construi nici o propozitie care sa nu contina cel putin un cuvant care denota un universal. Cea mai

Conceptia lui Russell despre universalii

1. De la analiza limbajului la metafizica

In intentia de a realiza o critica a metafizicii, axata pe distinctia dintre propozitii cu sens si propozitii fara sens, filosofia analitica are in vedere, in prima instanta, nu lucrurile, ci limbajul in care se vorbeste despre lucruri. Ca reprezentant al acestei orientari filosofice, Russell nu identifica insa filosofia cu analiza logica a limbajului, ci ne propune si drumul invers -de la limbaj catre lume. In acest sens, problema fundamentala a demersului sau este urmatoarea: exista o relatie intre structura limbajului si cea lumii, asa incat, din analiza celei dintai sa putem infera ceva despre cea de-a doua? Aceasta intrebare conduce inevitabil la problema universaliilor, caci limbajul nostru nu vizeaza fiecare lucru in parte.Daca ar fi asa, am avea nevoie de tot atatea cuvinte cate lucruri si nuante de lucruri ne intampina in experienta. Atunci mai degraba am arata decat am vorbi.

Conform teoriei adevarului corespondenta, o asertiune este adevarata in masura in care exista unul sau mai multi referenti extralingvistici, numiti si verificatori. Russell pune problema implicatiilor acestei teorii pentru analiza raporturilor dintre structura propozitiei si structura verificatorului. El ne propune in acest sens urmatoarele exemple: 1)Daca notam cu W un ansamblu de perceptii date la un anumit moment si formam un numar de judecati de perceptie, cum ar fi: W este rosu, W este rotund, W este stralucitor, atunci toate judecatile vor avea un singur verificator -W. 2)Daca facem acelasi lucru referitor la o nuanta de culoare (C), toate judecatile vor avea verificatori diferiti: X este C, Y este C, Z este C. Dar verificatorii vor avea si o parte comuna, asa cum judecatile au o parte comuna.

Teoria de mai sus insa, nu mai este aplicabila afirmatiilor de genul "A se afla la stanga lui B". Ce au in comun, intreaba Russell, verificatorii unor afirmatii de acest tip?[4] Raspunsul sau la aceasta intrebare se va concretiza in formularea unui argument in favoarea admiterii universaliilor ca fiintari. El va arata ca nu se poate demonstra strict ca exista unversalii de tipul calitatilor (adica universalii reprezentate de adjective si substantive), dar ca trebuie sa le admitem pe cele de tipul realtiilor. Dar acesta este numai un aspect al conceptiei lui Russell despre universalii. De fapt, problema in discutie se afla in stransa legatura cu alte elemente ale conceptiei sale despre cunoastere. De aceea este necesar sa facem mai intai o scurta referire la acestea din urma.

2.Despre cunoasterea nemijlocita     

Principala caracteristica a unei minti, spune Russell, este "facultatea de a avea experienta nemijlocita a lucrurilor diferite de ea insasi".[6] El defineste cunoasterea nemijlocita ca experienta in care obiectul cunoasterii ne este dat in mod direct, fara intermedierea vreunei judecati sau inferente. Asa este cunoasterea datelor senzoriale, a unei culori, de pilda.

La nivelul cunoasterii nemijlocite nu se pune problema adevarului si a erorii. Ceea ce experimentam in cazul unei iluzii sau al unui vis, nu constituie in sine o eroare. Eroarea apare in momentul in care credem ca iluzia e ceva real. Asadar in momentul in care ne formam judecati, sau, in termenii propusi de Russell, atunci cand trecem de la cunoasterea nemijlocita la cunoasterea de adevaruri.

Pentru Russell, cunoasterea prin experienta nemijlocita nu este reductibila la datele senzoriale. Daca ar fi asa, nu am putea sa trecem niciodata dincolo de momentul prezent, nu am putea sti nimic despre trecut si nici nu am putea anticipa ceva. De asemena, nu am putea cunoaste niciun adevar despre datele senzoriale, intrucat intreaga cunoastere de adevaruri necesita experienta nemijlocita a unor lucruri esential diferite de datele senzoriale: "ideile abstracte" sau universaliile. Intr-adevar, nu se poate construi nici o propozitie care sa nu contina cel putin un cuvant care denota un universal. Cea mai reusita incercare de acest gen, ar fi: "imi place asta" - universalul implicat aici fiind verbul "a placea".

