ti pot spune decat un singur lucru, fetita mea, ma ingrozesti.

A sarutat‑o grabit si a iesit. "Ar trebui, se gandea el in timp ce cobora scara, sa i se trimita doi zdrahoni ca lumea care sa ia cu forta deseul ala nenorocit si sa‑l bage sub dus fara sa‑i mai ceara parerea."

Era o zi frumoasa de toamna, linistita si fara taine; soarele imbujora chipurile trecatorilor. Pe domnul Darbdat l‑a izbit firescul acelor chipuri: unele erau ridate, altele netede, pe toate se reflectau insa bucurii si griji cu care era obisnuit.

"Stiu precis ce‑i reprosez lui Eve, isi zise el luand‑o pe bulevardul Saint‑Germain. Ii reprosez ca traieste in afara umanului. Pierre nu mai e o fiinta umana: toate ingrijirile, toata dragostea pe care i le daruieste sunt intrucatva furate de la toti oamenii astia. Nimeni nu are dreptul sa se refuze oamenilor; fir‑ar sa fie, ca ne place sau nu, traim in societate."

Se uita la trecatori cu simpatie; privirile lor grave si limpezi ii placeau. Pe strazile scaldate in soare, printre oameni, te simteai in siguranta, ca in mijlocul unei mari familii.

O femeie cu capul descoperit se oprise in fata unei tarabe de pe strada. Tinea de mana o fetita.

- Ce‑i asta? a intrebat fetita, aratand un aparat de radio.

- Nu pune mana, spuse mama, e un aparat; face muzica.

Au ramas cateva clipe tacute, in extaz. Domnul Darbdat, induiosat, s‑a aplecat spre fetita si i‑a zambit.

II

"A plecat." Usa de la intrare s‑a inchis, trantindu‑se sec; Eve era singura in salon: "As vrea sa moara".

Si‑a crispat mainile pe speteaza scaunului: tocmai isi adusese aminte de ochii tatalui ei. Domnul Darbdat se aplecase spre Pierre cu un aer competent; ii spusese: "Vai ce bune sunt!" ca unul care ar sti sa le vorbeasca bolnavilor; se uitase la el si chipul lui Pierre se imprimase in fundul ochilor lui mari si iuti. "Il urasc cand se uita la el, cand ma gandesc ca il vede."

Mainile ei au alunecat de‑a lungul fotoliului si Eve s‑a intors spre fereastra. Era orbita. Incaperea era potopita de un soare care se intinsese peste tot: pe covor sub forma de cercuri luminoase, in aer, ca un praf orbitor. Eve nu mai era obisnuita cu aceasta lumina indiscreta si curioasa care scotocea peste tot, curata prin colturi, freca mobilele si le lustruia, asa cum face o gospodina buna. Eve s‑a dus totusi pana la fereastra si a dat deoparte perdeaua de muselina care atarna in fata geamului. Chiar in acel moment domnul Darbdat iesea din imobil; Eve i‑a vazut brusc umerii lati. Tatal ei a ridicat capul si s‑a uitat la cer clipind des apoi s‑a departat cu pasi mari, ca un tanar. "Se forteaza, se gandi Eve, imediat o sa‑l apuce junghiul ala in coaste." Nu‑l mai ura: in capul acela al lui incapea atat de putin; microscopica grija de a parea tanar. Cand l‑a vazut insa ca da coltul spre bulevardul Saint‑Germain si dispare, a cuprins‑o iar mania: "Se gandeste la Pierre". Un pic din viata lor iesise din camera inchisa si umbla pe strazi, la soare, printre oameni. "Oare n‑or sa ne poata niciodata uita?"

Strada Bac era aproape pustie. O cucoana batrana traversa cu pasi marunti; trei fete au trecut pe strada razand. Si dupa ele barbati, barbati puternici si gravi care purtau in mana serviete si vorbeau intre ei. "Oamenii normali!" s‑a gandit Eve, uimita ca gaseste in ea insasi o ura atat de puternica. O femeie frumoasa si grasa a alergat greoi in intampinarea unui domn elegant. Acesta a luat‑o in brate si a sarutat‑o pe gura. Eve a ras dur si a lasat perdeaua in jos.

