Praslea cel Voinic si merele de aur - PETRE ISPIRESCU

Praslea cel Voinic si merele de aur - PETRE ISPIRESCU

A fost odata ca niciodata etc.

Era odata un imparat puternic si mare si avea pe langa palaturile sale o gradina frumoasa, bogata de flori si mestesugita nevoie mare! Asa gradina nu se mai vazuse pana atunci, p-acolo. In fundul gradinei avea si un mar care facea mere de aur si, de cand il avea el, nu putuse sa manance din pom mere coapte, caci, dupa ce le vedea inflorind, crescand si parguindu-se, venea oarecine si le fura, tocmai cand erau sa se coaca. Toti paznicii din toata imparatia si cei mai alesi ostasi, pe care ii pusese imparatul ca sa pandeasca, n-au putut sa prinza pe hoti. In cele din urma, veni fiul cel mai mare al imparatului si-i zise:

- Tata, am crescut in palaturile tale, m-am plimbat prin asta gradina de atatea ori si am vazut roade foarte frumoase in pomul din fundul gradinei, dar n-am putut gusta niciodata din ele; acum a dat in copt, da-mi voie ca noptile astea sa pazesc insumi, si ma prinz ca voi pune mana pe acel talhar care ne jefuieste.

- Dragul meu, zise tata-sau, atatia oameni voinici au pazit si n-au facut nici o isprava. Doresc prea mult sa vaz la masa mea macar un mar din acest pom care m-a tinut atata suma de bani si de aceea, iata, ma induplec si te las ca sa pandesti, macar ca nu-mi vine a crede ca o sa izbutesti.

Atunci fiul imparatului se puse la panda o saptamana intreaga: noaptea pandea si ziua se odihnea; iara cand fu intr-o dimineata, se intoarse trist la tata-sau si-i spuse cum priveghease pana la miezul noptii, cum pe urma il apucase o piroteala de nu se mai putea tine pe picioare, cum, mai tarziu, somnul il coplesi si cazu ca un mort, fara sa se poata destepta decat tocmai cand soarele era radicat de doua sulite, si atuncea vazu ca merele lipsesc.

Nepovestita fu mahnirea tatalui sau, cand auzi spuindu-i-se asta intamplare.

De sila de mila, fu nevoit a mai astepta inca un an, ca sa faca si voia fiului sau celui mijlociu, care cerea cu staruinta de la tata-sau ca sa-l lase si pe dansul sa pandeasca, si se lega ca el va prinde pe hotii care ii faceau atata intristare.

Timpul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare.

Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar fiul sau cel mai mic, Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise:

- Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom, mai lasa-l, rogu-te, si anul acesta, sa-mi incerc si eu norocul.

- Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai cei mai mari, atati si atati oameni voinici si deprinsi cu nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine, o sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun fratii tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji.

- Eu nu ma incumat, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o cercare de voi face si eu, nu poate sa-ti aduca nici un rau.

Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an.

Sosi primavara: pomul inflori mai frumos si lega mai mult decat altadata. Imparatul se veseli de frumusetea florilor si de multimea roadelor sale, dara cand se gandea ca nici in anul acesta n-o sa aiba parte de merele lui cele aurite, se caia ca l-a lasat netaiat.

Praslea se ducea adesea prin gradina, da ocol marului si tot planuia. In sfarsit, merele incepura a se pargui. Atunci fiul cel mai mic al imparatului zise:

- Tata, iata, a sosit timpul; ma duc sa pandesc si eu.

- Du-te, zise imparatul; dara negresit ca si tu ai sa te intorci rusinat ca fratii tai cei mai mari.

- Pentru mine n-are sa fie asa mare rusine, zise el; fiindca eu nu numai ca sunt mai mic, dar nici nu ma leg ca sa prinz pe talhari, ci numai o cercare sa fac.

