Costache Negruzzi

"Prin nuvela Alexandru Lapusneanul,

Negruzzi devine primul scriitor epic

de seama al literaturii noastre."

Tudor Vianu

Bibliografie

Publicist, traducator, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice romanesti, neegalate pana astazi, Costache Negruzzi este un deschizator de drumuri in literatura romana moderna, "un clasic al romantismului" (Al. Piru).

C. Negruzzi traieste si se formeaza intr-o perioada de renastere nationala, fiind alaturi, in actiunile culturale si literare de mai tinerii M. Kogalniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo.

Scrierile publicate in periodicele vremii (Albina romaneasca, Curierul de ambe sexe, Foaie pentru minte, inima si literatura, Dacia literara, Propasirea s.a.) au fost adunate in volumul Pacatele tineretelor (1857). Volumul cuprinde poezii, proza, opere originale si traduceri oranduite in patru cicluri: Amintiri de junete (cu doua nuvele romantice, o povestire umoristica si un basm localizat - Toderica); Fragmente istorice; Neghina si palamida (poezii), Negru pe alb - Scrisori la un prieten (inaugurand astfel genul epistolar). C. Negruzzi e primul scriitor modern din Moldova si intemeietorul nuvelei istorice.

Negruzzi este initiatorul unor specii literare inedite in acel moment in literatura romana, cum ar fi: primul model de literatura memorialistica (Fragmentul Cum am invatat romaneste); nuvela romantica (Zoe, O alergare de cai); "anecdotul istoric Aprodul Purice" (aparut in 1873, inaintea Daciei literare, fragment din proiectata epopee Stefaniada); prin schita portretistica din Reteta si Fiziologia provincialului (1840), Negruzzi este intaiul observator social, inainte de Vasile Alecsandri. Fabulosul si proverbialul din povestile lui Creanga sunt prefigurate in Scrisoarea XII (Pacala si Tandala, 1842), ca si caracterul evocator din scrierile lui Mihail Sadoveanu. Teatru - Carlanii, Doi tarani si cinci carlani, Muza de la Burdujeni, jucata pe scena Teatrului National din Iasi.

Negruzzi a fost preocupat si de problemele limbii intr-un numar de patru scrisori, intitulate Critica, pe temeiul cunoasterii limbii vorbite, a textelor vechi; preocupat si de creatia folclorica (Pacala si Tandala), a grupat proverbele pe teme (ca si A. Pann in Povestea vorbei).

Scriitor plin de spirit, in opera lui Negruzzi sunt prezente ironia si umorul, vorbirea in sentinte si aforisme ca la clasici.

Aflat la temelia literaturii moderne, in opera sa se reflecta modalitatile artistice ale epocii, clasice si romantice.

Prin nuvela Alexandru Lapusneanul, C. Negruzzi a devenit un scriitor clasic.

Nuvela a aparut in 1840 in revista Dacia literara, in primul numar, cu titlul     Scene istorice din cronicele Moldaviei, Alexandru Lapusneanul, confirmand dezideratul exprimat de Mihail Kogalniceanu in articolul-program (Introductia).

Aprecieri critice

"Negruzzi era un burghez cu legaturi in lumea feudala prin mosie, relatii de familie si raporturi sociale, situat ca inalt slujbas intr-o pozitie de dependenta fata de autoritate; in ordinea spiritului, el incearca sa se elibereze, insa, de ingerintele puterii si de lestul inertiei conservatoare; voia sa mearga cu veacul si intelegea ca inaintarea spre o oranduire noua e inevitabila; avea idei mai limpezi sau mai tenebroase, cateodata nimerea adevarul si alteori bajbaia sa-l descopere, dar prin intreaga structura a mintii si prin telul cautarilor lui, participa deplin la universul valorilor burgheze."

Paul Cornea,

Costache Negruzzi, Montesquieu si ideologia aripei moldovenesti a pasoptismului

in vol. De la Alexandrescu la Eminescu, E.p.l., 1966, p. 105.

"Impotriva celor care au cautat sa afirme impersonalitatea in creatie, calitate care ar constitui inalta valoare artistica a nuvelei in discutie -, sa aratam ca contradictiile sociale intra in insusi procesul de creatie si astfel, impersonalitatea apare ca o diversiune tendentioasa a esteticii idealiste, menita sa falsifice pozitia scriitorului discutat fata de framantarile sociale pe care le oglindeste."

Gr. Scorpan,

Realismul lui C. Negruzzi

in Iasul nou, nr. 7/1950, p. 87.

ALEXANDRU LAPUSNEANUL

Incadrarea in evolutia literaturii romane

Publicata in primul numar al Daciei literare, nuvela Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi vine perfect in intampinarea programului revistei, cel putin in doua puncte ale acestuia - cel referitor la promovarea unei literaturi originale si cel care recomanda subiecte autohtone de inspiratie.

Materialul este preluat din "cronice batrane" (Mihai Eminescu), mai precis din cronica lui Grigore Ureche, si, pentru episodul omorarii lui Motoc, din Miron Costin (de unde prelucreaza scena uciderii lui Batiste Veveli). Aceasta nu inseamna insa copiere servila sau subordonare fata de conceptia autorilor prelucrati. Pentru Negruzzi, literatura nu trebuie sa fie conforma cu realitatea (si aceasta mediata, cum e cazul cronicilor), ci cu propria sa viziune asupra acesteia, care e o viziune romantica. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic si mai putin ale adevarului istoric.

Cercetarile recente pun in lumina faptul ca Lapusneanu nici nu a fost un domn atat de crud; in realitate nici nu a omorat 47 de boieri si ca mai aspra era sotia sa. Vinovat de aceasta deformare este insa cronicarul Ureche. Important insa este, ca pornind de la sumare date istorice, Negruzzi - prin talentul si imaginatia sa - a reusit sa creeze o fictiune credibila.

Avem in Alexandru Lapusneanul prima proza istorica intr-adevar reusita din literatura noastra, si anume una care a stabilit pentru multa vreme standardele genului, o culme neintrecuta pana in prezent.

Tema operei

Tema nuvelei este istorica - perioada medievala moldoveana (perioada in care luptele pentru domnie duc la saracie), politica de ingradire a marii boierimi de catre domnitor si ilustreaza evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei in timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanu (1564-1569).

Subiectul operei

Subiectul urmeaza o desfasurare ascendenta si o clasica evolutie a momentelor.

Expozitiunea: Alexandru Lapusneanu revine in Moldova cu scopul de a-si relua scaunul domnesc, dupa ce, cu eforturi indelungate, izbutise sa-l alunge "pre rapitorul" Stefan Tomsa, care-i urmase la domnie. Lapusneanu fusese inlaturat de pe tron din cauza tradarii unor boieri, aceiasi care acum il intampina aproape de granita: vornicul Motoc, postelnicul Veverita, spatarul Spancioc si Stroici. Acestia vor sa-l convinga sa renunte la tron, deoarece "norodul nu te vrea, nici te iubeste".

Intriga: Manios, cu ochii scanteind "ca un fulger", Alexandru Lapusneanu este hotarat sa se instaleze pe tronul Moldovei raspunzand boierilor cu fermitate: "Daca voi nu ma vreti, eu va vreu [.] si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi [.] Sa ma intorc? Mai degraba-si intoarce Dunarea cursul indarapt".

Desfasurarea actiunii: Speriat de amenintarile lui Lapusneanu, Motoc cade in genunchi si-l roaga sa nu-i pedepseasca dupa faradelegile lor, dar acesta le promite sa-i crute, ba mai mult, ii fagaduieste ca "sabia mea nu se va manji in sangele tau". Dupa fuga lui Tomsa, Lapusneanu se aseaza pe tronul Moldovei si trece la pedepsirea aspra a boierilor, le ia averile, iar "la cea mai mica greseala dregatoreasca, la cea mai mica plangere [.], capul vinovatului se spanzura in poarta curtii [.] si nu apuca sa putrezeasca, cand alt cap ii lua locul". Doamna Ruxanda, sotia lui Lapusneanu si fiica "bunului Petru Rares", inspaimantata de cruzimile si crimele infaptuite de sotul sau, il roaga sa nu mai verse sange si sa inceteze cu omorurile, impresionata fiind de cuvintele vaduvei unui boier ucis, care o amenintase "Ai sa dai sama, doamna!". Zambind, Alexandru-voda ii promite "un leac de frica".

