Lewis Carrol

Alice in Tara Minunilor

In dupa‑amiaza aurie,

Domol plutim pe ape line

Bat unda vaslele, tinute

De maini micute - si, vezi bine,

Nici sarguinta nu‑i prea mare,

Nici iscusintele depline.

O, cruzi micuti! In ast ceas molcom,

In asta tihna si visare

Pe‑un ins topit, ce‑abia rasufla,

Sa‑l imbolditi la 'un basm mare'!

Dar cum sa‑nvinga bietu‑i glas,

Unite cand is trei glascioare?

Navalnic, Prima da porunca:

Sa nu mai stau, sa‑ncep indata!

Cu glas mai bland, A Doua roaga:

'Nazdravanii, ca si‑alta data!

A Treia atat de bucuroasa e de‑nceput,

Ca nu‑ntrerupe mai des ca pe minut o data.

Dar iata ca, neasteptat, tacere‑adanca s‑a lasat.

Supusa acum, inchipuirea insoteste

Pe cea din vis nascuta - parca o vede aievea -

Cu stranii pasari si jivine cum graieste,

Nazdravanii si sotii impreuna depanand,

In voie stand la sfat, prieteneste.

Si ori de cate ori secau

Fantanile inchipuirii,

Neputincios, cel slab cerand

Sa puna capat fericirii,

Nu era chip! 'Ce alta data?! Acum, acuma!

Voios strigau tustrele, zbirii!

Asa s‑a faurit povestea de pe‑al minunilor taram.

Asa, plutind pe indelete, nazdravanii am tot scornit

Si‑acum, ca povestirea‑i gata

Si echipajul multumit,

Voiosi carmim barca spre casa

Caci soarele e‑n asfintit.

Alis! In mana‑ti blanda ia

Copilarescul basm si‑l pune

Langa curatele‑ti visari, ce amintirea

Cu vraja impleti‑n cunune

Ca pe un pat manunchi de flori, ce‑un calator,

Pe‑ndepartat meleag, statu candva s‑adune.

Capitolul I

AIISA COBOARA IN VIZUINA IEPURASULUI

Incepuse a se plictisi de‑a binelea Alice, de cand tot sedea pe mal langa sora ei si n‑avea ce face. Incercase de vreo doua ori sa se uite in cartea pe care o citea sora‑sa, dar n‑avea nici un haz: nici poze, nici dialog! 'Ce rost o fi avand o carte fara poze si fara dialog?' se intreba Alice.

Si chibzuia in gandul ei (cat se putea chibzui pe o zi de arsita ca asta, care te facea sa tot picotesti si sa ti se impaienjeneze gandurile) daca placerea de a impleti un sirag de margarete merita osteneala sa se ridice si sa culeaga margaretele. Cand, deodata, un Iepuras Alb, cu ochi de margean, alerga chiar pe langa ea

Pentru atata lucru n‑avea de ce sa te prinda mirarea, si Alice nu prea se mira nici cand il auzi pe Iepuras bombanind:

- Vai, vai vai! Am sa intarzii!

(Cand se gandi mai tarziu la intamplarea asta, isi dete seama ca s‑ar fi cuvenit sa o mire, dar in clipa aceea ii parea totul foarte firesc.) Insa cand Iepurasul, nici mai mult nici mai putin, scoase un ceasornic din buzunarul vestei, se uita la o si‑apoi isi iuti fuga, Alice se repezi in picioare; caci ii daduse prin gand, cu iuteala fulgerului, ca n‑a mai vazut niciodata iepure sa aiba vesta cu buzunare si nici ceas pe care sa‑l scoata din buzunar; si, curioasa foc, o lua la fuga peste camp, pe urmele Iepurasului, ajungand tocmai la timp ca sa‑l vada cum dadea buzna intr‑o vizuina ma‑ricica de sub niste tufisuri, unde pieri.

Intr‑o clipa, hop si Alice dupa el in vizuina!

Coborase fara sa‑si puna cat de cat intrebarea: cum va iesi oare de acolo?

O bucata de drum, vizuina iepureasca o duse pe Alice drept inainte ca printr‑un tunel, apoi o lua brusc la vale, dar atat de brusc, incat Alice n‑avu vreme nici o clipita sa se gandeasca a se opri; se trezi lunecand in jos, ca intr‑o fintana foarte, foarte adanca.

Fie ca era o fantana foarte adanca, fie ca Alice cadea foarte, foarte incet, oricum, avu timp, in cadere, sa priveasca pe indelete in juru‑i si sa se intrebe cu mirare ce‑avea sa urmeze. Mai intai incerca sa priveasca in jos, spre a se lamuri unde va ajunge, dar era prea intuneric ca sa poata deosebi ceva; apoi se uita la peretii fantanii si baga de seama ca erau acoperiti de rafturi cu provizii si de etajere cu carti; ici si colo vazu harti si tablouri agatate de piroane. In trecere, lua de pe un raft un borcan, cu o eticheta pe care scria: DULCEATA DE PORTOCALE, dar, spre marea ei dezamagire, cand il deschise, il gasi gol. Nu vru sa‑i dea drumul, de teama sa nu omoare pe cineva dedesubt, si izbuti sa aseze borcanul intr‑un alt raft, pe langa care luneca.

'Ei! gandi Alice. Dupa o cadere ca asta, nici c‑o sa mai imi pese cand m‑oi da de‑a dura pe scari! Cat de viteaza o sa le par celor de‑acasa! Eh! De‑acu', chiar daca as cadea de pe acoperis, n‑as mai zice nici carc!' (Si foarte probabil ca spunea adevarul.)

Cadea, cadea, cadea. Oare n‑avea sa se mai opreasca nicicand?

- Ma intreb cate leghe am strabatut de cand tot cad? spuse Alice cu glas tare. Cred ca voi fi ajuns pe undeva pe‑aproape de centrul pamantului. Ia sa vedem: asta e, pare‑mi‑se, cam la patru mii de mile adancime. (Fiindca, vedeti dumneavoastra, Alice cam invatase asemenea lucruri la scoala - si cu toate ca acum nu prea era un prilej bun de a se fali, fiindca n‑avea cine s‑o auda, totusi putea fi folositor - ca exercitiu, daca nu pentru altceva - macar sa‑si repete cunostintele.) Da, cam asta este distanta, dar stau si ma‑ntreb la ce Latitudine sau Longitudine am ajuns oare? (Alice habar n‑avea ce inseamna Latitudine, si nici Longitudine, dar gandea ca sunt niste cuvinte simpatice si impunatoare, incat ii placea sa le rosteasca.)

Nu trecu mult si incepu iar:

- Oare voi cadea pana la capatul celalalt al pamantului? Ce nostim ar fi sa ajung la urma printre oamenii care umbla cu capul in jos! Antipatii parca le zice. (Mai ca‑i parea bine, de data asta, ca n‑o auzea nimeni, fiindca avea oarecari indoieli ca le zice chiar asa.) O sa trebuiasca sa‑i intreb care e numele tarii. 'Fiti buna, doamna, aceasta e Noua Zeelanda sau Australia?' (Si incerca sa indoaie genunchii si sa faca o plecaciune politicoasa - dar, spuneti si voi, cum poti sa indoi genunchii si sa inclini capul, gratios, cand cazi, plutind prin aer? Credeti ca voi ati putea?) Vai, dar are sa ma creada o fetita cu totul si cu totul nestiutoare! Nu, nu face sa intreb; lasa, c‑o sa vad scris pe undeva.

Cadea, cadea, cadea. Cum altceva n‑avea ce face, curand incepu iar sa vorbeasca.

- Dina cred c‑o sa‑mi simta lipsa diseara. (Dina era pisica ei.) Sper ca n‑au sa uite, la ora ceaiului sa‑i puna si Dinei lapte in farfuriuta. Dina, draguta mea, ce bine ar fi fost sa fii si tu cu mine aici! Soareci ma tem ca nu‑s in vazduh, dar poate c‑ai putea prinde cate‑un liliac - stii, liliecii aduc foarte mult cu soarecii. Dar oare pisicile mananca lilieci? Si cum intre timp i se cam facuse somn, mai ingana o data - si‑apoi iarasi si iarasi, ca prin vis: Oare pisicile mananca lilieci? Oare pisicile mananca lilieci? iar uneori gresea si spunea: Oare liliecii mananca pisici?

Dar cum tot nu stia ce sa raspunda, n‑avea importanta cum punea intrebarea. Simtea ca incepe sa motaie si tocmai prinsese a visa ca se plimba, de mana cu Dina, intreband‑o foarte serios: 'Hai, Dina, spune‑mi drept: ai mancat vreodata un liliac?' cand, hodoronc‑tronc, buf! si iar buf! cazu pe un maldar de crengi si de frunzis vested si acolo ramase. Gata caderea!

Alice nu se lovise catusi de putin si intr‑o clipa sari in picioare. Privi in sus, dar deasupra-i era intuneric; inaintea ei se intindea alt coridor foarte lung, in capatul caruia il zari iar pe Iepurasul Alb, alergand cat il tineau picioarele. Nu era nici o clipa de pierdut: Alice o lua la fuga, iute ca vantul, si tocmai bine il prinse din urma pe iepure ca sa‑l auda bombanind, in timp ce cotea dupa un colt:

- Vai de urechile si de mustatile mele, ca tare s‑a mai facut tarziu!

Cand cotise dupa iepuras, Alice era chiar in spatele lui, dar iata ca acum nu‑l mai zarea. Se vazu intr‑o sala lunga si joasa, luminata de un sir de lampi ce atarnau din tavan.

Jur imprejurul salii erau usi, dar toate incuiate. Dupa ce merse Alice, de‑o parte si de alta, de‑a lungul usilor, incercand‑o pe fiecare, se intoarse iar, mahnita, in mijlocul sali si, plimbandu‑se incoace si incolo, se intreba cum va mai iesi vreodata din acel loc.

Cand iata ca‑i cazura ochii pe o masuta cu trei picioare, toata din clestar; iar pe ea nu se afla nimic decat o cheie mititica, de aur.

Alice gandi mai intai ca era cheia vreuneia dintre usile salii; dar, vai! - ori vor fi fost broastele incuietorilor prea mari, ori va fi fost cheia prea mica, vorba e ca nici o usa nu se descuia Dar cand dadu ocol salii pentru a doua oara, vazu o perdea joasa, pe care n-o bagase de seama mai inainte; indaratul acesteia se afla o usita, inalta de vreo trei palme; incerca cheia cea mititica, de aur, la aceasta usita si - mare ii fu bucuria - cheia se potrivea!

Alice deschise usita si vazu ca dadea intr‑un gangulet, nu mult mai mare ca o gaura de soarece; ingenunchind, privi, prin gangulet, intr‑o gradina cum nu mai vazuse alta de frumoasa. Cat jinduia sa scape din sala mohorata si sa se plimbe printre razoarele de flori, stralucind in toate culorile, si printre fantanile acelea, ce raspandeau racoare! Dar nici capul nu‑l putea scoate prin deschizatura usii. 'Si chiar daca as putea scoate capul - gandi biata Alice - la ce mi‑ar fi de folos, fara umeri? Ah, ce bine ar fi sa ma pot strange ca o luneta! Cred ca n‑ar fi prea greu, daca as sti cum sa incep'. Fiindca, vedeti, i se intamplasera in ultimul timp atatea lucruri nastrusnice, incat incepuse a gandi ca de fapt foarte putine lucruri erau cu adevarat imposibile.

Se parea ca degeaba astepta Alice langa usita, incat se duse iar la masuta; mai ca spera sa gaseasca acolo alta cheie, sau macar o notita cu instructiuni cum se pot strange oameni ca lunetele.

De data asta gasi o sticluta ('care e sigur ca nu fusese inainte' - zise Alice) si, legata de gatul sticlei, era o eticheta de hartie pe care se puteau citi, cu litere frumoase si mari, de tipar, cuvintele: BEA‑MA!

Usor de zis: 'Bea‑ma!', dar Alice, o fetita inteleapta, cuminte, nu era sa se repeada sa faca una ca asta.

- Ba nu - zise ea - intai ma uit, sa vad daca nu cumva scrie pe sticla: 'Otrava'.

Citise ea cateva istorioare foarte dragute, despre copii care se alesesera cu arsuri, sau fusesera inghititi de lighioane salbatice, sau avusesera alte patanii neplacute - si toate astea numai si numai pentru ca nu tinusera seama de niste reguli foarte simple, pe care incercasera sa‑i invete cei ce le voiau binele - de pilda: ca un vatrai incins te arde daca‑l tii prea mult in mana si ca, atunci cand te tai foarte adanc la deget, cu un cutit, de obicei curge sange; si nu uitase niciodata ca, daca bei mult dintr‑o sticla pe care scrie 'otrava', e aproape sigur ca mai curand sau mai tarziu n‑are sa‑ti priasca.

In orice caz, pe sticla asta nu scria defel 'otrava', asa ca Alice se incumeta sa guste din ea; si gasind‑o foarte pe placul ei (fiindca avea un gust amestecat, de placinta cu visine, crema de ananas, friptura de curcan si paine prajita, calda, unsa cu unt), repede o dadu gata toata.

- Ce ciudat ma simt! zise Alice. Cred ca sunt pe cale sa ma strang ca o luneta!

Si‑asa si era; scazuse in inaltime cam pana la zece degete; si i se lumina fata la gandul ca acum era tocmai de marimea potrivita ca sa poata trece prin usita in gradina aceea fermecatoare. Totusi, mai astepta cateva minute, ca sa vada daca mai scade inca; era cam nelinistita in aceasta privinta, 'caci, mai stii - isi zicea - te pomenesti ca ma sfarsesc de tot, ca o lumanare. Stau si ma intreb: cum as fi atunci?' Si incerca sa‑si inchipuie cam cum arata oare flacara unei lumanari, dupa ce s‑a stins lumanarea - fiindca nu‑si amintea sa fi vazut vreodata asa ceva.

Mai statu nitelus si, vazand ca nu se mai intampia nimic, se hotari sa intre indata in gradina, dar - vai! biata Alice! - cand ajunse la usa, vazu ca uitase cheita de aur, iar cand se intoarse inapoi la masuta, ca s‑o ia, vazu ca‑i era cu neputinta sa ajunga pana la cheie! O vedea foarte lamurit prin sticla stravezie si incerca din rasputeri sa se catare pe unul din picioarele mesei, dar prea era lunecos; si dupa multe incercari zadarnice, biata neghinita se aseza la picioarele mesei si incepu sa planga.

'Hai si nu mai plinge asa degeaba! isi spuse Alice cu asprime Te poftesc sa incetezi imediat!' De obicei isi dadea sfaturi foarte cuminti (desi cam rar le urma) si uneori se certa atat de rau, incat o podideau lacrimile. Isi amintea ca odata incercase sa‑si traga cateva palme, pentru ca jucase necorect la o partida de crochet cu ea insasi; fiindca, vedeti, acestei ciudate copile ii placea grozav sa faca pe doua fiinte deodata. 'Dar acum - gandi biata Alice - degeaba as zice ca sunt doua fiinte! Cand mai ca n‑a ramas din mine nici de‑o singura fiinta vrednica de luat in seama!'

Nu trecu mult si‑i cazu privirea asupra unei cutioare ds sticla care se afla sub masa; o deschise si gasi in ea o prajiturica mica, mica, pe care erau scrise frumos, cu stafide, cuvintele: MANANCA‑MA!

- Foarte bine - zise Alice - am s‑o mananc, si daca ma fac mai mare, o sa pot ajunge pana la cheie, iar daca ma fac mai mica, o sa pot sa ma strecor pe sub usa; asa ca, de intrat in gradina, intru - si putin imi pasa cum si in ce fel!

Imbuca o farama si se intreba ingrijorata: 'Ce se intampla? Ce se intampla?' tinandu‑si mana in crestetul capului, ca sa vada daca se inalta on o ia in jos. Fu foarte mirata sa vada ca ra‑manea cum era; bineinteles ca asta se intampla ori de cate ori mananci o prajitura, dar Alice intr‑atata se deprinsese a se astepta la intamplari neobisnuite, incat i se parea nerod si plicticos ca lucrurile sa decurga in chip obisnuit Asadar se apuca sa manance prajitura si, foarte repede, o dadu gata.

Capitolul II

BALTA DE LACRIMI

- Cum nu se poate mai ciu‑ciudat! exclama Alice (atat de uluita, incat incepuse a se balbai). Acu' iata ca ma lungesc ca cea mai cogeamite luneta din lume! Ramaneti cu bine picioarelor! (Fiindca privind in jos, spre picioarele ei, aproape ca nu si le mai vedea, intr‑atat se indepartau.) O, bietele mele picioruse, stau si ma intreb cine o sa va traga ciorapii de acum incolo, cine are sa va incalte, dragele mele? Eu, una, cu siguranta ca n‑am sa mai fiu in stare! Voi fi cu mult prea departe ca sa ma pot ocupa de voi; trebuie sa va descurcati cum stiti 'Dar - ia stai - sa ma port bine cu ele - gandi Alice - astfel, te pomenesti ca n‑or sa mai vrea sa ma duca unde o sa vreau eu sa merg! Ia sa vedem cam ce‑as putea face pentru ele? O sa le daruiesc cate o pereche de ghete noi, de fiecare Craciun!'

Si se mai gandi cum va face asta. 'Trebuie sa te trimit cu comisionarul - isi zicea. Are sa para cam caraghios - sa trimiti daruri propriilor tale picioare! Si ce adresa nostima va trebui sa dau!

Domniei Sale

Piciorul Drept al Alicei,

Pe Covorasul de langa soba,

Langa Vatrai,

(cu drag de la Alice).

Pii! Ce prostii mai indrug!'

Tocmai cand spunea asta, se lovi cu capul de tavanul salii; intr‑adevar, atinsese acum o lungime de vreo noua picioare; indata puse mana pe cheita de aur si se indrepta in graba spre usa gradinii.

Biata Alice! Altceva decat sa se culce pe‑o parte si sa priveasca chioras prin usa gradinii, fireste ca nu fu in stare; cat despre trecut prin usa, nici vorba nu putea fi, asta era mai imposibil ca oricand! Se aseza jos si se puse iar pe plans.

'Ar trebui sa‑ti fie rusine - isi zicea Alice - o fata mare ca tine (si aici avea dreptate) sa tot plangi! Inceteaza imediat, atata iti spun!'

Dar, cu toate astea, plangea inainte, varsand un potop de lacrimi. Pana la urma se facuse imprejurul ei o cogeamite balta, cam la vreo patru degete de adanca si care se revarsa pana hat spre mijlocul salii.

Dupa catava vreme auzi de departe un lipait de picioruse; isi sterse degraba ochii si se uita sa vada cine vine. Iata ca se intorcea Iepurele Alb, imbracat grozav de elegant, tinand intr‑o mana o pereche de manusi albe, din piele de caprioara, si in cealalta un evantai mare. Venea lipaind zorit din picioruse si tot bombanind intruna:

- Vai, vai, Ducesa, Ducesa! Grozav aie sa‑si iasa din tatani dac‑am facut‑o sa astepte!

Alice se simtea atat de deznadajduita, incat era gata sa ceara ajutor oricui; asa ca, indata ce Iepurele se apropie, ea incepu, incetisor si sfios:

- Va rog, domnule

Iepurasul tresari, speriat la culme, scapa din maini manusile albe de piele si evantaiul si‑o zbughi cat il tineau picioarele, pierind in intuneric.

Alice ridica de jos evantaiul si manusile si, cum era foarte cald in sala aceea, incepu sa‑si faca vant intruna, pe cand continua sa‑si spuna: 'Extraordinar! Ce lucruri ciudate se petrec astazi! Si cand te gandesti ca ieri se petreceau toate ca de obicei. Nu cumva in timpul noptii m‑am schimbat in ce sunt acum? Stai sa ma gandesc! Oare eram aceeasi azi‑dimineata, cand m‑am sculat? Parca mi‑as aminti ca ma simteam nitelus alta. Dar, daca nu sunt aceeasi care eram azi‑dimineata, se pune intrebarea: Cine sunt atuncea? Ei, comedie! Sa stii ca e o intrebare la care‑i cat se poate de greu de raspuns'. Si se apuca sa se gandeasca atent la toti copiii de varsta ei pe care‑i cunostea, ca sa descopere nu care cumva s‑o fi schimbat in vreunul din ei?

'Sigur ca Ada nu sunt - isi zicea - fiindca parul Adei e lung si inelat, iar al meu e lins de‑a binelea si sigur ca nu se poate sa fiu Mabel, fiindca eu stiu tot felul de lucruri, pe cand ea, ea stie asa de putintel! Si pe urma, ea e ea si eu sunt eu, si - apoi - o, ce mai incurcatura! Stai sa vedem daca mai stiu toate cate le stiam. Va sa zica: de patru ori cinci fac doisprezece, de patru ori sase treisprezece, si de patru ori sapte fac ah N‑o sa ajung niciodata la douazeci, daca merge asa! Nu‑i nimic: la Tabla Inmultirii mai gresesti; hai sa‑ncerc cu Geografia: Londra e capitala Parisului si Parisul e capitala Romei, si Roma - as, le‑am spus alandala, cu siguranta! Sa stii ca m‑am schimbat in Mabel! Hai sa spun poezia: Cand vrea micutul Crocodil'''

Incrucisa mainile in poala, ca si cand ar fi spus pe de rost o lectie, si incepu sa recite; dar glasul ii era aspru si ciudat, iar cuvintele parca veneau altfel ca de obicei:

Cand vrea micutul Crocodil

Sa‑i fie trupul mai frumos

Toarna cu sarg apa din Nil

Pe fiecare solz lucios!

Apoi hlizeste dintisorii

Si‑ntinde gheare imbietoare

In mal - poftind voios toti pestisorii

In falcile‑i surazatoare!

- Sunt sigura ca nu‑s astea cuvintele - zise biata Alice, si ii dadura iar lacrimile, pe cand vorbi inainte: Sa stii ca tot Mabel sunt, si o sa trebuiasca sa merg sa stau in casa aia care n‑are nici un haz si unde n‑o sa am jucarii mai deloc, si - vai! - cat o sa trebuiasca sa invat! Nu! M‑am hotarat: daca intr‑adevar sunt Mabel, raman aici unde sunt! Degeaba or sa vina cei de acasa si, aplecandu‑si capetele spre mine, au sa‑mi strige: 'Hai inapoi, draguta!' Eu doar o sa ridic ochii si‑o sa‑ntreb: 'Bine, da' spuneti‑mi intai: cine sunt?' Daca‑mi place cine sunt, sui; daca nu, raman aici, pana o sa fiu altcineva. Dar, vai! - striga Alice, podidind‑o iar plansul - ce bine ar fi sa‑i vad aplecandu‑se incoace! Asa m‑am plictisit sa stau singura aici!