Cum veni seara, se duse, isi lua carti de cetit, doua tepuse, arcul si tolba cu sagetile. Isi alese un loc de panda intr-un colt pe langa pom, batu tepusele in pamant si se puse intre ele, asa cum sa-i vina unul dinainte si altul la spate ca, daca ii va veni somn si ar motai, sa se loveasca cu barba in cel de dinaintea lui si daca ar da capul pe spate, sa se loveasca cu ceafa in cel de dinapoi.

Astfel pandi pana cand, intr-una din nopti, cam dupa miezul noptii, simti ca-l atinge incetisor boarea zorilor care-l imbata cu mirosul sau cel placut, o piroteala molesitoare se alega de ochii lui; dara loviturile ce suferi vrand sa motaiasca il desteptara, si ramase priveghind pana cand, pe la revarsat de zori, un usor fasait se auzi prin gradina. Atunci, cu ochii tinta la pom, lua arcul si sta gata; fasaitul se auzi mai tare si un oarecine se apropie de pom si se apuca de ramurile lui; atunci el dete o sageata, dete doua si, cand dete cu a treia, un geamat iesi de langa pom si apoi o tacere de moarte se facu; iara el, cum se lumina putin, culese cateva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur si le duse la tatal sau.

Niciodata n-a simtit imparatul mai mare bucurie decat cand a vazut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodata.

- Acum, zise Praslea, sa cautam si pe hot.

Dara imparatul, multumit ca pipaise merele cele aurite, nu mai voia sa stie de hoti. Fiul sau insa nu se lasa cu una cu doua, ci, aratand imparatului dara de sange ce lasase pe pamant rana ce facuse hotului, ii spuse ca se duce sa-l caute si sa-l aduca imparatului chiar din gaura de sarpe. Si chiar de a doua zi vorbi cu fratii lui ca sa mearga impreuna pe urma hotului si sa-l prinza.

Fratii sai prinsesera pizma pe el pentru ca fusese mai vrednic decat dansii si cautau prilej ca sa-l piarza; de aceea si voira bucuros sa mearga. Ei se pregatira si pornira.

Se luara, deci, dupa dara sangelui si merse, merse, pana ce iesira la pustietate, de acolo mai mersera oleaca pana ce detera de o prapastie, unde se si pierdu dara. Ocolira impregiurul prapastiei si vazura ca dara de sange nu mai inainta. Atunci pricepura ei ca in prapastia aceea trebuie sa locuiasca furul merelor.

Dara cum sa se lase inauntru? Poruncira numaidecat varteje si funii groase, si indata se si gatira. Le asezara, si se lasa fratele cel mare.

- Dara, zise el, cand voi scutura franghia, sa ma scoateti afara.

Asa si facura. Dupa fratele cel mare se cobori cel mijlociu si facu si el ca cel dintai, atata numai ca se lasa ceva mai in jos.

- Acum e randul meu sa ma las in prapastie, zise Praslea, vazand ca fratii cei mari se codesc; cand voi misca franghia, voi mai mult sa ma lasati in jos; si dupa ce veti vedea ca franghia nu se mai duce la vale, sa puneti paznici sa pazeasca si, cand va vedea ca franghia se misca de loveste marginele groapei, sa o trageti afara.

Se lasa si cel mai mic din frati si, de ce misca franghia, d-aia il lasau mai jos, si-l lasara, si-l lasara, pana ce vazura ca franghia nu mai sta intinsa, cum este cand are ceva atarnat de capatul ei.

Atunci fratii tinura sfat si zisera:

- Sa asteptam pana ce vom vedea daca face vreo izbanda, si atunci, ori bine ori rau de va face, sa-l pierdem, ca sa ne curatim de unul ca dansul care ne face de rusine.

Praslea ajunse pe taramul cellalt, se uita cu sfiala in toate partile, si cu mare mirare vazu toate lucrurile schimbate; pamantul, florile, copacii, lighioni altfel faptuite erau p-acolo. Deocamdata ii cam fu frica, dara, imbar-batandu-se, apuca pe un drum si merse pana dete de niste palaturi cu totul si cu totul de arama.