Pentru a putea extinde cunoasterea de la datul nemijlocit, Russell arata ca, pe langa datele senzoriale, datele memoriei si universalii, este necesar sa mai cunoastem inca ceva: principiile generale. Acestea din urma sunt mijloace de a realiza inferente pornind de la ceea ce este dat. Cunoasterea principiilor generale este, in viziunea sa, o cunoastere nemijlocita (intuitiva) de adevaruri intrinsec evidente.

Datorita caractrerului lor evident, principiile generale pot trece neobservate. Asa este cazul principiului "orice este implicat de o propozitie adevarata este adevarat". Acest principiu, presupus in toate demonstratiile, "nu poate fi pus la indoiala", iar "evidenta sa este foarte mare". Principiile generale, conchide Russell, demonstreaza ca putem avea o cunoastere certa care nu este derivata din obiectele simturilor.

3.Cunoasterea a priori

Russell considera ca intreaga noastra cunoastere este ocazionata si cauzata de experienta. Pentru o parte a ei insa, asa cum am vazut, nu este nevoie de probe empirice. Adevarul acestui tip de cunoastere este logic independent de experienta, in sensul ca experienta nu il poate demonstra. Aceasta este, in conceptia sa, cunoasterea a priori.[10]

Kant a fost priml care a aratat ca detinem o cunoastere a priori care nu este analitica, adica poate fi negata fara a ajunge la contradictii. Inaintea sa, rationalistii credeau ca putem deduce logic efectul din cauza, daca am avea suficient de multe cunostinte. Hume a aratat ca acest lucru este imposibil. Mai intai pentru ca efectul nu este identic cauzei sale, apoi ca o anumita cauza poate produce mai multe efecte. Hume considera ca notiunile de cauza si efect se datoreaza exclusiv obisnuintelor noastre. Astfel, observarea repetata a unor fenomene aflate in succesiune temporala, ne face sa le imaginam aflate in relatie cauzala. Este evident ca o atare solutie nu putea fi statisfacatoare pentru intemeierea unei cunoasteri stiintifice.

Kant a observant ca nu doar conceptul de cauzalitate, dar si propozitiile aritmeticii si geometriei sunt sintetice a priori, adica predicatul logic nu poate fi dedus din analiza subiectului. Deoarece avem o cunoastere a priori despre spatiu, timp si cauzalitate, dar nu si despre materia bruta a senzatiei, el a conchis ca intreaga cunoastere a priori se datoreaza propriei noastre naturi . De aici urmeaza ca oricare ar fi continutul experientei noastre sensibile, el trebuie sa ne fie dat in conformitate cu organizarea noastra. Acest fapt asigura necesitatea si universalitatea cunostintelor sintetice a priori.

Potrivit lui Russell, obiectia majora care se poate aduce oricarei teorii care explica in acest fel problema cunoasterii a priori, se refera la relatia dintre cunostintele a priori si obiectele lumii exterioare. Daca logica si aritmetica sunt contributiile noastre, cum se face ca faptele se conformeaza logicii si aritmeticii? De pilda, legea contradictiei apare ca o convingere despre ganduri, dar in acelasi timp, ea este si o convingere despre lucruri . Iar acest fapt este valabil pentru orice alta judecata a priori: "cand judecam ca doi si cu doi fac patru, noi nu facem o judecata despre gandurile noastre, ci despre toate perechile actuale sau posibile."[12] Prin urmare, cunoasterea a priori nu este numai o cunoastere a modului in care sunt alcatuite mintile noastre, "ci este aplicabila la tot ceea ce poate contine lumea, atat la ceea ce este mental cat si la ceea ce este non-mental" .

Mai mult, deoarece natura noastra, ca fapt al lumii reale, este supusa schimbarilor, s-ar putea intampla ca maine ea sa se schimbe, asa incat, doi plus doi sa faca cinci. De pe pozitii kantiene s-ar putea raspunde ca timpul insusi este introdus de subiect in fenomene si, prin urmare, eul nostru real nu este in timp. Totusi, spune Russell, pentru a respinge aceasta obiectie, este suficient sa admitem ca "ordinea temporala a fenomenlor este determinata de caracteristicile a ceea ce se afla dincolo de fenomene".