La aceste vorbe isi privi mainile si vazu cu mirare ca imbracase intre timp una din manusile albe, micute, din piele de caprioara, ale Iepurasului. 'Cum de‑am facut asta? gandi. Sa stii ca iar ma fac mica.' Se scula si se apropie de masuta, ca sa se poata masura. Pe cat isi putea da seama, nu mai avea acum decat vreo doua picioare inaltime si scadea intruna, foarte repede; curand descoperi ca din pricina evantaiului ce‑l tinea in mana si‑i dete drumul in graba - tocmai la timp, fiindca altfel n‑ar mai fi ramas nimic din ea.

'Am scapat ca prin urechile acului!' zise Alice, destul de speriata de aceasta schimbare brusca, dar multumita foarte ca mai era in fiinta. 'Si‑acu' spre gradina!' Si dete fuga, cat putu de repede, catre usita; dar, vai! usita iar era incuiata si cheita de aur sta, ca si mai inainte, pe masuta de clestar, si 'e mai rau ca oricand - gandi biata copila - fiindca niciodata pana acum n‑am fost chiar atat de mica! Nu, niciodata! Serios, prea e de tot! Zau!'

Si pe cand se jeluia asa, ii aluneca piciorul, si in clipa urmatoare. baldabac! Cazuse intr‑o apa sarata, care‑i ajungea pana la barbie. Mai intai gandi ca nimerise cumva in mare 'si‑atunci pot sa ma‑ntorc cu trenul' - isi spuse. (Alice fusese la mare o data in viata ei si trasese concluzia ca oriunde te‑ai duce, pe litoralul Angliei, dai de niste cabine de baie pe plaja, de cativa copii care se joaca in nisip, cu lopatele de lemn, si‑apoi de un sir de vile de locuit, iar indaratul lor se afla totdeauna o gara.) Insa isi dadu seama cur rand ca se afla in balta de lacrimi ce le varsase ea, pe cand era inalta de vreo noua picioare.

- Ce bine era sa nu fi plans atat! zicea Alice, incercand sa treaca inot balta. Drept pedeapsa, ma tem ca acum ma voi ineca in propriile mele lacrimi. O sa fie foarte ciudat! Dar totul e ciudat astazi.

Chiar atunci auzi ceva plescaind prin apa, in apropiere, si inota intr‑acolo, ca sa vada ce e. Intai crezu ca e o morsa sau un hipopotam, dar apoi isi aminti cat de mica era ea acum si‑si dadu seama degraba ca faptura ce‑o vedea nu era decat un soarece care, ca si dansa, cazuse in balta.

'Oare are vreun rost sa‑i vorbesc acestui soarece? gandi Alice. Totul e atat de neobisnuit pe‑aici, incat nu m‑ar mira sa poata vorbi; in tot cazul, nu strica sa incerc.' Asa ca incepu:

- O, Soarece! Nu cumva stii cum se iese din balta asta? Am obosit de cand tot inot pe‑aici. O, Soarece!

(Alice gandea ca asa este corect sa te adresezi unui soarece; era prima data cand facea una ca asta, isi amintea insa ca vazuse in Gramatica Latina a fratelui ei: 'Un soarece - al unui soarece - unui soarece - un soarece - o, soarece!') Soarecele o privi tinta si parca i se paru ca‑i face semn, clipind nitel dintr‑un ochisor, dar de spus nu spuse nimic.

'Poate nu intelege englezeste - gandi Alice Fara indoiala ca e un soarece francez, care a trecut la noi cu William Cuceritorul. (Caci desi stia putina istorie, Alice n‑avea idei foarte limpezi cam cat de demult se intamplasera lucrurile.) Asadar, o lua de la cap:

- O est ma chatte? adica spuse prima propozitie care se gasea in cartea ei de franceza.

Soarecele deodata tasni din apa si tot trupul parea sa‑i tremure de spaima.

- Ah, va rog sa ma iertati! striga indata Alice, temandu‑se ca‑l jignise pe bietul animal. Am uitat de tot ca nu va plac pisicile.

- Asta‑i buna! izbucni Soarecele intr‑un chitait manios. Nu‑mi plac pisicile! Dumitale, dac‑ai fi in locul meu, ti‑ar place pisicile?

- Stiu si eu, poate ca nu - zise Alice impaciuitor; va rog, nu va suparati de ce‑am spus. Si, cu toate astea, imi pare rau ca nu vi‑o pot arata pe Dina, pisica noastra. Cred ca si dumneavoastra ar incepe sa va placa pisicile daca ati vedea‑o. E atat de draguta si de blanda, draga de ea - vorbi inainte Alice, mai mult pentru sine, pe cand inota alene prin balta - si‑asa frumos sta si toarce langa soba, si‑si linge labutele, si‑si spala fetisoara, si‑atat de placut e s‑o alinti - asa‑i de moale si catifelata - si la prins soareci e neintrecuta O, iertati‑ma! - exclama Alice din nou, caci de data asta Soarecelui i se zbarlise tot parul pe trup, si era sigura ca‑l ofensase grozav Dar hai sa nu mai vorbim de ea, daca nu va place.

- Cine vorbeste? chitai manios Soarecele, tremurand din cap pana‑n varful coditei. Parca mi‑ar fi dat mie prin gand sa vorbesc despre una ca asta! Neamul nostru totdeauna a detestat pisicile.

- fapturile astea nerusinate, urate, vulgare! Sa nu le mai aud numele!

- Nu, nu! zise Alice, foarte zorita sa schimbe vorba. Va plac poate va plac cumva cainii?

Soarecele nu raspunse, incat Alice continua cu graba:

- Aproape de casa noastra e un catelus atat de dragut! Ce mi‑ar place sa vi‑l arat! Un 'terrier' mic - stiti, cu ochi stralucitori, si cu niste par lung, lung, cafeniu si cret! Si daca zvarli ceva, stie s‑aduca inapoi, stie sa stea in doua labe, ca sa ceara de mancare, si cate si mai cate - nici nu le tin minte pe toate - si‑i al unui fermier, care zice ca face o groaza de bani, atat e de folositor! Zice ca omoara toti guzganii si - vai de mine! - striga Alice cu mahnire - ma tem ca iar v‑am suparat!

Caci Soarecele pornise a se indeparta inot, pe cat putea de iute, starnind cu miscarile sale un adevarat cutremur prin balta. Alice striga dupa el, cu glas bland:

- Soarece draga! Te rog, vino inapoi, si n‑o sa mai vorbim despre pisici - si nici despre caini, daca nu poti sa‑i suferi!

Cand auzi asa Soarecele, coti inapoi si inota domol spre dansa; fata ii palise (de suparare, isi zicea Alice) si‑acum spuse cu glas incet si tremurator:

Hai pe tarm, si‑o sa‑ti spun povestea mea, ca sa‑ntelegi de ce nu pot sa sufar cainii si pisicile.

Era si timpul sa iasa din balta, caci se facuse o aglomeratie grozava, din pricina multimii de pasari si de jivine ce cazusera in ea: o Rata si o Pasare‑Dodo, un Papagal malaiez, cu penaj colorat, un Vultan si cate si mai cate lighioane ciudate. Alice o lua inainte si toata adunarea inota in urma ei spre tarm.

Capitolul III

UN MITING‑ALERGATOR SI O POVESTE CU COADA LUNGA

Fu o adunare ciudata, intr‑adevar, cand se stransera laolalta pe mal pasarile cu penajul ud leoarca, animalele cu blana lipita de trup si toti siroind de apa, catraniti si simtindu‑se cat se poate de prost.

Fireste ca cea dintai problema era: cum sa se usuce. Se sfatuira in privinta asta; si nu trecusera nici cateva minute, ca Alice se vazu stand de vorba cu toti, foarte nestanjenita, de parca i‑ar fi cunoscut de cand traia.

De fapt, in aceasta discutie avu o neintelegere cam lunga cu Papagalul, care in cele din urma se bosumfla si nu mai spuse decat: 'Sunt mai in varsta ca tine, asa ca stiu mai bine'; dar Alice nu voia sa‑i dea dreptate, fara sa stie ce varsta are - si cum Papagalul nu voia cu nici un chip sa‑si spuna varsta, discutia se opri aici. In cele din urma, Soarecele, care parea sa fie un personaj foarte respectat de toti, striga:

- Asezati‑va, toata lumea, si ascultati ce‑o sa va spun! Sa vedeti cum va usuc eu de repede!

Cu totii se asezara indata, intr‑un cerc larg, in jurul Soarecelui. Alice nu‑si desprindea ochii de la el, vrand sa fie cat mai atenta, caci se temea ca face un guturai grozav, daca nu se usuca degraba.

- Hm, hm! facu Soarecele, ca un orator de vaza. Santeti gata cu totii? Va spun cea mai uscata istorie pe care o stiu. Tacere peste tot, va rog! William Cuceritorul, a carui cauza era sprijinita de Papa, obtinu curand supunerea englezilor care simteau nevoia de conducatori, deoarece in ultima vreme se deprinsesera a vedea tara frecvent invadata si cotropita. Edwin si Morcar, contii provinciilor Mercia si Northumbria

- Brr! facu Papagalul malaiez, infiorandu‑se.

- Pardon? Ati spus ceva? intreba Soarecele, incruntat, dar foarte politicos.

- Eu nu! se grabi sa‑l asigure Papagalul.

- Asa mi s‑a parut! zise Soarecele. Continui: Edwin si Morcar, contii provinciilor Mercia si Northumbria, se declarara de partea lui; si chiar Stigand, patriotul arhiepiscop de Canterbury gasi de cuviinta

- Ce zici ca gasi? intrerupse Rata.

- Gasi de cuviinta - raspunse Soarecele, cam suparat. Doar stiti cu totii ce inseamna 'a gasi de cuviinta'.

- Eu stiu ce inseamna a gasi. Cand gasesc eu ceva - zise Rata - inseamna de obicei o broasca sau o rama. Da', vorba e, arhiepiscopul ce‑a gasit?

Soarecele nu baga in seama aceasta intrebare, ci se grabi sa‑si continue istoria:

- gasi de cuviinta sa iasa in intampinarea lui William, insotit de Edgar Atheling, si sa‑i ofere coroana Atitudinea lui William fu la inceput moderata. Insa insolenta Normanzilor lui Cum te mai simti acum, draguta? adauga, intorcandu‑se catre Alice.

- La fel de uda ca mai 'nainte - raspunse ea, pe un ton melancolic. Pare‑se ca nu ma usuca deloc istoria.

- In cazul acesta - spuse Pasarea‑Dodo cu gravitate sculandu‑se in picioare - propun sa se amane mitingul, pentru adoptarea imediata a unor remedii mai energice

- In ce limba‑i fi vorbind?! o intrerupse Vultanul. Eu, unul, nu prea pricep ce spui - si nu numai atat, dar cred ca nici dumneata nu pricepi!

Si Vultanul cobori ochii, ca sa‑si ascunda zambetul, iar cativa dintre ceilalti se auzira chicotind.

- Ce voiam sa spun - zise Pasarea‑Dodo cu un glas din care se cunostea ca era jignita - e ca cel mai bun mijloc ca sa ne zvantam ar fi un miting‑alergator.

- Ce‑i aceea? intreba Alice, nu atat din dorinta de‑a sti, ci mai mult fiindca Pasarea‑Dodo se oprise, ca si cum ar fi asteptat ca cineva sa spuna ceva, iar, dintre ceilalti, nimeni nu spunea nimic.

- Cred - urma Pasarea‑Dodo - ca cea mai buna explicatie este sa‑l si facem.

(Si, cum se prea poate sa vreti si voi sa incercati jocul asta intr‑o zi de iarna, o sa va spun cum a facut Pasarea‑Dodo.) Mai intai a insemnat, ca intr‑un fel de cerc, un traseu de alergare ('n‑are importanta forma exacta' - a zis) si‑apoi i‑a imprastiat pe toti, din loc in loc, pe acest traseu. N‑a zis: 'Una - doua - trei - gata!' Ci fiecare incepea sa alerge cand voia si se oprea cand ii venea, incat nu era usor sa stii cand s‑a terminat alergarea. Dar, dupa ce alergasera asa cam vreo jumatate de ora si se zvantasera bine, Pasarea‑Dodo striga, s‑o auda toata lumea:

- S‑a terminat alergarea! si cu toti se stransera in jurul ei, gafaind si intreband:

- Da' cine‑a castigat?

La aceasta intrebare, Pasarea‑Dodo nu putu raspunde fara a se gandi indelung; ramase deci multa vreme cu un deget dus la frunte (asa cum il vedeti de obicei infatisat in poze pe Shakespeare), iar ceilalti asteptau in tacere. In cele din urma, Pasarea‑Dodo zise:

- Toti au castigat, si fiecaruia i se cuvine cate un premiu.

- Dar cine sa imparta premiile? intrebara cu totii, intr‑un glas.

- Mai e vorba? Ea, fireste! zise Dodo, aratand cu un deget spre Alice; si toata adunarea se ingramadi indata in jurul ei, strigand de‑a valma:

- Premiile! Premiile!

Alicei nu‑i dadea in gand ce sa faca; disperata, baga mana in buzunar, de unde scoase o cutie de caramele (din fericire nu patrunsese in ea apa sarata); le imparti la toti drept premiu si ii ajunse exact cate una de fiecare.

- Dar si ei i se cuvine un premiu, nu‑i asa? zise Soarecele.

- Fireste - aproba Pasarea‑Dodo, cu gravitate. Altceva ce mai ai in buzunar? adauga, indreptandu‑se catre Alis.

- Doar un degetar - raspunse ea trista.

- Da‑l incoace - zise Pasarea‑Dodo.

Se adunara iarasi cu totii in jurul Alicei si Pasarea‑Dodo ii inmana solemn degetarul, spunand:

- Te rugam sa primesti acest frumos degetar.

Si dupa ce‑si sfarsi scurta cuvantare, strigara cu totii:

- Urra! Sa traiasca!

Alice gasi toata chestia asta foarte caraghioasa, dar toti aratau atat de seriosii incat nu cuteza sa rada; si cum nu gasea nimic de spus, facu doar o plecaciune si lua degetarul, cu o infatisare cat putu de solemna.

Acum era momentul sa se manance caramelele, ceea ce nu decurse fara zgomot si oarecari incurcaturi, caci pasarile mari se plangeau ca n‑au cum gusta carameaua lor, iar cele mici se inecara, de trebuira ceilalti sa le dea cativa pumnisori in spate. Totusi, pana la urma trecu si asta si apoi sezura iar in cerc si se rugara de Soarece sa le mai istoriseasca ceva.

Mi‑ati fagaduit ca‑mi spuneti povestea dumneavoastra - tineti minte - si din ce pricina nu puteti suferi 'C' si 'P' - adauga in soapta Alice, cam temandu‑se sa nu‑l supere iar.

- E lunga si e trista! zise Soarecele, incolacindu‑si coada catre Alice si oftand.

- Lunga e intr‑adevar - zise Alice, masurand din ochi, cu mirare, coada Soarecelui - dar de ce spuneti ca e trista?

Si‑si batea mereu capul cu intrebarea asta, in timp ce vorbea Soarecele, incat in mintea ei povestea lua cam urmatoarea infatisare:

'Cand maniosul domn Azor, intr‑o

zi, prin pridvor, Se‑ntalni c‑un

Soricel, Tam‑nesam se si repezi

la el: 'Derbedeu! Prea o faci

lata! Te vestesc ca te dau

in judecata! Tot n‑am azi de

ce s‑alerg. Te voi urmari pe

tine! Nu zi ba, Soarece! (Le‑

gea nu‑i un oarece.) Legea‑i

Lege!' Vazand asa, Sori‑

celul baigui catre jigodie:

'Luminatie! Preacinstite

Domn Azor! in aceasta

urmarire, De n‑or fi jude‑

catori, nici arbitri, Ni‑i‑n

zadar alergatura!' 'Ce atata

tura‑vura! - facu repede

Azor, - Judecator voi

fi chiar eu! Si arbitru -

fiindca tii - El de colo -

cica hatru - Tot eu sunt!

Si sa stii: Pe cuvant,

Tot procesul eu ti‑l

judec! Si vezi bine!

Pedepsit vei cum se

cuvine! Sentinta va

fi: Condamnat sa fii

la moarte! Executa‑

rea - nu te prinda

mirarea -

Tot eu

o fac -

Tac!

Tac'

- Nici n‑asculti! ii spuse Soarecele Alicei, cu asprime. La ce te gandesti?

- Iertati‑ma - raspunse Alice foate smerita. Ati ajuns la al cincilea cot, nu‑i asa?

- Ce cot! tipa Soarecele manios. Daca n‑asculti! Iar s‑o‑nnod?

- Un nod? zise Alice, privind ingrijorata spre codita Soarecelui Si cum era ea totdeauna gata sa sara in ajutor, adauga: Sa v‑ajut sa‑l deznodati; va rog, aratati‑mi unde e!

- Nici prin gand nu‑mi trece - zise Soarecele, ridicandu‑se si pornind sa plece. Ma insulti, daca indrugi asemenea prostii!

- N‑am vrut! se ruga de iertare biata Alice. Dar dumneavoastra va suparati atat de repede!

Soarecele nu raspunse, ci doar marai.

- Va rog, veniti inapoi si terminati povestea! striga Alice dupa el.

Si toti ceilalti adaugara, intr‑un glas:

- Va rugam, veniti inapoi si terminati povestea.

Soarecele doar dadu din cap si iuti pasul.

- Ce pacat ca n‑a vrut sa stea! ofta Papagalul, de indata ce Soarecele nu se mai vazu; iar un Rac profita de prilej ca sa‑i dea invatatura feciorului sau:

- Vezi, flacaule! Invata ca tu, unul, sa nu‑ti iesi niciodata din fire!

- Ia mai taci, tatucule! raspunse Racusorul, cam artagos. Nici o scoica n‑ar avea rabdare sa te‑asculte!

- Ah, ce bine ar fi s‑o am aici pe Dina! spuse Alice tare, fara a vorbi cuiva anume. L‑ar aduce ea indata inapoi!

- Da' cine‑i Dina, daca‑mi dati voie sa va intreb! zise Papagalul.

Alice raspunse repede, bucuroasa, ca totdeauna, sa vorbeasca de pisicuta ei:

- Dina e pisica noastra. E neintrecuta la prins soareci, n‑aveti idee! Pii! Si dac‑ati vedea‑o cum se ia dupa pasarele! Cum da cu ochii de‑o pasarica, hat! - ti‑o si papa!

Aceste vorbe starnira mare tulburare printre cei de fata. Cateva pasari se indepartara in graba; un Cioroi batran incepu sa‑si lege grijuliu fularul in jurul gatului, zicand:

- Zau ca trebuie sa ma duc acasa; aerul de seara imi face rau la gat!

Si o Canarita striga cu tremur in glas catre puisorii ei:

- Hai sa plecam copii. E tarziu; de mult s‑ar fi cuvenit sa fiti in pat!

Cu fel de fel de pretexte, se carabanira toti, si in curand Alice se vazu singura.

'Era mai bine sa nu fi pomenit de Dina - isi spuse cu jale. Se pare ca n‑o iubeste nimeni pe‑aici - si eu sunt sigura ca‑i cea mai draguta pisica din lume! O, scumpa mea Dina! Ma‑ntreb daca te voi mai vedea candva!' Si biata Alice se porni iar pe plans, caci se simtea foarte singura si descurajata.

Dar nu trecu mult si auzi iar, de departe, un tropait de picioruse. Ridica repede capul: mai ca spera ca Soarecele se va fi razgandit si ca venea inapoi, sa‑si termine povestea

Capitolul IV

IEPURASUL TRIMITE UN BILETEL

Era Iepurele Alb, care venea inapoi, pasind agale, tropa‑tropa, si tot uitandu‑se de colo‑colo, de parca ar fi pierdut ceva. Si Alice il auzi cum bombanea:

- Ducesa! Ducesa! Vai de labutele mele! Vai de blana si de mustatile mele! O sa puna sa ma execute, sigur cum is copoii copoi! Da' unde‑am putut sa le scap, stau si ma‑ntreb?

Alice ghici intr‑o clipa ca se uita dupa evantai si dupa manusile albe, din piele de caprioara - si se apuca sa caute si ea, cu toata bunavointa. Dar nici urma de ele, nicaieri; totul parea sa se fi schimbat de cand inotase in balta, iar sala cea mare, cu masuta de clestar si cu usa cea mititica, pierise cu desavarsire.

Foarte curand, Iepurasul dadu cu ochii de Alice, care cauta de zor, si striga la ea cu glas foarte suparat:

- Ei, Mariana, tu ce cauti aici? Da o fuga pan' acasa - in clipa asta - si adu‑mi o pereche de manusi si‑un evantai! Hai, iute!

Iar Alice intr‑atat se sperie, incat o lua indata la fuga in directia ce i‑o aratase Iepurasul, fara macar sa incerce a‑l lamuri ca gresise.

'M‑a luat drept slujnica lui - isi zicea, alergand. Ce‑o sa se mai mire, cand o sa descopere cine sunt! Totusi ar fi bine sa‑i aduc evantaiul si manusile - bineinteles daca le pot gasi.'

Pe cand inca mai vorbea astfel, dadu de‑o casuta curatica, iar pe poarta ei se vedea o placuta de alama stralucitoare, pe care era gravat numele:

'V. IEPURASU'.

Intra fara sa bata si urca scarile in fuga, de frica nu cumva sa dea nas in nas cu adevarata Mariana si sa fie alungata inainte de‑a fi gasit evantaiul si manusile.

'Ce nazdravanie! isi spunea Alice. Auzi, sa ma trimita dupa treburile lui un Iepuras! Acusi‑acusi sa vezi c‑o sa se‑apuce si Dina sa ma puna la treaba!'

Si porni sa‑si inchipuie cam cum ar fi asta. De pilda, ar chema‑o dadaca ei: 'Alice! Vino imediat si pregateste‑te de plimbare!' Iar ea ar raspunde: 'Numai o clipa! Vin indata! Trebuie sa pandea; langa gaura asta de soarece, pana se intoarce Dina - sa n‑o zbugheasca soarecele'.