Nevazand nici pui de om pe care sa-l intrebe cate ceva, intra in palat, ca sa vaza cine locuia acolo. In pragul usei il intampina o fata frumusica, care zise:

- Multumesc lui Dumnezeu ca ajunsei sa mai vaz om de pe taramul nostru. Cum ai ajuns aice, frate? il intreba ea; aici este mosia a trei frati zmei, care ne-au rapit de la parintii nostri, si suntem trei surori si fete de imparat de pe taramul de unde esti tu.

Atunci el povesti in scurt toata povestea cu merele, cum a ranit pe hot si cum a venit dupa dara sangelui pana la groapa pe unde s-a lasat in jos la ea, si o intreba ce fel de oameni sunt zmeii aceia si daca sunt voinici.

Ea ii spuse apoi ca fiecare din zmei si-a ales cate una din ele si le tot silesc sa-i ia de barbati, iara ele se tot impotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerandu-le cate in luna si in soare, si ei se fac luntre si punte de le implinesc toate voile.

- Ei sunt in adevar voinici, adaoga ea, insa cu vrerea lui Dumnezeu poate ii vei birui. Dara pana una-alta ascunde-te, vai de mine! undeva, sa nu dea zmeul peste tine in casa lui, ca e nabadaios si se face leu-paraleu. Acum e timpul cand are sa vina la pranz, si are obicei de arunca buzduganul cale de un conac si loveste in usa, in masa si se pune in cui.

N-apuca sa ispraveasca vorba, si se auzi ceva ca suiera, ca loveste in usa, in masa, si buzduganul se arata si se aseza in cui. Dara Praslea lua buzduganul, il azvarli inapoi mai departe decat il azvarlise zmeul; si, cand era prin dreptul lui, il atinse pe umere.

Zmeul, speriat, statu in loc, se uita dupa buzdugan, se duse de-l lua si se intoarse acasa. Cand era la poarta, incepu sa strige:

- Ham! ham! aici miroase a carne de om de pe taramul celalalt; si, vazand pe fiul de imparat ce-i iesise inainte, ii zise: Ce vant te-a adus pe aici, omule, ca sa-ti ramaie oasele pe alt taram?

- Am venit ca sa prinz pe furii merelor de aur ale tatalui meu.

- Noi suntem, ii zise zmeul; cum vrei sa ne batem? In buzdugane sa ne lovim, in sabii sa ne taiem, ori in lupta sa ne luptam?

- Ba in lupta, ca e mai dreapta, raspunse Praslea.

Atunci se apucara la tranta, si se luptara, si se luptara, pana cand zmeul baga pe Praslea in pamant pana la glezne; iara Praslea se opinti odata, aduse pe zmeu si, trantindu-l, il baga in pamant pana in genunchi si-i taie capul.

Fata, cu ochii plini de lacrimi, ii multumi ca a scapat-o de zmeu, si-l ruga sa-i fie mila si de surorile ei.

Dupa ce se odihni vreo doua zile, porni, dupa povata fetei, la sora-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.

Acolo, ca si la cea mare, fu primit cu bucurie; fata il ruga sa se ascunza; iara el nu voi; ci, cand veni buzduganul sa se aseze in cui, pe care il aruncase zmeul ei cale de doua conace, el il arunca mult mai indarat, izbind si pe zmeu
in cap; iara zmeul veni turburat, se lupta cu Praslea ca si frate-sau cel mare, si ramase si el mort.

Fata, dupa ce ii multumi, il povatui cum sa faca, ca sa scape din robie si pe sora lor cea mica.

- Desi e mai puternic, zise fata, decat fratii lui pe care i-ai omorat, dar cu ajutorul lui Dumnezeu si mai ales ca e si cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu sageata cand a vrut sa fure merele, nadajduiesc ca-i vei veni de hac.

O saptamana intreaga se desfatara impreuna cu amandoua fetele, si Praslea, odihnindu-se de ostenelile ce incercase, porni si catre zmeul de al treilea.