Pierre nu mai canta, dar tanara de la etajul trei se asezase la pian; canta un studiu de Chopin. Eve se mai calmase; a facut un pas in directia camerei lui Pierre, dar s‑a oprit indata si s‑a sprijinit de perete cu o oarecare anxietate: ca de fiecare data cand pleca din camera, era cuprinsa de panica la gandul ca trebuie sa se intoarca. Stia totusi ca n‑ar fi putut trai in alta parte: iubea camera. Vrand parca sa castige putin timp, si‑a plimbat privirea cu o curiozitate rece prin aceasta incapere fara umbre si miros in care astepta sa‑si redobandeasca putin curaj. "Parca ar fi sala de asteptare a unui dentist." Fotoliile de matase roz, divanul, taburetele erau sobre si discrete, putin cam paterne; prieteni buni ai omului. Eve si‑a imaginat ca niste domni gravi si imbracati in haine de stofa de culoare deschisa, intru totul asemanatori cu cei pe care‑i vazuse pe fereastra, intrau in salon continuand o conversatie inceputa. Nu se intrerupeau nici cat sa se uite in jur; inaintau cu pas hotarat pana in mijlocul incaperii; unul din ei, care isi lasase mana sa atarne in urma sa, mangaind in treacat pernele, obiectele de pe mese, nici macar nu tresarea cand le atingea. Iar cand o mobila se afla in calea lor, acei domni seriosi nu numai ca n‑o ocoleau, ci o deplasau, cu calm. Pana la urma se asezau, cufundati in continuare in convorbirea lor, fara sa arunce o privire in urma. "Un salon pentru oameni normali." Se uita fix la clanta usii; anxietatea o sufoca: "Trebuie sa ma duc la el. Niciodata nu‑l las atata timp singur." Ar trebui sa deschida usa; apoi Eve s‑ar opri in prag, incercand sa‑si obisnuiasca ochii cu penumbra, iar camera ar respinge‑o cu inversunare. Ar trebui sa invinga aceasta rezistenta si sa patrunda pana in inima camerei. I s‑a facut dintr‑o data un dor cumplit de Pierre; ar fi vrut sa rada cu el de domnul Darbdat. Pierre insa nu avea nevoie de ea; Eve nu putea sa prevada felul in care avea s‑o primeasca. Brusc, s‑a gandit cu un fel de orgoliu ca nu‑si mai afla locul nicaieri. "Oamenii normali inca isi mai inchipuie ca sunt de‑a lor. Adevarul e ca n‑as putea sta nici macar un ceas in mijlocul lor. Simt nevoia sa traiesc acolo, de cealalta parte a acestui zid. Acolo insa nu sunt binevenita."

In jurul ei se produsese o schimbare profunda. Lumina imbatranise, albise: se imbalosase ca apa dintr‑o glastra cu flori care n‑a fost schimbata. Eve descoperea pe obiecte, in aceasta lumina imbatranita, o melancolie de mult uitata: melancolia unei dupa‑amieze tarzii de toamna. Se uita in jurul ei sovaitoare, aproape timida: toate astea erau atat de departe: in camera nici nu putea fi vorba de zi, de noapte, de anotimp, de melancolie. Si‑a adus vag aminte de niste toamne foarte vechi, toamnele copilariei, apoi s‑a crispat: ii era frica de amintiri.

A auzit vocea lui Pierre.

- Agathe! Unde esti?

- Vin acum, striga ea.

A deschis usa si a patruns in camera.