'Insa cred ca daca ar incepe sa‑si dea asemenea aere si sa puna lumea la treaba - gandi mai departe Alice - cei de‑acasa nici n‑ar mai tine‑o pe Dina!'

Intre timp umblase pana nimerise intr‑o odaita draguta, cu o masa langa fereastra; si pe masa (dupa cum sperase) iata ca se gaseau un evantai si vreo doua‑trei perechi de manusi mititele, din piele alba de caprioara. Lua evantaiul si o pereche de manusi si, tocmai cand era gata sa plece, ii cazura ochii pe o sticluta care sta langa oglinda. Sticluta asta n‑avea nici o eticheta cu vorbele 'BEA‑MA', dar Alice tot ii scoase dopul si o duse la gura. 'Stiu bine - isi spuse ca, ori de cate ori mananc sau beau, se intampla cate ceva interesant: hai sa vad, daca beau din sticluta asta ce‑o sa se mai intample. Sper, zau asa, c‑o sa ma faca sa cresc iar mare; mi s‑a urat de cand sunt o farama de fetita!'

Si chiar c‑o facu sa creasca - si inca mult mai degraba decat se astepta; nici nu bause jumatate din sticluta, cand isi dete seama ca daduse cu capul de tavan si trebui sa se aplece, ca sa nu‑si franga gatul. Puse repede sticluta jos, zicandu‑si: 'Ajunge! Sper ca mai mult ca atata n‑o sa cresc - si cum sunt acum, nu mai pot sa ies pe usa. Ce bine era sa nu fi baut chiar atat!'

Dar, ah! In zadar se mai caia acum! Crestea si crestea - si curand fu nevoita sa stea in genunchi; un minut mai tarziu, nici asa nu mai avea loc si incerca sa se culce pe podea, cu un cot proptit in usa si cu celalalt brat incolacit in jurul capului. Dar tot mai crestea; cand nu mai avu incotro, scoase un brat pe fereastra si un picior prin hornul de pe acoperis si‑si spuse: 'Ce‑o sa ma fac, daca tot mai cresc!'

Dar, din fericire, sticluta fermecata isi facuse efectul pe deplin si Alice nu mai crescu. Sta insa intr‑o pozitie foarte neplacuta - si cum nu vedea in ce fel ar mai putea iesi din camera, se simtea, fireste, foarte nenorocita.

'Era cu mult mai placut acasa - gandea biata Alice - cand nu ma faceam, intruna, ba mica, ba mare, si nu trebuia s‑ascult de soareci si de iepurasi. Mai c‑as dori sa nu fi coborat in vizuina aceea de iepure - si totusi si totusi e destul de nostima viata pe care o duc! Tare ma mai minunez: ce s‑o fi intamplat cu mine?! Cand citeam cate un basm, credeam ca asemenea lucruri nu se intampla niciodata, si iata‑ma acum in plin basm! Ar trebui sa se scrie o carte despre mine - serios ca da! Si cand o sa cresc mare, o s‑o scriu eu; dar am crescut mare de pe acum - adauga necajita -‑ in tot cazul aici nu mai am loc sa cresc.'

'Dar oare o sa raman la varsta pe care‑o am acum? mai gandi Alice. Intr‑un fel e placut sa stii ca n‑o sa fii niciodata baba - ei, da' si sa ai mereu de facut lectii! O, nici asta nu mi‑ar place!'

'Prostuta ce esti! isi raspunse tot ea. Cum ai putea sa faci lectii aici? Pai abia incapi tu, unde sa mai incapa si cartile pentru lectii!'

Si tot asa chibzuia, privind situatia cand dintr‑o latura, cand din cealalta si purtand o adevarata conversatie cu sine insasi. Cateva minute mai tarziu auzi insa un glas, afara, si se opri sa asculte.

- Mariana! Mariana! striga glasul. Adu‑mi manusile - in clipa asta!

Apoi se auzi 'tropa‑tropa' pe scari. Alice stia ca era Iepurele, care venea sa vada ce face dansa acolo, si incepu sa tremure de se clatina toata casa, uitand cu desavarsire ca acum ea era de o mie de ori mai mare decat Iepurasul si ca era caraghios sa se teama de dansul.

Indata, Iepurele ajunse la usa si incerca s‑o deschida, dar cum usa se deschidea spre inauntrul camerei, de unde Alice o impingea zdravan cu cotul, degeaba incerca Iepurasul s‑o deschida. Alice il auzi spunandu‑si:

- Ce sa fac O sa dau ocol casei si o sa intru pe fereastra.

'Asta n‑ai s‑o faci!' gandi Alice; si dupa ce astepta pana i se paru ca‑l aude pe Iepure sub fereastra, scoase brusc mana afara si se facu ca inhata ceva. Nu inhata nimic, dar auzi un tipat ascutit si o bufnitura, si‑un zornait de sticla sparta, ceea ce o facu sa‑si inchipuie ca poate Iepurasul cazuse in vreo rasadnita de castraveti, sau cam asa ceva. Dupa asta se auzi un glas manios (era al Iepurasului):

- Pet, Pet! Unde esti?

Iar apoi un glas pe care nu‑l mai auzise:

- Aci sunt, fireste ca‑s aci! Sap dupa mere, Cucoane!

- E taci, sapi dupa mere! il ingana suparat Iepurasul. Hai si ajuta‑ma sa ies de‑aici! (Si iar se auzi zornait de sticla sparta.)

- Acu' spune tu, Pet, ce‑i acolo‑n fereastra?

- E cu siguranta un brat, Cucoane! ('bi‑bi‑bi‑rat' rostea bietul, de tare ce se balbaia de frica).

- Un brat, nataraule! Cine‑a mai vazut un brat atat de mare? Nu vezi ca umple toata fereastra?

- Da, Cucoane, aveti dreptate; da' tot brat ii.

- Pai, in tot cazul n‑are ce cauta acolo; du‑te tu si da‑l afara!

Dupa asta urma o tacere lunga, si Alice nu mai auzea decat soapte, la rastimpuri - de pilda:

- Parca nu‑mi vine sa fac una ca asta Cucoane zau asa nu‑mi place defel nu‑mi place!

- Fa asa cum iti spun, ma fricosule!

In cele din urma, Alice iar intinse mana si se facu iar ca inhata ceva. De data asta se auzira doua tipete ascutite, si iar zornait de sticla sparta. 'Ce de mai rasadnite de castraveti au astia in jurul casei! gandi Alice. Ma intreb, acum ce‑or sa mai faca! Macar de‑ar putea ei sa ma scoata prin fereastra! Eu, una, stiu bine ca m‑am saturat sa mai stau asa aici!'

Astepta catva timp fara sa mai auda nimic; in cele din urma se auzi huruitul unor roti mici de car si zarva multor glasuri, care vorbeau de‑a valma; Alice deslusi cuvintele:

- Scara ailalta unde e?

- Pai, eu trebuia s‑aduc numa' una; Bil trebuia s‑o aduca p‑ailalta.

- Bil! Ad‑o‑ncoa, flacaule!

- Asa, urca‑le aici, in coltul asta. Nu, intai leaga‑le una de alta, asa n‑ajung nici pan' la jumatate.

- A! las' c‑o sa mearga; nu mai tot gasi nod in papura.

- Na, Biletel, prinde franghia asta!

- O sa‑l tina acoperisul?

- Ai grija de olanul ala desprins! O! ia uite‑l, cade! Jos capetele! (Niste trosnete tari.) Cine naiba facu asta? Bil trebuie sa fi fost! Cine intra pe cos!

- No, eu nu! Du‑te tu!

- Ba, asta n‑o fac, nu!

- Sa coboare Bil prin cos.

- Ei, n‑auzi, Biletel? Stapanu' zice ca tu sa cobori prin cos!

'Asa! Va sa zica Bil o sa coboare prin cos, nu zau? isi spuse Alice. Toate alea vad ca lui Bil i se pun in spinare! Eu, una, n‑as vrea sa fiu in locul acestui Biletel! E cam stramt hornul asta, ce‑i drept, dar cred ca la o adica sunt eu in stare sa trag un picior zdravan prin el!'

Isi trase, cat putu, piciorul inapoi si astepta pana ce auzi, aproape, deasupra‑i, o lighioana mica - de ce soi sa fi fost nu putea ghici - scormonind si luptandu‑se a se strecura prin horn; si‑apoi, zicandu‑si: 'Asta e Bil!', Alice izbi o data zdravan cu piciorul si‑astepta sa vada ce se mai intampla.

Intai si intai n auzi pe toti, intr‑un glas, strigand:

- Ia uitati‑l pe Bil, cum sare!

Apoi glasul Iepurasului singur:

- Prindeti‑l voi, ai de langa gard!

Apoi tacere - apoi iar invalmaseala de glasuri.

- Tineti‑i capul!

- Nitel rachiu!

- Vezi sa nu se inece!

Ce s‑a‑ntamplat, baiatule? Ce‑ai patit!?

Spune‑ne tot!

In cele din urma se auzi scartaind un glascior slab ('asta‑i Bil', gandi Alice):

De, nici eu nu prea stia Nu, nu mai imi dati; ma simt mai bine acum, da‑s prea naucit ca sa va povestesc. Tot ce stiu e ca s‑a repezit nu‑s' ce naiba la mine, prin horn, si mi‑a pocnit un bobarnac de‑am zburat ca o cometa!

- Da, zau, Biletel, chiar asa‑ai zburat! adeverira ceilalti.

- Trebuie sa dam foc casei! se auzi glasul Iepurelui.

Atunci Alice striga cat putu de tare:

- Daca faceti una ca asta, o pun pe Dina sa va‑nhate!

Urma o tacere de moarte, iar Alice gandi: 'Ma intreb ce vor face acum? Daca ar avea un dram de minte, ar scoate acoperisul'.

Un minut‑doua mai tarziu, incepura iar sa se foiasca, si Alice il auzi pe Iepuras:

O roaba o s‑ajunga pentru inceput

'O roaba cu ce?' se intreba Alice. Dar n‑avu timp sa se intrebe mult, caci in clipa urmatoare o ploaie de pietricele mici se revarsa pe fereastra, unele atingandu‑i fata. 'Ii fac eu sa inceteze', isi spuse si striga cu glas tare:

- Sa nu mai faceti asta, c‑o sa va para rau!

Iar urma o tacere de moarte.

Alice baga de seama cu oarecare uimire ca pietricelele imprastiate pe podea se prefaceau toate in prajiturele si‑atunci ii veni o idee strasnica.

'Daca mananc o prajiturica din asta - gandi ea - e sigur c‑o sa mi se schimbe iar statura; si cum mai mare nu pot sa ma fac, probabil c‑o sa ma fac mai mica.'

Asa ca inghiti o prajiturica si constata cu incantare ca incepe imediat sa se micsoreze. De indata ce fu indeajuns de mica pentru a putea trece prin usa, parasi casa in fuga. Afara vazu o gramada de animale si de pasari mici, care stateau si asteptau. Bietul Pui de Soparla, Bil, era in mijlocul lor, sprijinit de doi Soareci albi, care ii dadeau sa bea ceva dintr‑o sticla. Cand o zarira, se napustira cu totii catre Alice; dar ea o lua la fuga cat putu de iute si se vazu curand la adapost, intr‑o padure deasa.

'Cel dintai lucru pe care trebuie sa‑l fac - isi spunea Alice - este sa cresc din nou pana la masura mea obisnuita; iar cel de‑al doilea, sa gasesc drumul catre gradina aceea incantatoare. Cred ca asta e cel mai bun plan.'

Parea, fara indoiala, un plan excelent, foarte bine si foarte simplu intocmit; singura greutate era ca Alice n‑avea nici cea mai mica idee cum sa inceapa a‑l implini; iar pe cand privea ingrijorata in juru‑i prin desisul arborilor, un hamait scurt si repezit, chiar deasupra capului ei, o facu sa se uite repede in sus.

Un catelandru urias o privea de la inaltimea ochilor lui mari si rotunzi si, intinzand sovaielnic o laba, incerca s‑o atinga.

- Mititelul de el! zise Alice, cu glas mangaios, si se cazni sa‑l fluiere, dar totodata fi era grozav de teama ca nu cumva sa fie flamand, caci atunci probabil c‑ar fi mancat‑o, cu toate mangaierile ei.

Aproape fara sa‑si dea seama, culese de pe jos o crenguta si i‑o intinse; catelusul, cand o vazu, facu un salt in aer cu toate patru picioarele, scheunand de incantare, si se repezi la crenguta, facandu‑se ca vrea s‑o sfasie. Alice se feri indaratul unei urzici inalte, ca sa n‑o dea peste cap catelandrul; in clipa cand iesi iar la iveala, de cealalta parte a urzicii, el iar se avanta spre crenguta, facand o tumba in aer, de zorit ce era s‑o apuce. Alice gandi ca asta era ca si cum s‑ar fi jucat cu un cal de camion, si temandu‑se in fiece clipa sa n‑o calce ii picioare catelusul, fugi iar sa se ascunda indaratul urzicii. Dupa aceea, catelusul incepu o figura noua: se tot repezea de aproape la crenguta, alergand de fiece data putintel inainte si o buna bucata inapoi, si latrand tot timpul, cu glas ragusit; in cele din urma se aseza, mai departisor, gafaind, cu limba atarnandu‑i afara si cu ochii sai mari pe jumatate inchisi.

Alice isi zise ca e momentul s‑o stearga. O lua indata la fuga si fugi pana obosi de abia mai sufla, si pana ce latratul catelandrului nu se mai auzi decat foarte slab, din departare.

- Da' ce catelus dulce era! zise Alice, rezemandu‑se de o floare de papadie, ca sa se mai odihneasca si facandu‑si vant cu o frunza. Ce mult mi‑ar fi placut sa‑l invat cate si mai cate giumbuslucuri - da, daca as fi fost destul de mare! Ah, ah! Mai c‑am uitat ca trebuie neaparat sa cresc iar! Ia sa vedem - ce‑i de facut oare? Banuiesc c‑ar trebui sa mananc sau sa beau ceva; dar vorba e: ce?

Intr‑adevar, asta era intrebarea: ce sa manance? Alice se uita in juru‑i, la flori si la firele de iarba, dar nu vazu nimic care sa‑i fi parut potrivit a fi mancat sau baut in situatia ei in apropiere, crestea o ciuperca mare, cam de‑o inaltime cu dansa; dupa ce o cerceta, pe dedesubt, din amandoua laturile si dindarat, ii dete in gand ca n‑ar fi rau sa se uite si pe deasupra, sa vada acolo ce era?

Se inalta deci in varful picioarelor si arunca o privire peste marginea ciupercii; indata se vazu ochi in ochi cu o omida mare, albastra, care sedea in varf, cu bratele incrucisate si - ca un boier batran - fuma tacticos dintr‑o narghilea lunga, neluand‑o catusi de putin in seama pe Alice, cum dealtfel nu parea sa ia in seama nimic altceva.

Capitolul V

POVETELE DOMNULUI OMIDA

Domnul Omida si Alice se privira catva timp in tacere; in cele din urma, Omida scoase ciubucul din gura si o intreba cu glas sfarsit, somnoros:

- Da' dumneata cine esti?

Alice nu prea se simtea incurajata de aceasta introducere. Raspunse cam sfioasa:

- De, in clipa asta nu prea stiu, domnule, cine sunt; atata stiu - cine eram cand m‑am dat jos din pat azi‑dimineata, dar cred ca de‑atunci m‑am schimbat de cateva ori.

- Adica cum? zise domnul Omida cu severitate. Vorbeste lamurit!

- As vrea, domnule - zise Alice - dar mi‑e teama ca n‑o sa pot, fiindca nici eu nu‑s lamurita.

- E de neinteles - zise domnul Omida.

- Ma tem ca mai de inteles ca atat n‑o sa va pot explica raspunse Alice, foarte politicos - de vreme ce si mie imi e totul de neinteles; si, stiti, cand te schimbi de atatea ori pe zi, incepi sa nu mai intelegi nimic, nu‑i asa?

- Nu‑i asa! zise domnul Omida.

- De, poate ca dumneavoastra inca n‑ati fost in situatia asta - zise Alice - dar cand o sa trebuiasca sa va schimbati in crisalida - si o sa vina si ziua aceea - si apoi in fluture, desigur c‑o sa vi se para cam ciudat, nu credeti?

- Deloc - zise domnul Omida.

- De, poate ca dumneavoastra simtiti altfel decat mine - zise Alice - tot ce stiu e ca mie mi s‑ar parea foarte ciudat.

- Dumitale! zise domnul Omida cu dispret Da' cine esti dumneata?

Ceea ce iarasi ii aducea inapoi la punctul de unde pornise convorbirea.

Alice era cam sacaita de faptul ca domnul Omida ii vorbea atat de scurt; se ridica in picioare si zise, foarte serios;

- Cred ca mai intai ar trebui sa‑mi spuneti cine sunteti dumneavoastra!

De ce? zise domnul Omida.

Iata alta intrebare care o cam uluia; si cum nu‑i dadea in gand nici un raspuns prea bun, si cum domnul Omida parea sa fie intr‑o dispozitie foarte proasta, Alice intoarse spatele, sa plece.

- Vino inapoi! o striga domnul Omida. Am ceva important sa‑ti spun!

Asta era o fagaduiala ispititoare, incat Alice se intoarse iar si se apropie.

- Nu te pierde cu firea - zise domnul Omida.

- Asta‑i tot? facu Alice, stapanindu‑si cu greu supararea.

- Nu - zise domnul Omida.

Alice gandi ca la urma urmei putea sa mai astepte - tot n‑avea ceva mai bun de facut si poate ca pana la urma tot ii mai spunea ceva interesant. Cateva minute, domnul Omida pufai inainte in tacere, dar in cele din urma isi desfacu bratele incrucisate, scoase ciubucul din gura si zise:

- Va sa zica, gandesti ca te‑ai schimbat, hm?

- Ma tem ca da, domnule - zise Alice. Unele lucruri nu mi le amintesc ca alta data, si nici zece minute in sir nu raman la fel - ba ma fac mica, ba ma fac mare!

- Ce lucruri nu‑ti amintesti? intreba domnul Omida.

- Pai, de pilda, am incercat sa spun poezia 'Cand harnica albina vrea' si a iesit cu totul altceva! raspunse Alice, cu glas foarte jalnic.

Spune poezia 'Esti batran, taica Will' - zise domnul Omida.

Alice isi incrucisa mainile la piept si incepu:

- Esti batran, taica Will - feciorul grai -

Parul de tot ti‑a albit;

Cu capul in jos oare bine o fi

Sa stai, in maini proptit?

- Cand tanar eram, ce‑i drept, ma temeam

Ca statul in cap m‑o prosti;

De cand stiu ca tot prost sunt,

Stau in cap, baietas, dupa pofta inimii!

Esti batran, taica Will - ti‑am mai spus - pe cuvant,

Si ai forme aproape obeze!

Cum de bratele tot mladioase iti sunt?

Si picioarele tot sfarleze!

- Mladios ca sa fiu, madularele toate,

De cand eram tanar, le‑am uns cu‑alifie.

Uite alifia - vrei si tu poate

Sa‑ti vand nitica? E cinci bani cutia.

- Esti batran - zice fiul - si ti‑s falcile moi,

De sa mestece seu ar fi bune,

Da' gasca o mananci cu oase si cioc -

Cum faci, taica, asta minune?

- Cand june eram, cu pletele‑n vant,

Voiam sa ma fac avocat;

Pricinile apoi cu nevasta pledand,

Falcii tarie am pastrat.

- Esti batran, taica Will - zice fiul iar -

Cine‑ar crede ca esti in stare

Sa tii‑n varful nasului un tipar

In cumpana! E de mirare!

- La destule mirari pan‑acu' ti‑am raspuns!

Rogu‑te, acum te cara!

Mai am si‑alte treburi. Si mi‑i de‑ajuns!

Vezi c‑acu' iti fac vant pe scara!

N‑ai spus‑o bine - zise domnul Omida.

- Da, mi se pare si mie ca nu prea am spus‑o bine; unele cuvinte mi‑au iesit altfel.

- Ti‑a iesit altfel de la inceput pana la sfarsit - spuse categoric domnul Omida, dupa care urma o tacere de cateva minute.

Cel dintai vorbi domnul Omida.

- Ce marime ti‑ar conveni? intreba.

- A, nu m‑am gandit la o marime anume - raspunse repede Alice. Atata ca‑i neplacut sa te tot schimbi mereu, stiti?

- Nu stiu zise domnul Omida.

Alice nu mai spuse nimic; in viata ei nu mai intalnise pe cineva care s‑o contrazica atata; simtea ca‑si pierde rabdarea.

- Cum esti acum iti place?

- De mi‑ar place sa fiu nitelus mai mare, domnule, daca nu va e cu suparare - spuse Alice. E jalnic sa ai o inaltime de un deget.

Ba deloc - e o inaltime foarte buna! zise cu manie domnul Omida, inaltandu‑se teapan pe cand vorbea (avea exact inaltimea de un deget).

- Dar eu nu‑s obisnuita! se scuza biata Alice cu glas plangator. Si gandi in sinea ei: 'Of, ca numai de fiinte suparacioase dau!'

- O sa te obisnuiesti cu timpul - spuse domnul Omida si, luand ciubucul in gura, porni iar sa pufaie.

De data asta, Alice astepta cu rabdare pana va binevoi sa‑i vorbeasca din nou.

Dupa un minut, doua, domnul Omida scoase ciubucul din gura, casca o data, de doua ori, se scutura, apoi se dete jos de pe ciuperca si se departa prin iarba, rostind intre timp, nepasator:

Dintr‑o parte cresti mare, din cealalta te faci mica.

'Dintr‑o parte din ce? Cealalta parte din ce?' se intreba Alice in sinea ei.

- Din ciuperca - zise domnul Omida, de parca ar fi fost intrebat cu glas tare; si, o clipa mai tarziu, se facuse nevazut.

Alice ramase catva timp pe ganduri in fata ciupercii, incercand a se lamuri care sa‑i fie cele doua parti; si cum ciuperca era cu desavarsire rotunda, gasea problema foarte grea in cele din urma o cuprinse cu bratele pana unde putea ajunge sj rupse cu fiece mana cate o bucatica din margine.

