PETRU KRDU ,,LJUBIASTO MASTILO" (s rumunskog preveo VLADIMIR ZORI), ,,RAD", BEOGRAD, 1997

PETRU KRDU ,,LJUBIASTO MASTILO" (s rumunskog preveo VLADIMIR ZORI), ,,RAD", BEOGRAD, 1997

Noul volum de poezii al lui Petru Cardu, ,,Cerneala violeta", aparut anul trecut in limba sarba la Editura ,,Rad" din Belgrad, se adauga unui bogat palmares liric ce include o activitate poetica atat in limba romana cat si in limba sarba. Autorul se manifesta bilingv dar gandul lui poetic se incheaga in romaneste.

Intr-un interviu acordat publicatiei "Nasa Borba , nr. 1034 din 9 decembrie 1997 poetul spune foarte frumos si destul de transparent despre bilingvismul sau: "Daca eu traiesc zilnic in bilingvism, poeziile deocamdata le scriu in romaneste. E o cutezanta sa fii bilingv intrucat cu limbajul poetic nu te poti juca. Pana si-o moaie in cerneala bilingva numai acei care sunt capabili in acelasi timp si in aceeasi masura sa iubeasca doua femei. Ma indoiesc de o asemenea iubire". Interlocutorul incerca sa surprinda cu acest prilej universul liric al cartii, precum si modul de articulare al acestuia care consta in aplecarea spre paradox, ironie si absurd. De acord cu aceste caracteristici atribuite de acelasi interlocutor poeziei sale, autorul noului volum incerca sa-si afle insa o traditie pe care o identifica pana la antici si o socotea o trasatura a vremii de azi: "Nu uitati ca paradoxul este o idee coagulanta a vremii noastre.

Realitatea in care traim cere sa fie imbracata in intertextualitate, ironie, paradox, ludic si toate soiurile de irational. Suprarealitatea e complet oarba fata de realitatea din jur

Desi, fireste, nou fata de volumele anterioare, Cerneala violeta pastreaza in mare masura solidaritatea cu acestea, intai de toate prin afilierea la orientarea poetica accentuat modernista. Formula lirica de aici e mai aproape de cea din cartea anterioara In biserica Troia (1992), ea situandu-se in perimetrul suprarealismului. Cerneala violeta evidentiaza insa cu mai acuta intensitate aspecte existentiale grave ale omului minat de istoria agresiva. Se vorbeste, bunaoara, de anihilarea eului, de inaptitudinea cuprinderii lumii si contactului cu ea: "Sunt atat de miop/ in interiorul femeii cu ochii fisurati/ incat continui sa exist/ dintr-o simpla curiozitate." Eul consemneaza de aceea gesturi mecanice ale succesiunii insului in lume precum si nesiguranta completa a orientarii in acest spatiu labirintic: "Intru in zi ca o dare de seama/ din visul femeii cu care m-am plimbat aseara ()// intuneric e berechet/ cineva n-a venit dar are cuvantul/ intuneric e berechet." Conditia nesigurantei se materializeaza in gestul asteptarii interminabile. Aceasta este insa radicala pentru ca asteptarea diligentei care ar aduce vesti, ce alina suferinta, se dovedeste zadarnica, sosirea ei fiind imediat negata: "soseste diligenta/ o pandesc// Astept raspuns/ sa ma debarasez de suparare ()// soseste diligenta/ nu soseste." Aceasta incertitudine impune uneori retragerea in decorul natural protector precum in poezia "In acord cu mama natura": "pe colina impadurita/ intarzii/ in acord cu mama natura." Teama de actiune presupune claustrarea: "Traversarea Rubiconului inghetat/ ar putea fi din nou riscanta/ de aceea intra in Eul meu." Se vorbeste despre disparitie ca o conditie inerenta a insului uman, imprevizibila si detestabila. Inevitabila fiind aceasta disparitie, solutia ar fi transformarea spectacolului ei in ceremonial prin autocontemplare in oglinda reflectoare: "Oare banuim disparitia/ s-o facem oglinda/ unu doi unu doi cand alb cand negru."

Umanitatea pe care o consemneaza Petru Cardu este aceea insensibila la frumosul natural. O absoluta incompatibilitate intre cele doua realitati o depistam in versurile: "Luna noua parasita de opinia publica/ nu se-ncumeta sa traiasca." Este o lume aderenta la nimicuri cotidiene, la credinte puterile care face ca poezia, domeniu al libertatii absolute a spiritului, sa devina un "petic": "iar poezia/ oricat de libera/ s-a transformat in petic".