De asemenea, Russell arata ca teoria kantiana limiteaza inacceptabil aplicabilitatea propozitiilor a priori. Fie ca pot fi intalnite in experienta, fie ca nu, spune el, doua obiecte plus alte doua obiecte trebuie sa faca intotdeauna patru.[15] Daca judecatile matematice sunt adevarate, ele trebuie sa se aplice lucrurilor indiferent daca ne gandim la ele sau nu.

Incercarile de a solutiona dificultatile legate de cunoasterea a priori, il vor conduce pe Russell catre problema universaliilor. El sugereaza faptul ca intrega cunoastere a priori ar fi in relatie cu entitati care au un tip aparte de fiintare: "Sa presupunem, de exemplu, ca ma aflu in camera mea. Eu exist si exista si camera mea; exista insa si in Conform doctrinei kantiene, lucrurile in sine nu ar avea relatii. Din aceasta perspectiva, relatiile ar fi introduse in imaginea lumii de catre minte. Dar Russell intreaba: este gandirea aceea care produce adevarul propozitiei "ma aflu in camera mea"? S-ar putea, spune el, ca in camera mea sa se afle o urechelnita si nimeni sa nu fie constient de acest adevar. Este totusi un adevar care priveste urechelnita si camera, nu depinde de nimic altceva.

Relatiile sunt, in conceptia lui Russell, universalii reprezentate de verbe si prepozitii. El considera ca se poate demonstra ca exista relatii, iar daca admitem acest lucru, va trebui sa admitem si existenta celorlalte unversalii.

4.Argumentul lui Russell privitor la universalii

Pentru Russell, particularul se refera la orice este dat in senzatie sau este de aceeasi natura cu lucrurile date in senzatie. Iar universalul este definit drept orice poate fi comun mai multor particulare si are acele caracteristici care disting, de pilda, dreptatea de actele drepte.[19]

Argumentul lui Russell incepe prin criticarea pozitiei empiristilor (Berkeley si Hume) relativ la universalii. Empiristii au negat existenta universaliilor. Argumentatia lor s-a indreptat impotriva a ceea ce ei au numit "idei abstracte". Ideea de alb, spuneau ei, se formeaza in mintea noastra prin aceea ca retinem imaginea unui lucru alb particular si avem grija sa nu deducem despre el nimic ce nu ar fi la fel de adevarat despre orice lucru alb. La fel este cazul si cu ideea de triunghi.

Apare insa o dificultate: cum stim ca un lucru este alb sau triunghi? Daca vrem sa evitam universaliile "albeata" sau "triunghiularitate", alegem o pata alba sau un triunghi si spunem ca un lucru este alb sau este triunghi daca are tipul necesar de asemanare cu particularul ales de noi.[20] Dar asemanare implicata aici trebuie sa fie un universal: "Deoarece exista multe lucruri albe, asemanarea trebuie sa existe intre mai multe perechi de lucruri albe particulare." Prin urmare, asemanarea are caracteristica esentiala a unui universal. Ar fi inutil, considera Russell, sa spunem ca exista o "asemanare diferita" (different resemblance) pentru fiecare pereche in parte, deoarece am fi constransi sa admitem ca asemanarile se aseamana intre ele. Ca atare, va trebui sa admitem asemanarea ca universal si, implicit, celelalte universalii. Empiristii nu au sesizat ca relatiile pot oferi o rasturnare a respingerii ideilor abstracte, deoarece, observa Russell, ei nu s-au gandit ca universaliile pot fi relatii.

5.Statutul ontologic al universaliilor

Odata demonstrata existenta unversaliilor, Russell isi propune sa demonstreze ca fiinta lor nu este doar mentala, adica este independenta de actul gandirii sau aprehendarii lor de catre minti.

Sa luam, spune el, urmatorul exemplu: "Edinburgh este la Nord de Londra". Aceasta judecata stabileste o relatie intre doua lucruri. Relatia este ceva ce are de-a face cu Edinburgh si Londra. Ea subzista independent de cunoasterea noastra. Noi nu producem adevarul acestei propozitii prin aceea ca o cunoastem. Este un fapt care exista inainte ca noi sa il cunoastem si ar exista chiar daca nu ar fi nicio minte in univers care sa cunoasca aceasta. Iar daca este asa, daca propozitia in discutie nu presupune nimic mental (in sensul indicat mai sus), atunci nici universalul "la Nord de", ca parte constitutiva a propozitiei, nu presupune nimic mental. Relatia deci, ca si termenii pe care ii leaga, nu este dependenta de gandire, ci "apartine lumii pe care gandirea o intelege insa nu o creeaza".