'Ei, acu' care ce e?' se intreba si rontai o faramita din bucatica ce‑o tinea in mana dreapta, ca s‑o incerce; in clipa urmatoare simti o izbitura sub barbie: i se pocnise de picior.

Fu foarte speriata de aceasta schimbare brusca; dar isi dadu seama ca nu e timp de pierdut, caci scadea repede; trebuia indata sa manance putin din cealalta bucatica. Barbia ii era atat de indesata in picior, incat abia mai avea loc sa deschida gura; dar in cele din urma o deschise si reusi sa inghita o farama si din bucatica mainii stangi.

- Ce bine ca pot sa misc iar capul! exclama Alice incantata, dar in clipa urmatoare se sperie din nou, caci nu‑sj mai gasea umerii. Tot ce vedea, cand privea in jos, era o lungime imensa de gat, care parea a se inalta ca un lujer dintr‑o mare de frunzis verde, ce se zarea asternut departe, sub ea.

- Ce‑o fi verdeata aia multa? zise Alice Si ce s‑or fi facut umerii mei? Si, bietele mele maini, cum de nu va pot vedea?

Vorbind, isi misca mainile de colo pana colo, dar fara alta urmare decat ca indepartatul frunzis de sub ea tremura nitelus.

Cum se parea ca nu‑i chip sa‑si duca mainile la cap, incerca sa‑si aplece capul pana va da de maini - si fu incantata sa vada ca gatul ii era mladios ca un sarpe.

Tocmai reusise sa‑l aplece, unduit intr‑un zigzag gratios, si se pregatea sa‑l cufunde printre frunze (descoperise ca acestea nu erau decat coroanele copacilor sub care umblase), cand un sasait aprig o facu sa se traga inapoi cu graba: un porumbel mare ii zburase in obraz si o batea manios cu aripile.

- Sarpe! tipa Porumbelul.

- Nu sunt sarpe! protesta Alice indignata. Da‑mi pace!

- Ba esti sarpe! repeta Porumbelul, dar cu glas ceva mai potolit, apoi adauga aproape plangand: Am incercat in toate felurile si tot degeaba! Nu‑i chip sa le intri in voie!

- Nu inteleg catusi de putin despre ce vorbiti - zise Alice.

- Am incercat prin radacinile arborilor, am incercat in malul apei, am incercat prin tufisuri - continua Porumbelul, fara a lua seama la ea. Dar serpii astia Nu poti sa‑i impaci!

Alice era tot mai nelamurita; gandi insa ca n‑avea rost sa mai spuna nimic pana nu va termina de vorbit Porumbelul.

- Ca si cum n‑ar fi destula osteneala cu clocitul oualor - zise Porumbelul. Trebuie sa mai fii si cu ochii in patru dupa serpi, zi si noapte! Nici un picusor n‑am dormit, de trei sap‑tamani!

- Imi pare foarte rau c‑ati avut suparari - spuse Alice, care acum incepea sa inteleaga pasul Porumbelului.

- Si tocmai cand alesesem cel mai inalt copac din padure - continua Porumbelul, atatandu‑i‑se iar glasul - si tocmai cand gandeam ca in sfarsit am scapat de ei, poftim, se ivesc iar din senin, serpeste, cu tertipurile lor! Brr! Sarpe!

- Dar eu nu sunt sarpe, ti‑am mai spus! il incredinta Alice. Eu sunt o eu sunt o

- Da, sigur! Ce esti atunci? zise Porumbelul. Vad eu ca te caznesti a nascoci ceva!

- Eu eu sunt o fetita - zise Alice, cam cu indoiala, amintindu‑si de cate ori se prefacuse in acea zi.

- Nu zau, ce mai scorneala! raspunse Porumbelul, pe un ton de adanc dispret. Am vazut eu destule fetite in viata mea, dar nici una cu un gat ca asta! Nu, nu! Esti sarpe, degeaba tagaduiesti. Acusi o sa‑mi spui ca n‑ai gustat niciodata un ou!

- Am gustat oua, desigur - zise Alice, caci era un copil care spunea totdeauna adevarul - fiindca, stiti, fetitele mananca si ele oua, ca si serpii.

- Nu cred asta - spuse Porumbelul - dar dac‑o fi asa, atunci inseamna ca sunt si ele un fel de serpi; asta‑i tot ce pot sa spun.

Era o idee atat de noua pentru Alice, incat amuti cateva clipe, ceea ce‑i dete Porumbelului ragaz sa adauge:

- Te uiti dupa oua, las' ca stiu eu; si daca‑i asa, ce‑mi pasa mie de esti fetita, ori sarpe?

- Da‑mi pasa mie foarte mult - se grabi sa spuna Alice - numai ca din intamplare nu ma uit dupa oua; si chiar daca as face una ca asta, nu le‑as lua pe‑ale dumitale; mie nu‑mi plac ouale crude.

- Atunci pleaca de‑aici! zise Porumbelul imbufnat, aciuindu‑se iarasi in cuibul lui.

Alice se ghemui printre copaci - cu chiu cu vai, fiindca gatul i se incurca mereu printre crengi, si una, doua, trebuia sa stea sa si‑l descurce. Dupa catva timp isi aminti ca inca mai tinea in maini cele doua bucatele de ciuperca si se apuca sa rontaie, cu mare grija, cate‑un pic, cand dintr‑o bucata, cand din cealalta - ba crescand, ba scazand - pana ce, in sfarsit, vazu ca izbutise sa ajunga la inaltimea ei obisnuita.

De atata vreme nu mai fusese cat de cat normala ca statura, incat la inceput i se paru foarte curios; dar in cateva minute se obisnui si incepu iar sa stea de vorba cu sine insasi, cum prinsese obiceiul. 'Bravo, acum am implinit jumatate din ce‑aveam de gand! Uluitoare sunt schimbarile astea niciodata nu stiu ce‑o sa devin, de la un minut la altul! Totusi, iata c‑am revenit la masura mea obisnuita; ceea ce am de facut acum, intai si intai, e sa patrund in gradina aceea frumoasa. Ma‑ntreb, oare cum pot face asta?'

Vorbind astfel, ajunse deodata intr‑un luminis, unde se gasea o casa, nu mai inalta de vreo patru picioare.

'Oricine ar locui aici - gandi Alice - n‑are rost sa intru la ei cu statura pe care o am acum: vai, da' si‑ar iesi din fire de spaima!'

Asa ca incepu sa rontaie iar binisor din bucatica ce‑o tinea in mana dreapta si nu cuteza sa se apropie de casa inainte de a fi scazut la vreo noua degete.

Capitolul VI

PURCEL CU PIPER

Un minut, doua, statu si se uita la casa, intrebandu‑se ce sa faca mai intai, cand deodata se ivi, alergand dinspre padure, un lacheu (Alice il considera lacheu, fiindca era imbracat in livrea; altminteri, judecand dupa fata lui, ar fi zis ca‑i un peste). Acest lacheu se apropie de casa si ciocani tare m usa. Ii deschise un alt lacheu in livrea, cu o fata rotunda si ochi mari, ca de broasca. Amandoi lacheii aveau parul pudrat si aranjat in bucle ce le acopereau tot capul.

Alice observa toate astea si - foarte curioasa sa afle despre ce era vorba - se dadu putin mai la o parte, in padure, ca sa asculte.

Intai si intai, Lacheul‑Peste scoase la iveala, de sub brat, o scrisoare mare - aproape cat el de mare - pe care i‑o inmana celuilalt, spunand, pe un ton solemn:

- Pentru Ducesa. O invitatie la crochet din partea Reginei.

Lacheul‑Broasca repeta, pe acelasi ton solemn, doar intorcand nitel cuvintele:

- De la Regina. O invitatie la crochet pentru Ducesa.

Apoi isi facura unul altuia cate‑o plecaciune adanca si buclele li se amestecara.

Alice se prapadea de ras uitandu‑se la ei; alerga inapoi in padure sa se ascunda, de frica sa n‑o auda cei doi, si cand scoase iar capul ca sa priveasca, Lacheul‑Peste plecase, iar celalalt sedea pe jos, aproape de usa, si se holba la cer, prosteste. Alice merse cu sfiala pana la usa si batu.

- N‑are nici un rost sa bati - zise Lacheul - pentru doua motive: mai intai, fiindca eu sunt de aceeasi parte a usii ca si dumneata; al doilea, pentru ca cei dinauntru fac atata galagie, ca tot nu te‑aude nimeni.

Si intr‑adevar, dinauntru se auzea un scandal nemaipomenit: niste neincetate urlete si stranuturi, si - una, doua - cate un trosnet puternic, de parca s‑ar fi faramat in bucati vreo farfurie sau vreo oala.

- Atunci - zise Alice - cum sa intru?

- Ar mai avea rost sa bati - vorbi inainte Lacheul, fara sa tina seama de spusele ei - daca ar fi usa asta intre noi. De pilda, daca ai fi inauntru, dumneata ai putea sa bati si eu as putea sa‑ti deschid, intelegi?

Pe cand vorbea, se holba intruna la cer si Alice socoti ca asta era hotarat nepoliticos. 'Dar poate ca nu‑i vina lui - isi zise apoi - no fi putand altfel; are ochii atat de aproape de crestetul capului! Dar in tot cazul ar putea sa raspunda la intrebari.'

Cum sa intru? repeta cu glas tare.

Lacheul zise:

Eu o sa sed aici pana maine.

In clipa aceea, usa casei se deschise si zbura prin ea, chiar peste capul Lacheului, o farfurie mare; ii atinse in treacat nasul si zbura mai departe, pana se farama de‑un copac.

- sau poate si pana poimaine - continua Lacheul, pe acelasi ton, de parca nu s‑ar fi intamplat nimic.

- Cum sa intru? intreba iar Alice, cu glas mai tare.

- Pai, vorba e daca trebuie sa intri? zise Lacheul. Asta‑i vorba, intai si intai, intelegi dumneata?

Adevarul asta era, fara indoiala, numai ca Alicei nu‑i prea placu sa‑l auda.

- E ingrozitor - bombani pentru sine - cum te contrazic toate fiintele astea! Sa innebunesti, nu alta!

Intre timp, Lacheul gasise un bun prilej ca sa‑si repete observatiile de adineauri, cu oarecari inflorituri:

- Eu o sa sed aici intruna, zile intregi.

- Si eu ce sa fac? zise Alice.

- Ce doresti - zise Lacheul si incepu sa fluiere.

- A! Degeaba stau la discutie cu asta - zise Alice disperata - e tampit de‑a binelea!

Apoi deschise usa si intra.

Usa ducea de‑a dreptul intr‑o bucatarie mare, plina de fum de la un capat la altul. In mijloc, pe un scaunas cu trei picioare, sedea Ducesa, cu un ocopil mic in brate. Bucatareasa sta aplecata deasupra focului si amesteca intr‑un ceaun mare, ce parea plin cu supa.

'Cu siguranta ca a pus prea mult piper in supa!' isi zise Alice, printre stranuturi.

Intr‑adevar, prea era incarcat aerul cu miros de piper. Pana si Ducesa stranuta din cand in cand; iar copilasul ba urla, ba stranuta, fara incetare. Singurele fiinte din bucatarie care nu stranutau erau bucatareasa si o pisica mare, ce sta pe vatra, ranjind cu gura pana la urechi.

- Sunteti buna sa‑mi spuneti - zise Alice, cu nitica sfiala, fiindca nu era prea sigura daca se cuvenea sa vorbeasca ea intai - de ce ranjeste asa pisica dumneavoastra?

- Fiindca‑i o pisica din Cheshire - zise Ducesa - de‑aia, Porcule!

Ultimele cuvinte le rosti tam‑nesam, atat de manioasa, incat Alice mai ca sari in sus; dar indata vazu ca nu‑i erau adresate ei, ci copilasului, incat prinse curaj si vorbi mai departe:

- Nu stiam ca pisicile din Cheshire totdeauna ranjesc; de fapt, nici nu stiam ca pisicile stiu sa ranjeasca.

- Toate stiu - zise Ducesa - si mai toate ranjesc.

- Eu nu stiu nici una care sa ranjeasca - zise Alice foarte cuviincios, bucuroasa ca incropise o convorbire.

- Multe nu stii tu, mai e vorba - raspunse Ducesa.

Alicei nu‑i placu deloc tonul cu care‑i spusese asta si gandi c‑ar fi mai bine sa gaseasca alt subiect de conversatie. In timp ce sovaia cam ce sa aleaga, bucatareasa lua de pe foc ceaunul cu supa si, indata dupa aceea, se apuca sa arunce cu tot ce gasea la indemana in Ducesa si in copil - intai cu vatraiul, apoi urma o ploaie de tingiri, tavi si farfurii. Ducesa, chiar cand o nimerea cate ceva, facea de parca nici n‑ar fi bagat de seama, iar copilul urla oricum atat de tare, incat era cu neputinta sa stii daca‑l suparau ori nu loviturile.

- Ah, te rog, baga de seama ce faci! striga Alice, sarind ingrozita de la locul ei. Vai, sa sti ca i‑a rupt dragutul de nascior! exclama iarasi cand o cratita neobisnuit de mare zburase chiar pe langa nasul copilului, mai sa i‑l striveasca.

- Daca si‑ar vedea fiecare de treaba lui - se marai Ducesa - s‑ar misca lumea cu mult mai repede.

- Dar asta n‑ar fi de nici un folos - zise Alice, foarte bucuroasa ca avea prilej sa arate si ea nitel ce stie. Ganditi‑va, cum s‑ar mai descurca cu ziua si cu noaptea? Fiindca, nu‑i asa, fi trebuiesc pamantului douazeci si patru de ore ca sa se suceasca in jurul axei sale.

- Fiindca veni vorba de sucit - zise Ducesa - suceste‑i gatul!

Alice arunca o privire cam infricosata spre bucatareasa, ca sa vada daca are de gand sa ia in serios aceasta idee de‑a Ducesei, dar bucatareasa amesteca de zor in supa si parea sa nici nu asculte, incat Alice cuteza sa vorbeasca inainte:

- Douazeci si patru de ore, daca nu ma‑nsel - sau douasprezece? - Am

- Ah, ce tot ma plictisesti pe mine cu de‑alde astea! zise Ducesa. Niciodata n‑am putut sa sufar cifrele!

Apoi se apuca iar sa adoarma copilul, cantandu‑i un fel de cantec de leagan si zguduindu‑l zdravan la sfarsitul fiecarui vers:

Fii aspra cu micutul tau,

Si bate‑l cand stranuta;

Stranuta fiindca este rau,

Stie ca te‑ntarata.

alaturandu‑i‑se bucatareasa si copilul):

Hapciu! Hapciu! Hapciu!

Pe cand Ducesa canta cea de‑a doua strofa, il tot zguduia cu strasnicie pe copil, care, bietul de el, urla atat de tare, incat Alice abia deslusea vorbele cantecului:

Sunt aspra cu micutul meu,

Il bat daca stranuta;

Ii prinde bine, zic si eu,

Papara, si‑i ajuta!

COR

Valeu! Valeu! Valeu!

Poftim, daca vrei, vezi tu nitel de el! ii spuse Ducesa Alicei, zvarlind copilul spre ea. E timpul sa ma‑mbrac, ca sa merg sa joc crochet cu Regina - si iesi in graba din odaie.

Bucatareasa arunca dupa ea o tingire, care insa abia o atinse.

Alice il prinse cu greu pe copil, fiindca mititelul avea o forma ciudata: tinea bratele si picioarele intinse in laturi. 'Parc‑ar fi o stea de mare', gandi fetita

Cand il prinse, sforaia bietul de el ca o locomotiva - si timp de un minut‑doua se tot incovriga si iar se intindea, incat Alice cu chiu cu vai izbutea sa‑l tina.

De indata ce se lamuri ce‑avea de facut ca sa‑l poata purta in brate, il duse afara la aer (trebuia sa‑l suceasca intr‑un fel de nod si, ca sa nu se mai poata desface, sa‑i apuce strans urechea dreapta si piciorul stang).

'Daca nu‑l iau cu mine pe copilul asta - se gandea Alice - intr‑o zi‑doua au sa‑l omoare; nu‑i oare o crima sa‑l las aici?

Ultimele cuvinte le spuse cu glas tare.

Mititelul grohai, de parca i‑ar fi raspuns (de la un timp nu mai stranuta).

- De ce grohai? il mustra Alice. Nu‑i deloc cuviincios sa te exprimi astfel.

Copilasul iarasi grohai si atunci Alice, foarte ingrijorata, ii cerceta fata, ca sa vada ce e cu el. Fara indoiala, avea nasul din cale‑afara de carn - semana mai mult a rat, decat a nas; iar ochii i se faceau tot mai mititei - prea erau mici pentru un copil. Toate astea nu‑i placeau deloc Alicei.

'Dar poate c‑o fi din pricina plansului - gandi, si se uita iar in ochii copilului, sa vada urme de lacrimi Nu, nici urma de lacrimi!'

- Daca ai de gand sa te prefaci intr‑un purcel, dragul meu - zise Alice, foarte serioasa - eu, una, nu mai vreau sa am de‑a face cu tine. Ai grija!

Bietul mititel iar hohoti (sau grohai, nu puteai deslusi care din doua) si mai mersera catva timp, in tacere.

Alice tocmai incepuse a se intreba in sinea ei: 'Cand o s‑aduc acasa vietatea asta, ce‑o sa fac cu ea?', cand pruncul grohai din nou, atat de tare, ca Alice, ingrijorata, ii cerceta iar chipul. De data asta nu mai incapea indoiala: era un purcel in toata regula, incat Alice isi dadu seama ca n‑avea absolut nici un rost sa‑l duca mai departe.

Asa ca il puse jos si fu foarte usurata vazandu‑l tropaind frumusel catre padure.

'Cand ar fi crescut mare - isi zise - ar fi fost un copil groaznic de urat; dar ca purcel mi se pare foarte dragut.' Si incepu a se gandi la alti copii pe care‑i cunostea, carora le‑ar fi stat foarte bine ca purcei - si tocmai isi spunea: 'Daca ai sti cum sa‑i prefaci de‑adevarat' cand, deodata, ramase foarte mirata vazand pisica de Cheshire agatata de creanga unui copac din apropiere.

Pisica doar se hlizi cand o vazu. Alicei i se paru destul de blanda, totusi avea niste gheare foarte lungi si o multime de dinti ascutiti, incat Alice isi dadu seama ca se cuvenea s‑o trateze cu respect.

- Pisicuta de Cheshire - incepu, cu oarecare sfiala, fiindca nu stia deloc daca o sa‑i placa acest nume.

Dar Pisica nu facu altceva decat sa ranjeasca si mai tare.

'Ei, deocamdata vad ca‑i pare bine', gandi Alice si vorbi inainte.

- Vrei, te rog sa fii atat de buna si sa‑mi spui in ce directie s‑o iau ca sa plec de‑aici?

- Asta depinde foarte mult de locul unde vrei s‑ajungi - zise Pisica.

- Nu prea imi pasa unde ajung - zise Alice

- Atunci n‑are importanta in ce directie o iei - zise Pisica.

- numai s‑ajung undeva - adauga Alice, drept explicatie.

- O, bineinteles ca ajungi, daca mergi cat trebuie.

Asta nu era de tagaduit, isi dete seama Alice, si incerca alta intrebare:

- Cam cine sta pe‑aici pe‑aproape?

- In partea aceea - spuse Pisica, fluturand intr‑acolo laba dreapta - sta un Palarier; iar in partea asta - si flutura cealalta laba - sta un Iepure de Martie. Te poti duce la oricare dintre ei; amandoi sunt nebuni.

- Dar eu n‑am chef sa ma duc printre nebuni - riposta Alice.

- A, n‑ai ce‑i face - zise Pisica Toti suntem nebuni pe‑aici. Si eu sunt nebuna. Si tu esti nebuna.

- De unde stii ca sunt nebuna? intreba Alice

- Trebuie sa fii - zise Pisica - altfel ce cautai pe‑aici?

Alice nu fu deloc convinsa ca asta era o dovada; totusi continua sa intrebe:

- Si de unde stii ca tu esti nebuna?

- Pai, mai intai de toate, cainele e nebun? Nu e, zic eu. Asa‑i?

- Cred ca asa‑i - zise Alice

Ei - vorbi mai departe Pisica - cainele maraie cand se supara si da din coada cand se bucura. Da' eu marai cand ma bucur si dau din coada cand ma supar. Asa ca sunt nebuna.

- Eu zic ca torci, nu ca marai - spuse Alice.

- Zi‑i cum vrei - spuse Pisica Si tu joci azi crochet cu Regina?

- Mi‑ar place foarte mult - zise Alice dar n‑am fost invitata pana acum.

- O sa ma vezi acolo - zise Pisica, si pieri.

Alice nu fu prea mirata; se obisnuise cu ciudateniile. Pe cand inca se mai uita la locul unde statuse Pisica, deodata aceasta aparu iar.

- Asculta, ce s‑a facut copilul? Era cat p‑aci sa uit sa te intreb.

- S‑a prefacut in purcel - raspunse Alice linistita, de parca Pisica s‑ar fi intors in chip firesc.

- Am stiut eu c‑asa o sa fie - zise Pisica si iarasi pieri.

Alice mai statu putin, caci se cam astepta s‑o vada aparand din nou, dar Pisica nu mai aparu, asa ca, dupa un minut‑doua, Alice o porni inspre partea unde aflase ca sta Iepurele de Martie. 'Palarieri am mai vazut - isi zise - tot mai interesant o sa fie Iepurele de Martie; si acum, fiind luna mai, poate ca no sa fie nebun rau - in tot cazul, are sa fie mai putin nebun ca ii martie.'

Pe cand isi vorbea asa, ridica ochii si - poftim! - iar sedea Pisica pe o creanga de copac.

- Ai zis purcel ori cercel? spuse Pisica

- Am zis purcel - raspunse Alice - si mi‑ar place sa nu mai tot apari si sa dispari chiar asa, fara veste - m‑ai ametit, nu alta.

- Bine - zise Pisica, si de data asta disparu incet de tot, incepand cu varful cozi si sfarsind cu ranjetul, care mai zabovi catva timp, dupa ce tot restul pisicii disparuse.

'Ce curios! gandi Alice Pisica fara ranjet am mai vazut, dar ranjet fara pisica! Asa ceva n‑am pomenit de cand traiesc.'

Nu mai inainta mult si dadu cu ochii de casa Iepurelui de Martie; isi inchipui ca aceea era, pentru ca hogeacurile se inaltau in chip de urechi, iar acoperisul era stuhuit cu par de iepure.