Vazand palaturile de aur in care locuia zmeul cel mic, ramase cam pe ganduri, dara, luandu-si inima in dinti, intra inauntru.

Cum il vazu fata, il ruga ca pe Dumnezeu sa o scape de zmeu, care, zicea ea, e otarat ca, indata ce se va face sanatos bine, sa o sileasca oricum sa se insoteasca cu dansul.

Abia ispravise vorba si buzduganul, izbind in usa si in masa, se puse in cui. Praslea intreba ce putere are zmeul si ii spuse ca arunca buzduganul cale de trei conace; atunci el il arunca si mai departe, lovindu-l in piept.

Zmeul, turburat de manie, se intoarse numaidecat acasa.

- Cine este acela care-a cutezat sa calce hotarele mele si sa intre in casa mea?

- Eu sunt, zise Praslea.

- Daca esti tu, ii raspunse zmeul, am sa te pedepsesc amar pentru nesocotinta ta. Cum ai vrut, venit-ai; dara nu te vei mai duce cum vei voi.

- Cu ajutorul lui Dumnezeu, ii raspunse Praslea, am eu ac si de cojocul tau.

Atunci se invoira sa se ia la lupta dreapta,

si se luptara,

si se luptara,

zi de vara

pana seara;

iara cand fu pe la namiez, se facura amandoi doua focuri si asa se bateau; un corb insa le tot da ocol, croncanind. Vazandu-l zmeul ii zise:

- Corbule, corbule! ia seu in unghiile tale si pune peste mine, ca-ti voi da starvul asta tie.

- Corbule, corbule!, ii zise si Praslea, daca vei pune peste mine seu, eu iti voi da trei starvuri.

- Unde da Dumnezeu sa caza o asemenea tifla peste mine! Mi-as satura salasul intreg.

- Adevar graieste gura mea, ii raspunse Praslea.

Corbul, fara a mai intarzia, aduse in unghiile sale seu, puse peste viteazul Praslea, si prinse mai multa putere.

Catre seara, zise zmeul catre fata de imparat, care privea la dansii cum se luptau, dupa ce se facusera iara oameni:

- Frumusica mea, da-mi nitica apa sa ma racoresc, si-ti fagaduiesc sa ne cununam chiar maine.

- Frumusica mea, ii zise Praslea, da-mi mie apa, si-ti fagaduiesc sa te duc pe taramul nostru si acolo sa ne cununam.

- Sa-ti auza Dumnezeu vorba, voinice, si sa-ti impli-neasca gandul! ii raspunse ea.

Fata de imparat dete apa lui Praslea de bau si prinse mai multa putere; atunci stranse pe zmeu in brate, il ridica in sus si, cand il lasa jos, il baga pana in genunchi in pamant; se opinti si zmeul, ridica si el in sus pe Praslea si, lasandu-l jos, il baga pana in brau; puindu-si toate puterile, Praslea mai stranse o data pe zmeu de-i parai oasele si, aducandu-l, il tranti asa de grozav, de il baga pana in gat in pamant si-i taie capul; iara fetele, de bucurie, se adunara impregiurul lui, il luau in brate, il sarutau si ii zisera:

- De azi inainte frate sa ne fii.

Ii spusera apoi ca fiecare din palaturile zmeilor are cate un bici, cu care loveste in cele patru colturi ale lor si se fac niste mere. Asa facura, si fiecare din fete avura cate un mar. Se pregatira, deci, sa se intoarca pe taramul nostru.

Ajungand la groapa, cletena franghia de se lovi de toate marginele groapei. Paznicii de sus pricepura ca trebuie sa traga franghia. Se pusera la vartejuri si scoasera pe fata cea mare cu marul ei de arama.

Ea, cum ajunse sus, arata un ravasel ce-i dase Praslea, in care scria ca are sa ia de barbat pe frate-sau cel mai mare.