Punctul culminant: Alexandru Lapusneanu "facuse de stire tuturor boierilor" sa participe impreuna la slujba de la Mitropolie, dupa care erau cu totii invitati "sa pranzeasca la curte", cu scopul de a impaca pe domnitor cu boierii. Ca niciodata, in ziua aceea Lapusneanu vine la biserica imbracat "cu toata pompa domneasca" si, dupa ce a ascultat cu smerenie slujba, "s-a inchinat pe la icoane [.], a sarutat moastele sfantului", rosteste un discurs emotionant in finalul caruia isi cere tuturor iertare pentru ca a varsat "sangele multora". Boierii sosesc la ospat insotiti fiecare de cate doua-trei slugi, "adunandu-se boierii, 47 la numar". Spre sfarsitul ospatului, la semnul domnitorului, "toti slujitorii de pe la spatele boierilor" scot jungherele si-i omoara pe toti boierii. Lapusneanu pune apoi sa se reteze capetele celor ucisi, dupa care le aseza in mijlocul mesei, "puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt si pe a celor mai mari deasupra, dupa neam si dupa ranguri, pana ce facu o piramida de patruzeci si sapte capatane, varful careia se incheia prin capul unui logofat mare". Cand termina, o cheama pe domnita Ruxanda sa-i dea leacul de frica, promis, care lesina la vederea acestei grozavii spre dezamagirea domnitorului: "Femeia tot femeie [.], in loc sa se bucure, ea se sperie". In acest timp, putinii slujitori aflati in curte, care scapasera cu viata, "dasa larma pe la casele boierilor", asa ca o multime "de norod, tot orasul" venise la portile curtii domnesti. Lapusneanu, instiintat de venirea norodului, trimise pe armas sa-i intrebe "ce vor si ce cer" si-si exprima fata de Motoc pornirea de "a da cu tunurile in prostimea aceea". Motoc este de acord, deoarece daca au murit atatia boieri, "nu-i vro paguba c-or muri cateva sute de mojici". Intrebata ce vrea, "prostimea ramasa cu gura cascata", deoarece ei venisera fara un scop anume, ci se luasera unii dupa altii, ca si acum cand incepura sa-si strige nemultumirile: "Sa se micsoreze dajdiile! [.] Sa nu ne mai jafuiasca! [.] Am ramas saraci! N-avem bani! Ne i-au luat toti Motoc!". Si brusc, toti ca unul, strigau "Capul lui Motoc    vrem!". Profitand de aceasta situatie, Lapusneanu il da pe Motoc multimii, care se repezi asupra lui ca o "idra cu multe capete [.] si intr-o clipala il facu bucati", pedepsind astfel un boier tradator, fara ca sabia lui sa se fi manjit de sange, asa cum ii promisese.

Deznodamantul: Timp de patru ani Lapusneanu isi respecta promisiunea facuta Doamnei Ruxanda si nu mai ucide nici un boier, dar nascoceste tot felul de schingiuiri: "scotea ochi, taia mani, ciuntea si seca pe care avea prepus". Era totusi nelinistit pentru ca nu pedepsise pe Spancioc si Stroici, pe care nu reusise sa-i gaseasca, simtindu-se mereu in pericol de a fi tradat de acestia. Se muta in cetatea Hotinului, unde se imbolnaveste "de lingoare" si, "in delirul frigurilor", il mustra constiinta pentru toate cruzimile infaptuite, il cheama la el pe mitropolitul Teofan, caruia-i cere sa-l calugareasca. Trezindu-se din starea de inconstienta si vazandu-se imbracat in rasa de calugar, Lapusneanu se enerveaza foarte rau, isi pierde complet controlul si-i ameninta cu moartea pe toti, inclusiv pe sotia si fiul sau: "M-ati popit voi, dar de ma voi indrepta, pre multi am sa popesc si eu". Ingrozita de amenintarile lui Lapusneanu, Doamna Ruxanda accepta sfatul lui Spancioc de a-i pune sotului ei otrava-n bautura. Scena otravirii este cutremuratoare, Negruzzi descriind in detaliu chinurile ingrozitoare ale domnitorului care "se zvarcolea in spasmele agoniei: spume facea la gura, dintii ii scrasneau, si ochii sai sangerati se holbasera", pana cand, in sfarsit, "isi dete duhul in manile calailor sai". A fost inmormantat la manastirea Slatina, unde "se vede si astazi portretul lui si a familiei sale".

Conflictul operei

Seria de opozitii ce defineste personajele nuvelei Alexandru Lapusneanul, organizeaza decisiv materialul epic si defineste coerenta viziunii artistice asupra unui subiect istoric.

Conflictul nuvelei este imprimat de lumea pe care Negruzzi o cunoaste din cronici sau din viata imediata. Natura conflictului este de esenta psihologica si sociala. Conflictul psihologic vizeaza cele doua aspecte ale personajului: Lapusneanu cel care a fost alungat de la domnie si aspira la ordine si dreptate si Lapusneanu cel care traieste patima razbunarii: "Cu averile voastre" fata de momentul final cand ameninta cu moartea fiului sau: "Iar pe cateaua asta [.] impreuna cu tancul ei".

Conflictul social priveste relatia antitetica dintre Lapusneanu si boieri, pe de o parte, pe de alta parte Lapusneanu - Doamna Ruxanda. In cadrul conflictului cu boierii se individualizeaza infruntarile cu: Motoc, apoi grupul Spancioc-Stroici.

Conflictele sunt aranjate intr-o succesiune care sugereaza o compozitie muzicala in care alterneaza ritmurile (tempourile). Conflictul Lapusneanu - boieri este foarte alert ca urmare a prezentarii lui cu ajutorul naratiunii si dialogului; conflictul Lapusneanu - Doamna Ruxanda este mai lent, data fiind utilizarea descrierii pentru nuantarea naratiunii. De la un capitol la altul alterneaza conflictele si tempourile ca intr-o compozitie armonizata clasic.

Reintors in tara pentru o a doua domnie, Alexandru Lapusneanu isi manifesta, chiar de la bun inceput, vointa de a stapani autoritar, strangand fraiele puterii in propriile maini.

Replicile sale fata de "intampinarea" boierilor anunta un prim conflict: intre vointa domnitorului, dorinta sa de a fi un suveran absolut, cu puteri depline asupra celor pe care ii carmuieste si punctul de vedere al boierilor, ce isi doresc un domn pe care ei insisi sa-l ridice pe tron pentru ca apoi sa guverneze sub numele acestuia.

Schimburile de replici mai sus mentionate, precum si scurta prezentare "istorica" a vocii sugereaza preexistenta acestui conflict, datand cel putin de la sfarsitul primei domnii a lui Alexandru Lapusneanu. Cel ce fusese candva "stolnicul Petre" avusese manifestari mai putin despotice la suirea pe tron. Atitudinea sa ingaduitoare incuraja o vesnic pusa pe intrigi boierime care, nepedepsita, il alungase de la domnie pe Alexandru Lapusneanu. Vechi juraminte de razbunare par a-l fi legat pe domnitor de vornicul Motoc, boier puternic, influent si ascultat de galcevitoarea boierime de tara. Lapusneanu isi exprima, chiar din prima scena, vointa de    a-l pastra in viata pe Motoc atat timp cat ii este "trebuitor" si, mai ales, pentru a-l "usura" pe domn de "blestemurile norodului".

Celor ce-i spun ca nu este dorit in tara, Lapusneanu le da replica memorabila: "Daca voi nu ma vreti, eu va vreu.", expresie a hotararii de a se impune prin forta acolo unde bunele intentii dadusera gres.

La replica lui Lapusneanu, in care isi face cunoscuta dorinta de mantuire a tarii, Motoc anunta inceputul luptei. Negruzzi urmareste si accentueaza manifestarile lui Lapusneanu, ce tradeaza o psihologie aparte, asa cum a dorit si Negruzzi sa se inteleaga. De fapt, el nu are nimic patologic in manifestarile sale.

Politica de forta a voievodului se manifesta prin acte abuzive (confiscarea averilor) si prin acte de cruzime, care au darul de a o inspaimanta pe Doamna Ruxanda, urmarita de cuvintele-blestem "O sa dai sama, Doamna!". Cu umorul negru ce-i caracterizeaza interventiile, Alexandru Lapusneanu ii promite Doamnei un "leac de frica".

Prefacandu-se a se impaca - crestineste - cu boierii potrivnici, Lapusneanu jura stramb, insala, se preface pentru a-i atrage pe cei ce erau floarea boierimii la un ospat. Acesta se dovedeste a fi o cursa. Veselia ospatului se preschimba in varsare de sange. Jubiland sadic, Lapusneanu ii ofera Doamnei promisul "leac de frica": o piramida de capete asezate dupa rangul, faima, averea celor ucisi.

Doar doi tineri boieri scapa de macel - Spancioc si Stroici, care reusesc sa fuga peste apele Nistrului, nu inainte de a lansa o promisiune a razbunarii catre urmaritori: "Spuneti celui ce v-au trimis [.] ca ne vom vedea pan-a nu muri!".

Motoc va fi oferit prada furiei multimii, confirmand astfel rolul de "tap ispasitor" pe care i-l nimerise Lapusneanu la intoarcerea in tara.

Devorat de suspiciune, slabit de boala, Lapusneanu se retrage la manastire. Delirand, prada febrei, incearca sa-l induca inca o data in eroare pe Dumnezeu (dupa juramantul stramb), prin dorinta - exprimata - de a se calugari. Revenindu-si insa in simtiri si trezindu-se in straie de calugar, voievodul redevine acelasi Alexandru Lapusneanu, care ameninta ca "de ma voi indrepta, pre multi am sa popesc si eu!".

Patima puterii il orbeste in asemenea masura pe Lapusneanu incat este gata sa-si ucida propriul fiu la gandul ca acesta i-ar putea lua scaunul domniei. In fata acestei amenintari, Doamna Ruxanda ii duce voievodului paharul cu otrava pregatit de Spancioc si Stroici. Lapusneanu, consecvent siesi, se stinge fara urma de regret pentru cele savarsite, sub privirile, la fel de necrutatoare, ale celor doi tineri boieri.

Conflictul puternic intre Lapusneanu si boieri cunoaste nu numai o rezolvare in deznodamantul capitolului IV, dar si in propriul punct culminant in capitolul III, in momentul uciderii celor 47 de boieri. Totusi, dupa acest moment tensiunea psihica se decompenseaza prin acalmia evenimentului din inceputul capitolului IV si prin utilizarea descrierii.