Era o casa atat de mare, incat Alice nu prea se incumeta sa se apropie pana nu mai rontai nitelus din bucatica de ciuperca ce‑o tinea in mana stanga, ca sa creasca la vreo trei palme. Chiar si asa, merse spre casa cu oarecare sovaiala, zicandu‑si: 'Dar daca totusi e nebun rau! Mai bine ma duceam sa‑l vad pe Palarier!'

Capitolul VII

CEAIUL NEBUNILOR

Sub un copac, in fata casei, era pusa o masa, la care Iepurele de Martie si Palarierul luau ceaiul. Intre ei sedea un Bursucel, care dormea bustean; ceilalti doi il foloseau drept perna, proptindu‑si coatele pe el si vorbind pe deasupra capului sau.

'Foarte neplacut pentru Bursucel - gandi Alice - dar cum tot doarme, banuiesc ca nu‑l supara.'

Masa era mare, dar toti trei sedeau inghesuiti intr‑un colt.

- Nu e loc! Nu e loc! strigara, cand o vazura venind.

- E loc destul! spuse Alice indignata, si se aseza intr‑un fotoliu mare, la un capat al mesei.

- Vrei putin vin? o intreba imbietor Iepurele de Martie.

Alice se uita de‑a lungul mesei, dar nu vazu altceva de baut decat ceai.

- Nu vad vin defel - zise.

- Nici n‑avem - spuse Iepurele de Martie.

- Nu prea e politicos din partea dumitale sa oferi ce nu ai - zise Alice suparata.

- Nu prea e politicos nici din partea dumitale sa te asezi fara sa fii poftita - raspunse Iepurele de Martie.

- N‑am stiut ca e masa dumitale - spuse Alice. E pusa pentru mult mai multi decat trei.

- Ai parul prea lung, de ce nu ti‑l tai? zise Palarierul.

Erau primele cuvinte pe care i le spunea; pana acum doar se uitase la ea cu mare curiozitate.

Si dumneata de ce faci observatii nepoliticoase? spuse Alice, cu oarecare asprime. Ar trebui sa stii ca nu e frumos.

Auzind acestea, Palarierul facu niste ochi foarte mari, dar de spus nu spuse decat:

- Ce asemanare e intre o cotofana si o masa de scris?

'Ei, acum o sa ne distram nitelus! isi zise in gandul ei Alice. Ma bucur c‑au inceput sa spuna ghicitori' - iar tare spuse:

- Cred c‑o sa pot ghici asta.

- Vrei sa zici ca gandesti c‑ai putea gasi raspuns la intrebarea asta? zise Iepurele de Martie.

- Chiar asa.

- Atunci spune ce gandesti - continua Iepurele nebun.

- Asa si fac - raspunse ea repede - sau cel putin gandesc ce spun e totuna, nu?

- Ba nu‑i deloc totuna - spuse Palarierul. Pai, atunci ar insemna ca: 'Vad ce mananc' e totuna cu 'Mananc ce vad'.

- Ar insemna adauga Iepurele nebun - ca: 'Imi place ce gasesc' e totuna cu: 'Gasesc ce‑mi place!'

- Ar insemna - adauga Bursucelul, care parea a vorbi in somn - ca: 'Respir cand dorm' e totuna cu: 'Dorm cand respir!'

- La tine e totuna - zise Palarierul.

Aci conversatia inceta si un minut sezura cu totii tacand, in timp ce Alice cauta sa‑si aminteasca ce stie despre cotofene si mese de scris si nu‑si amintea mare lucru.

Palarierul fu cel dintai care rupse tacerea.

A cata zi din luna e azi? zise, indreptandu‑se catre Alice; isi scosese din buzunar ceasornicul sj se uita la el necajit, scuturandu‑l din cand in cand si tinandu‑l langa ureche.

Alice se gandi putin, apoi spuse:

- A patra.

- Cu doua zile in urma! ofta Palarierul. Ti‑am spus sa nu ungi rotile cu unt! adauga, uitandu‑se manios la Iepure.

Era un unt foarte gustos raspunse acesta blajin.

- Da, dar odata cu untul or fi intrat si ceva firimituri de paine - bombani Palarierul. Nu trebuia sa ungi rotitele cu cutitul de paine.

Iepurele de Martie lua ceasul si se uita la el posomorat; apoi il muie in ceasca sa cu ceai; dar nu gasi ceva mai bun de spus decat ce spusese si mai inainte:

- Intr‑adevar, era un unt foarte gustos!

Intre timp, Alice, oarecum curioasa, privea peste umarul lui, sa vada ce face cu ceasul.

- Ce mai ceas nostim! zise. Arata ziua lunii si nu arata ora!

- De ce‑ar arata ora? mormai Palarierul. Parca ceasul dumitale arata anul?

- Bineinteles ca nu - raspunse Alice, fara sa pregete - dar asta fiindca sta asa mult in acelasi an.

- La fel si‑al meu - zise Palarierul.

Alice ramase foarte uluita.

Ce spusese Palarierul parea sa n‑aiba nici o noima si totusi vorbise englezeste, in limba ei.

- Nu prea inteleg - zise ea pe cat putu de politicos.

- Bursucul iar doarme - spuse Palarierul si‑i turna un pic de ceai fierbinte pe nas.

Bursucelul scutura din cap, enervat, si spuse, fara a deschide ochii:

- Desigur, desigur, tocmai asta era sa spun si eu.

- Ai reusit sa dezlegi ghicitoarea? se indrepta acum Palarierul catre Alice.

- Nu, n‑am reusit - raspunse Alice - care‑i raspunsul?

- Habar n‑am! raspunse Palarierul.

- Nici eu - spuse Iepurele nebun.

Alice ofta, plictisita. Apoi zise:

- Cred c‑ati putea folosi mai bine timpul decat sa‑l irositi cu ghicitori fara dezlegare.

- Timpul! facu Palarierul. Eu, daca vrei sa stii, scriu 'Timpul' cu litera mare, fiindca stiu cat ii place sa‑l respecti. E suparacios, mie‑mi spui?

- Nu prea va inteleg - zise Alice.

- Pai sigur! facu Palarierul, clatinand din cap cu dispret. Ce stii tu despre Timp! Vorbesti de parca l‑ai cunoaste - si, cand colo, pun ramasag ca nici macar nu i‑ai vorbit vreodata!

- Asta s‑ar putea - zise Alice chibzuind. Dar la lectia de muzica stiu sa bat timpul.

- Aha! - zise Palarierul - acum inteleg. Nu rabda sa fie batut. Vezi, daca nu l‑ai supara si dac‑ati fi prieteni, ar pune oricand ceasul cum vrei tu. De pilda, sa zicem c‑ar fi noua dimineata, cand trebuie sa te apuci de lectii. Ei, c‑o sopticica ii dai a intelege Timpului ce doresti - si, hopa, se‑nvarte ceasul, intr‑o clipa, pana la unu si jumatate - si iaca ora pranzului!

- Bine‑ar fi sa fie! sopti pentru sine Iepurele de Martie.

- Asta ar fi strasnic, intr‑adevar - zise Alice, ganditoare - dar vezi ca atunci nu mi‑ar fi inca foame.

- La inceput poate ca nu - zise Palarierul - dar n‑ai decat sa tii ceasul in loc, la unu si jumatate, cat vrei.

- Dumneata asa faci? intreba Alice.

Palarierul dadu din cap, amarat.

- Eu nu pot! raspunse. Ne‑am certat asta‑primavara, prin martie, chiar inainte de s‑a scrantit dumnealui de cota (si arata cu lingurita de ceai spre Iepurele de Martie). Era la marele concert dat de Regina de Cupa si eu trebuia sa cant:

Sclip, sclip, sclip, sclipesti, maimuta,

Ei fi oare aghiuta?

Cunosti cantecul, nu?

- Parca l‑as cunoaste - zise Alice.

- Mai departe stii cum e - continua Palarierul:

Sus, deasupra lumii zbori,

Ca un ceainic printre nori[1].

Aci Bursucelul tresari si incepu sa cante prin somn:

- Printre nori, printre nori, printre nori - si tot asa mereu, ca o morisca stricata, de trebuira sa‑l ciupeasca, pentru a‑l face sa taca.

- Ei, nici n‑apucasem sa termin primul vers - vorbi inainte Palarierul - ca Regina a sarit in sus ca fripta si‑a inceput sa zbiere: 'Masacreaza Timpul! Sa i se taie capul!'

- Ce salbaticie! E ingrozitor! exclama Alice.

- Si de‑atunci - continua Palarierul, cu glas jalnic - s‑a suparat Timpul pe mine si nici vorba sa mai imi faca ceva pe plac! Acuma e intruna ora sase.

Alice se lumina dintr‑o data

- De asta sunt atatea cesti si farfurioare pe masa? intreba.

- Fireste - ofta Palanerul - fiind mereu ora ceaiului, nu mai avem cand sa le spalam intre timp.

- Si atunci probabil ca va mutati de la o ceasca la alta, nu‑i asa? intreba Alice.

- Chiar asa, pe masura ce le folosim - raspunse Palarierul.

- Dar ce se‑ntampla cand ajungeti iar la prima ceasca? indrazni Alice sa intrebe.

- Ce‑ar fi sa mai schimbam subiectul? intrerupse Iepurele de Martie, cascand. A inceput sa ma plictiseasca. Propun ca domnisoara sa ne spuna o poveste.

- Nu cred ca stiu vreuna - spuse Alice, ingrijorata de aceasta propunere.

- Atunci sa povesteasca Bursucelul! strigara ceilalti doi. Hai, Bursucel, trezeste‑te!

Si‑l ciupira din amandoua partile.

Bursucelul deschise alene ochii.

- Nu dormeam - zise cu glas ragusit si slab - am auzit tot ce‑ati vorbit.

- Spune‑ne o poveste! zise Iepurele de Martie.

- Da, spune‑ne o poveste! se ruga de el si Alice.

- Si spune‑o repede - adauga Palarierul - altfel adormi iar inainte s‑o termini.

- Au fost odata trei fetite - incepu Bursucelul, si urma cu mare graba: Si erau surori, si le chema Lizica, Lucica si Tilica; si traiau in fundul unei fantani.

- Da' cu ce se hraneau? intreba Alice, care totdeauna nutrea mult interes pentru de‑ale mancarii.

- Se hraneau cu melasa - raspunse Bursucelul, dupa ce se gandi un minut‑doua.

- Parca nu‑mi vine a crede - spuse blajin Alice - s‑ar fi imbolnavit.

- Pai s‑au si imbolnavit - se grabi sa adevereasca Bursucelul - au fost foarte, foarte bolnave.

Alice incerca putintel a se gandi cam cum ar fi o asemenea viata nastrusnica; dar era prea greu de inchipuit, asa ca intreba din nou:

- Dar de ce traiau pe fundul unei fantani?

- Mai ia un ceai - ii spuse Alicei, foarte serios, Iepurele de Martie.

- Cum adica sa mai iau, cand pana acum n‑am luat nimic! se mira Alice, cam jignita.

- As intelege sa te miri daca ti‑ar fi spus sa iei mai putin ca nimic - zise Palarierul - dar mai mult ca nimic e foarte usor sa iei, nu?

- N‑a cerut nimeni parerea dumitale - zise Alice.

- Da? Cine face acum observatii nepoliticoase? intreba Palarierul, foarte radios.

Alice nu prea stiu ce sa mai raspunda, asa ca bau putin ceai si manca putina paine cu unt, apoi iar se intoarse catre Bursucel si‑si repeta intrebarea:

- De ce traiau pe fundul unei fantani?

Bursucelul iar mai statu un minut‑doua sa se gandeasca, apoi zise:

- Era o fantana de melasa.

- Nu exista una ca asta! se repezi Alice suparata.

Era gata sa mai zica ceva, dar Palarierul si Iepurele de Martie faceau: 'Sst, sst', iar Bursucelul spuse imbufnat:

- Daca nu poti sa fii cuviincioasa, atunci termina tu povestea!

- Nu, te rog, spune mai departe! zise Alice foarte smerita. N‑o sa te mai intrerup. Poate o fi existand vreuna

- Una! Ha! facu Bursucelul indignat Totusi consimti sa povesteasca mai departe: Si‑asa cum spuneam, cele trei fetite traiau pe fundul fantanii si toata ziua faceau exercitii de desen

- Ce desenau? intreba Alice, uitandu‑si fagaduiala.

- Melasa - spuse Bursucelul, fara a se mai gandi de data asta.

- Vreau o ceasca curata - intrerupse Palarierul. Hai sa ne mutam toti cu un loc mai incolo.

Zicand asa, se si muta pe locul urmator, iar Bursucelul de asemenea Iepurele de Martie se muta pe locul Bursucelului, iar Alice, vrand‑nevrand, trebui sa ia locul Iepurelui nebun.

Palarierul fu singurul care profita de pe urma acestui schimb: iar Alice se alese cu un loc mult mai neplacut ca cel dinainte, fiindca Iepurele nebun tocmai rasturnase din greseala cana cu lapte in farfuria lui.

Grijulie sa nu‑l supere iar pe Bursucel, Alice incepu foarte prudent:

- Dar nu‑nteleg. Cum puteau scoate melasa ca s‑o deseneze?

- Daca poti sa scoti apa dintr‑o fantana de apa, de ce n‑ai putea sa scoti melasa dintr‑o fantana de melasa, hm, desteapto? zise Palarierul.

Alice nu lua in seama aceasta observatie si se repezi iar, nedumerita, sa‑l intrebe pe Bursucel:

- Da' n‑ai spus ca erau inauntru, in fantana?

Bursucelul raspunse foarte apasat:

- Am spus ca erau in fantana de melasa - si, catre ceilalti: Vedeti, nu ma lasa!

Alice se fistaci si iar mai asculta catva timp povestea Bursucelului fara sa‑l intrerupa.

- Faceau exercitii de desen - continua Bursucelul, cascand si frecandu‑se la ochi, fiindca i se facuse foarte somn - si desenau tot felul de lucruri tot ce incepe cu litera I

De ce cu I? intreba Alice.

- De ce nu? zise Iepurele de Martie.

Alice tacu.

Bursucelul, intre timp, inchisese ochii si incepuse sa motaie; dar cand il ciupi Palarierul, se trezi, chitaind speriat, si povesti mai departe:

- ce incepe cu I, de pilda: iarna, iarba, imaginatie, imposibilitate Stiti ca se zice: 'O imposibilitate imposibiloasa' - ati vazut vreodata desenata o imposibiloasa?

- Daca ma‑ntrebi pe mine - zise Alice, foarte uluita - nu cred.

- Atunci nu vorbi! o repezi Palarierul.

Aceasta mojicie i se paru Alicei insuportabila; foarte dezgustata, se ridica si pleca. Bursucelul adormi in aceeasi secunda, iar ceilalti pareau sa nici nu fi bagat de seama ca plecase, desi ea se uita inapoi de vreo doua ori, cam sperand c‑au s‑o cheme. Cand ii vazu ultima oara, incercau sa‑l vare pe Bursucel in ceainic.

'In tot cazul, eu acolo nu mai ma duc! isi zicea Alice cautand un drum prin padure. De cand traiesc n‑am mai luat ceaiul cu asemenea aiuriti!'

Tocmai pe cand vorbea asa, baga de seama ca unul din copaci avea o usa care ducea inlauntrul lui. 'Asta‑i foarte ciudat! gandi ea. Dar ce nu e ciudat astazi? Cred ca e mai bine sa intru indata.' Si intra.

Se vazu din nou in sala cea lunga si aproape de masuta de clestar. 'Acuma stiu mai bine ce am de facut', isi spuse, luand mai intai cheita de aur si descuind usa care ducea spre gradina. Apoi incepu sa rontaie din ciuperca, pana se facu de vreo doua palme (pastrase in buzunar o bucatica); dupa asta trecu prin gangulet si in sfarsit se vazu in gradina cea frumoasa, printre razoarele de flori stralucind in toate culorile si printre fantanile ce raspandeau racoare.

Capitolul VIII

O PARTIDA DE CROCHET LA REGINA

Un arbust stufos de trandafiri se inalta aproape de intrarea in gradina; trandafirii inflorisera albi, dar trei gradinari dadeau zor pe langa arbust si vopseau florile in rosu. Alicei i se paru foarte ciudata treaba asta si se apropie, sa vada mai de aproape ce faceau.

Cand ajunse alaturi de gradinari, il auzi pe unul din ei zicand:

- Fii atent, Cinci! Uite cum m‑ai stropit cu vopsea!

- Nu‑s eu de vina - raspunse Cinci morocanos. Sapte m‑a lovit peste cot.

Sapte ridica ochii sj spuse:

- Asa, Cinci, da mereu vina pe altii!

- Tu mai bine sa taci! spuse Cinci. Ieri am auzit‑o pe Regina spunand c‑ai merita sa ti se taie capul.

- Da' ce‑a facut? intreba cel care vorbise intai.

- Asta nu te priveste, Doi! il repezi Sapte.

- Ba il priveste! zise Cinci. Si‑o sa‑i spun: i‑a adus bucataresei, in loc de ceapa, cepe de lalele.

Sapte zvarli pensula jos si tocmai striga:

- Asa nedreptate mai rar!

Cand, din intamplare, dete cu ochii de Alice, care statea si‑i observa. In clipa aceea se opri; ceilalti se intoarsera si o vazura si ei, si toti ii facura o plecaciune adanca.

- Vreti sa fiti asa de buni si sa‑mi spuneti de ce vopsiti trandafirii? intreba Alice cu oarecare sfiala.

Cinci si Sapte nu zisera nimic, ci privira spre Doi Doi incepu, cu glas scazut, ca si cum i‑ar fi fost teama sa nu‑l auda cineva:

- Stiti, domnisoara, de fapt in locul asta trebuia sa fie o tufa de trandafiri rosii, iar noi, din greseala, am sadit un trandafir alb, si daca descopera Regina boroboata asta, pune sa ne taie capul la toti. Asa ca incercam si noi sa facem ce putem, inainte sa vina dansa.

Chiar atunci Cinci, care‑si plimba ingrijorat privirile prin gradina, exclama: 'Regina! Regina!' si intr‑o clipa cei trei gradinari se aruncara cu fata la pamant. Se auzi tropot de pasi - se apropia alaiul Reginei. Alice intoarse capul, foarte curioasa sa o vada.

In fruntea alaiului paseau zece osteni, purtand halebarde in forma de trefle; aveau aceeasi infatisare ca si cei trei gradinari: lunguieti si turtiti, iar mainile si picioarele le tineau intinse spre cele patru colturi.

Urmara zece curteni; in loc de diamante purtau, presarate peste tot vesmantul, carouri. Ca si ostenii, treceau doi cate doi.

Dupa ei veneau copiii perechii regale; erau zece la numar si dragutii de ei topaiau voiosi, tinandu‑se de mana doi cate doi; toti erau impodobiti cu inimi. Urmau oaspetii - cei mai multi dintre ei regi si regine. Printre dansii, Alice il recunoscu pe Iepurele Alb; era plin de neastampar, vorbea pripit si zambea la orice se spunea. Trecu pe langa ea fara s‑o observe.

In urma acestora venea Fantele de Cupa, purtand coroana regelui pe o perna de catifea purpurie.

Tot acest maret alai fu incheiat de Regele si Regina de Cupa, impodobiti de sus pana jos cu inimi.

Alice se intreba daca nu cumva s‑ar cuveni sa stea si ea cu fata la pamant, ca cei trei gradinari, dar nu‑si amintea sa fi auzit ca asta‑i obligatoriu cand asisti la o parada. 'Si‑apoi - isi zicea ea - la ce folos toata parada, daca lumea trebuie sa stea cu fata la pamant si sa n‑o vada?'

Asa ca ramase unde se gasea si astepta.

Cand alaiul trecu prin fata Alicei, cu totii se oprira si se uitara la ea, iar Regina intreba cu asprime:

- Asta cine e?

Pe Fantele de Cupa il intrebase, dar el, drept raspuns, facu doar o plecaciune si zambi.

- Neghiobule! spuse Regina, dand artagos capul pe spate, apoi se intoarse catre Alice: Cum te numesti, fetito?

Ma numesc Alice, cu voia Majestatii Voastre rosti dansa foarte cuviincioasa, dar in gandul ei adauga: 'A, nu‑s decat un pachet cu carti de joc, la urma urmelor. N‑are de ce sa‑mi fie teama de ei!'

- Si astia cine sunt? intreba Regina, aratand cu degetul spre cei trei gradinari asternuti la pamant in preajma tufei de trandafiri.

Fiindca, vedeti dumneavoastra, cum stateau ei cu fata la pamant, iar pe spate purtau aceleasi semne ca si toti ceilalti, n‑avea cum sa stie de erau gradinari, ori soldati, ori curteni, ori poate chiar trei dintre copiii ei.

De unde sa stiu eu? raspunse Alice, mirata de propria‑i indrazneala. Nu‑i treaba mea!

De manie, Regina se facu rosie ca focul si, dupa ce se holba o clipa la Alice, cu niste ochi de fiara salbatica, prinse a racni:

- Taiati‑i capul! Taiati‑i

Prostii! zise Alice raspicat; si Regina tacu.

Regele ii puse mana pe brat si spuse, sovaielnic:

Gandeste‑te, draga mea, nu‑i decat o copila!

Regina ii intoarse spatele, manioasa, si‑i porunci Fantelui:

- Intoarce‑i cu fata‑n sus, sa‑i vad!

Fantele facu ce i se poruncise: il intoarse pe cei trei, foarte grijuliu, cu varful piciorului.

Ridicati‑va! tipa Regina, cu glas ascutit.

Cei trei gradinari sarira in picioare intr‑o clipita si incepura a face plecaciuni Regelui, Reginei, printisorilor si tuturor celor de fata.

Ispraviti odata! urla Regina. M‑ati ametit! Apoi, indreptandu‑se catre tufa de trandafiri: Ce faceati aici?

- Cu voia Majestatii Voastre - balbai Doi, foarte smerit, punand un genunchi la pamant - incercam sa

Las' c‑am inteles! tuna Regina (intre timp se uitase de aproape la trandafiri). Taiati‑le capul!

Si alaiul se urni din loc, ramanand in urma doar trei osteni, pentru a executa ordinul Reginei. Nefericitii gradinari alergara catre Alice, nadajduind ca‑i va scapa.