Bucuria fetei fu nespusa cand se vazu iara pe lumea unde se nascuse.

Lasara din nou franghia si scoase si pe fata cea mijlocie, cu marul ei cel de argint si cu o alta scrisoare, in care o hotara Praslea de sotie fratelui celui mijlociu.

Mai lasara franghia si scoase si pe fata cea mica: aceasta era logodnica lui Praslea; insa marul ei cel de aur nu-l dete, ci il tinu la sine.

El simtise de mai-nainte ca fratii sai ii poarta sambetele si, cand se mai lasa franghia ca sa-l ridice si pe el, dansul lega o piatra si puse caciula dasupra ei, ca sa-i cerce; iara fratii daca vazura caciula, socotind ca este fratele lor cel mic, slabira vartejile si detera drumul franghiei, care se lasa in jos cu mare iuteala, ceea ce facu pe frati sa creaza ca Praslea s-a prapadit.

Luara, deci, fetele, le dusera la imparatul, ii spusera cu prefacuta mahnire ca fratele lor s-a prapadit, si se cununara cu fetele, dupa cum randuise Praslea. Iara cea mai mica nu voia cu nici un chip sa se marite, nici sa ia pe altul.

Praslea, care sedea doparte, vazu piatra care cazuse cu zgomot, multumi lui Dumnezeu ca i-a scapat zilele si se gandea ce sa faca ca sa iasa afara. Pre cand se gandea si se plangea dansul, auzi un tipat si o vaietare care ii umplu inima de jale; se uita impregiur si vazu un balaur care se incolacise pe un copaci si se urca ca sa manance niste pui de zgripsor. Scoase palosul Praslea, se repezi la balaur si numaidecat il facu in bucatele.

Puii, cum vazura, ii multumira si-i zisera:

- Vino incoa, omule viteaz, sa te ascundem aici, ca, de te va vedea mama noastra, te inghite de bucurie.

Trasera o pana de la unul din pui si-l ascunsera in ea.

Cand veni zgripsoroaica si vazu gramada aia mare de bucatele de balaur, intreba pe pui, cine le-a facut ast bine?

- Mama, zisera ei, este un om de pe taramul celalalt si a apucat incoa spre rasarit.

- Ma duc, le zise ea, sa-i multumesc.

Ea porni ca vantul inspre partea incotro ii spusesera puii ca a apucat omul. Dupa cateva minute, se intoarse:

- Spuneti-mi drept, le zise, incotro s-a dus.

- Spre apus, mama.

Si intr-o bucata de vreme, ca de cand incepui sa va povestesc, strabatu cele patru parti ale taramului de jos si se intoarse cu desert. Ea ceru ca numaidecat sa-i spuie. In cele mai de pe urma, ii zisera puii:

- Daca ti l-om arata, mama, ne fagaduiesti ca nu-i vei face nimic?

- Va fagaduiesc, dragii mei.

Atunci ei il scoasera din pana si il aratara; iara ea, de bucurie, il stranse in brate si cat p-aci era sa-l inghita, daca nu l-ar fi acoperit puii.

- Ce bine vrei sa-ti fac si eu, pentru ca mi-ai scapat puii de moarte?

- Sa ma scoti pe taramul celalalt, raspunse Praslea.

- Greu lucru mi-ai cerut, ii zise zgripsoroaica; dara pentru ca tie iti sunt datoare mantuirea puilor mei, ma invoiesc la asta. Pregateste 100 oca de carne facuta bucatele de cate o oca una, si 100 de paini.

Facu ce facu Praslea, gati painile si carnea si le aduse la gura groapei. Zgripsoroaica zise:

- Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot si, de cate ori oi intoarce capul, sa-mi dai cate o paine si cate o bucata de carne.

Se asezara si pornira, dandu-i, de cate ori cerea, paine si carne. Cand era aproape, aproape sa iasa dasupra, pasarea uriasa mai intoarse capul sa-i mai dea de mancare; dara carnea se sfarsise. Atunci Praslea, fara sa-si piarda cumpatul, trase palosul si-si taie o bucata de carne moale din coapsa piciorului de sus si o dete zgripsoroaicei.