Volumul ,,Cerneala violeta" include o seama de poezii de o intensa neliniste dramatica, remarcabile prin sinceritatea expresiei si halucinatia viziunilor pe tema derizoriului fiintei umane intr-o istorie marcata de agresivitate. De la un capa la altul istoria este ostilitate, inconfort si insensibilitate absoluta: "Trecem prin istorie/ Dumnezeule/ ce aglomeratie// prin calendar/ gheata este/ in natura omului." Simbolul instrainarii radicale a omului intr-o asemenea istorie unde legile firii se rastoarna si se instituie haoticul, entropia, este viata calatorului dintr-o statie necunoscuta spre un teritoriu al afresiunii cu trenul a carui conditie, "normala" este sa intarzie: "Adu-ti aminte, din statia fara nume/ drumul duce spre frontiera flacarilor ()// aminteste-ti/ numai/ trenul cere rabdare si permis/ sa intarzie in viata calatorului." In poezia "Viata calatorului" din care am citat "infrangerile se transforma in victorii consolatoare", iar "capul taiat tradeaza imaginea maleabilitatii". Simbolul acestei agresivitati e acela ca "la masa consiliului de judecata/ se dau sfaturi si furia se extinde in doze mari", rasturnarea radicala a legilor firii fiind vizibila in imaginea cadavrelor care "din nou incep imnuri." Exista in aceasta poezie o descindere in adancurile realitatii injuste si inexplicabile, o neliniste radicala inaintea mizeriei si durerii unei lumi ce se infatiseaza sumbra, trista si impregnata de agresivitate, violenta, somaj, drog, boli, calomnie, delatiune, impostura, perversitate, trivialitate.

In aceasta istorie a violentei, intr-un dezastru de proportii, intr-o lume vida, golita de transcendenta, omul nu poate detine adevarul despre el insusi si nici nu-si poate crea propria conditie, cum aflam din poezia "Inaltare". El nu poate tine seama decat de ceea ce este necesar mortii. De aceea adevarul, solutia, speranta si normalitatea vor veni numai din import: "vom importa franghii salvatoare/ si adevarul despre afacerile noastre ()// vom importa o tara (cu pamant) mai bun/ oameni mai fericiti/ si frontiere mai deschise." Brutalitatea timpului se observa in propozitia (sau sintagma) "au ordonat" care revine obsesiv la inceputul fiecaruia din cele trei grupari de versuri. Speranta nu este deci rodul indivizilor, ci al celor care dicteaza asupra destinelor lor. Alte poezii precum "Bruiaj melancolic" desi par a viza realitati recente dureroase se transforma in reflectii general umane prin viziunile dramatice, prin sinceritatea expresiei: "acest razboi ne-a innebunit pe toti". Nostalgia libertatii se manifesta acut in mod regretabil tocmai ca reflex al ororii traite: "oare numai flacara si sabia ne invata/ ce este libertatea". Tot din aceasta trista experienta se pot desprinde valorile erosului: "razboiul nu e metafora/ numai dragostea e floare de stil ()// nici pana azi nu stiu cine-i Criminalul/ cunosc numai Indragostitul."

Aceasta poezie a singuratatii radicale si angoaselor omului modern face referiri la lumina sperantei abia intrezarite. In poezia "Inaltare", spre exemplu, "franghiile salvatoare", metafora a sperantei, sunt urmate de constatarea potrivit careia "apoi ne vom imbratisa cu dragostea celor nerabdatori/ cu franghii in suflet." In "Invitatii solare", desi istoria este asemeni haosului primordial descris la inceputul "Vechiului Testament" exista, totusi invitatia soarelui: "in prefata la vechiul testament/ sunt auzite invitatiile soarelui". Asemenea semnalarii au, totusi, un aer parodic ca in poezia "Urmarile extazului iubirii": "de-abia cercetarile ulterioare au confirmat/ cu cat e mai mult eros pe drum/ sunt mai putine ziduri si porti inchise."

Si in acest volum aflam o absenta a comunicarii cu transcendentul, redat derizoriei conditii de pieton ce traverseaza precaut strada dupa ce va fi iesit dintr-o simpla "agentie/ de imprumutat (de rent-à- car) a zeilor". Cu toata aceasta percepere, spaima de divinitate se manifesta plenar iar comunicarea nu se poate produce.

Poeziile fac rareori loc unor notatii asupra exteriorului familiar. E vorba, totusi, de simple semnalari ale unor realitati disparate ale lumii obiective. Nu vom gasi niciodata dezvoltari ale acestora, ci simple impresii ale eului: "Scroafa neagra grohaie/ Berbecii lui Cristian intarzie in peisaj/ soparlele si absurdul in biserica satului/ cu negru pe alb incepe sa ninga."

Scrise intr-un verslibrism accentuat in care chiar si punctuatia a fost abolita si chiar rigorile unei sintaxe mai explicite, uzand uneori de imaginea socanta, poeziile lui Petru Cardu din actualul volum se refuza unei lecturi comode. Poeziile acestui deja cunoscut autor au insa calitatea de a nelinistii, de a provoca.