In afara de conflictul central, dintre voievod si boierii intriganti din jurul lui Motoc - conflict aparent "solutionat" prin piramida de capete si linsajul vornicului - exista si alte doua conflicte, la fel de importante in economia nuvelei.

Astfel, este conflictul ce-l opune pe Lapusneanu Doamnei Ruxanda. Cele doua personaje, ale caror trasaturi se creioneaza prin antiteza, nu se afla in conflict de la bun inceput. Opozitia de principii se contureaza abia pe parcurs, pentru a duce la finalul tragic. Initial Doamna Ruxanda nu pune la indoiala justetea actelor sotului ei si Domnul Moldovei. Ceea ce o determina sa intervina este mai curand blestemul ce-i pare ca o urmareste, impreuna cu intreaga sa familie.

Blanda, induratoare, Doamna pare a fi, in toate, opusul lui Lapusneanu. Sotie si mama devotata, Doamna a tarii (si descendenta din neam de voievozi), Doamna Ruxanda este insa un om cu simtul datoriei. Lesina in fata piramidei de capete, dar nu intervine activ in treburile domniei decat atunci cand cel ce-i este sot pare a-si fi pierdut ratiunea devenind o amenintare pentru toti cei din jur si, mai ales, pentru fiul sau si viitorul voievod.

Ceea ce o determina pe Doamna sa ucida, in final, dupa o lupta interioara (intre datoria de sotie si aceea de mama si Doamna) este convingerea ca Lapusneanu il poate ucide pe fiul sau si mostenitorul tronului.

Conflictul dintre Alexandru Lapusneanu si tinerii boieri Spancioc si Stroici este unul ce opune o vointa despotica, o personalitate autocrata celor ce reprezinta o boierime iubitoare de tara si ordine. Fara a fi corupti si harsiti in intrigi, precum si boierii din jurul lui Motoc, Spancioc si Stroici sunt hotarati sa-i razbune pe cei ucisi avand convingerea ca, o data cu moartea sangerosului tiran, abuzurile vor inceta, iar asupra tarii vor domni pacea, linistea si dreptatea.

Structura si compozitia nuvelei.

Semnificatia mottourilor

Compozitional, nuvela respecta mai mult cerintele genului dramatic decat pe acele ale celui epic. Distingem in tesatura intima a nuvelei doua planuri. Unul anunta actiunile lui Lapusneanu in vederea nimicirii boierilor, iar cel de-al doilea ofera, la scena deschisa, spectatorului desfasurarea faptelor. Credem ca cel de-al doilea plan constituie esenta dramatica a nuvelei.

Compozitia este de factura clasicista: sobra, echilibrata, intr-o arhitectonica organizata in patru capitole, fiecare purtand un motto care exprima ideea substantei epice. Cele patru capitole urmeaza un echilibru clasic, caci alterneaza conflictele si procedeele de expunere sugerand echilibrul clasic al unei compozitii muzicale in care alterneaza ritmurile.

Nuvela are o structura simetrica si un echilibru solid atat in ceea ce priveste ilustrarea evenimentelor, cat si in ceea ce priveste psihologia si tragismul personajului, ceea ce-l determina pe Vasile Alecsandri sa o numeasca un adevarat "cap de opera de stil energetic si de pictura dramatica".

Mottourile reproduc, intr-o forma usor modificata, cronica lui Ureche si S. Dacalul, capitolul De la a doua domnie a lui Alexandru-voda Lapusneanu.

"Daca voi nu ma vreti, eu va vreu." - cuvintele apartin lui Lapusneanu, ca raspuns la indemnul de a renunta la tronul Moldovei adresat lui de catre boierii veniti sa-l intampine. Se refera la conflictul, anuntat inca din expozitiune, dintre Lapusneanu si boierii sustinatori ai lui Stefan Tomsa. C. Negruzzi se slujeste de textul lui Gr. Ureche: "Daca au mers solii acei de la Tomsa, si au spus lui Alexandru-voda. Atunci sa fi zis Alexandru-voda: <<De nu ma iubesc ei, cum ii iubesc pre dansii, si de nu ma va tara, eu voiu pre dansa; si tot voi merge ori cu voie, ori fara voie.>>". Opozitia dintre cele doua pronume "eu" - "voi" anunta conflictul nuvelei. Aceste cuvinte ilustreaza hotararea lui Lapusneanu de a ocupa tronul impotriva vointei marilor boieri, si prin ele se instituie intriga;

"Ai sa dai sama, Doamna!." - este replica vaduvei unui boier ucis de Lapusneanu, amenintare adresata Doamnei Ruxanda, sotia domnitorului, pentru crimele infaptuite de el. Reprezinta un tablou ce pare a fi mai mult rezultatul fanteziei si inventivitatii scriitorului, creat cu scopul de a patrunde in adancime personajul principal. Afirmatia vaduvei o face si pe Doamna Ruxanda complice la faptele sangeroase ale domnitorului si starneste interventia acesteia in a tempera conflictul generator de ura si razbunare;

"Capul lui Motoc vrem." - sunt cuvintele multimii de tarani nemultumiti, veniti la Curte sa se planga de asuprirea boierilor, de saracie, de foame, de viata lor devenita insuportabila. Mottoul anunta cea mai dramatica parte a nuvelei, episodul antologic din punct de vedere al structurii intime, al gradarii si echilibrului situatiilor, precum si al ingeniozitatii artistice cu care Negruzzi a stiut sa aseze fata-n fata domnul, boierii si poporul;

"De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu." - sunt cuvintele lui Alexandru Lapusneanu, aflat pe patul de suferinta, ca o amenintare impotriva celor care-l calugarisera. Amenintarea releva o pornire demonica pe care numai moartea o poate opri.

Prin viziunea realista a trecutului istoric, prin relieful uimitor al caracterelor si prin viguroasa sa constructie epico-dramatica, Alexandru Lapusneanul se situeaza printre marile realizari ale literaturii pasoptiste.

Alexandru Lapusneanu - caracterizare

Imaginea lui Lapusneanu, personaj creat de Negruzzi, nu se poate suprapune datelor oferite de istorie si desigur nici nu se recomanda din punctul de vedere al cerintelor impuse de o opera beletristica.

Alexandru Lapusneanu este personajul principal al nuvelei cu acelasi titlu prin calitati de exceptie si efecte extreme, Negruzzi reusind sa intruchipeze un personaj unic prin complexitatea acestuia. Este asezat in centrul nuvelei, toate celelalte personaje, ca si actiunile prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului acestuia.

Asa cum e infatisat, trasatura sa dominata, care le subordoneaza pe toate celelalte, este dorinta de putere, de a o cuceri si de a o pastra cu orice pret.

Erou romantic, Lapusneanu este alcatuit din puternice trasaturi de caracter, un personaj exceptional, ce actioneaza in imprejurari deosebite. Autorul isi urmareste personajul, de-a lungul celor patru capitole, din momentul intrarii in tara si pana in clipa mortii. Tot ceea ce se intampla in aceasta nuvela poarta pecetea duritatii lui Lapusneanu.

Astfel in capitolul I Lapusneanu este prezentat de catre autor, in detaliul frapant, amanuntit, conducandu-ne astfel in mijlocul starii de spirit a personajului. Negruzzi utilizeaza dialogul ca procedeu de caracterizare astfel personajul relevandu-si propriile sale trasaturi prin intermediul gesturilor, al gandurilor. Se observa ca Lapusneanu vorbeste in pilde, folosindu-se de exclamatii si intrebari retorice, intrand astfel in categoria personajelor romantice.

Negruzzi impinge in prim plan faptele sa vorbeasca, printr-o concizie clasica, intr-un dialog viu, de o rara autenticitate. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fina observatie a gesturilor, a mimicii se dezvaluie toata miscarea psihologica a viitorului tiran.

Cand rememoreaza intaia domnie a lui Lapusneanu, autorul foloseste o succesiune de interogatii retorice, redand astfel furia personajului. Boierii ii cer lui Lapusneanu sa paraseasca tara, acesta insa este hotarat sa-si recupereze tronul. Din reactia lui Lapusneanu se contureaza doua amanunte specifice acestui personaj: cinismul si dorinta de razbunare.

Replicile exprima atitudini vizibile, starea sufleteasca a eroilor in timpul vorbirii asigurand caracterul scenic.

Lapusneanu ii primeste pe cei trei boieri protocolar si rezervat, "silindu-se a zambi" (expresia fetei). Replicile arata siguranta se sine si atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe dusmanii sai sa-si dezvaluie ostilitatea si intentiile adevarate: "Am auzit, urma Alexandru, de bantuirile tarii si am venit s-o mantui; stiu ca tara m-asteapta cu bucurie". Ultima parte a replicii este scanteia care declanseaza raspunsul invaluit in viclenie al lui Motoc si raspunsul dur, ferm, autoritar, intr-o izbucnire de furie si ura abia stapanita a Lapusneanului, exprimat in replici scurte, taioase, care pun in lumina impulsivitatea, omul violent, politicianul fara scrupule, neingaduitor in infruntarea cu boierii. Replicile au ramas memorabile, capatand valoare de sentinta.