Dupa ce ajunsera dasupra si vazu ca Praslea nu putea sa imble, ii zise zgripsoroaica:

- Daca nu era binele ce mi-ai facut si rugaciunea puilor mei, mai ca te mancam. Eu am simtit ca carnea care mi-ai dat in urma era mai dulce decat cea de mai-nainte, si n-am inghitit-o; rau ai facut de mi-ai dat-o.

Apoi o dete afara dintr-insa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de-al sau, si se lipi. Atunci se imbratisara, isi mul-tumira unul altuia, si se despartira; ea se duse in prapastia de unde iesisera si Praslea pleca catre imparatia tatalui sau.

Plecand catre orasul in care locuiau parintii si fratii lui, imbracat fiind in haine proaste taranesti, intalni niste drumeti si afla de la dansii ca fratii lui au luat de sotii pe fetele care le-a trimis el, dupa cum le hotarase insusi, ca parintii lui erau foarte mahniti de pieirea fiului lor celui mai mic, ca fata cea mica e imbracata in negru si-l jeleste si ca nu voieste a se marita nici in ruptul capului, macar ca au petit-o mai multi fii de imparat; ca acum, in cele din urma, fratii lui i-au adus un ginere prea frumos si ca o silesc cu totii sa-l ia si ca nu se stie de va putea scapa.

Praslea, auzind de toate acestea, nu putin s-a intristat in sufletul lui si, cu inima infranta, a intrat in oras. Mai cercetand in sus si in jos, afla ca fata a zis imparatului ca, daca voieste sa o marite cu tanarul care i-l adusera, sa porunceasca a-i face si a-i aduce la odoare o furca cu caierul si fusul cu totul de aur si sa toarca singura, fiindca asa ii facuse si zmeul si asta ii placea mult. Mai afla ca imparatul chemase pe starostea de argintari si-i poruncise zicandu-i: "Iata, de azi in trei saptamani sa-mi dai gata furca pe care o cere fata mea cea mica; ca de unde nu, unde-ti stau picioarele iti va sta si capul"; si bietul argintar se intoarse acasa trist si plangand.

Atunci Praslea se duse de se baga ucenic la argintar.

Praslea tot vazand pe stapanu-sau vaitandu-se fiindca nu izbutise a face furca dupa porunceala, ii zise:

- Stapane, te vad trist ca nu poti sa faci furca ce ti-a poruncit imparatul; iata, mai sunt trei zile pana sa se implineasca sorocul ce ti-a dat; lasa-ma pe mine sa o fac.

Argintarul il goni, zicandu-i:

- Atati mesteri mari n-au putut sa o faca, si tocmai un trenteros ca tine sa o faca?

- Daca nu-ti voi da furca de azi in trei zile, raspunse Praslea, sa-mi faci ce vei voi.

Atunci se invoira a-i da o odaie unde sa lucreze numai Praslea singur, si pe fiecare noapte sa-i dea cate o traistuta de alune si cate un pahar de vin bun.

Argintarul ii ducea grija, fiindca, ascultand pe la use, n-auzea alt decat cum spargea la alune pe nicovala! Iara cand fu a treia zi, el iesi dis-de-dimineata din odaie cu furca pe tava, pe care o scosese din marul zmeului, ce era la dansul, si o dete argintarului ca sa o duca fetei imparatului.

Argintarul nu mai putea de bucurie, si-i facu un rand de haine; iara pe la namiez, cand venira slujitorii imparatului ca sa-l cheme la palat, el se duse si ii dete furca ce torcea singura.

Dupa ce imparatul se minuna de frumusetea ei, dete argintarului doi saci de bani.

Fata, cum vazu furca, ii trecu un fier ars prin inima; ea cunoscu furca si pricepu ca Praslea cel viteaz trebuie sa fi iesit dasupra pamantului. Atunci zise imparatului:

- Tata, cine a facut furca poate sa-mi faca inca un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul.