Fumul gros de tamaie i‑a umplut narile si gura, in timp ce‑si incorda privirea si intindea mainile in fata ei - de multa vreme mireasma si penumbra alcatuiau pentru ea un singur element aspru si totusi pufos, la fel de familiar ca apa, aerul sau focul - si a inaintat prudent spre o pata albicioasa care parea ca pluteste intr‑o pacla. Era chipul lui Pierre: hainele lui Pierre (de cand se imbolnavise, se imbraca in negru) se topisera in intuneric. Pierre isi lasase capul pe spate si statea cu ochii inchisi. Era frumos. Eve s‑a uitat la genele lui lungi si arcuite, apoi s‑a asezat langa el pe un scaunel. "Pare a suferi", s‑a gandit ea. Incet-incet, ochii i se obisnuiau cu penumbra. Biroul s‑a deslusit cel dintai, apoi patul, obiectele personale ale lui Pierre, foarfecele, borcanasul cu lipici, cartile, ierbarul, toate imprastiate pe covor langa fotoliu.

- Agathe?

Pierre deschisese ochii si se uita la ea zambind.

- Chestia cu furculita, zise el, stii, am facut‑o ca sa‑l sperii pe tip. Nu avea aproape nimic.

Temerile i s‑au risipit si Eve a ras usor.

- Ai reusit perfect, zise ea, l‑ai innebunit complet.

Pierre a zambit.

- Ai vazut? A pipait‑o destul timp, o tinea strans in mana. Asta e problema, zise el, oamenii nu stiu sa apuce lucrurile; le insfaca.

- E adevarat, zise Eve.

Pierre si‑a lovit usor palma mainii stangi cu aratatorul mainii drepte.

- Cu asta apuca. Isi apropie degetele si cand au apucat obiectul, isi trantesc palma peste el ca sa‑l omoare.

Vorbea repede si din varful buzelor: parea nedumerit:

- Ma intreb ce vor, zise el intr‑un tarziu. Tipul asta a mai venit. De ce mi l‑au trimis? Daca vor sa afle ce fac, n‑au decat sa citeasca de pe ecran, n‑ar avea nevoie sa se miste de‑acasa.

Fac greseli. Au puterea in mana, dar fac greseli. Eu unul un gresesc niciodata, asta e atuul meu. Hoffka, spuse el, hoffka. Isi agita mainile lungi in fata fruntii: Tarfa! Hoffka paffka suffka. Mai vrei?

- E clopotul? intreba Eve.

- Da. A plecat. A continuat sever. Tipul ala e un subaltern. Tu il cunosti: te‑ai dus cu el in salon.

Eve n‑a raspuns.

- Ce voia? intreba Pierre. Sigur ti‑a spus.

Eve a ezitat o clipa, apoi a raspuns brutal:

- Voia sa te inchida.

Daca i se spunea adevarul cu binisorul, Pierre nu avea incredere, trebuia sa i se tranteasca violent ca sa‑l ameteasca si sa‑i paralizeze banuielile. Pana la urma, Eve prefera sa‑l brutalizeze decat sa‑l minta: cand il mintea si cand el parea ca o crede, nu‑si putea stapani o foarte usoara senzatie de superioritate care o facea sa se simta ingrozitor.

- Sa ma inchida! repeta Pierre ironic. Deraiaza. Ce conteaza pentru mine niste pereti. Isi inchipuie ca ma pot opri. Uneori ma intreb daca nu e vorba de doua bande. Cea adevarata, a negrului. Si apoi banda de neispraviti care incearca sa‑si bage nasul in aceasta treaba si face tampenie dupa tampenie.

Ciocanea cu mana bratul fotoliului si se uita inveselit la mana:

- Peretii se traverseaza. Ce i‑ai raspuns? intreba el intorcandu‑se plin de curiozitate spre Eve.

- Ca nu vei fi inchis.

A dat din umeri.

- Nu trebuia sa spui asta. Si tu ai facut o greseala, afara doar daca n‑ai facut dinadins. Trebuie sa‑i lasi sa‑si demaste bateriile.