- N‑o sa vi se taie capul! ii linisti Alice, si‑i baga pe toti trei intr‑un ghiveci mare de flori pe care‑l gasi la indemana.

Cei trei osteni umblara o clipa‑doua de colo‑colo, uitandu‑se dupa vinovatii ce urmau sa fie executati, apoi o luara la picior si se alaturara foarte linistiti convoiului.

- Le‑au cazut capetele? zbiera Regina.

- La porunca, Majestate! Li s‑au dus capetele! strigara ostenii drept raspuns.

- Foarte bine! racni Regina. Stii sa joci crochet?

Ostenii tacura si‑si intoarsera privirile catre Alice, caci ei ii fusese adresata intrebarea.

- Stiu! racni Alice.

- Atunci haide! zbiera Regina, iar Alice se alatura convoiului, foarte curioasa de ce‑avea sa urmeze.

- Ce zi ce zi frumoasa‑i azi! rosti un glas sfios langa dansa.

Cand se uita, vazu ca mergea alaturi de Iepurele Alb, care ii cerceta pe furis fata, cu priviri nelinistite.

- Foarte frumoasa! raspunse Alice. Ducesa unde e?

- Sst! Sst! facu Iepurasul, in soapta pripita, uitandu‑se ingrijorat inapoia sa. Apoi se inalta in varful picioarelor si‑i sopti Alicei la ureche: E condamnata la moarte!

- Ce‑a facut? zise Alice.

- Ai spus: 'Ce pacat?' intreba Iepurele Alb.

- As! zise Alice. Nu cred deloc ca e pacat. Am intrebat ce‑a facut.

- I‑a tras o palma Reginei - susoti Iepurele.

Alicei ii scapa un hohot zglobiu de ras.

- Vai taci! o opri Iepurele, in soapta speriat! O sa te‑auda Regina! Stii cum s‑a‑ntamplat? Ducesa a venit cam tarziu, si Regina i‑a spus

- Treceti toti la locurile voastre! tuna Regina, si toti incepura sa alerge care‑ncotro, impiedicandu‑se unul de altul.

Totusi, dupa un minut‑doua, isi gasise fiecare locul si incepura sa joace.

Alice isi spunea ca in viata ei nu mai vazuse un teren de crochet atat de ciudat - tot numai movilite si hartoape - cu arici in loc de mingi si cu pasari‑flamingo vii drept ciocane pentru lovit mingile; iar arcurile le alcatuiau ostenii, indoindu‑si trupurile pana la pamant si proptindu‑se in maini.

Cel mai anevoios i se paru Alicei, la inceput, sa‑si manuiasca pasarea‑flamingo; izbutea ea sa‑i vare trupul la subsuoara, cu picioarele atarnand in jos, ca sa n‑o stinghereasca, dar, de cele mai multe ori, de cum ii intindea frumusel gatul si se pregatea sa loveasca ariciul cu capul pasarii, flamingo‑ul se rasucea brusc si o privea in fata cu o mutra atat de aiurita, incat, vrand‑nevrand, pe Alice o pufnea rasul. Si cand ii impingea iar capul in jos si se pregatea sa inceapa, era foarte plictisita descoperind ca intre timp ariciul nu mai sta ghem, ci se desfasurase si‑si lua talpasita. Si ca si cum toate astea n‑ar fi fost de ajuns, ori de cate ori tintea un loc unde sa lanseze ariciul, se ivea in cale cate o movilita sau cate o hartoapa; iar soldatii‑arcuri una‑doua se sculau si‑o luau din loc, spre alte puncte ale terenului. Incat, facand toate socotelile, Alice se incredinta curand ca erau un joc foarte greu.

Jucatorii jucau toti deodata, fara a astepta sa le vina randul, certandu‑se intruna si luptandu‑se intre ei pentru arici. Cat despre Regina, nu trecu mult si fierbea de manie; umbla incoace si incolo batand din picior si racnind: 'Zburati‑i capul astuia! Zburati‑i capul asteia!'

Alice incepu a se nelinisti de‑a binelea. E drept, n‑avusese deocamdata nici o ciocnire cu Regina, dar stia ca asta se putea intampla din clipa in clipa. 'Ce‑o sa ma fac atunci? se intreba. Dupa cat le place astora sa taie capete, mai mare mirarea c‑au ramas unii in viata!'

Se tot uita pe unde ar putea scapa si se intreba daca va izbuti oare s‑o stearga fara s‑o vada careva. Cand, deodata, observa ca se iveste ceva ciudat in aer; o nedumeri foarte mult la inceput, dar, dupa ce se uita bine un minut‑doua, deslusi ca era un ranjet si‑si zise: 'Asta‑i Pisica de Cheshire. Acum, cel putin, o sa am cu cine sta de vorba'.

Cum te descurci? o intreba Pisica, de indata ce‑i mijise destula gura incat sa poata vorbi.

Alice astepta pana se ivira si ochii, apoi ii facu semn din cap. 'Degeaba i‑as vorbi, pana nu apar si urechile gandi - sau cel putin una din ele.'

Dupa ce mai trecu un minut si aparu tot capul, Alice puse jos pasarea‑flamingo si incepu sa povesteasca despre joc, foarte bucuroasa ca are cine s‑o asculte.

Pisica gandea probabil ca se aratase cat era nevoie; in tot cazul afara de cap nu mai aparu nimic.

Am impresia ca nu joaca deloc corect - incepu a se vaita Alice - si se cearta toti, si fac atata taraboi, ca nici glasul tau nu ti‑l mai auzi. Si par sa n‑aiba pic de reguli; sau, de vor fi avand vreunele, nu le respecta nimeni. Si n‑ai idee cat te zapaceste ca‑s toate vii. De exemplu, uite colo arcul prin care trebuia eu acum sa‑mi trec mingea - poftim, a aluat‑o inspre partea ailalta a terenului! Si adineauri eram gata‑gata sa ciocnesc ariciul Reginei, dar cand 1‑a vazut venind pe‑al meu, a tulit‑o!

- Cum iti place Regina? intreba Pisica incetisor.

- Deloc - zise Alice e cum nu se poate mai Chiar atunci baga de seama ca Regina sta in spatele ei si trage cu urechea, incat isi continua fraza astfel: sigur c‑o sa castige, asa ca aproape nici n‑are rost sa se mai continue jocul.

Regina zambi si trecu mai departe.

Cu cine vorbesti? intreba Regele, apropiindu‑se de Alice si uitandu‑se cu mare curiozitate la capul Pisicii.

Cu o prietena a mea, o Pisica de Cheshire - spuse Alice dati‑mi voie sa v‑o prezint.

- Nu‑mi place deloc cum arata spuse Regele - totusi ii dau voie sa‑mi sarute mana, daca doreste.

Nu prea doresc - zise Pisica.

- Nu fi impertinenta - spuse Regele - si nu te uita asa la mine!

Vorbind, se ascunsese indaratul Alicei.

- Orice pisica se poate uita la un rege, spuse Alice. Am citit asta intr‑o carte, nu mai stiu in care.

- Hm, trebuie sa dispara de‑aici! hotari Regele, si striga spre Regina, care tocmai trecea pe‑acolo: Draga mea! Mi‑ar place sa dispara de‑aici aceasta pisica.

Regina avea un singur fel de a solutiona toate dificultatile, fie mari, fie mici.

- Sa i se taie capul! spuse, fara sa intoarca macar o privire intr‑acolo, ca sa vada despre ce e vorba.

- Am sa chem chiar eu gadele - facu Regele, foarte zelos, si pleca grabit.

Alice isi spuse ca mai bine s‑ar duce inapoi sa vada cum merge jocul, caci auzea din departare glasul Reginei, urland de manie. O auzise pana acum condamnand la moarte pe trei dintre jucatori, pentru ca‑si pierdusera randul, si nu‑i placea defel situatia, fiindca, in harababura in care se juca, nu stiai niciodata cand iti vine randul. Asa ca pleca sa‑si caute ariciul.

Il gasi intr‑o incaierare cu un alt arici si asta ii paru un prilej deosebit de bun ca sa‑l ciocneasca pe unul cu celalalt; singura dificultate era ca pasarea ce‑i servea de ciocan trecuse in cealalta parte a gradinii, unde Alice o vedea incercand cu stangacie sa‑si ia zborul spre un copac.

Pana sa‑si prinda flamingo‑ul si sa‑l aduca inapoi, incaierarea luase sfarsit si amandoi aricii se facusera nevazuti. 'Nu face nimic! gandi Alice Tot au plecat toate arcurile din partea asta a terenului!'

Isi indesa bine la subsuoara pasarea‑flamingo, ca nu cumva sa scape iar, si se duse inapoi, sa mai stea putin de vorba cu prietena ei.

Cand ajunse din nou unde se gasea Pisica de Cheshire, fu foarte mirata vazand ca se adunase in juru‑i o mare multime; era in curs o discutie intre gade, Rege si Regina, care vorbeau de‑a valma, in timp ce asistenta era foarte tacuta si nu parea deloc la largul ei.

In clipa cand se ivi Alice, cei trei ii cerura sa rezolve ea problema si fiecare isi repeta argumentele; cum vorbeau insa toti odata, Alicei ii era foarte greu sa inteleaga ce spuneau.

Gadele sustinea ca nu se poate taia capul cuiva decat daca exista un trup: de care sa‑l desparti: ca niciodata nu i se mai ceruse o asemenea treaba si ca nu era sa se apuce la varsta lui de asa ceva.

Regele sustinea ca orice are cap potate fi decapitat si ca sa nu i se spuna lui prostii.

Regina sustinea ca daca nu se rezolva chestia in mai putin de nici o clipa, va ordona sa fie executati toti cei de fata. (De asta si aratau oaspetii atat de gravi si ingrijorati.) Alicei nu‑i veni in gand altceva ce‑ar fi putut spune decat:

Pisica e‑a Ducesei; mai bine intrebati‑o pe dansa ce‑i de facut.

- Ducesa e la inchisoare - se intoarse Regina catre gade - du‑te si ad‑o incoace!

Gadele o zbughi ca din pusca. De cum pleca el, capul Pisicii incepu sa dispara si, pana sa se inapoieze gadele cu Ducesa, capul pierise cu desavarsire. Regele si gadele alergau innebuniti de colo‑colo, cautandu‑l, iar toti ceilalti se dusera sa joace mai departe crochet.

Capitolul IX

POVESTEA FALSEI BROASTE TESTOASE

- Nici nu‑ti inchipui cat ma bucur ca te revad, micuta mea draga! spuse Ducesa, luand‑o dragastos de brat pe Alice si pornind cu ea in plimbare.

Alice era foarte bucuroasa ca o vede intr‑o dispozitie atat de placuta; gandi in sinea ei ca poate numai din pricina piperului fusese atat de salbatica la prima lor intalnire, in bucatarie.

'Cand voi fi eu Ducesa - isi spuse (fara prea multa convingere) - in bucataria mea nici n‑o sa existe piper. Supa e foarte buna si fara el. Poate ca piperul ii face pe oameni atat de iuti la manie - gandi mai departe, incantata ca descoperise o regula noua - iar otetul ii face acri, musetelul - amari si si bomboanele, dulciurile de tot felul ii fac pe copii sa fie blanzi si buni. Ce bine‑ar fi sa stie asta toata lumea; desigur ca atunci n‑ar mai fi cei mari asa zgarciti cu dulciurile.'

Intre timp uitase de Ducesa si tresari cand n auzi glasul foarte aproape de urechea ei.

- Te gandesti la ceva, draga mea, si din cauza asta ai uitat sa mai vorbesti. Nu pot sa‑ti spun imediat care‑i morala acestui lucru, dar o sa‑mi aduc aminte numaidecat.

- Poate n‑are nici o morala - indrazni Alice a‑si da parerea.

- Da' de unde, da' de unde, fetito! zise Ducesa. Orisice pe lume are o morala, da' trebuie sa stii s‑o gasesti.

Vorbind astfel, se vari si mai aproape de Alice.

Fetei nu‑i placea deloc s‑o simta atat de aproape; mai intai fiindca Ducesa era o pocitanie, si‑apoi fiindca era exact atat de inalta incat sa‑si propteasca barbia de umarul Alicei - si Alice gasea ca e o barbie foarte ascutita si incomoda. Totusi, cum nu‑i placea sa fie nepoliticoasa, rabda cat putea.

- Jocul merge ceva mai bine acuma - spuse, ca sa intretina nitel conversatia.

- Asa e - zise Ducesa - si morala acestui lucru este: 'O, doar dragostea, doar dragostea pune‑n miscare lumea!'

- Cineva a spus - susoti Alice - ca lumea se misca mai bine cand isi vede fiecare de treaba lui.

- A, fireste! E cam acelasi lucru - zise Ducesa, ciocanind cu barbia‑i mica si ascutita umarul Alicei, pe cand adauga: Si morala acestui lucru este: 'Tu descurca‑te cu intelesul, ca vorbele se descurca singure'.

'Ce‑i mai place sa gaseasca o morala in toate!' isi zise Alice in gandul ei.

- Te miri desigur de ce nu te iau de mijloc? spuse Ducesa dupa catva timp. Din pricina ca nu prea stiu cat e de bland flamingo‑ul tau. Oare sa fac o incercare?

- S‑ar putea sa muste - raspunse Alice, prudent.

Adevarul e ca nu era deloc dornica de aceasta incercare.

- Ai dreptate - zise Ducesa - si flamingii si mustarul pisca. Iar morala astui lucru este: 'Pasarile de un soi cata‑le‑n acelasi roi'.

- Numai ca mustarul nu e pasare - observa Alice.

- Iar ai dreptate! zise Ducesa. Ce istet le lamuresti tu pe toate!

- E un mineral parca

- Fireste ca asta e - raspunse Ducesa, gata sa aprobe orice parere a Alicei. Sunt p‑aici, p‑aproape, niste mine mari de mustar. Si morala acestui lucru este: 'Cat e mai mult la mine, e mai putin la tine!'

- A, acum stiu! exclama Alice, neatenta la ultima cuget a Ducesei. E o leguma. Nu pare, dar asta este.

- Ai perfecta dreptate! zise Ducesa. Si morala acestui lucru este: 'Fii ce‑ai vrea sa pari a fi' sau, mai simplu spus, daca vrei: 'Nu‑ti inchipui niciodata ca nu esti altceva decat ceea ce ar putea parea altora ca ceea ce erai sau ai fi putut fi nu era altceva decat ceea ce ai fost parandu‑li‑se a fi altceva'.

- Cred ca v‑as intelege mai bine - spuse Alice foarte politicos - daca as vedea scris pe hartie ce spuneti; asa nu prea pot sa va urmaresc.

- Asta nu‑i nimic pe langa ce as putea sa spun, daca as vrea - facu Ducesa, magulita.

- Va rog, nu va osteniti sa spuneti si mai mult! exclama Alice.

- A, nici sa nu vorbesti de osteneau! protesta Ducesa. Iti fac cadou tot ce am spus pana acum.

'Ieftin cadou! gandi Alice. Noroc ca nu ni se fac si de ziua noastra asemenea cadouri!' Fireste ca nu cuteza sa spuna asta cu glas tare.

- Iar te gandesti? intreba Ducesa, mai ciocanindu‑i nitel umarul cu barbia‑i mica si ascutita.

- Am dreptul sa gandesc - zise Alice raspicat, caci situatia incepea s‑o cam supere.

- Cam atata drept - raspunse Ducesa - cat au purceii sa zboare, si mo

Dar in clipa asta, spre marea uimire a Alicei, glasul Ducesei se stinse, chiar in mijlocul cuvantului ei favorit, 'morala', iar bratul petrecut printr‑al fetitei incepu sa tremure. Alice ridica ochii, si iat‑o pe Regina stand in fata lor, cu bratele incrucisate si intunecata la fata ca cerul pe furtuna.

- Ce zi frumoasa, Majestate! incepu Ducesa, cu o voce mica, smerita.

- Asculta! - tuna Regina, batand manioasa din picior pe cand vorbea - sa nu zici ca nu te‑am vestit: ori zbori de‑aici, ori iti zboara capul! Si asta in mai putin de jumatate clipa! Alege!

Ducesa alese si disparu indata.

- Sa continuam jocul - ii spuse Regina Alicei; iar Alice, prea speriata ca sa poata rosti ceva, o urma cu pas sovaielnic inapoi spre terenul de crochet.

Ceilalti invitati, profitand de absenta Reginei, se odihneau la umbra; dar de indata ce‑o vazura, se intoarsera cu graba la joc, Regina facand singura observatie ca o clipa de intarziere ii va costa viata.

Pe cand jucau, Regina se certa necontenit cu ceilalti jucatori si racnea mereu: 'Zburati‑i capul astuia! Zburati‑i capul asteia!'

Cei condamnati erau luati sub paza de catre osteni, care, fireste, pentru a indeplini aceasta sarcina, trebuiau sa renunte la rolul de arcuri; cam intr‑o jumatate de ora, nu mai ramasesera arcuri defel, iar jucatorii, cu exceptia Regelui, Reginei si Alicei, se aflau toti sub paza si condamnati la moarte.

Atunci Regina, abia mai tragandu‑si sufletul de mult ce racnise, se lipsi de joc. Se apropie de Alice si o intreba:

- Ai vazut‑o pe Falsa Broasca Testoasa?

- Nu - raspunse Alice - nici nu stiu ce inseamna 'Falsa Broasca Testoasa'.

- E Broasca Testoasa din care se face 'Supa falsa de Broasca Testoasa'.

- Nici n‑am vazut‑o, nici n‑am mai auzit de ea - zise Alice.

- Atunci haide - spuse Regina - are sa‑ti istoriseasca povestea ei.

Pe cand se indepartau impreuna, Alice il auzi pe Rege vorbindu‑le incetisor oaspetilor:

- Sunteti cu totii gratiati! le spunea.

'Ah, ce bine!' gandi Alice, rasufland usurata: fusese foarte nefericita stiind ca Regina poruncise atat de multe condamnari la moarte.

Foarte curand dadura de un Grifon care dormea dus, la soare.

Trezeste‑te, mai lenevosule - spuse Regina si du‑o pe domnisoara asta la Falsa Broasca Testoasa, s‑o vada si sa‑i auda povestea. Eu trebuie sa ma duc inapoi, ca sa supraveghez executiile ce le‑am poruncit.

Si pleca, lasand‑o pe fetita singura cu Grifonul. Alicei nu‑i prea placea cum arata aceasta faptura, dar se gandi ca la urma urmei n‑avea sa fie mai primejdios sa ramana cu ea, decat sa se duca dupa acea Regina atat de cruda. Asadar ramase si astepta.

Grifonul se ridica si se freca la ochi, apoi o urmari cu privirea pe Regina pana nu se mai vazu; si‑apoi rase pe infundate.

- Caraghioasa! chicoti Grifonul, in parte pentru sine, in parte catre Alice.

- Cine‑i caraghioasa? intreba Alice.

- Pai, aia raspunse Grifonul. Asa‑si inchipuie ea, da' de executat nu se executa nici o executie, daca vrei sa stii. Haide!

'Toata lumea de p‑aici iti spune intruna: haide! gandi Alice, luandu‑se incet dupa dansul. De cand traiesc nu mi s‑a poruncit atata - ba una, ba alta - zau asa!'

Nu trecu mult si‑o si vazura de departe pe Falsa Broasca Testoasa; sedea trista si singuratica pe un ciot de stanca si, cand se mai apropiara, Alice o auzi suspinand atat de jalnic, de parca i s‑ar fi frant inima de durere. Ii fu foarte mila de ea.

De ce e mahnita? il intreba pe Grifon.

Iar Grifonul raspunse, cam la fel ca si mai inainte:

- A! Asa‑si inchipuie ea, da' nu‑i mahnita defel, daca vrei sa stii. Haide!

Se suira asadar pana la locul unde sedea Falsa Broasca Testoasa, care ii privi in tacere, cu ochi mari, inlacrimati.

- Domnisoara asta spuse Grifonul - cica vrea sa‑ti auza povestea, d‑aia veni.

- Am sa i‑o spun - zise Falsa Broasca Testoasa, cu glas adanc si gaunos. Asezati‑va amindoi si nu rostiti o vorba pana nu ispravesc.

Se asezara, asadar, si nimeni nu scoase o vorba timp de cateva minute. In gandul ei, Alice isi zicea: 'Nu vad cum o sa ispraveasca vreodata, daca nu incepe'. Totusi astepta, rabdatoare

- Pe vremuri, spuse in sfarsit Falsa Broasca Testoasa oftand adanc - eram o adevarata Broasca Testoasa.

Acestor cuvinte le urma o tacere foarte lunga, intrerupta doar la rastimpuri de cate o exclamatie caraita de‑a Grifonului si de necontenitele hohote de plans ale Falsei Broaste Testoase.

Alice era cat p‑aci sa se ridice si sa spuna: 'Va multumesc foarte mult pentru povestea dumneavoastra atat de interesanta', totusi, vrand‑nevrand, gandi ca trebuie sa mai urmeze ceva, asa ca sezu linistita si nu mai spuse nimic.

- Cand eram mici - continua in cele din urma Falsa Broasca Testoasa, ceva mai potolit, desi ici si colo tot ii mai scapa cate un sughit de plans - mergeam la scoala in mare. Profesoara era o batrana Broasca Testoasa. Ii ziceam Privighetoarea.

- Da' de ce‑i ziceati asa? Ca doar nu era Privighetoare! intreba Alice.

- Ii ziceam Privighetoare, fiindca ne era Supraveghetoare! raspunse suparata Falsa Broasca Testoasa. Da' grea de cap mai esti!

- Ma mir ca nu ti‑e rusine sa mai intrebi ceva atat de lesne de priceput - adauga Grifonul.

Apoi tacura amandoi, privind‑o; bietei Alice ii venea sa intre in pamant, nu alta.

In cele din urma, Grifonul ii spuse Falsei Broaste Testoase:

- Hai, soro, da‑i drumu'! Nu ne tine toata ziua!

Iar Falsa Broasca Testoasa continua:

- Da, mergeam la scoala in mare, desi poate n‑ai sa crezi.

- Am zis eu ca nu cred? o intrerupse Alice.

- Ai zis - spuse Falsa Broasca Testoasa.

- Tine‑ti gura! adauga Grifonul, inainte ca Alice sa mai poata spune ceva.

Falsa Broasca Testoasa continua:

- Ni s‑a dat o educatie foarte ingrijita. Afla ca am mers la cursuri zi de zi.