Pentru a determina si mai precis modul de fiintare a universaliilor, Russell considera ca trebuie sa distingem intre universal, pe de o parte, si actul de a gandi despre universal, pe de alta parte. Sa presupunem ca ne gandim la un universal, sa zicem, "albeata". Intr-un anumit sens se poate spune ca albeata se afla in mintea noastra. In sens strict insa, nu albeata se afla in minte, ci actul de a gandi despre albeata. Albeata este o idee doar in sensul in care denota obiectul unui act de gandire.

Daca nu am proceda asa, spune Russell, am deposeda albeata de calitatea sa esentiala - universalitatea. Caci actul gandirii este diferit de la om la om. De aceea este necesar ca universaliile sa nu fie gandurile, ci obiecte ale gandurilor. Ca obiecte ale gandurilor universaliile au un statut aparte. In primul rand, spre deosebire de particulare, a caror experienta nemijlocita are un caracter privat, universaliile pot fi sesizate in mod direct de mai multe minti. In al doilea rand universaliile se deosebesc de ganduri, trairi, obiecte fizice si minti prin aceea ca nu sunt in timp. Ca atare, daca despre acestea din urma putem spune ca exista, universaliile fiinteaza - "fiinta deosebindu-se aici de existenta prin atemporalitate". Prin urmare, Russell considera ca lumea universaliilor este lumea fiintei: neschimbatoare, rigida, exacta.

6.Universaliile si cunoasterea a priori

Dupa ce demonstreaza realitatea universaliilor, Russell este preocupat de relatiile dintre acestea. Datorita caracterului neschimbator al acestor entitati, cunoasterea lor ar putea avea atributele necesitatii si universalitatii. Russell este de parere ca intreaga cunoastere a priori se refera la relatiile dintre universalii. Pentru a demonstra aceasta teza, el considera ca este suficient sa arate ca propozitii de tipul "doi plus doi fac patru"se refera doar la universalii. Astfel, pentru a cunoaste semnificatia unei propozitii, este necesar sa cunoastem in mod nemijlocit obiectele denotate de cuvintele care alcatuiesc propzitia . Daca testam mai multe enunturi in sensul acesta, vom constata ca mai multe propozitii care pareau ca se refera la particulare, se refera de fapt la universale. Daca, de pilda, vrem sa intelegem propozitia "doi plus doi fac patru", nu este necesar sa cunoastem toate perechile din lume. Acest lucru nu ar fi posibil si daca intelegerea propozitiei ar depinde de el, atunci intelegerea propozitiei ar fi imposibila. Pentru a intelege insa acesta propozitie, trebuie sa avem experienta nemijlocita a universalului doi si a universalului patru. Ca atare, Russel conchide ca propozitiile a priori generale ale logicii si ale aritmeticii sunt rezultate ale faptului ca reflectia noastra are capacitatea de a descoperi relatiile dintre universalii.

Daca propozitiile a priori se refera la relatiile dintre universalii, care este atunci raportul dintre cunoasterea a priori si experienta? Aici Russell raspunde ca este eronat sa credem ca propozitiile a priori aniticipeaza si controleaza experienta. Putem sa stim foarte bine ca doua obiecte plus alte doua obiecte fac patru. Nu stim insa a priori ca, daca x,y sunt doi si v,z sunt doi, atunci x,z,v,y sunt patru. Pentru ca nu pot sa stiu nimic despre x,z,v,y fara sa am experienta lor.

7.Critica argumentului referitor la universalii

In argumentul sau, Russell pune urmatoarea problema: cum stim ca un lucru este alb sau un lucru este triunghi, fara a recurge la universaliile "albeata" sau "triunghiularitate"? Apoi spune ca alegem o pata particulara de alb sau un triunghi particular etc. Aici O.K.Bowsma observa ca, potrivit lui Russell, trebuie sa alegem ceva ce anterior tocmai am presupus ca nu cunoastem. De unde am sti atunci ce sa alegem? De aceea, Bowsma sugereaza ca intrebarea legitima ar fi: "cum ajungem sa folosim cuvintele alb sau triunghi"? Raspunsul ar fi de felul urmator: percepem anumite pete de culoare sau anumite figuri si remarcam ca alte pete sau figuri se aseamana cu primele. Avand asta in minte, numim petele "alb" si figurile "triunghi".