Negruzzi insoteste replicile cu observatii asupra fizionomiei personajului, care reflecta trairile interioare ale eroului: "raspunse Lapusneanul, a caruia ochi scanteiara ca un fulger". Interogatiile si exclamatiile personajului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului sau, succesiunea rapida, dintr-o rasuflare, a raspunsurilor Lapusneanului exprima ritmul starii sufletesti a personajului, vorbirea lui devenind dramatica, traita la cote inalte ale simtirii omenesti. Cu o intuitie psihologica remarcabila, Negruzzi isi lasa personajul sa se dezlantuie intr-o furie si o manie galgaitoare, subliniind paroxismul trairii prin amanunte fizionomice: "Radea, muschii i se suceau in rasul acesta, si ochii lui hojma clipeau".

Cand Motoc, plin de umilinta, ii cere lui Lapusneanu sa-l ia de partea sa, Lapusneanu da dovada de inteligenta, capacitate de analiza si patrundere psihologica. Cu ajutorul unui proverb Lapusneanu il caracterizeaza pe Motoc: "lupu paru-si schimba, da naravul ba".

Printr-o singura linie, Lapusneanu surprinde liniile caracteristice boierilor: Veverita, dusman vechi, dar cinstit, Spancioc este tanar cu multa dragoste de tara, Stroici e naiv, de aceea nu cunoaste minciunile, iar Motoc e "invechit in zile rele" si "ciocoi fatarnic".

Dorinta de putere n-ar valora nimic daca n-ar fi sustinuta de o serie de alte calitati care sa-i dea posibilitatea de manifestare si dintre acestea, cea mai importanta este abilitatea in ceea ce priveste relatiile umane. Abilitatea de a face promisiuni linistitoare pentru ceilalti si care, personal, nu-l angajeaza cu nimic. Tot de aceasta tine si capacitatea de a-si stapani impulsurile violente, atunci cand are ceva de castigat de pe urma acestui lucru.

Este expert in manipulare si declara cu cinism acest lucru atunci cand, la inceput, hotaraste sa-i crute, deocamdata, pe boieri, si pe Motoc in special: "te voi cruta, caci imi esti trebuitor, ca sa ma mai usurezi de blastemurile norodului".

Lapusneanu a venit in tara cu anumite intentii care sunt pline de patima razbunarii, acest lucru punand in evidenta un personaj diabolic. Lapusneanu se contureaza ca un adevarat personaj tragic. El indeplineste toate caracteristicile personajului tragic din teatrul vechii Grecii.

Alexandru Lapusneanu in prima sa domnie, a vrut sa multumeasca tot poporul. Faptul ca acest lucru nu i-a reusit atrage dupa sine vina personajului. Grecii numesc acest moment, moment numit hybris.

Prin urmare Lapusneanu a fost alungat de la tron, fapt care a dat nastere poftei de razbunare. Se marcheaza prin acest lucru un alt moment al personajului tragic, moment pe care vechii greci il numesc pathos.

Procedeele de caracterizare cu care opereaza autorul in acest prim capitol sunt procedeele de caracterizare directa (prin cuvintele autorului); autorul retine cateva detalii de comportament sau de expresie care au insa o greutate extraordinara in definirea trairilor personajului: "muschii i se suceau intr-un ras nervos. O astfel de tehnica de portretizare este experimentata de realisti in tehnica detaliului semnificativ sau frapant, precum si procedeul de caracterizare indirecta (prin dialog). Dialogul este de esenta dramatica, este lasat sa curga liber, autorul nu intervine nici cu scurte interventii scenice astfel incat capitolul are un aspect dramatic, iar personajul are consistenta tensionata si complexa a unui personaj viu. Lapusneanu este tipul domnitorului tiran si crud, cu vointa puternica, ambitie si fermitate in organizarea razbunarii impotriva boierilor tradatori, aceasta fiind unica ratiune pentru care s-a urcat pentru a doua oara pe tronul Moldovei: "Daca voi nu ma vreti, eu va vreu".

Daca in primul capitol portretul lui Lapusneanu este scos in evidenta prin intermediul antitezei dintre boieri si Lapusneanu in al doilea capitol, caracterizarea lui Lapusneanu reiese din antiteza conflictuala dintre domnita Ruxanda si el. domnita Ruxanda e plina de intelepciune, gingasie pe cand Lapusneanu e crud, nemilos si fatarnic. Este de observat in acest capitol momentul in care Lapusneanu infuriat de cerinta domnitei, si anume de a inceta omorurile, pune mana pe jungher. Este o reactie necontrolata a lui, nepotrivita pentru un domnitor. Prin aceasta actiune, Lapusneanu dovedeste a fin un om cu o fire colerica, impulsie, obisnuit sa judece si sa faca dreptate singur, dupa propriile reguli.

Auzind cererea domnitei, Lapusneanu o mustra "pentru vorbele nebune", dar promite in final ca va inceta cu omorurile, insa nu inainte de a-i da leac de frica. Lapusneanu in momentul de fata, disimuleaza, dorind sa fie calm si se poarta autoritar fata de sotia sa, dar si cinic pentru ca in sine leacul promis o va ingrozi. Este o reactie de-a dreptul maladiva a personajului dand inca o data dovada de cruzime, spirit diabolic si spirit de razbunare. Lapusneanu ajunge acum sa indeplineasca cu adevarat rolul de personaj exceptional in situatii exceptionale, specific personajelor romantice.

Procedeele pe care autorul le foloseste in capitolul doi sunt: caracterizare directa si caracterizare indirecta.

In capitolul trei il surprinde pe Lapusneanu intrand in biserica prilej pentru autor sa realizeze descrierea costumului eroului. Autorul reuseste totodata sa creeze si atmosfera de epoca (moment in care de altfel se dovedeste ca Negruzzi este si un adevarat creator al realismului).

Lapusneanu, ca un mare actor, isi va regiza cu deosebita rigurozitate, urmarind efectele, miscarile, ca pe o scena, intru totul viabila. Eroul disimuleaza din momentul in care intra in biserica, isi atribuie un rol prin care vrea sa para un umil pacatos dornic sa se spovedeasca si sa se indrepte spre calea cea dreapta. Ipocrizia si fatarnicia personajului este nelimitata. El vrea sa para ca se caieste pentru greselile sale astfel tinand un discurs in care se foloseste de pilde biblice. Lapusneanu vrea sa para convingator, faptul ca se foloseste de pildele biblice este doar pentru a crea in sufletul boierilor un adevarat efect persuasiv (de convingere, de lamurire). Discursul lui Lapusneanu pune in evidenta un personaj cu o inteligenta stralucita. Acesta stie sa utilizeze cuvintele de o asa maniera incat sa-si convinga auditoriul fara insa a parea suspect printr-o excesiva umilinta. Le atrage atentia boierilor ca au gresit cu totii. Autorul foloseste si elemente anticipative    pentru a fixa trasaturile personajului si intentiile acestuia; astfel intelegem ca personajul nostru are intentii malefice, caci moastele Sf. Ioan cel Nou au tresarit la atingerea lui Lapusneanu. El isi incheie cuvantarea invocandu-l pe Isus sa le ierte greselile si cheama boierii la un ospat. Lapusneanu castiga increderea boierilor, care vin la ospat, cu exceptia lui Spancioc si Stroici.

Elocinta sa tine de abilitate, placerea vorbelor memorabile, a constructiei discursului, insa s-ar putea sustine ca e mai curand vorba de histrionism, de atentie la efectul produs asupra spectatorului, decat de eficienta sa ca persuasiune asupra interlocutorului.

Din felul in care este organizat ospatul se poate observa ca planul domnitorului e bine gandit. La un semn al lui Lapusneanu se declanseaza macelul. Sadismul personajului precum si decaderea psihologica sunt
de-a dreptul infioratoare: cu cinism priveste dintr-un colt macelul, dandu-i o satisfactie totala privelistea sangeroasa. Dupa care, satisfacut, il da pe Motoc multimii.

De caracterul histrionic se leaga probabil si cruzimea sa. Violenta, tratarea fara menajamente a dusmanului, era o trasatura obisnuita in lumea respectiva, insa, in cazul lui Lapusneanu, ea frizeaza patologicul. Pentru faptul ca el nu se multumeste cu faptul de a-si invinge dusmanul, ci e hotarat sa-l nimiceasca total. Teroarea devine un spectacol gratuit, dincolo de posibila ei justificare ca instrument de guvernare - lichidarea in masa a boierilor si construirea unei piramide din capetele lor.

In momentul in care Lapusneanu construieste piramida de capete pathos-ul devine deja patologic. Pentru caracterul personajului autorul foloseste dialogul, dar si naratiunea. Ca si in primul capitol dialogul da personajului o consistenta sporita (pare o fiinta vie). Antiteza dintre Lapusneanu si Motoc, ca si aceea dintre Lapusneanu si Doamna Ruxanda defineste personajul prin crearea elementului de contrast.

Bun cunoscator al psihologiei umane, se dovedeste atat in atitudinea lui fata de Motoc cat si atunci cand profita de multimea adunata la portile curtii domnesti, stiind astfel sa scape de unul dintre cei mai amenintatori dusmani ai sai, argumentand "Prosti, dar multi [.] sa omor o multime de oameni pentru un om, nu ar fi pacat?".

Capacitatea de manipulare este dusa la desavarsire, atunci cand, in fata multimii razvratite, el ia hotararea (comunicata de asemenea cu cinism - "Du-te de mori pentru binele mosiei dumnitale, cum ziceai insuti") de a-l sacrifica pe Motoc, scapand in acest fel de un dusman periculos (si, formal, respectandu-si promisiunea) si deturnand un pericol iminent, o multime care, scapata de sub control, ar fi putut deveni imprevizibila.