A tacut. Eve lasase capul in jos cu tristete: "Le insfaca!" Pe ce ton de dispret spusese vorba asta si cata dreptate avea. "Oare si eu insfac obiectele? Degeaba ma supraveghez, cred ca majoritatea gesturilor mele il agaseaza. Dar nu mi‑o spune." Dintr‑o data s‑a simtit mizerabil, ca pe vremea cand avea paisprezece ani si doamna Darbdat, vioaie si sprintena, ii spunea: "Parca n‑ai sti ce sa faci cu mainile". Nu indraznea sa faca nici o miscare si chiar in clipa aceea i‑a venit sa‑si schimbe pozitia. Si‑a tras usor picioarele sub scaun, abia atingand covorul. Se uita la lampa de pe masa, lampa al carei soclu Pierre il vopsise in negru - si la tabla de sah. Pierre nu lasase pe tabla decat pionii negri. Uneori, Pierre se ridica din fotoliu, se ducea pana la masa si lua pionii in mana, unul cate unul. Vorbea cu ei, le zicea Roboti, si pionii se insufleteau cumva in mainile lui. Dupa ce‑i punea la loc, Eve se ducea sa‑i atinga la randul ei (se considera putin cam ridicola): erau din nou niste bucatele de lemn mort, dar pe ei staruia parca ceva vag si insesizabil, ceva ca un fel de sens. "Sunt obiectele lui, s‑a gandit ea. In camera nu mai e nimic de‑al meu." Odinioara avusese cateva piese de mobilier. Oglinda si toaleta din marchetarie, care apartinusera bunicii ei si pe care Pierre o numea in gluma: toaleta ta. Pierre le luase cu el: obiectele isi dezvaluiau adevaratul lor chip numai lui Pierre. Eve putea sa stea ceasuri intregi sa se uite la ele: neobosite si rautacioase, se inversunau s‑o dezamageasca, oferindu‑i mereu doar o inselatoare aparenta - la fel si doctorului Franchot si domnului Darbdat. "Si totusi, isi zise ea anxioasa, nu le mai vad chiar ca tata. Nu e cu putinta sa le vad exact ca el."

Si‑a miscat un pic genunchii: ii amortisera picioarele. Tot trupul, intepenit si incordat, o durea: il simtea prea viu, indiscret. "As vrea sa fiu invizibila si sa stau aici; sa‑l vad fara sa ma vada. N‑are nevoie de mine; sunt in plus." A intors putin capul si s‑a uitat la peretele de deasupra lui Pierre. Pe perete erau scrise niste amenintari. Eve stia, dar nu le putea citi. Deseori se uita la trandafirii mari, rosii, de pe tapet pana ce incepeau sa‑i joace in fata ochilor. In penumbra, trandafirii ardeau ca o flacara. De cele mai multe ori amenintarea era scrisa langa tavan, in stanga, deasupra patului; uneori insa se mai deplasa. "Trebuie sa ma scol. Nu pot - nu pot sa mai stau pe scaun." Pe perete mai erau si niste discuri albe care semanau cu niste felii de ceapa. Discurile au inceput sa se roteasca si Eve a vazut ca‑i tremura mainile: "Sunt momente cand simt ca innebunesc. Ba nu, s‑a gandit cu amaraciune, eu una nu pot sa innebunesc. E pur si simplu o stare de nervozitate."

Pe neasteptate, a simtit mana lui Pierre peste a ei.

- Agathe, i‑a zis Pierre cu duiosie.

Ii zambea, dar ii tinea mana doar cu varful degetelor, cu un fel de repulsie, ca si cand ar fi luat de spate un crab si ar fi vrut sa se fereasca de clestii lui.

- Agathe, zise el, as dori asa de mult sa am incredere in tine.

Eve a inchis ochii si a respirat adanc: "Nu trebuie sa‑i raspund, altfel devine banuitor si nu mai spune nimic." Pierre isi luase mana de pe a ei:

- Imi esti foarte draga, Agathe, ii zise el. Dar nu pot sa te inteleg. De ce stai tot timpul in camera?

Eve n‑a raspuns.

- Spune‑mi de ce.

- Stii bine ca te iubesc, zise ea dur.

- Nu te cred, raspunse Pierre. De ce sa ma iubesti? Ar trebui sa‑ti inspir oroare: sunt bantuit.