Mai departe, Russell spune ca atunci cand vrem sa explicam intrebuintarea cuvintelor "alb" si "triunghi", nu putem evita universalul "asemanare". De asemenea, el mai spune ca obiectia conform careia exista o relatie de asemanare diferita (different resemblance) pentru fiecare pereche in parte, este usor de respins. Caci va trebui sa admitem ca relatiile de asemanare se aseamana intre ele. Deci "asemanarea" este universal.

Bowsma este de parere ca problema distinctiei dintre realtiile de asemanare de acelasi tip si relatiile de asemanare diferita, a fost tratata de Russell ca si cum ar fi "o chestiune empirica in care nu am dispune de intreaga evidenta". Bowsma considera ca, intr-un anumit sens, putem distinge intre cele doua categorii de asemanare de mai sus. In sensul acesta, el ne propune sa analizam urmatoarele situatii:

1. Fie a,b,c si x,y,z, doua serii de obiecte, unde a este alb, b este alb, c este alb si x este triunghi, y este triunghi, z este triunghi. Urmeaza ca a se aseamana cu b, b cu c si a cu c. La fel se intampla si cu x,y,z. Asadar, relatia de asemanare dintre elementele fiecarei serii este aceeasi in fiecare serie: a se aseamana cu b in acelasi fel ca a cu c si b cu c.

2. Daca a este alb, b este alb, a este triunghi, c este triunghi, atunci avem urmatoarele relatii: a se aseamna cu b, a se aseamna cu c, dar nu putem spune ca b seamana cu c. Deoarece a se aseamana cu b in albeata si cu c in triunghiularitate, rezulta ca asemanarea dintre cele doua perechi nu este de acelasi tip.

Situatiile descrise la 1. si 2. pot fi definite astfel: "asemanarea dintre perechi asemanatoare este la fel oriunde punctul de vedere din care perechile se aseamna este acelasi si asemanarea este diferita oriunde punctele de vedere din care perechile se aseamana sunt diferite".

Dupa aceste precizari, rationamentul lui Bowsma continua in felul urmator: Sa luam urmatoarea afirmatie a lui Russell: "Din moment ce exista multe lucruri albe, asemanarea trebuie sa fie intre mai multe perechi de lucruri albe particulare". In sensul precizarilor de la 1. si 2. termenul "asemanare" poate fi echivalat cu "asemanarile in a se aseamnana cu b, b cu c si a cu c sunt de acelasi fel". Deoarece a,b,c sunt toate albe (au deci aceeasi culoare), punctul de vedere din care se aseamana este acelasi.

Dar aici, o data cu expresia "asemanare de acelasi fel"(same resemblance) se strecoara o ambiguitate. Observam acest lucru de indata ce punem intrebarea: "au toate lucrurile albe aceeasi culoare?" Caci avem doua moduri diferite in care utilizam expresia "aceeasi culoare": 1. a,b,c sunt albe deci au aceeasi culoare; 2. au toate lucrurile albe aceeasi culoare? Or, cum expresia "aceeasi culoare" este folosita in corelatie cu "aceeasi asemanare", e ca si cum am folosi expresia "aceeasi asemanare" in sensuri diferite.

Avem, prin urmare, urmatoarea situatie: pe de o parte, asemanarea dintre a, b si c este aceeasi, deoarece ele se aseamana din acelasi punct de vedere (adica au aceeasi culoare), iar, pe de alta parte, asemnarile dintre a, b, c sunt diferite, deoarece, chiar daca sunt toate albe, nu au toate aceeasi nuanta. Deci a, b si c nu se aseamana din acelasi punct de vedere.

Concluzia lui Bowsma este ca Russell admite ca obiectie faptul ca asemanarile intre obiecte pot fi diferite, dar incercarea sa de a respinge aceasta obiectie este vulnerabila. Caci ea se intemeiaza pe intrebuintarea termenului "acelasi", care implica o anumita ambiguitate. E drept ca, in argumentul prezentat la 4., acest termen nu apare, dar este presupus de expresia "asemanare diferita".