- Si eu am mers la cursuri de zi. Asta nu‑i motiv sa te mandresti.

- Erau si cursuri speciale la scoala ta? intreba Falsa Broasca Testoasa, cam ingrijorata.

Da - zise Alice - de Franceza si de Muzica.

Si de Spalat? intreba Falsa Broasca Testoasa.

- As! Nici pomeneala! Asta nu se‑nvata la scoala! se supara Alice.

- Inseamna ca n‑ai mers la o scoala dintre cele mai bune - spuse Falsa Broasca Testoasa, vadit usurata. La scoala noastra lista de materii se incheia cu lectii speciale de Franceza, Muzica si Spalat.

- Cred ca de asa ceva nu prea aveati nevoie, de vreme ce traiati in apa - spuse Alice.

- Eu n‑am putut sa ma inscriu la cursurile astea - ofta Falsa Broasca Testoasa. Am urmat numai pe cele obisnuite.

- Si care erau acelea?

- Bineinteles, mai intai Pititul si Visul, raspunse Falsa Broasca Testoasa - apoi diferitele ramuri ale Aritmeticii: Ambitionarea, Caderea, imbulzirea si impocirea.

N‑am mai auzit de 'impocire' - cuteza Alice sa spuna. Ce‑i asta?

Grifonul ridica a mirare amandoua labele.

- N‑ai mai auzit de impocire! exclama. Sper ca stii ce inseamna a infrumuseta?

- Da - zise Alice sovaielnic - inseamna a face ceva mai frumos.

- Ei, atunci - continua Grifonul - daca nu stii ce inseamna a impoci, esti o natanga, si gata!

Alice nu mai indrazni sa intrebe nimic in privinta asta. Se indrepta iar catre Falsa Broasca Testoasa.

- Si altceva ce mai aveati de invatat?

- Pai - raspunse Falsa Broasca Testoasa, numarand pe labe subiectele: Misteria antica si moderna, Zoografia apelor, apoi Desenul in valuri - asta ne preda o data pe saptamana un batran tipar Tipar‑mare; ne invata sa tragem lin linii, sa pictam in Aquarele, sa facem Ite in clor si Fite in rotocol.

- Arata‑mi si mie cum se face asa ceva! o ruga Alice.

- Pai, eu acuma‑s prea teapana, nu pot sa‑ti arat. Si Grifonul n‑a invatat materia asta.

- N‑am avut timp - zise Grifonul - eu am facut cursul de literatura clasica. Profesorul era un Rac foarte batran, da, da.

- El invata lumea Rasul si Plansul, asa am auzit - spuse Falsa Broasca Testoasa, apoi ofta: Eu, una, n‑am mers la cursurile lui. Marina o invatam si singura, iar la Greaca se spunea ca prea te freaca.

- Chiar asa, chiar asa - carai Grifonul, si ofta la randul lui.

Amandoi dusera labele la ochi, coplesiti de amintiri.

- Si cate ore pe zi invatati? intreba Alice, grabita sa schimbe subiectul.

- Zece ore in prima zi si din zi in zi mai putin, spuse Falsa Broasca Testoasa.

- Ciudat program! exclama Alice.

Pai de‑aia se cheama pro‑gram lamuri Grifonul - ca pan' la urma ramai c‑un dram de invatatura.

Era o idee noua pentru Alice, incat statu sa se gandeasca putin la cele ce spusese Grifonul, inainte de a pune alta intrebare:

- Inseamna ca in ziua a unsprezecea nu mai invatati deloc, aveati liber?

- Bineinteles! zise Falsa Broasca Testoasa. Ne odihneam de atata invatatura.

- Dar intr‑a douasprezecea cum reluati lectiile?

- Hai ca i‑ai spus destul despre lectii! intrerupse foarte hotarat Grifonul. Mai povesteste‑i si despre jocuri!

Capitolul X

CADRILUL HOMARILOR

Falsa Broasca Testoasa ofta adanc si‑si sterse ochii cu dosul labei. Apoi se uita la Alice. Incerca sa vorbeasca, dar, timp de un minut‑doua, suspinele ii inecara glasul.

- O fi avand vreun os in gat - zise Grifonul si se apuca s‑o scuture zdravan si s‑o ghionteasca in spate.

In cele din urma, Falsa Broasca Testoasa isi regasi glasul si, cu fata scaldata in lacrimi, reincepu:

Poate n‑ai trait mult in mare ('Asa e' - adeveri Alice) si se prea poate sa nu fi facut niciodata cunostinta cu un homar, (Alice fu cat p‑aci sa spuna: 'Odata am gustat', dar se opri la timp si zise repede: 'Nu, niciodata!') asa ca nu‑ti poti inchipui ce incantator e un Cadril de Homari!

- Nu, intr‑adevar - spuse Alice. Dar cum e dansul asta?

- Pai - se amesteca Grifonul - prima figura e alinierea de‑a lungul malului, intr‑un sir.

- Ba in doua siruri! striga plangand Falsa Broasca Testoasa. Foce, broaste testoase, tipari din cei mari si altii. Dupa ce au dat la o parte toate meduzele

- Cu asta se cam pierde timp o intrerupse Grifonul.

- fac doi pasi inainte

- Fiecare c‑un homar drept ppartener! striga Grifonul.

- Bineinteles - spuse Falsa Broasca Testoasa. Fac doi pasi inainte, trec la loc langa partener

- schimba homarii si se‑ntorc in acelasi fel la linia de pornire - completa Grifonul.

- Dupa aceea - tine minte! - continua Falsa Broasca Testoasa - arunca

- Homarii! striga Grifonul, facand un salt in aer.

- Hat in mare! Cat de tare!

- Inoata dupa ei! zbiera Grifonul.

- Se dau peste cap in mare! striga Falsa Broasca Testoasa, ca innebunita, facand tumbe de colo pana colo.

- Iar schimba homarii! racni Grifonul.

- Inapoi pe tarm si toate astea fac parte din prima figura - zise Falsa Broasca Testoasa, domolindu‑si brusc glasul.

Si cele doua fapturi care, in tot acest timp, topaisera ca nebune de colo‑colo, statura iar locului, foarte triste si potolite, uitandu‑se la Alice.

- Trebuie sa fie un dans foarte dragut - zise ea, sfios.

- Ti‑ar place sa ti‑l aratam putin? intreba Falsa Broasca Testoasa.

- Cum sa nu! Va rog! zise Alice.

- Hai sa incercam figura intai! ii spuse Grifonului Falsa Broasca Testoasa. Putem s‑o dansam si fara homari, nu‑i asa? Care din noi canta?

- A, canta tu! zise Grifonul. Eu am uitat cuvintele.

Incepura, asadar, sa danseze, foarte solemni, jur imprejurul Alicei, calcand‑o, ici‑colo, pe picioare, cand treceau prea aproape d fluturand labele din fata pentru a bate masura, in timp ce Falsa Broasca Testoasa canta, in ritm domol si trist, cele ce urmeaza:

Mergi, te rog, nitel mai iute - catre‑un melc zise‑o albita-

Vine‑un porc de mare in urma si ma calca pe codita.

Homarii, broastele testoase, toti ne‑au luat‑o inainte - uite, acuma stau in loc!

Pe prundis, colo, ne‑asteapta. Hai, nu intri si tu‑n joc?

Vii ori nu vii? Vii ori nu vii? Vii sa intri si tu‑n joc?

Vii ori nu vii Vii ori nu vii? Hai, nu intri si tu‑n joc?

- N‑ai idee - zice albita - va fi pura incantare,

Cu homarii laolalta cand ne‑or arunca in mare!

Dara melcu‑atat raspunse: - Prea departe, ii prea departe!

Si privi cam echivoc;

Zise ca ii multumeste, dar ca el nu intra‑n joc.

N‑ar' sa intre, n‑ar' sa poata, n‑ar' sa intre in ast joc.

N‑ar' sa intre, n‑ar' sa poata, el nu intra in ast joc.

- Ei, si ce daca‑i departe? zise amicul sau solzos,

Tarm e si de ceea parte - nu stii? - si e tot frumos.

De ne departam de Anglia, in Franta ajungem - ce noroc!

Nu pali, melcule draga. Hai si intra si tu‑n joc!

Vii ori nu vii? Vii ori nu vii? Vii sa intri si tu‑n joc?

Vii ori nu vii? Vii ori nu vii? Hai, nu intri si tu‑n joc?

Va multumesc, e foarte interesant sa privesti dansul asta - zise Alice, bucuroasa ca terminasera in fine - si tare‑mi place cantecul despre albita!

- A, cat despre albita - zise Falsa Broasca Testoasa - e cunosti pestele asta, nu?

- Cum sa nu - raspunse Alice - l‑am vazut deseori la pran - dar repede se opri.

- Nu stiu unde poate fi Pran - zise Falsa Broasca Testoasa - dar daca l‑ai vazut atat de des, stii desigur cum arata.

- Cred ca da - raspunse Alice pe ganduri. Isi tine coada in gura si are un invelis de pesmet.

- In privinta pesmetului, te inseli - spuse Falsa Broasca Testoasa - l‑ar clati apa marii. Dar coada si‑o tine in gura albita; asta din pricina ca - aci Falsa Broasca Testoasa casca si inchise ochii. Spune‑i din ce pricina! se intoarse catre Grifon.

- Pricina e - spuse Grifonul - ca a vrut neaparat sa mearga la dans cu homarii. Si atunci a fost aruncata in mare. Si atunci a facut un salt foarte mare. Si atunci si‑a tinut coada cu dintii. Si dupa aia n‑a mai putut s‑o scoata. Asta e.

- Va multumesc - zise Alice. E foarte interesant. N‑am stiut pana acuma atat de multe despre albita.

- Pot sa‑ti spun si mai multe, daca vrei - zise Grifonul. Stii de ce i se zice albita?

- Nu m‑am gandit la asta niciodata - raspunse Alice. De ce?

- Curata ghetele si pantofii - raspunse Grifonul foarte solemn.

Alice ramase cu gura cascata.

- Curata ghetele si pantofii? repeta, uluita.

- Fireste! Pantofii tai cu ce sunt curatati? Ce‑i face sa luceasca?

Alice isi cobori privirea asupra pantofilor ei si, inainte de a raspunde, se gandi nitel.

- Cred ca se curata cu ceva negru.

- Sub apa, ghetele si pantofii trebuiesc curatati cu ceva alb - vorbi mai departe Grifonul, cu glas adanc. Acum stii.

- Si din ce sunt facute? intreba Alice, foarte curioasa.

- Piele de sardele, toc de batoc - raspunse Grifonul, cam plictisit - atata lucru stie si‑un chitic.

- Sa fi fost eu in locul albitei - spuse Alice, care tot se mai gandea la cantec - i‑as fi spus purcelului de mare: 'Te rog sa nu te tii dupa noi, n‑avem nevoie de tine!'

- Te inseli - zise Falsa Broasca Testoasa - nici un peste cu cap nu pleaca la drum fara un purcel.

- Asa? Intr‑adevar? spuse Alice, foarte mirata.

- Pai cum! zise Falsa Broasca Testoasa. Daca ar veni la mine un peste si mi‑ar spune ca pleaca in calatorie, intai si intai l‑as intreba: 'Cu ce purcel?'

- Poate vrei sa zici: cu ce tel? starui Alice.

- Zic ce zic - raspunse Falsa Broasca Testoasa, jignita.

Iar Grifonul schimba vorba:

- Acum povesteste‑ne si tu despre peripetiile tale!

- As putea sa va povestesc despre peripetiile mele, incepand de azi‑dimineata; dar despre cele dinainte degeaba v‑as povesti, fiindca atunci nu eram cea de acum.

- Explica‑ne asta! zise Falsa Broasca Testoasa.

- Nu, nu! intai peripetiile! spuse Grifonul, nerabdator. Cu explicatiile se pierde prea mult timp!

Asadar, Alice se apuca sa le povesteasca peripetiile ei, incepand din clipa cand vazuse pentru prima data pe Iepurasul Alb. La inceput era cam stanjenita, mai ales ca cei doi ascultatori, care‑i stateau alaturi de fiece parte, prea se varau aproape de ea si cascau niste ochi si niste guri! Dar, povestind, incepu sa prinda curaj. Cei doi nu scoasera nici o vorba, pana le istorisi cum incercase sa‑i spuna Omidei poezia: 'Esti batran, taica Will' si iesise cu totul altfel ca de obicei.

Atunci Falsa Broasca Testoasa suspina adanc si zise:

- Asta‑i foarte ciudat!

- Toate astea sunt cat se poate de ciudate! isi dadu si Grifonul parerea.

- Va sa zica iti ieseau cuvintele anapoda! repeta Falsa Broasca Testoasa, ingandurata. As vrea s‑o vad incercand sa spuna o poezie acum. Spune‑i sa inceapa!

Se uita la Grifon, de parca ar fi fost convinsa ca el se bucura de mai multa trecere la Alice.

- Scoala‑te in picioare si recita: 'Aud glasul trantorului' - zise Grifonul.

'Ce obicei au fiintele astea sa‑ti tot porunceasca! Acuma ma mai si pun sa‑mi repet lectiile! gandi Alice. Daca‑i vorba asa, mai bine as fi la scoala!'

Totusi se scula in picioare si incepu sa recite, dar atat i se impuiase capul cu Cadrilul Homarilor, ca mai nu stia ce spune si‑i iesira din gura niste cuvinte cat se poate de ciudate:

Aud glasul Homarului, ma ia in raspar:

'Prea m‑ai fiert stacojiu! Pune‑mi zahar in par!

Precum rata cu genele, asa el cu sprancenele,

Isi strange cordonul, isi incheie plastronul.

Cand nisipul uscat ii, e voios si senin,

Cu dispret il trateaza pe domnul Rechin!

Dar cand urca mareea si Rechinii‑s pe‑aproape,

Glasu‑i sfios tremura si i se bat pleoapele.

E altfel decat obisnuiam s‑o spun eu, cand eram copil - zise Grifonul.

- Eu n‑am mai auzit asta de cand sunt - zise Falsa Broasca Testoasa - dar asa aiureala mai rar!

Alice tacea; se asezase si‑si ascundea fata in palme si se intreba daca vreodata se va mai intampla ceva in chip firesc.

- As vrea sa ma lamureasca - incepu Falsa Broasca Testoasa.

- N‑are cum! se repezi Grifonul. Hai, spune strofa urmatoare!

- Bine, da' cum putea sa‑sj stranga cordonul cu sprancenele? Nu inteleg.

- Este prima figura a dansului - spuse Alice; era insa grozav de uluita de toata povestea asta si dornica sa schimbe subiectul.

- Hai, spune strofa urmatoare! zise iar Grifonul. Incepe asa: 'C‑un ochi privind in gradina‑i'

Desi era sigura c‑o sa iasa iar totul anapoda, Alice nu indraznea sa se impotriveasca si recita mai departe, cu glas tremurator:

C‑un ochi privind in gradina‑i, vazui

Pantera cu Buna un pilaf de pui

Impartind. Gazda lua orezul si puiul tot, cu os,

Oaspelu‑i lasa un taler frumos.

Papand tot pilaful, Pantera binevoi

Buhai linguroiul a i‑l darui;

Apoi, insfacand cutit si furculita,

Termina ospatul, papand pe

- Ca ce mai reciti toate prostiile astea o intrerupse Falsa Broasca Testoasa - daca nu esti in stare sa le si lamuresti? Nazdravanii si bazaconii ca astea chiar ca n‑am auzit de cand sunt!

- Da, ai face mai bine sa te lasi pagubasa - spuse si Grifonul.

Alice atata astepta; tacu indata.

- Sa‑ncercam sa‑ti mai aratam o figura din Cadrilul Homarilor? continua Grifonul. Sau preferi sa mai cante ceva Falsa Broasca Testoasa?

Da, sa mai cante ceva Falsa Broasca Testoasa, daca vrea sa fie asa buna! raspunse Alice, cu atata graba incat Grifonul facu:

Hm! pe un ton cam jignit. De, fiecare cu gusturile lui! Canta‑i, draga, cantecul 'Supa de Broasca Testoasa!'

Falsa Broasca Testoasa ofta adanc si incepu sa cante, cu glas sugrumat de suspine:

Supa frumoasa, verzuie, satioasa,

In castron fierbinte pusa pe masa!

Cine oare in vant nu s‑ar da

Dupa asemenea trufanda!

Su‑upa gus‑toa‑asa!

Su‑upa sa‑tioa‑asa!

Su‑upa mea de ci‑i‑na!

Su‑upa di‑vi‑i‑na!

Supa frumoasa, de Broasca Testoasa!

Cine‑ar cere peste sau chiar si vanat,

Cand asemeni supa strasnica i‑ai dat!

Cine la cina s‑o soarba n‑ar vrea?

Cine la cina s‑o soarba n‑ar vrea?

Su‑upa gus‑toa‑asa!

Su‑upa sa‑tioa‑asa!

Su‑upa mea de ci‑i‑na!

Su‑upa di‑VI‑INA!

Inca o data refrenul! striga Grifonul, dar, tocmai cand Falsa Broasca Testoasa prinsese a‑l intona, se auzi din departare un strigat:

- Incepe procesul!

- Haide! striga Grifonul si, luand‑o pe Alice de mana, o porni zorit, fara sa mai astepte sfarsitul cantecului.

- Despre ce proces e vorba? intreba Alice, gafaind de repede ce alergase, dar Grifonul nu raspunse decat:

- Haide! si‑o lua si mai iute la fuga, pe cand in urma‑le o briza usoara aducea tot mai stins melancolicul refren:

Su‑upa mea de ci‑i‑na,

Su‑upa di‑vi‑ina!

Capitolul XI

CINE‑I HOTUL TURTELOR?

Cand ajunsera, gasira pe Rege si pe Regina de Cupa asezati pe tronurile lor, cu o mare multime adunata in juru‑le - tot felul de pasari si jivine mici - cat si intregul pachet cu carti de joc. Fantele sta in fata lor, ferecat in lanturi, cu cate un ostean de fiece parte, pazindu‑l, iar in apropierea Regelui sta Iepurele Alb, cu o trompeta intr‑o mana si un sul de pergament in cealalta. Chiar in mijlocul curtii de judecata era o masa, pe care se afla o farfurie mare cu turte; dupa infatisare pareau atat de bune, incat Alicei i se facu o foame grozava uitandu‑se la ele.

'De‑ar termina mai repede cu procesul - gandi ea - si sa inceapa a servi prajiturile!'

Dar se parea ca nici vorba nu era de asa ceva; Alice incepu deci sa priveasca in juru‑i, ca sa treaca mai repede timpul.

Nu mai fusese in viata ei la o Curte de judecata, dar citise in carti despre procese si fu foarte bucuroasa vazand ca stie cum se numeste mai tot ce vedea acolo.

'Acesta‑i judecatorul - isi zise fiindca poarta o peruca mare.'

Judecatorul, de altminteri, era insusi Regele - si cum purta coroana peste peruca (uitati‑va la poza daca vreti sa vedeti cum) nu parea deloc sa se simta la largul lui si nici frumos nu‑i sedea defel.

'Si colo e banca juratilor - gandi Alice iar cele douasprezece vietati (n‑avea incotro, asa trebuia sa le spuna, fiindca, vedeti, parte erau animale, parte erau pasari) banuiesc ca trebuie sa fie juratii.' Acest ultim cuvant si‑l spuse de cateva ori in sir, cam falindu‑se in sinea ei ca‑l stia, caci era incredintata, pe drept cuvant, ca foarte putine fetite de varsta ei stiau ce inseamna. De fapt, ar fi fost la fel de corect daca ar fi spus ca cele douasprezece vietati alcatuiau 'juriul'.

Cei doisprezece jurati scriau cu totii foarte zoriti pe niste tablite.

- Ce fac acolo? il intreba Alice, in soapta, pe Grifon. Doar n‑au ce scrie pana n‑a inceput procesul.

- Isi scriu numele - ii sopti Grifonul drept raspuns - ca nu cumva sa le uite inainte de sfarsitul procesului.

- Ce neghiobi! izbucni cu glas tare Alice, foarte indignata; dar se opri repede, caci Iepurele Alb striga:

- Tacere in sala de judecata!

Iar Regele isi puse ochelarii pe nas si se uita ingrijorat imprejur, ca sa descopere cine vorbea.

Alice vedeti deslusit, de parca s‑ar fi uitat peste umerii lor, ca toti juratii scriau pe tablite: 'Ce neghiobi!'; ba chiar baga de seama ca unul din ei nu stia cum se scrie cuvantul 'neghiobi' si fu nevoit sa‑l roage pe vecinul lui sa‑i spuna.

'Frumos or sa mai arate tablitele lor, la terminarea procesului!' gandi Alice.

Unuia dintre jurati ii scartaia condeiul. Fireste ca Alicei i era nesuferit zgomotul asta, asa ca dadu ocol salii de judecata, se opri indaratul bancii juratilor si gasi curand prilejul sa‑i ia acelui jurat condeiul. Atat de repede facu treaba asta, incat micutul jurat, bietul de el (care era Bil, Puiul de Soparla), nu pricepea defel ce se facuse condeiul lui; si dupa ce scotoci jur imprejur, se vazu nevoit sa scrie de aci incolo cu un deget, ceea ce nu era de mare folos, fiindca nu lasa urme pe tablita.

Crainic, citeste actul de acuzare! spuse Regele.

Atunci, Iepurele Alb sufla de trei ori din trompeta, apoi desfasura sulul de pergament si citi cele ce urmeaza:

Regina de Cupa, asta‑vara dupa

Amiaza, a copt turte;

Fantele de Cupa, ascuns fiind dupa

Niste uluci late, le‑a furat pe toate!

- Dati verdictul! se intoarse Regele catre juriu.

- Inca nu, inca nu! intrerupse zorit Iepurele. Mai sunt multe pana atunci!

- Sa fie chemat primul martor! zise Regele, iar Iepurele Alb sufla de trei ori din trompeta, apoi striga:

- Sa se infatiseze primul martor!

Primul martor era Palarierul. Aparu cu o ceasca de ceai intr‑o mana si cu o felie de paine cu unt in cealalta.

- Cer ietare, Majestate, c‑am venit la judecata cu astea - incepu a vorbi - dar inca nu‑mi terminasem ceaiul cand au venit sa ma ia.

- Ar fi trebuit sa‑l fi terminat - spuse Regele. Cand l‑ai inceput?