A zambit, dar brusc a redevenit grav.

- Intre noi exista un zid. Te vad, vorbesc cu tine, dar esti de partea cealalta. Oare care e piedica din calea dragostei noastre? Parca era mai usor odinioara. La Hamburg.

- Da, zise Eve cu tristete. Iarasi Hamburg. Niciodata nu vorbea despre trecutul lor adevarat. Nici Eve, nici el nu fusesera la Hamburg.

- Ne plimbam de‑a lungul canalelor. Era un slep, iti aduci aminte? Slepul era negru; pe punte statea un caine.

Inventa pe masura ce vorbea; avea un aer fals.

- Te tineam de mana, aveai alta piele. Credeam tot ce‑mi spuneai. Taceti din gura, striga el.

A ciulit urechea:

- Vor veni, zise el cu o voce morocanoasa.

Eve a tresarit:

- Vor veni? Incepusem sa cred ca nu vor mai veni niciodata.

In ultimele trei zile, Pierre fusese mai calm; statuile nu venisera. Desi nu recunostea niciodata, lui Pierre ii era o frica teribila de statui. Ea nu se temea, dar cand statuile incepeau sa zboare prin camera zbarnaind, ii era frica de Pierre.

- Da‑mi ziutrul, zise Pierre.

Eve s‑a sculat si a luat ziutrul: era o ingramadire de bucati de carton pe care Pierre le lipise intre ele cu mana lui: il folosea ca sa se apere de statui. Ziutrul semana cu un paianjen. Pe una din bucatile de carton Pierre scrisese: "Putere asupra capcanei" si pe alta: "Negru." Pe a treia desenase o figura zambitoare cu ochii mijiti: era Voltaire. Pierre a apucat ziutrul de o laba si s‑a uitat sumbru la el.

- Nu‑l mai pot folosi, zise el.

- De ce?

- L‑au inversat.

- Faci altul?

S‑a uitat lung la ea.

- Ai vrea tu, suiera el printre dinti.

Eve era suparata pe Pierre. "E avertizat de cate ori vin; oare cum procedeaza de nu greseste niciodata."

Ziutrul atarna jalnic in varful degetelor lui Pierre:

"Totdeauna gaseste motive valabile ca sa nu‑l foloseasca. Duminica, atunci cand au sosit, pretindea ca nu stie unde l‑a pus, dar eu una il vedeam in spatele borcanasului cu lipici si era imposibil sa nu‑l vada si el. Ma intreb daca nu le atrage chiar el." Niciodata nu se putea sti daca e intru totul sincer. In anumite momente, Eve avea impresia ca Pierre e cotropit, in ciuda vointei sale, de o multime forfotitoare de idei si viziuni nesanatoase. In altele insa, parea ca nascoceste totul. "Sufera. Dar pana unde crede cu adevarat in statui si in negru? Statuile, in orice caz, stiu ca nu le vede, le aude doar: cand trec, intoarce capul; zice totusi ca le vede, le descrie." Eve isi aduce aminte de figura imbujorata a doctorului Franchot: "Dar bine, scumpa doamna, toti alienatii sunt mincinosi; v‑ati pierde timpul daca ati incerca sa departajati ceea ce simt cu adevarat de ceea ce pretind ca simt". A tresarit: "Ce cauta Franchot in toata povestea asta? Doar n‑o sa ma apuc sa gandesc ca el".

Pierre s‑a sculat si s‑a dus sa arunce ziutrul in cosul de hartii: "Ca tine as vrea sa gandesc", sopti ea. Pierre mergea in varful picioarelor, facand pasi mici, strangandu‑si coatele pe langa corp, incercand sa ocupe cat mai putin loc. S‑a intors la loc, s‑a asezat si s‑a uitat la Eve cu o expresie necomunicativa.

- Va trebui sa punem draperii negre, zise el, in camera asta nu e destul negru.