8.Observatii finale

8.1.La argumentul lui Russell referitor la universalii, dupa cum am vazut la 7., a fost facuta urmatoarea obiectie: atunci cand sunt date o serie de obiecte, sa zicem a, b, c si spunem ca a se aseamana cu b si b cu c, rostirea cuvantului asemanare s-ar putea sa nu vizeze exact acelasi lucru. Caci doua obiecte se pot aseamana din anumite puncte de vedere, iar celelalte doua, din alte puncte de vedere. Si chiar si atunci cand am spune ca se aseamana din acelasi punct de vedere, termenul "acelasi" este ambiguu. Pentru ca, intr-un sens, mai multe obiecte pot fi considerate ca avand aceeasi culoare, forma si marime, dar, intr-un alt sens, ele nu pot fi exact la fel. Prin urmare, deoarece avem de-a face cu mai multe tipuri de asemanare, asemanarea nu ar fi un universal. Russell respinge aceasta obiectie spunand ca "asemanarile s-ar aseamana intre ele". Se pare insa ca Bowsma a aratat ca lucrurile nu stau chiar asa.

In opinia mea, obiectia conform careia am avea cate o "asemanare diferita" pentru fiecare pereche de obiecte se intemeiaza pe o eroare. Ar fi foarte usor sa spunem ca se confunda in acest caz asemanarea in sine cu reprezentarea asemanarii in contexte determinate. Aceasta distinctie nu ar fi insa conforma cu modul in care priveste Russell lucrurile. Caci el demonstreaza existenta universaliilor plecand de la limbaj. Ca atare, pentru a fi un universal, termenului de "asemanare" trebuie sa-i corespunda aceeasi realitate la nivel extradiscursiv, ori acest lucru nu este foarte clar. Pe de alta parte, asemanarea in sine ar fi pur si simplu o abstractie, intrucat realitatea sa n-ar putea fi demonstrata in niciun fel.

Totusi, conceptia lui Russell ofera elemente pentru ca obiectia lui Bowsma sa poata fi respinsa: Cand stabilim un raport de asemanare intre doua sau mai multe elemente ale perceptiei, acesta nu este un act izolat al mintii. Ci, trebuie sa presupunem ca relatiei de asemanare i se aplica alte relatii. De pilda o nuanta de verde se aseamana mai mult cu alta nuanta de verde decat cu una de rosu. Relatia "mai mare decat" se aplica aici altor doua relatii. Pare mai firesc sa privim lucrurile asa decat sa spunem ca avem doua relatii de "asemanare diferita". De asemenea, trebuie spus ca termenul "asemanare" descrie raporturile dintre obiecte in functie de caracteristicile acestora din urma, si nu in functie de el insusi. Faptul ca un raport poate fi intemeiat in functie de forma obiectelor, in timp ce altul, de culoarea lor, nu shimba cu nimic esenta a ceea ce numim asemanare.

8.2.Intrebarea "ce sunt universaliile?" isi poate gasi un raspuns abia dupa ce am clarificat care este originea lor. Este un fapt al experientei ca limbajul nostru contine cuvinte pe care le rostim despre mai multe lucruri. Dar, care este procesul parcurs de minte in dobandirea notiunilor care corespund acestor cuvinte?

De regula, se considera ca procesul psihilogic de formare a notiunilor ar cuprinde trei etape:

"1 - compararea diferitelor imagini ale lucrurilor asemanatoare. 2 - Abstractizarea, retinerea in constiinta a ceea ce este comun in acele imagini. 3 - Generalizarea, extinderea ideii generale la intrega clasa de obiecte."

Aceasta pozitie, care ar putea fi etichetata drept empirista, sustine ca elementele asemanatoare ale obiectelor, datorita faptului ca sunt percepute cu o frecventa mai mare, sunt retinute de catre minte. Asadar, mintea retine partile comune din imaginile lucrurilor - degajandu-le de amanuntele nerelevante -, deoarece in experienta simturilor, primele apar cu o frecventa mai mare. Aceste parti comune ale imaginilor ar forma notiunile.