Detine arta disimularii, scena din biserica fiind foarte semnificativa in acest sens: imbracat "cu mare pompa domneasca" se inchina pe la icoane; saruta moasele sfantului, il ia martor pe Dumnezeu pentru cainta de a fi comis crime, citeaza din Biblie, in timp ce pregateste cel mai sadic omor din toate cate comisese - piramida de capete taiate ale celor 47 de boieri ucisi la ospatul domnesc, la care fusesera invitati.

Este inteligent, perfid, reusind sa pacaleasca pe boieri, sa manevreze pe oricine si sa-si ascunda adevaratele planuri de razbunare, pe care le aplica cu o satisfactie deosebita.

In ultimul capitol personajul este surprins bolnav, pe patul de moarte. Delirand, cere iertare de la Dumnezeu si doreste sa fie calugarit. Un personaj obsedat in asa masura de puterea temporala, de aici si acum, e limpede ca nu poate fi prea preocupat de viata de apoi. Doar in pragul mortii sale hotaraste, ca un fel de troc, ca in cazul ca va scapa, sa abdice si sa se calugareasca, pentru ca, de indata ce aceasta amenintare asi pierde caracterul iminent, sa dispara si cainta si sa isi retracteze promisiunea, redevenind, potential, violent. Intr-un moment de luciditate este prins de o furie nebuna si ameninta cu moartea fiului sau. Degradarea psihologica a personajului atinge un punct maxim in acest moment, personajul este de-a dreptul dezumanizat.

Doamna Ruxanda indemnata de Spancioc si Stroici (care s-au reintors intre timp in tara) precum si de mitropolitul Teofan, il otraveste pe Lapusneanu.

Personajul moare in chinuri groaznice. Moartea personajului marcheaza un alt moment din tragedia greaca antica si anume thanathosul. Suferinta fizica a personajului este dublata si de suferinta sufleteasca, Lapusneanu este sensibilizat, nu doreste sa auda nimic din ce-a facut. Este clipa adevarului, o clipa de iad. Moartea personajului produce o stare de purificare pe care o exprima catharsi-ul in tragedia greaca.

Nu i se poate nega un anumit curaj, o anumita demnitate in fata mortii, atunci cand, realizand ca nu mai are nici o scapare, ca a fost otravit si ca e la cheremul dusmanilor sai, Stroici si Spancioc, cere sa i se dea lovitura de gratie, favoare ce i se refuza, fiind lasat sa moara in chinuri.

Cruzimea este trasatura dominanta a personajului, motivata de multe fapte cumplite: leacul de frica, linsarea lui Motoc, amenintarea cu moartea propriei familii, schingiuirea si omorarea cu sange rece, ba chiar cu satisfactie a boierilor etc. Moartea lui Lapusneanu este o plata binemeritata pentru cruzimea sa.

Costache Negruzzi a fost inspirat in momentul scrierii de operele vechilor cronicari moldoveni. Dialogul ca procedeu al caracterizarii indirecte aduce in fata cititorului un personaj malefic sau, la final, un personaj disperat, incapabil sa-si accepte judecata dreapta, si dornic de un final cat mai rapid, fara chinuri.

Scriitori si critici literari au apreciat in diferite epoci si moduri aspectul psihologic al lui Alexandru Lapusneanu. Vasile Alecsandri a vorbit despre "tragedia crunta a lui Lapusneanul", iar Ovidiu Densusianu despre "cruzimea, razbunarea, viclenia lui". Liviu Leonte constata la erou "o inclinatie diabolica, sadica, spre teroare, o dorinta bolnavicioasa de a vedea curgand sange". Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici "sufletul unui bolnav ce-si afla alinarea unei suferinte tainice numai la vederea si auzul suferintei altora".

Doamna Ruxanda - caracterizare -

Puse in evidenta pe un fundal istoric dramatic, gratie unei tehnici a basoleriefului, personajele nuvelei Alexandru Lapusneanu se evidentiaza rand pe rand spre a se confrunta si spre a-si implini destinul inscris - in fresca istorica - de moto-urile ce deschid tablourile confruntarilor.

Doamna Ruxanda apare initial in contururi estompate, caracterizata mai curand de opozitia caracteriologica fata de Lapusneanu decat de propriile trasaturi. Interventia, aproape timida, in fata actelor despotice ale voievodului marturiseste o fire blanda, careia ii repugna cruzimea. Socata de piramida de capete, "leacul de frica" pe care i-l ofera, cu umorul sau sumbru Lapusneanu, Doamna Ruxanda nu intervine - inca - la modul activ in evenimente. Cuvintele cu ecou de blestem - "O sa dai sama, Doamna!." o impresioneaza insa, facand apel nu atat la sensibilitatea feminina, la firea blanda si miloasa a personajului, ci la statutul sau de Doamna a tarii. Neintervenind in fata abuzurilor sotului ei, Ruxanda risca sa isi impartaseasca, alaturi de intreaga sa familie, de tara pe care o conduce despotic Lapusneanu, consecintele funeste ale blestemelor celor oropsiti.

Astfel, se contureaza un conflict care o va opune pe Doamna Ruxanda nu numai lui Lapusneanu, ci o va face sa traiasca, dramatic, o confruntare a sinelui cu sentimentul datoriei.

Dementa finala a voievodului o va pune pe Doamna Ruxanda sa opteze intre datorie si sentimentele sale de sotie, datoria de Doamna si, pe de alta parte, de mama a unui viitor domn.

Doamna Ruxanda va lua funesta si curajoasa decizie finala, de a-i otravi pe Alexandru Lapusneanu, abia dupa ce se convinge ca viata fiului ei poate fi curmata de accesele de cruzime, ajunse la paroxism, ale voievodului.

Abia acest Lapusneanu, intoxicat de vointa de putere (probabil din momentul in care a renuntat sa fie Stolnicul Petre), transformat in fiara, gata sa-si ucida propriul fiu daca acesta i-ar lua tronul, o poate face pe Doamna Ruxanda sa renunte la datoria de sotie; renuntarea ce are loc dupa ce Lapusneanu insusi a sfaramat toate legaturile, firesti, de familie, in numele vointei sale despotice.

Vocea datoriei materne precumpaneste in aparent fragila Ruxanda, nu insa fara o dramatica dilema interioara. Alaturi de aceasta exista si optiunea Doamnei pentru tanarul voievod, ce ar putea sa fie fiul sau, tanar voievod care ar putea inlatura funestele urmari ale domniei celui ce a incetat sa mai fie domn, devenind doar un ucigas feroce, insetat de putere.

De remarcat faptul ca atribuirea otravirii lui Lapusneanu Doamnei Ruxanda nu apare explicit in cronici. Dimpotriva, domnia inteleapta a celei ce a fost fiica lui Petru Rares, in timpul minoratului fiului ei, lasa amintirea unei figuri feminine luminoase in cronicile noastre. Drama Doamnei Ruxanda, optiunea sa finala sunt note de complexitate a personajului recitit si rescris de Costache Negruzzi.

Motoc - caracterizare -

In preajma eroului principal se contureaza prezenta intrigantului Motoc; o evolutie sinuoasa parcursa de acesta, de la infruntarea lui Lapusneanu la complicitate, turpitudine si lingusire, pana la sacrificarea lui, evolutie ce pune in valoare capacitatea autorului de a urmari artistic un personaj contorsionat sufleteste. Lasat singur in scena, Motoc se defineste prin monoloage intretaiate de strigarile poporului si deliberarile drastice ale domnului: fricos si mic, dramatic si necontrolat, slab si las in continuarea lamentarilor sale. Dupa cum se observa, Motoc se impune mai mult prin modalitatile artistice proprii teatrului decat epicii.

"Invechit in zile rele", vornicul Motoc este, in nuvela Alexandru Lapusneanu, personajul reprezentativ pentru o intreaga categorie, atestata istoric: aceea a unei mereu "zavistnice" boierimi de tara, gata sa faca si sa desfaca domnii, sa comploteze, sa tradeze dupa cum i-o cer interesele. Aflata in conflict cu intregul neam al Musatinilor, de la Stefan cel Mare la Petru Rares, aceasta boierime puternica este obisnuita sa aleaga domni pentru a-i ucide atunci cand comportamentul acestora nu ii este pe plac.

Personaj real, cu nume atestat in cronicile moldave (ca si Spancioc si Stroici), primeste nuante machiavelice sub pana lui Negruzzi. Insa ceea ce-l va duce la pieire va fi cupiditatea sa, firea sa hrapareata si nemiloasa, care starneste mania si "blastemurile norodului". Pierzania sa se datoreaza insa, in primul rand, abilitatii lui Lapusneanu care, neputand ucide el insusi un personaj atat de puternic, il transforma in "tap ispasitor" canalizand spre batranul vornic furia multimii.

Arogant, dispretuitor nu numai fata de norodul cel "prost", dar si fata de domnitorii transformati in simple jucarii in mainile sale, Motoc va cadea victima propriilor sale defecte. Ignora puterea multimii asa cum il subestimeaza pe Lapusneanu. Acesta il va intrece in rafinamentul intrigii, precum si in lipsa de scrupule si, prin urmare, il va inlatura slujindu-se de cei "prosti da multi".

Poporul - caracterizare -

Costache Negruzzi creeaza primul personaj colectiv constituit pentru prima oara intr-o opera literara, dupa regula de miscare si de gandire unitara: "Prostimea ramase cu gura cascata [.] Incepu a se strange cete-cete [.] Toate gesturile se facura glas [.] in toate inimile, fu ca o schinteie electrica".