Se ghemuise in fotoliu. Eve s‑a uitat cu tristete la acel trup zgarcit, totdeauna gata sa se retraga, sa se chirceasca: bratele, picioarele, capul semanau cu niste organe retractile. Pendula a batut de ora sase; nu se mai auzea pianul. Eve a oftat: statuile nu vor veni imediat; se lasau asteptate.

- Vrei sa aprind lumina?

Eve prefera sa le astepte pe lumina.

- Fa ce vrei, zise Pierre.

Eve a aprins lampa mica de birou si camera s‑a umplut de o ceata rosie. Pierre astepta si el.

Nu vorbea, dar buzele lui se miscau alcatuind doua pete intunecate in ceata rosie. Eve iubise buzele lui Pierre. Odinioara fusesera induiosatoare si senzuale; isi pierdusera insa senzualitatea. Se departau una de cealalta frematand putin, apoi se apropiau, se strangeau strivindu‑se, si iar se departau. In acest chip impietrit, numai ele erau vii; semanau cu doua animale infricosate. Pierre putea sa mormaie astfel ceasuri in sir, fara sa scoata nici un sunet, si adesea Eve se lasa fascinata de aceasta miscare indarjita. "Imi place gura lui." N‑o mai saruta niciodata; avea oroare de orice contact fizic: noaptea simtea ca e atins, maini de barbati, puternice si uscate il ciupeau pe tot corpul; maini de femei cu unghii foarte lungi il mangaiau intr‑un fel nerusinat. Deseori se culca imbracat, dar mainile se furisau pe sub haine si‑l trageau de camasa. Odata auzise rasete si niste buze puhave se lipisera de buzele lui. Incepand din noaptea aceea n‑o mai saruta pe Eve.

- Agathe, zise Pierre, nu te mai uita la gura mea!

Eve pleca privirea.

- N‑am uitat ca se poate citi pe buze, continua el cu impertinenta.

Mana ii tremura pe bratul fotoliului. Degetul aratator s‑a intins si a ciocanit de trei ori degetul mare, in timp ce celelalte degete s‑au crispat: era un fel de exorcism. "Acum incepe", s‑a gandit ea. Ii venea sa‑l ia in brate pe Pierre.

Acesta a inceput sa vorbeasca foarte tare, pe un ton monden:

- Iti aduci aminte de San Pauli?

Nu trebuie sa‑i raspunda. E poate o capcana.

- Acolo te‑am cunoscut, zise el cu un aer satisfacut. Te‑am suflat unui marinar danez. Era cat pe ce sa ne luam la bataie, dar i‑am dat de baut si m‑a lasat sa te iau. Nu fusese decat teatru.

"Minte, nici el nu crede nimic din tot ce spune. Stie ca nu ma cheama Agathe. Cand minte, il urasc." I‑a vazut insa privirea fixa si toata furia i s‑a topit. "Nu minte, s‑a gandit ea, e la capatul puterilor. Le simte cum se apropie; vorbeste ca sa nu le auda." Pierre se crampona cu amandoua mainile de bratele fotoliului. Era livid; zambea.

- Aceste intalniri sunt adesea stranii, zise el, dar eu nu cred in intamplare. Nu te intreb cine te‑a trimis, stiu ca nu mi‑ai raspunde. In orice caz ai fost destul de abila ca sa ma imbrobodesti.

Vorbea greu, cu o voce pitigaiata si grabita. Nu reusea sa pronunte unele cuvinte, care ii ieseau din gura ca o substanta moale si fara forma.

- M‑ai tras pana in mijlocul balciului, la manejul cu automobile negre, dar in spatele masinilor era o intreaga armata de ochi rosii care luceau de cum intorceam capul. Cred ca le faceai semne, desi erai agatata de bratul meu, dar nu vedeam nimic. Eram prea absorbit de marile ceremonii ale incoronarii.

Se uita drept inainte, cu ochii larg deschisi. S‑a sters pe frunte, foarte repede, cu un gest scurt, fara sa se opreasca din vorbii: nu voia sa taca.