Palarierul se uita la Iepurele de Martie, care il urmase la Curtea de Judecata, brat la brat cu Bursucelul.

- In paisprezece martie mi se pare ca era

- In cincisprezece - zise Iepurele de Martie.

- In saisprezece - zise Bursucelul.

- Notati declaratiile! se adresa Regele juriului: iar juratii, plini de zel, scrisera toate trei datele pe tablite, apoi le adunara intre ele si prefacura rezultatul in silingi si peni.

- Scoate‑ti palaria! ii spuse Regele Palarierului.

- Nu e a mea - zise Palarierul.

- E de furat! exclama Regele, intorcandu‑se catre jurati, care consemnara imediat faptul.

- Le am de vanzare - incerca sa lamureasca martorul. N‑am nici una a mea. Sunt Palarier.

La aceste cuvinte, Regina isi puse ochelarii pe nas si se uita tinta la Palarier, care se ingalbeni si incepu sa tremure din cap pana‑n picioare.

- Depune‑ti marturia - spuse Regele - si fii calm, altfel pun sa te execute pe loc.

Vorbele Regelui nu parura sa‑l linisteasca defel pe martor. Se tot framanta, lasandu‑se cand pe un picior, cand pe celalalt si uitindu‑se speriat la Regina: de zapacit ce era, musca o bucata mare de ceasca, in loc sa muste din felia de paine cu unt.

Chiar in clipa aceea, Alice avu o senzatie foarte ciudata; o mira mult pana intelese ce era: incepuse iarasi sa creasca. La inceput voi sa se ridice si sa plece din sala de judecata; dar se razgandi si se hotari sa ramana unde era, atata timp cat avea loc.

- Fa bine si nu ma‑mpinge asa! zise Bursucelul, care sedea langa dansa. Ma strivesti, nu alta! Abia mai rasuflu.

- N‑am incotro - raspunse Alice, cu blandete - cresc.

- N‑ai drept sa cresti aici - zise Bursucelul.

- Nu vorbi prostii! spuse Alice, ceva mai indraznet. Stii foarte bine ca si tu cresti.

- Da, da' eu cresc cu masura, cum trebuie, n‑o iau razna ca tine. E caraghios, zau asa!

Si, sculandu‑se foarte imbufnat, trecu in cealalta parte a salii.

Intre timp Regina se tot uitase tinta la Palarier si, chiar pe cand Bursucelul trecea in cealalta parte a salii, ea ii spuse unuia dintre aprozi:

- Sa mi se aduca lista cantaretilor la ultimul concert!

Auzind aceste vorbe, nefericitul Palarier incepu sa tremure atat de tare, incat ii scapara din picioare amandoi pantofii.

- Depune‑ti marturia - repeta Regele furios - ca, de nu, pun sa te execute fara sa‑mi pese daca esti calm sau nu.

Majeslate, sunt un biet om sarac, incepu Palarierul, cu glas tremurator. Si abia incepusem sa beau ceai - cam de‑o saptamana‑doua - si painea cu unt se tot subtia si ceaiul sclipea

- Ce‑ce‑ce? Ce sclipea? intreba Regele.

- Cu ceai a inceput - raspunse Palarierul.

- Totdeauna incepi cu ce‑ai! zise sever Regele. Nu mai fa pe desteptul, ca atata lucru stiu si eu! Hai, zi inainte!

- Sunt un biet om sarac - vorbi inainte Palarierul - si pan' la urma toate alea sclipeau; da' Iepurele de Martie a zis

Ba n‑am zis! se repezi sa‑i taie vorba Iepurele de Martie.

- Ba ai zis! spuse Palarierul.

- Nu recunosc! protesta Iepurele de Martie.

- Nu recunoaste! repeta Regele. Asta sa n‑o scrieti.

- Bine, da' in orice caz Bursucelul a zis - continua Palarierul si se uita, grijuliu, sa vada daca nu cumva si Bursucelul avea sa nege; Bursucelul insa nu nega nimic, deoarece dormea bustean. Si dupa asta - continua Palarierul - am mai taiat niste paine cu unt

- Dar ce‑a zis Bursucelul? intreba unul din jurati.

- Asta nu‑mi mai amintesc - raspunse Palarierul.

- Trebuie sa‑ti amintesti - interveni Regele - altfel vei fi decapitat.

Nefericitul Palarier scapa din maini ceasca cu ceai si painea cu unt si cazu in genunchi.

- Sunt un biet om sarac, Majestate - incepu.

- Esti un biet prostanac - zise Regele.

Aci, unul dintre Cobai aplauda guitand, dar fu indata inabusit de catre aprozi. ('Inabusit' fiind un cuvant cam tare, ca sa nu se creada cine stie ce, voi lamuri cum s‑a procedat. Aprozii aveau la indemana un sac mare, care se lega la gura cu sfori; acolo l‑au bagat pe Cobai, cu capul in jos, si‑apoi s‑au asezat pe sac.)

Ma bucur ca acum stiu despre ce este vorba - isi zise Alice. Am vazut deseori prin ziare, pe la sfarsitul darilor de seama despre procese: 'Parte din public izbucneste in aplauze; aclamatiile si aplauzele sunt imediat inabusite de catre aprozi'. Pana acum nu intelegeam ce inseamna.

- Daca asta‑i tot ce stii. poti sa stai jos - vorbi mai departe Regele.

Mai jos ca acu' nu pot sta, ca stau pe podea - zise Palarierul.

- Atunci poti sa sezi jos - raspunse Regele.

Aci izbucni in aplauze celalalt Cobai si fu de asemenea inabusit.

'Ei, acum s‑a sfarsit cu Cobaii! gandi Alice. Pate c‑o sa mearga mai bine procesul.'

- M‑as duce sa‑mi termin ceaiul - zise Palarierul, cu o privire ingrijorata spre Regina, care parcurgea lista cantaretilor la concert.

- Poti sa pleci - spuse Regele, iar Palarierul o sterse atat de repede, incat uita sa‑si mai traga pantofii in picioare.

- si‑afara ii taiati capul! adauga Regina catre unul dintre aprozi; dar Palarierul se facuse nevazut inainte sa fi ajuns pana la usa aprodul.

- Sa fie chemat martorul urmator! ordona Regele.

Martorul urmator era bucatareasa Ducesei. Aparu cu rasnita de piper in mana; de altfel, inca dinainte sa fi intrat in sala, Alice ghici cine era martora, dupa corul de stranuturi de la usa.

- Depune‑ti marturia! porunci Regele.

- N‑o depun! raspunse bucatareasa.

Regele privi ingrijorat spre Iepurele Alb, care‑i susoti:

- Majestate, martorei acesteia trebuie sa‑i luati un contra‑interogatoriu.

- De, daca trebuie, trebuie - zise Regele amarat, si dupa ce‑si incrucisa bratele la piept si o privi pe bucatareasa atat de crunt, incat mai sa‑i iasa ochii din cap, rosti cu voce adanca: Cum se fac turtele?

- Intai si intai pui piper.

- Melasa! se auzi un glas somnoros indaratul ei.

- Garda, pune‑i zgarda Bursucelului aluia! porni sa tipe Regina. Decapitati‑l! Dati‑l afara din sala! Suprimati Bursucelul! Umflati‑l! Radeti‑i capul!

Fiind mare harababura in sala pana sa‑l scoata pe Bursucel, procesul se intrerupse cateva minute; la reluare, se constata ca bucatareasa disparuse.

- Nu face nimic - zise Regele, palind foarte usurat. Chemati martorul urmator. Si, cu glas scazut, adauga catre Regina: Draga mea, te rog, ia‑i tu contra‑interogatoriul martorului urmator. Mie imi da dureri de cap!

Alice se uita la Iepurasul Alb cum cotrobaia prin hartii, cautand lista de martori; era foarte curioasa cine va fi urmatorul si ce‑o sa se lamureasca din marturia lui, 'caci pana acum - isi spunea ea - nu s‑a lamurit mai nimic'.

Inchipuiti‑va cat fu de surprinsa cand Iepurasul Alb citi, cat putu de tare, cu glasciorul lui pitigaiat, numele: 'A l i c e'.

Capitolul XII

ALISA DEPUNE MARTURIE

- Prezent! striga Alice si, de emotie, uita cat de mult crescuse in ultimele minute si sari de pe locul ei cu atata graba, incat rasturna cu poalele rochiei banca juratilor, iar acestia se pravalira cu totii peste capetele multimii adunate jos, in sala. Zaceau acum, bietii, imprastiati pe podea, amintindu‑i foarte limpede de un vas cu pestisori aurii pe care‑l rasturnase din greseala, cu o saptamana in urma.

- O, va rog, iertati‑ma! exclama Alice, foarte necajita, si se apuca sa‑i culeaga de pe jos cat putea de repede; o urmarea patania cu pestii aurii si i se parea ca trebuie intr‑o clipa sa‑i adune si sa‑i puna la locul lor pe jurati, altfel vor muri.

- Procesul nu poate continua - spuse Regele, cu voce foarte grava - pana ce toti juratii nu vor sta la locurile lor asa cum se cuvine, toti - repeta foarte apasat, privind tinta la Alice pe cand vorbea.

Alice se uita spre banca juratilor si vazu ca, in graba, bagase Puiul de Soparla cu capul in jos, iar biata vietate dadea din coada foarte mahnita, fiindu‑i cu neputinta a se misca. Alice il scoase iar pe Bil si‑l puse la loc cum se cuvenea: 'Nu ca ar avea vreo importanta - isi spuse. Pentru lamurirea procesului cred ca e totuna daca Bil sta in cap sau in coada'.

De cum isi mai revenira juratii din spaima ce o trasesera cand s‑au vazut rasturnati si de indata ce fura gasite si li se inmanara tablitele si condeiele, se apucara cu mare sarguinta sa scrie istoricul accidentului. Cu totii scriau, afara de Bil, Puiul de Soparla, mult prea coplesit de ultimele evenimente incat sa mai fie in stare de altceva decat sa sada cu gura cascata, privind tavanul tribunalului.

- Ce stii in aceasta problema? o intreba Regele pe Alice.

- Nimic - raspunse Alice.

- Absolut nimic? starui Regele.

- Absolut nimic - raspunse Alice.

- Asta este foarte important - zise Regele, intorcandu‑se catre jurati.

Acestia erau gata sa scrie pe tablite ce rostise Regele, cand interveni Iepurele Alb:

- Neimportant vrea desigur sa spuna Majestatea Voastra - facu el, pe un ton foarte respectuos, dar incruntandu‑se si schimonosindu‑se la Rege in timp ce vorbea.

- Neimportant, bineinteles, am vrut sa zic - se corecta grabnic Regele, apoi continua cu glas scazut, pentru sine: Important‑neimportant, neimportant‑important - de parca ar fi vrut sa incerce care cuvant suna mai bine.

Unii dintre jurati notara 'important', iar altii 'neimportant'. Alice statea destul de aproape incat sa poata vedea lamurit tot ce scriau pe tablite.

'Si‑asa, si‑asa, tot n‑are nici o importanta', gandi ea.

In clipa aceasta, Regele, care catva timp zmangalise de zor ceva in caietul lui cu insemnari, striga cu glas rasunator:

- Liniste! Apoi citi din caiet: 'Regulamentul Patruzeci si doi. Orice persoana care are o inaltime mai mare de un kilometru este obligata sa paraseasca sala de judecata'.

Toata lumea se uita spre Alice.

- Eu n‑am o inaltime de un kilometru - spuse Alice.

- Ba ai - zise Regele.

- Ai aproape doi kilometri - adauga Regina

- Si daca! De plecat tot nu plec - spuse Alice - si‑afara de asta nici nu este un regulament reglementar: l‑ati inventat acuma.

- Este cel mai vechi regulament din cod - spuse Regele.

- Dac‑ar fi asa, s‑ar fi chemat Regulamentul numarul Unu, riposta Alice.

Regele pali si inchise repede caietul cu insemnari.

- Dati verdictul! spuse catre juriu, cu glas moale si tremurator.

- Cu voia Majestatii Voastre, mai sunt inca marturii de examinat - sari cu mare graba Iepurele Alb - chiar acum s‑a gasit aceasta hartie.

- Ce e in ea? intreba Regina.

- Inca n‑am deschis‑o - spuse Iepurele Alb - dar pare sa fie o scrisoare, pe care detinutul a scris‑o cuiva.

- Asta trebuie sa fie - spuse Regele - afara doar daca o fi scris‑o nimanui, ceea ce stim ca nu prea se obisnuieste.

- Cui este adresata? intreba unul dintre jurati.

- Nu e adresata deloc - spuse Iepurele Alb; pe partea din afara nu scrie nimic. Pe cand vorbea, deschise hartia si adauga: Pana la urma, nici nu este scrisoare, e o poezie.

- E scrisul acuzatului? intreba un alt jurat

- Nu - zise Iepurele Alb - si tocmai asta‑i cel mai curios!

(Juratii ramasera toti foarte consternati.)

- Se vede c‑o li imitat scrisul altcuiva - spuse Regele.

(Juratii se luminara la fata.)

- Va rog, Majestate, spuse Fantele n‑am scris eu hartia asta si nu se poate dovedi ca am scris‑o, fiindca nu e nici o iscalitura la urma.

- Daca n‑ai iscalit - spuse Regele - cazul este si mai grav. Sigur ca ai scris‑o cu gand rau, altfel te iscaleai, ca un om de treaba.

La aceste cuvinte izbucnira aplauze unanime in sala, fiindca era prima oara in aceasta zi cand Regele se aratase cu adevarat istet.

- Fireste ca asta ii dovedeste vinovatia - spuse Regina - asa incat decapi

- Ba nu dovedeste nici o vinovatie! ii taie vorba Alice. Cum, da' nici nu stiti ce scrie in poezia aceea!

- Citeste‑o! porunci Regele.

Iepurele Alb isi puse ochelarii.

- Cu ce sa incep, Majestate? intreba.

- Incepe cu inceputul - porunci Regele cu glas solemn si citeste pana se termina, apoi te opresti.

In sala se lasa o tacere profunda, in timp ce Iepurele Alb dadu citire acestor versuri:

Aflat‑am ca ai fost la ea,

Lui i‑ai vorbii de chestia mea.

Ea a dat bune marturii,

Dar spus‑a ca sa‑not n‑as sti.

El vorba le‑a trimis ca eu

As fi ascuns la helesteu;

De urmareste treaba ea,

Dai si tu sigur de belea.

Ei i‑am dat una, iara lui, ii dara dansii doua,

Vreo trei sau cam asa ceva, atata ne‑ai dat noua,

Pan' la urma tot la tine s‑au intors iar toate,

Desi ale mele fost‑au, fara doar si poate.

Daca pe mine sau pe ea

Ne‑ar implica - cumva, candva

In asta chestie, el, vezi bine,

Nadejdea‑o pune doar in tine.

Credinta mea e ca pe seara,

('Nainte tandara sa‑i sara)

Tu intre el si noi si ele‑ai fost

O piedica, cam fara rost.

Nu‑i spune lui ca ei ii placura,

Si pentru toata lumea - imi jura! -

Sa fie o taina mare asta!

Atata iti mai spun - si basta!

- Iata proba cea mai insemnata care ni s‑a infatisat pana acum - spuse Regele, frecandu‑si mainile - asadar, juratii sa

- Ii dau zece bani oricaruia dintre jurati care e in stare sa lamureasca intelesul acestei 'probe' - spuse Alice. In ultimele minute crescuse atat de mare, incat nu‑i mai era catusi de putin teama sa‑l intrerupa pe Rege. Eu cred ca poezia asta n‑are nici pic de inteles. Toti juratii scrisera pe tablite: 'Ea crede ca poezia asta n‑are nici pic de inteles'; dar nici unul nu incerca sa lamureasca intelesul documentului.

- Daca n‑are inteles, cu atat mai bine - spuse Regele - nu trebuie sa ne mai batem capul sa‑l cautam Si totusi, mai stii - urma, punand hartia cu versurile pe genunchi si uitandu‑se chioras la ea. Daca stau sa ma gandesc, parc‑ar avea oarecare inteles 'Spus‑a ca sa‑not n‑as sti.' Nu stii sa inoti, nu‑i asa? adauga indreptandu‑se catre Fante.

Fantele clatina din cap amarat.

- Am eu aerul ca stiu sa inot? raspunse. (Fireste ca n‑avea, de vreme ce era facut cu totul si cu unul din carton.)

- Ei, pana acum stam bine spuse Regele, apoi se apuca sa mormaie pentru sine versurile: 'El vorba le‑a trimis' - le‑a trimis - a, probabil ca juratilor. 'De urmareste treaba ea' - ea e bineinteles Regina 'Dai si tu sigur de belea'. Pai cum nu! 'Ei i‑am dat una, iara lui ii dara dinsii doua' - a, vrea sa zica ce‑a facut cu turtele, se‑ntelege

- Da, dar mai departe zice: 'Pan' la urma tot la tine s‑au intors iar toate' - il intrerupse Alice.

- Fireste, poftim: aicea‑s! zise Regele, incantat ca reusise sa demonstreze ceva, aratand cu un deget turtele de pe masa. Nimic mai limpede ca asta. Si mai departe: ''Nainte tandara sa‑i sara'. Nu‑i asa, draga mea, ca tie nu‑ti sare niciodata tandara? se adresa Reginei.

- Niciodata! raspunse Regina furioasa, aruncand totodata o calimara in capul Puiului de Soparla. (Nefericitul Biletel renuntase sa mai scrie pe tablita cu degetul, fiindca se convinsese ca nu lasa nici o urma; acum insa reincepu grabit, folosind cerneala ce i se prelingea pe fata, pana se ispravi.)

- Daca nu‑ti sare, atunci nici vorbele astea n‑au sare, facu Regele, aruncand o privire satisfacuta in juru‑i.

In sala domnea mai departe linistea.

- A fost un joc de cuvinte! striga Regele manios, si toata lumea se grabi sa rada.

- Juratii sa‑si dea verdictul! spuse Regele, poate pentru a douazecea oara in acea zi.

- Nu, nu! striga Regina. Intai condamnarea si apoi verdictul!

- Ce prostie gogonata! exclama Alice tare. I‑auzi colo: intai sa condamne si‑apoi sa dea verdictul!

- Tine‑ti gura! racni Regina, invinetindu‑se de furie.

- Ba n‑o sa mi‑o tin! raspunse Alice.

- Sa i se taie capul! zbiera Regina.

- Cui ii pasa de voi? spuse Alice. (Intre timp crescuse pana la inaltimea ei deplina). Nu sunteti decat un pachet cu carti de joc!

In clipa aceasta, toate cartile din pachet se ridicara mai intai in vazduh, apoi se lasara din zbor asupra‑i. Alice scoase un tipat scurt - parte de teama, parte de manie - si se stradui sa le inlature, dand din brate. Si se vazu tolanita pe mal, cu capul in poala surorii ei, care da binisor deoparte cateva frunze vestede ce fluturasera din arbori peste fata fetitei.

- Trezeste‑te, Alice draga! Ce mult ai dormit! spuse sora ei.

- O, am avut un vis atat de ciudat! zise Alice.

Si‑apoi ii povesti surorii ei, pe cat si le amintea, straniile peripetii despre care ati citit voi in aceasta carte, iar cand termina povestea, sora‑sa o saruta si spuse:

- A fost, intr‑adevar, un vis foarte ciudat! Dar acum da fuga acasa, la ceai! S‑a facut tarziu.

Iar Alice se scula in picioare si o tuli spre casa; si alergand, se tot gandea, pe buna dreptate, ce vis minunat avusese.

Sora ei, insa, ramase linistita locului. Cu fruntea sprijinita in palma, privea soarele asfintind si se gandea la mica Alice si la minunatele ei peripetii. Pana la urma avu si ca un fel de vis, si iata ce visa:

Mai intai o visa pe mica Alice insasi; mainile ei micute ii cuprindeau din nou genunchii, iar ochii ei stralucitori o priveau in luminile ochilor; ii auzea mladierile glasului, vedea cum isi arunca, dupa obiceiul ei, capul pe spate, ca sa scape de suvitele rebele ce‑i tot cadeau in ochi.

Si pe cand asculta sau parea sa asculte, tot locul din preajma‑i se insufleti cu straniile fapturi din visul surioarei ei.

Iarba inalta il fosnea la picioare, calcata in fuga de Iepurele Alb; prin elesteul din apropiere inota, plescaind, spre mal, Soarecele speriat. Auzea clinchetul cestilor de ceai pe masa Iepurelui de Martie, sezand cu prietenii sai la interminabilul lor ceai, si glasul tipator al Reginei, poruncind decapitarea nefericitilor ei oaspeti. Copilasul purcelus stranuta iarasi in poala Ducesei, pe cand in juru‑i ploua si trasnea cu farfurii si cratiti. Iar rasuna in vazduh tipatul Grifonului, scartaia din nou condeiul Puiului de Soparla, se auzeau iar glasurile inabusite ale Cobailor - toate impletite cu indepartatele sughituri de plans ale amaratei. False Broaste Testoase.

Si tot sedea, cu ochii inchisi, si mai ca se credea si ea in Tara Minunilor - desi stia ca n‑avea decat sa deschida ochii iar, pentru ca totul sa revina la cele stiute - iarba sa fosneasca batuta de vant si elesteul sa se infioare din unduirea trestiei, zornaitul cestilor de portelan pe masa de ceai sa se prefaca in clinchet de zurgalai la gatul oilor, iar racnetele fioroase ale Reginei - in strigatele ciobanasului. Si stranutatul copilului, si tipatul Grifonului, si toate celelalte glasuri stranii stia ca s‑ar schimba in valmasagul de zgomote ale curtii forfotinde a fermei, iar mugetul vitelor, in departare, ar inlocui amarele sughituri de plans ale Falsei Broaste Testoase.

In cele din urma si‑o inchipui pe aceasta surioara a ei cum avea sa fie candva, cand va creste mare si va fi o femeie in toata firea; si‑o inchipui pastrand, de‑a lungul anilor maturi, aceeasi inima simpla si iubitoare ce o avea in copilarie; isi inchipui cum va aduna in preajma‑i alti micuti si cu povestile ei nazdravane - poate chiar cu visul din Tara Minunilor - le va aprinde luminite in ochi, si cum va lua parte la mahniriie lor, oricat de neinsemnate, si la curatele lor bucurii, amintindu‑si propria ei copilarie si fericitele zile de vara.