Multimea razvratita isi face aparitia in aceasta nuvela aflata la temelia literaturii romane moderne, prefigurand, prin intuitia psihologica a prezentarii, marile scene de masa din Rascoala lui Liviu Rebreanu.

Ideea maselor framantate de un sentiment tulbure al revolutiei este mai tarzie, proiectie a pasoptistului Costache Negruzzi asupra unor vremuri straine de asemenea manifestari.

Chiar daca posibile, cronicile, scrise de "acei batrani boiari" nu le consemneaza. Intuitiile psihologice ale autorului sunt insa importante aici, in creionarea "personajului colectiv" si a reactiilor sale fata de principalii actanti ai dramei.

Prezenta poporului se impune a fi relevata, chiar daca acesta nu actioneaza in prim plan. Numai o singura data, in capitolul al III-lea, partea a doua, masele participa activ, frenetic, la actiune. In rest, le percepem doar din comentariul lui Negruzzi. Cu o forta realista remarcabila, Negruzzi realizeaza personajul colectiv prin trasaturi - gradat relevate: mai intai multimea vine, la palat, din curiozitate, apoi (intrebata ce vrea) se aglutineaza in cete, ca in cele din urma sa devina o singura vointa, sa aiba unitate de idei si actiuni: "In sfarsit incepura a striga:

- Sa micsureze dajdiile! - Sa nu ne zapciasca!

- Sa nu ne mai implineasca! - Sa nu ne mai jafuiasca! [.] - Motoc! - Motoc! - Ce ne beleste si ne prada! - Motoc sa moara! Capul lui Motoc vrem!".

Patrunzand in psihologia colectiva, scriitorul ii surprinde reactiile tipice: calm, deruta, explozie sau stingerea miscarii. Se observa maiestria artistica a autorului: "Gloata se intarata din mult in mai mult [.] Venise fara sa stie pentru ce au venit si ce vrea [.] Sa traiasca maria-sa voda! raspunse gloata. Si, multumindu-se de asta jertfa, se imprastii".

Daca sentimentul revoltei este initial tulbure - multimea este furioasa, dar nu stie exact impotriva cui si impotriva a ce - mania sa poate fi usor canalizata impotriva lui Motoc. Abilitatea lui Lapusneanu consta in aceasta oferire a "tapului ispasitor", devenind astfel si in ochii multimii un domn luminat, cu grija celor multi.

Alegerea celui sacrificat este, de altfel, una fireasca: Motoc, mare boier, este mult mai mult prezent in ochii "tarii" decat mai mult sau mai putin efemerii domnitori ce s-au succedat in scaunul tarii dupa Petru Rares.

Asemeni unui excelent regizor, Negruzzi prezinta poporul ca personaj intr-o secventa antologica: nimic nu poate fi mai infricosator decat poporul rasculat. De aceea "gloata" se comporta uniform, actionand in chip unanim, de la simpla formare in cete "la intaratare" si apoi la explozia "zurbei" in tipete si strigari. Este in toata urmarirea actiunilor si comportarii poporului o gradare reala, izvorata dintr-o perfecta cunoastere a modului de manifestare a oamenilor simpli. "Din nehotarati ce erau, par acum hotarati. Sunt intr-un cuget, intr-o vointa; e psihologia miscarilor populare, sovaitoare la inceput, dar canalizate apoi intr-o singura dorinta, neprevazuta" - comenta E. Lovinescu.

Dezlantuirea si canalizarea furiei colective, linistirea ei dupa ce i se ofera ceea ce si-a dorit (sau crede ca si-a dorit) il arata pe Costache Negruzzi drept unul dintre primii autori cu adevarat moderni din literatura noastra.

Spancioc si Stroici - caracterizare -

Imprumutand numele unor personaje istorice reale din galeria boierilor Moldovei (asemenea lui Motoc), Spancioc si Stroici sunt, in nuvela in discutie, exponentii unei boierimi tinere, necorupte de sentimentele meschine ale celor "invechiti in zile rele". Ei ar putea reprezenta reinnoirea boierimii de tara, in sentimente patriotice, viteaza si neinduratoare, asa cum a stat alaturi de marii domnitori ai Moldovei.

Convingerea celor doi ca toate necazurile tarii vor lua sfarsit o data cu Lapusneanu pare sincera, ca si condamnarea acestuia din motive morale. Semnificativ este, in acest sens, faptul ca, desi sunt nevoiti sa fuga din tara, urmariti fiind de sangerosul voievod, Spancioc si Stroici nu se intorc impotriva lui Lapusneanu cu ajutor strain, cum ar fi facut-o Motoc. Dimpotriva, tin sa-si indeplineasca promisiunea de a-l revedea pe Lapusneanu inainte de a muri si tin sa-l pedepseasca asa cum datina o cere pentru cei ce varsa sange. Faptul ca potirul cu otrava nu este purtat de ei, ci de Doamna Ruxanda, subliniaza aspectul de pedeapsa a destinului si nu de razbunare personala, impus mortii lui Lapusneanu.

Supravietuirea si victoria finala a celor doi tineri boieri imprima o nota optimista sumbrei nuvele istorice: ciclul sangeros al omorurilor si tradarilor la sfarsit; o data cu moartea batranilor boieri avari si intriganti, Lapusneanu trebuie sa piara si el, pedepsit pentru ca a ucis si a jurat stramb; o noua perioada poate insa incepe cu un domn tanar ce are alaturi boieri tineri si credinciosi, precum Spancioc si Stroici.

Stilul operei

Nuvela Alexandru Lapusneanu este scrisa intr-un stil concentrat, fara ornamente sau digresiuni. Mijloacele de expresie stilistice sunt acordate cu continutul, cu atmosfera epocii. De aceea se identifica la tot pasul constructii "luate din fondul istoric al limbii" sau inventii stilistice ce apartin autorului ("Au venit vremea", "mosie" cu sensul de "patrie", "si la spatele fiestecarui boier dvorea cate o sluga care dregea" [s.n.]). Ca fin manuitor al acestor procedee, Negruzzi isi manifesta inclinatia catre utilizarea antinomiilor, a elementelor contrare, a infruntarilor, descoperind si stilistic cel mai nimerit corespondent. Astfel, in Alexandru Lapusneanul se releva ca o dominanta a stilului "un joc antagonic de planuri, realizat prin repetitia unor termeni cu sensuri opuse" ("Sa ma-ntorc? Mai degraba isi intoarce Dunarea cursul indarat. A!. Nu ma vrea tara? Nu ma vreti voi, inteleg! Daca voi nu ma vreti, eu va vreu" sau: "Voi mulgeti laptele tarii, dar a venit vremea sa va mulg si eu pre voi".). Alaturi de formele arhaice se intalnesc cele regionale si neologistice intr-o mare armonie stiuta a fi implinita doar de marii artisti. Despre prezenta neologismelor, punctele de vedere nu concorda. Serban Cioculescu le comenta "stridenta": "Cu toate acestea, notiunile moderne impaneaza neplacut textul. Cutare boier e <<curtezan>>; Motoc e un <<intrigant>>; solii lui Tomsa sunt <<deputati>>, birul este o <<contributie>>, Motoc <<ministru>>; urarile la oaspete sunt <<vivate>>; uneltele domnului sunt <<sateliti>>; doamna locuieste in <<apartament>> sau <<apartamenturi>>". Desigur, in parte S. Cioculescu avea dreptate, daca se raporteaza limba scrierii la epoca istorica. Dar Negruzzi isi scria opera in 1840, o adresa contemporanilor si posteritatii, iar prezenta elementului neologistic reflecta, inca o data, faptul ca scriitorul n-a putut ramane in afara operei sale, ci s-a integrat ei si in ceea ce priveste podoaba lingvistica. Sudandu-se perfect cu celelalte elemente, de continut si forma, limba si stilul nuvelei au ajutat, incontestabil, la asigurarea unei eterne modernitati, ce caracterizeaza intotdeauna operele mari.

Stilul este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu cate un calificativ ("marsavul" curtezan, "ticalosul"). Predomina naratiunea si dialogul pe fondul realist al actiunii. Sobrietatea stilului, obiectivitatea relatarii, concizia sunt trasaturi clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factura populara, este plastic si expresiv ("a sugui", "cloata", "norod", "sarind ca un om ce calca pe un sarpe"). Ridicandu-se peste stilul cronicaresc, Negruzzi retine numai atmosfera scrisului arhaic ("plecara de fuga", "dasa larma", "burzuluisera", "sa nu ne zapciasca"); culoarea locala: descrierea salii de ospat, a vestmintelor.

Observatii despre ortografie

*Ortografia respecta sistemul preconizat de H. Radulescu in Muntenia, ambii contribuind la simplificarea alfabetului chirilic;

*Acuzat de G. Saulescu ca si-a muntenizat limba, uitandu-si originea de moldovean, scriitorul ii raspunde: "Cuvantul pentru ce am urmat regulelor literatilor munteni este ca ele mi-au parut potrivite pe tipul limbii, mai intalese si mai romanesti decat ale acestui domn literator".

Observatii fonetice

*Exista o oarecare aparenta regionala la particularitatile graiului moldovenesc;

*Folosirea unor particularitati vechi care sa creeze o culoare de epoca;

*Apar fonetismele populare, fonetismele "literarizate" vizibile la neologisme, specifice graiului muntean.