- Era incoronarea Republicii, zise el cu o voce stridenta, un spectacol impresionant in felul lui din cauza animalelor de tot felul pe care le trimisesera coloniile special pentru ceremonie. Iti era frica sa nu te ratacesti printre maimute. Am zis printre maimute, repeta el pe un ton arogant, uitandu‑se in jurul lui. As putea sa spun printre negri! Avortonii care se strecoara pe sub mese si‑si inchipuie ca nu‑i vede nimeni, sunt imediat descoperiti si tintuiti de Privirea mea. Consemnul este sa taceti, striga el. Sa taceti. Toata lumea ia loc si pozitie de drepti pentru intrarea statuilor, asta e ordinul. Tralala - urla si‑si facuse mainile palnie la gura - tralalala, tralalalala.

A tacut si Eve si‑a dat seama ca statuile tocmai intrasera in camera. Pierre statea teapan, era livid si afisa un aer dispretuitor. Eve s‑a incordat si ea si amandoi au inceput sa astepte in liniste. Cineva umbla pe coridor: Maria, femeia de serviciu, care probabil abia venise. Eve s‑a gandit: "O sa trebuiasca sa‑i dau banii pentru gaze". Si imediat statuile s‑au apucat sa zboare; treceau intre Eve si Pierre.

Pierre a icnit, s‑a ghemuit in fotoliu si si‑a strans picioarele sub el. Intorcea capul; din cand in cand ranjea, dar fruntea i se brobonise de sudoare. Eve n‑a mai putut suporta sa vada obrazul acela palid, gura tremura, deformata de un rictus: a inchis ochii. Pe fondul stacojiu al pleoapelor ei dansau firisoare aurii: Eve se simtea batrana si greoaie. Langa ea, Pierre gafaia zgomotos. "Zboara, bazaie, se apleaca peste el" A simtit o usoara gadilatura, o jena pe umarul si soldul drept. Instinctiv, trupul i s‑a inclinat spre stanga, vrand parca sa evite un contact neplacut, sau sa se fereasca de un obiect contondent. Dintr‑o data parchetul a scartait si Eve a fost cuprinsa de dorinta nebuna de a deschide ochii, de a se uita spre dreapta, ferindu‑si totodata capul cu mana ridicata.

N‑a facut nici o miscare; a ramas cu ochii inchisi in timp ce era scuturata de fiorii unei amare bucurii: "Si mie mi‑e frica", s‑a gandit ea. Intreaga ei viata se concentrase in partea dreapta a trupului. S‑a aplecat spre Pierre, fara sa deschida ochii. Ar fi de‑ajuns un mic, un foarte mic efort si ar patrunde, pentru prima data, in acel univers tragic. "Mi‑e frica de statui", si‑a zis ea. Era o afirmatie violenta si oarba, o incantatie: dorea din rasputeri sa creada in prezenta lor; incerca sa transforme anxietatea care‑i paraliza partea dreapta intr‑un nou simt, intr‑un fel de pipait. In brat, in sold, in umar le simtea prezenta.

Statuile zburau jos si incet: bazaiau. Eve stia ca au o mutra rautacioasa si ca in piatra dimprejurul ochilor le‑au rasarit gene; si le imagina insa cu greu. Stia de asemenea ca nu sunt inca intru totul vii, dar ca pe corpurile lor mari au inceput sa apara bucati de carne, solzi calduti; li se cojea pielea de pe varful degetelor si aveau mancarimi in palme. Eve nu putea sa vada toate acestea: se gandea doar ca niste femei uriase lunecau chiar langa ea, solemne si grotesti, cu un aer uman si cu incapatanarea compacta a pietrei. "Se apleaca peste Pierre - Eve facea un efort atat de violent incat au inceput sa‑i tremure mainile - se apleaca peste mine" Un urlet infiorator a facut‑o sa incremeneasca brusc. "L‑au atins." A deschis ochii: Pierre isi tinea capul cu amandoua mainile si gafaia. Eve era istovita: "Un joc, s‑a gandit ea cuprinsa de remuscari; n‑a fost decat un joc, nici o clipa n‑am crezut sincer in toata povestea asta. Si intre timp, el suferea cu adevarat."