Iara imparatul chema indata pe argintar si-i porunci sa-i faca o closca cu pui cu totul si cu totul de aur, si-i dete soroc de trei saptamani, si, daca nu i-o face-o, unde ii stau picioarele ii va sta si capul.

Argintarul, ca si de-lalt rand, se intoarse acasa trist; despretui ca si intaia oara pe Praslea, care il intrebase si de asta data; iara daca se intelesera la cuvinte, se invoira si lucrul se si savarsi cu bine.

Cand vazu argintarul closca cloncanind si puii piuind, cu totul si cu totul de aur si ciugulind mei tot de aur, intelese ca trebuie sa fie lucru maiestru.

Argintarul lua closca, o duse la imparatul, iara imparatul, dupa ce se minuna indestul de frumusetea si gingasia lor, o duse fetei si-i zise:

- Iata, ti s-au implinit toate voile; acum, fata mea, sa te gatesti de nunta.

- Tata, ii mai zise fata, cine a facut aste doua lucruri trebuie sa aiba si marul de aur al zmeului; porunceste, rogu-te, argintarului sa aduca pe mesterul care le-a facut.

Primind porunca asta, argintarul se infatisa imparatului rugandu-se sa-l ierte si zicandu-i:

- Cum o sa aduc inaintea mariei tale pe mester, fiindca este un om prost si trenteros si nu este vrednic sa vaza luminata fata a mariei tale.

Imparatul porunci sa-l aduca oricum ar fi.

Atunci argintarul, dupa ce puse de spala pe Praslea si-l curati, il imbraca in niste haine noi si-l duse la imparatul; iara imparatul il infatisa fetei.

Cum il vazu fata, il si cunoscu. Ea nu putu sa-si tie lacramile care o podidisera, de bucurie mare ce avu, si zise imparatului:

- Tata, acesta este viteazul care ne-a scapat din mana zmeilor.

Si, dand in genuche, ii saruta mainile si pe fata si pe dos.

Luandu-i seama bine, imparatul il cunoscu si dansul, macar ca foarte mult se schimbase. Il imbratisa si-l saruta de sute de ori. Dar el tagaduia.

In cele mai din urma, inima lui induiosata de rugaciunile tatalui sau, ale mamei sale si ale fetei care ramasese in genuche rugandu-l, marturisi ca in adevar el este fiul lor cel mai mic.

Praslea le povesti apoi toata istoria sa, le spuse si cum a iesit dasupra pamantului si le arata si marul de aur al zmeului.

Atunci imparatul, suparat, chema pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum vazura pe Praslea, o sfeclira. Iara imparatul intreba pe Praslea cum sa-i pedepseasca. Viteazul nostru zise:

- Tata, eu ii iert si pedeapsa sa o ia de la Dumnezeu. Noi vom iesi la scara palatului si vom arunca fiecare cate o sageata in sus la Dumnezeu, daca vom fi cineva gresiti, ne va pedepsi.

Asa facura. Iesira catetrei fratii in curte, dinaintea palatului, aruncara sagetile in sus si, cand cazura, ale fratilor celor mai mari le cazura drept in crestetul capului si-i omorara, dar a celui mai mic ii cazu dinainte.

Iara daca ingropara pe fratii cei mai mari, facura nunta mare si Praslea lua pe fata cea mica. Toata imparatia s-a bucurat ca le-a adus Dumnezeu sanatos pe fiul cel mai mic al imparatului si se mandrea, falindu-se, de vitejiile ce facuse el; iara dupa moartea tatane-sau se sui el in scaunul imparatiei, si imparati in pace de atunci si pana in ziua de astazi, de or fi traind.

Trecui si eu pe acolo si statui de ma veselii la nunta, de unde luai

O bucata de batoc,

S-un picior de iepure schiop,

si incalecai p-o sea, si v-o spusei dumneavoastra asa.