Observatii lexicale

*Vocabularul cuprinde o mare varietate de elemente vechi populare datorate contactului cu limba vie;

*Neologisme de origine latino-romantica;

*Folosirea sensurilor vechi ale cuvintelor: "prosti" cu sensul "simplu", "de rand", "mosie" cu sensul de "patrie", "slujba" cu sensul de "treaba", "vanzand" cu sensul de "tradand";

*Cuvantul "norod" este inlocuit cu "popor", creat dupa modelul latin "populus";

*Negruzzi isi expune in scris parerea referitoare la anumite neologisme: "fiestecare limba, cand au inceput a sa cultiva, au avut trebuinta de numiri noua sau si le-au facut de sine, sau s-au imprumutat de acolo de unde au vazut ca este izvorul stiintelor si-a mestesugurilor";

*Lexicul este o imbinare de cuvinte de origine latina, slava, albaneza.

Observatii gramaticale

*Articularea numelui propriu "Lapusneanul";

*Folosirea pronumelui de intarire "insuti";

*Utilizarea locutiunii adverbiale "mai pe urma" in locul adverbului "apoi";

*Prezenta locutiunii verbale sub forma "a trece in" partea cuiva, in locul constructiei cu prepozitia "de";

*Declinarea substantivului propriu "Tomsa" la genitiv cu articol euclitic;

*Complementul direct nu este reluat ca in limba contemporana printr-o formula pronomiala neaccentuata in acuzativ: "pentru slujba ce mi-ai facut" in loc de "pentru slujba ce mi-ai facut-o";

*Adverbul de negatie nu este omis, in schimb apare adverbul "nici": "nu ma vrea nici ma iubeste tara";

*Folosirea gerunziului repetat prin trei verbe diferite in aceeasi fraza: "ce mi-ai facut vanzandu-mi oastea lui Anton Schele si mai pe urma lasandu-ma si trecand in partea Tomsei";

*Sintaxa frazei se remarca prin caracterul oral dat de propozitii nominale in raspunsul brutal "prosti, dar multi" cu valoare cronica redata de interogatia retorica;

*Acumularea valorilor de coordonare realizata - in general - prin juxtapunere;

*Folosirea unei fraze medii ca amploare.

Negruzzi a avut simtul limbii artistice.

Elemente romantice

*Personajul Alexandru Lapusneanu, care ilustreaza un destin de exceptie, este romantic (conceput "multilateral" printr-o paleta ampla de trasaturi de caracter), cu trasaturi puternice, un erou exceptional in situatii exceptionale, ale carui fapte sunt impresionante prin cruzime, perfidie, razbunare. Domnitor al Moldovei, inlaturat de la tron de intrigile boieresti, il ocupa pentru a doua oara, ajutat de turci, infrange opozitia boierilor (pe care "ii omorea din cand in cand"), totul culminand cu zdrobirea definitiva a acestei opozitii, la ospatul unde sunt masacrati 47 de boieri, iar Motoc, tras deoparte de domn, este dat pe mainile multimii, ce-l sfasie de viu pentru ca in final sa fie asasinat, cu complicitatea Doamnei Ruxanda, de catre Stroici si Spancioc, cei doi boieri care scapasera de uneltirile sale si se refugiasera in strainatate;

*Modul de a vorbi al personajului: discursul lui Lapusneanu este un exemplu de discurs romantic in care sunt folosite toate procedeele de retorica tipic romantica: repetitia, gradatia, interogatia si exclamatia retorica, enumeratia si citarea (din textul biblic) folosita drept argumentatie. Scurtele sale discursuri par menite unui cronicar, care sa le inregistreze pentru posterioritate;

*Nuvela este construita in jurul unei serii de opozitii. Aceea dintre domn si boieri, la inceput, unul venind cu oaste straina, turceasca, ceilalti reprezentand domnitorul autohton, "legitim", pe Tomsa. Mai tarziu, aceea dintre tendinta de concentrare a puterii in mainile domnitorului si cea de faramitare a ei, de anarhie, reprezentata de boieri. Nici boierimea nu este omogena - de o parte il avem pe marele boier, corupt, intrigant, preocupat numai de interesul sau si care, de indata ce vede ca se schimba situatia, trece in tabara invingatoare (Motoc), de cealalta, boierii tineri, patrioti, inflexibili din punct de vedere moral, care-si considera exilul ca pe o continuare luptei, intorcandu-se, de indata ce situatia le-o permite, pentru a da lovitura hotaratoare (Stroici si Spancioc). De asemenea, e de remarcat contrastul dintre violenta extrema a lui Lapusneanu, care mutileaza si executa boieri, sfarsind prin a-i masacra pe toti, si blandetea sotiei sale, Doamna Ruxanda, care incearca sa intervina pentru a pune capat omorurilor si lesina cand vede spectacolul macabru ce i se pregatise; in cele din urma, din instinct de conservare, ca si din calcul politic, accepta sa-i dea sotului ei paharul cu otrava. Antiteza, ca modalitate de constituire a personajelor, a faptelor acestora (exemplu: cruzimea si rautatea lui Lapusneanu in antiteza cu blandetea si bunatatea Doamnei Ruxanda; antiteza la nivelul expresiei: Motoc spune despre tarani ca "sunt multi, dar prosti" iar Lapusneanu ii intoarce replica "sunt prosti, dar multi");

*Scenele cutremuratoare tipic romantice ce exercita o fascinatie maladiva asupra celor din jur: omorarea celor 47 de boieri, asezarea capetelor retezate sub forma unei piramide, dupa rangurile boieresti, moartea prin otravire a lui Lapusneanu ("Spancioc, scotand cutitul din teaca, ii desclesta cu varful lui dintii si ii turna pe gat otrava ce mai era in fundul paharului"), atitudini impresionante ("invata a muri, tu care stiai numai a omori");

*Descrierea naturii sinistre, nebunia (paroxismul), culoarea de epoca prin descrierea vestimentatiei si a bucatelor: "scenele dramatice, domina ansamblul compozitiei, aproape doua treimi." (T. Vianu);

*Mentionarea portretului domnitorului de la manastirea Slatina;

*S-a sustinut (Pompiliu Constantinescu) ca tema capodoperei care este de factura istorica, caracterele, canoanele, culoarea epocii apartin in mod tipic romantismului. Numai ca nu avem de-a face cu un romantism retoric, patetic, ci cu unul rece, sobru.

*Este de remarcat echilibrul dintre conventia romantica si realitatea individului (G. Calinescu). Avem un personaj central de exceptie - referinta la Richard al III-lea fiind cum nu se poate mai sugestiva - care este creionat cu o mana sigura si care este memorabil atat in ceea ce face, cat si in ceea ce spune. La acest nivel, al personajului, echilibrul se mai poate de asemenea vedea in modul de construire a sa: subordonarea tuturor trasaturilor uneia principale, vointa de putere, care, asociata cu inteligenta si abilitatea politica, ii calauzeste totalitatea actiunilor;

*Spectaculosul sau, un spectaculos al zicerilor memorabile ("Daca voi nu ma vreti, eu va vreu.", "De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu."), insa nu mai putin al tiradelor personajului principal: "Intoarceti-va si spuneti celui ce v-au trimis, ca sa se fereasca sa nu dau peste el, de nu vrea sa fac din ciolanile lui surle, si din pielea lui captuseala dobelor mele". In sfarsit, un spectaculos al gestului, teatral, menit sa copleseasca, sa asigure pastrarea ascendentului - piramida de capete de boieri, asezate ierarhic si oferite ca "leac de frica" Doamnei Ruxanda, ori scena lichidarii lui Motoc, gest cu dubla semnificatie - inlaturarea unui dusman periculos si deturnarea furiei populare, careia i se ofera un tap ispasitor.

Aceste aspecte romantice fiind preponderente in text, consideram ca Alexandru Lapusneanul, apropiata de catre G. Calinescu, de Hamlet (cu conditia ca limba romana sa fi avut circulatie universala), este, in primul rand, o nuvela romantica.

Elemente realiste

*Descrieri amanuntite realiste care dau o imagine verosimila si veridica a acelei epoci:

- descriere de costumatii (costumul Doamnei Ruxanda, lui Lapusneanu)

- descriere de obiceiuri de la curte (desfasurarea slujbei, a unui ospat domnesc)

- descrieri interioare;

*Atitudinea autorului in raport cu evenimentele si personajele: atitudinea auctoriala este aceea a unui scriitor obiectiv care relateaza evenimentele dinafara (nu se implica si nu cunoaste despre personajele sale decat atat cat exprima chipul si faptele acestora). O singura data aceasta atitudine este contrazisa: in momentul discursului la biserica Lapusneanu este atat de fatarnic incat autorul nu-si poate ascunde reactia de indignare in fata propriului personaj si exclama cu privire la cuvantare ca este "desantata";

*Intalnim scene de masa, magistral realizate (omorarea lui Motoc de catre multimea infuriata). Negruzzi creeaza pentru prima data in literatura romana personajul colectiv (masa de tarani) prezentat intr-o maniera realista si surprinde psihologia acestuia: deruta, conturarea motivatiilor pentru care multimea este adunata, gasirea motivatiei care face ca multimea sa se comporte ca un personaj, actiunea propriu-zisa care dovedeste forta multimii ca personaj unitar. Acest lucru va fi dezvaluit in Rascoala de Rebreanu;

*Detaliile semnificative (frapante) in alcatuirea portretului.