Conform teoriei de mai sus, ar fi justificat sa spunem ca observarea repetata a unor triunghiuri dreptunghice ar fi de ajuns pentru a intelege teorema lui Pitagora. Pe langa explicatia pur mecanicista, care contrazice experienta cea mai obisnuita pe care o avem relativ la procesele noastre mentale, pozitia empirista este greu de acceptat si din alt punct de vedere: Ea pare sa nu observe ca "in doua lucruri din aceeasi clasa de obiecte, nu este nimic cu adevarat comun, daca ne oprim la experienta simturilor".[35] Daca ne clarificam acest lucru cat se poate de bine, este evident ca nu putem explica procesul formarii notiunilor fara a evita presupunerea ca relatia (notiunea) de asemanare ar fi un dat nemijlocit pentru minte. Meritul lui Russell este acela de a fi aratat ca este logic imposibil sa explicam procesul formarii notiunilor fara sa consideram notiunea de "asemanare" ca data. Asta ar insemna ca mintea are experienta unui continut care nu provine din experienta simturilor. De unde provine el atunci? Kant ar raspunde ca asa e structurata mintea si ceea ce aici am numit continut, nu ar fi decat forma a intelectului nostru.

Asa cum am vazut, Russell a argumentat ca aceasta pozitie teoretica este inconsistenta. In prima instanta, relatiile constituie elementul ascuns al experientei senzoriale. E drept ca relatiile sunt scoase la suprafata de catre minte, dar, odata descoperite, constatam ca ele apartin in aceeasi masura si lumii.

S-ar parea insa ca in modul in care Russell pune problema, exista o eroare. Pentru el, relatiile fiinteaza independent de lucrurile carora li se aplica. Am putea sa ne intrebam: ce sunt relatiile fara datele senzoriale? Pot fi ceea ce desemnam prin "in" sau "la Nord de"realitati in sine? Aceste expresii sunt lipsite parca de orice continut. De asemenea, expresii ca "acesta" sau "aici" (care stau deci pentru particulare) "desemneaza orice si, de aceea, nimic" . Cum ar arata, asadar, lumea perceptiilor noastre fara relatii? La ce s-ar reduce ea daca am face abstractie de universalii? Am fi tentati poate sa credem ca, fara relatii, imaginea lumii ne-ar apare ca un agregat de elemente particulare, sa zicem a, b, c...Se pare insa ca in cadrul unei imagini care ne este data in mod nemijlocit in perceptie, diferentierea particularitatilor individuale presupune deja existenta relatiilor.Ca atare, fara relatii, nu mai avem nici a, nici b, nici c, ci doar o imagine incoerenta si nediferentiata.

Pe de alta parte, in experienta noastra cotidiana, mintea asociaza perceptiilor notiunile corespunzatoare, asa incat universalul si particularul formeaza o unitate. Prin urmare, avem de-a face cu trei situatii posibile:1.lucrurile in sine nu au relatii, relatiile dintre fenomene s-ar datora organizarii subiectului -pozitia kantiana, 2.relatiile au o demnitate ontologica aparte, ele ar fi separate de obiectele sensibile si independente de subiect -punctul de vedere sustinut de Russell, si 3.relatiile si obiectele sensibile sunt doua parti ale aceluiasi intreg. Adica perceptia senzoriala ne-ar mijloci numai o parte a realitatii, cealalta ar fi sesizata de catre minte prin descoperirea acelor relatii care apartin in mod esential obiectelor. Asadar, conform acestui punct de vedere, relatiile si obiectele ne apar despartite datorita structurii noastre cognitive. Aceasta conceptie este sustinuta de R. Steiner.

Bibliografie

Bertrand Russell, Problemele filosofiei,trad. Mihai Ganea, Edit. BIC ALL, Bucuresti,2004.

Bertrand Russell , An Inquiry into meaning and truth,George Allen and Unwin Ltd, London (s.a.)

• O.K.Bowsma, "Russell¢s argument on universals", The Philosophical Rewiew, vol.52, No.20 (Mar.,1943).
• Gustav Bergman,"Russell on Paritculars", The Philosophical Review, vol.56,No.1.(Jan.,1947).
• Andrei Marga, Introducere in filosofia contemporana,Edit. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1998.
• Al.Valeriu,Logica,Edit.Garamond, Bucuresti,(s.a.).
• Rudolf Steiner, Linii fundamentale ale unei teorii a cunoasterii in conceptia goetheana despre lume, trad. Traian Dragos, Edit. Triade, Cluj, 1996.
• Rudolf Steiner, Adevar si stiinta, trad.Traian Dragos, Edit. Triade, Cluj, 1996.