Pierre s‑a destins si a respirat cu putere. Pupilele insa ii ramasesera ciudat de dilatate; transpira.

- Le‑ai vazut? intreba.

- Nu pot sa le vad.

- E mai bine pentru tine, te‑ar infricosa. Eu unul, zise el, sunt obisnuit.

Ei ii tremurau mainile in continuare, si i se suise sangele la cap. Pierre si‑a scos o tigara din buzunar si si‑a pus‑o in gura, dar n‑a aprins‑o:

- Nu‑mi pasa ca le vad, spuse el, dar nu vreau sa ma atinga: ma tem ca nu cumva sa‑mi dea cosuri.

S‑a gandit putin si a intrebat:

- Le‑ai auzit?

- Da, zise Eve, seamana cu un motor de avion. (Pierre ii spusese exact asa, duminica trecuta.)

Pierre a zambit cu un pic de condescendenta.

- Exagerezi, ii spuse. Dar era in continuare livid. S‑a uitat la mainile ei: Iti tremura mainile. Te‑au impresionat, biata mea Agathe. Nu‑ti face sange rau; pana maine nu se mai intorc.

Eve nu putea vorbi, ii clantaneau dintii si‑i era frica sa n‑o vada Pierre. Pierre s‑a uitat lung la ea.

- Esti strasnic de frumoasa, zise el clatinand din cap. E pacat, e intr‑adevar pacat.

A intins repede mana si a mangaiat‑o pe ureche.

- Diavolita mea! Ma cam deranjezi, esti prea frumoasa: chestia asta ma distreaza. Daca n‑ar fi vorba de recapitulatie

S‑a oprit si s‑a uitat la Eve surprins:

- Nu e asta cuvantul A venit a venit, spuse el zambind cu un aer vag. Il aveam pe varful limbii pe celalalt Si asta i‑a luat locul. Am uitat ce‑ti spuneam.

S‑a gandit un moment si a dat din cap:

- Ei hai, zise el, o sa dorm. A adaugat cu o voce copilareasca: stii, Agathe, sunt obosit. Nu‑mi mai gasesc ideile.

Si‑a aruncat tigara si s‑a uitat ingrijorat la covor. Eve i‑a strecurat o perna sub cap.

- Poti sa dormi si tu, ii spuse el inchizand ochii, n‑o sa se mai intoarca.

RECAPITULATIE. Pierre dormea, avea pe chip un zambet candid; isi plecase capul ca si cand ar fi vrut sa‑si mangaie obrazul cu umarul. Lui Eve nu‑i era somn, se gandea: "Recapitulatie". Expresia lui Pierre devenise brusc tampita si cuvantul i s‑a scurs din gura lunguiet si albicios. Pierre se uitase drept inaintea lui uimit, ca si cand ar fi vazut cuvantul si nu l‑ar fi recunoscut; ramasese cu gura cascata, moale; parca se rupsese ceva in el. "A balbait. E prima data cand i se intampla: si‑a si dat seama, de altfel. A zis ca nu‑si mai gaseste ideile." Pierre a gemut usor, cu voluptate, si mana sa a schitat un gest vag. Eve s‑a uitat la el dur: "Cum o sa fie cand s‑o trezi". Asta e ce o rodea. De indata ce Pierre adormea, incepea sa se gandeasca la asta, nu se putea stapani. Se temea sa nu se scoale cu ochii tulburi si sa inceapa sa se balbaie. "Sunt o proasta, s‑a gandit, n‑are cum sa se intample mai devreme de un an de zile; mi‑a spus Franchot." Frica n‑o parasea insa nici o clipa; un an: o iarna, o primavara, o vara, inceputul altei toamne. Intr‑o zi trasaturile i se vor altera, gura i se va casca, ochii intredeschisi vor lacrima. Eva s‑a aplecat si i‑a sarutat mana lui Pierre: "Te voi ucide inainte".