Elemente clasiciste

*Compozitie echilibrata, simetrica, gandita sa fie memorabila a nuvelei in patru capitole in care alterneaza natura conflictelor ca intr-o compozitie muzicala clasica (repede - lent - repede - lent):

capitolul I - Lapusneanu-boier

capitolul II - domnita Ruxanda

capitolul III - boieri

capitolul IV - Doamna Ruxanda;

*Arta povestirii - naratorul este extrem de sobru, detasat, obiectiv, facandu-si simtita prezenta doar prin cateva anacronisme lexicale, suparatoare la lectura (Serban Cioculescu): "tiran", "curtezan", "cuiburile feudalitatii", "sateliti" etc.

*Aceeasi structura o urmeaza si procedeele artistice de expunere:

capitolul I - dialogul

capitolul II - naratiunea/descrierea

capitolul III - dialogul/naratiunea

capitolul IV - naratiunea/descrierea;

*Motoc este un personaj care ilustreaza caracterul tradatorului (clasicismul creeaza caractere).

Cuvantul care ar caracteriza, poate, cel mai judicios meritele incontestabile ale nuvelei este echilibru.

Comentariu pe text

"- Ce zici, parinte? zise sarmana femeie, inturnandu-se cu ochii lacramatori spre mitropolitul.

- Crud si cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu sa te povatuiasca. Iar eu ma duc sa gatesc tot pentru purcederea noastra cu noul nostru domn; si pre cel vechi, Dumnezeu sa-l ierte, si sa te ierte si pre tine."

Fragmentul, apartinand ultimei parti a nuvelei, surprinde frematarea launtrica, ezitarile Doamnei Ruxanda, sfatuita de Spancioc si Stroici sa-si salveze deopotriva fiul si tara prin otravirea crudului sau sot. Pentru redarea acestei scene de mare suspans, in care se decide, practic, soarta personajului principal, Negruzzi a preferat ca mod de expunere dialogul, apt sa redea mai viu, mai concret conflictul interior al tinerei doamne si sa confere un mai puternic dramatism hotararii.

Indecizia Doamnei in fata gravitatii actului ce i se cere e surprinsa prin replica simpla, asociata gestului sugestiv prin care cere ajutor celui ce joaca rol de sfetnic si duhovnic totodata: "- Ce zici, parinte? zise sarmana femeie, inturnandu-se cu ochii lacramatori spre mitropolitul.". Lectura e subtil orientata: naratorul, de obicei sobru, discret, strecoara in relatare o unda de simpatie si intelegere pentru Ruxanda, transparenta in alegerea epitetului "sarmana".

Raspunsul mitropolitului constituie o adevarata proba de maiestrie a autorului. In cateva fraze lipsite de artificii surprinzatoare, el pune in valoare intreaga diplomatie politica a personajului. Declinandu-si responsabilitatea, lasand decizia Ruxandei in mainile Domnului, mitropolitul isi da, de fapt, tacit, dezlegarea pentru fapta ce va urma. Partea a doua a replicii, izolata cu ajutorul conjunctiei adversative "iar", se refera la moartea lui Lapusneanu ca la un fapt deja consumat. Efectul e subliniat de antiteza ce se stabileste, ca de la sine intre "[domnul] cel vechi" si "noul nostru domn".

Arta lui Negruzzi in constituirea replicilor este data insa, in cazul de fata, in primul rand de redarea extrem de veridica a particularitatilor discursului bisericesc, dand un profil aparte chiar si acestei scurte interventii a personajului. Printre aceste particularitati putem inscrie epitetul dublu, antepus, cu care se deschide replica "crud si cumplit e omul acesta." - unde apropierea semantica a termenilor nu lasa nici o clipa impresia de stangacie, ci dimpotriva, reface stilul redundant si eficient al predicii. Totul, de la apelativul bland, "fiica mea", la frecventa anumitor termeni ("Domnul Dumnezeu", "sa ierte") poarta sugestia aceluiasi stil religios, accentuat si de cadenta lenta a frazei, in care s-a renuntat aproape cu totul la subordonare, in favoarea legarii prin coordonare a propozitiilor.

Aprecieri critice

"Pe cand palatul domnesc era considerat ca un soi de templu, iar domnul ca un soi de Buda nefailibil, C. Negruzzi avea curagiul a scoate la lumina imaginea crunta a lui Alexandru Lapusneanu si a spune boierilor un mare adevar: <<Poporul e mai puternic decat boierimea!>>

<<Prosti, dar multi!>> raspunde Lapusneanu vornicului Motoc, in scena macelului din palat, atunci cand poporul adunat la poarta Curtii striga: <<Capul lui Motoc vrem!>> Acel raspuns al domnului: <<Prosti, dar multi!>> cuprindea in trei cuvinte o adevarata revolutie sociala. Prin urmare novela fu rau vazuta la palat, rau primita de boieri, insa ea isi dobandi pe loc rangul cel mai inalt in literatura romana, si va ramane totdeauna un model perfect de stil, de limba frumoasa, de creatie dramatica si de o necontestata originalitate."

Vasile Alecsandri,

Introducere la Scrierile lui Constantin Negruzzi

in Pacatele tineretelor, Bucuresti, 1872, p. LX.

"Inspirandu-se din cetirea cronicilor, pe care le strabatuse inca demult, cand isi gatea Stefaniada si nu numai din sfaturile prietenului sau mai tanar sau, poate, si din cunoasterea istoriei Moldovei, ramasa inedita, a acestuia, - cel mai limpede si mai mladios din povestitorii romani, incepatorul nuvelei si schitei de imaginatie, dadea acum, nu un usor desemn, ca acela din Sobieski si romanii, ori din Riga Poloniei si printul Moldaviei, schita pe care o reproduce aici, ci o mare naratiune istorica dramatizata, un mare tablou al istoriei romanesti din veacul al XVI-lea, zugravit cu un condei fin de miniaturist, in margenile unui cadru restrans. Viata de zbucium, de patima sangeroasa, de tragedie violenta si salbatica a celui mai expresiv dintre urmasii lui Petru Rares, e impartita in scene, adevarate scene de teatru cu dialogul firesc, avand in el intelepciunea romaneasca indatinata si mireazma de trecut, cu miscari sigure, ca pentru scena, cu psihologii luminoase, izbucnind la cele dintai cuvinte si gesturi, cu o neobisnuita si unica putere de a face iluzie, prin toata viata ce se poarta inaintea noastra si prin prezentari ca acestea."

N. Iorga,

Istoria literaturii romanesti in veacul al XIX-lea

de la 1821 inainte, vol. II, epoca lui M. Kogalniceanu, Bucuresti, 1908, p. 39.

"Si avea numai 32 de ani!

Fericita soarta a acelui care la asa o varsta a faurit o opera nepieritoare, si totodata a pus inceputul unui gen literar!. Toata proza noastra literara izvoraste din Alexandru Lapusneanul. Si nu ma insel, crezand ca mai bine nu s-a scris pana astazi, ca in toata literatura romaneasca nu e o nuvela mai creata pe dinauntru, mai severa si mai mestesugit cladita decat acest Alexandru Lapusneanul, de care s-au lovit zadarnic alti scriitori."

Eugen Lovinescu,

Costache Negruzzi

in Critice, vol. IV, 1916, p. 211-215.

"Numele lui C. Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorica Alexandru Lapusneanul care ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate inchipui o mai perfecta sinteza de gesturi patetice adanci, de cuvinte memorabile, de observatie psihologica si sociologica acuta, de atitudini romantice si intuitie realista. Eroii au un desen uimitor. Negruzzi a inteles spiritul cronicii romane si a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealitati. In cronica domnul taie pe boieri si boierii pe domn si toata durata unei domnii este o incordare de suspiciuni, de uneltiri, de tradari si de crima. Nuvela ar intra in randul naratiunilor de asasinate italiene, de nu s-ar fi dat eroului principal o semnificatie superioara. Lapusneanu e dominat, osandit de Providenta sa verse sange si sa nazuie dupa mantuire. El sufera de melancolie sanguinara, colorata cu mizantropie. Echilibrul intre conventia romantica si realitatea individului, aceasta e minunea creatiei lui Negruzzi."

G. Calinescu,

Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent

1914, p. 205.

"Punerea in lumina a acordului dintre istorie si psihologie, intre caracter si impregiurare, l-a obligat pe autorul nuvelei sa acorde favoare si peisajului social. In descrierea lui, Negruzzi se dovedeste a fi artist. Oamenii se misca intr-un mediu real, fixat prin notatii sobre, dar de mare autenticitate, fara exces de colorit istoric, ca la Odobescu sau Hasdeu. Atmosfera se reconstituie din cateva amanunte de constumatie, interioare, moravuri. Accentul cade pe faptele oamenilor, pe modul lor de a gandi si actiona. [.]

Mentionandu-se intre marginile istoricitatii romantice, fara a ignora caracteristicile artei realiste, obiective, aceste doua modalitati de reflectare a realitatii coexistand intr-o combinare care adauga originalitate si un spor de veracitate. Negruzzi stabileste, ca toti scriitorii epocii, o legatura stransa intre trecut si prezent, intre episodul infatisat si constiinta contemporanilor sai. Pentru a inlesni aceasta legatura, el vine in sprijinul cititorilor sai cu propria-i atitudine reflexiva. Rasfrangandu-si tonalitatile peste paginile nuvelei, aceasta atitudine le coloreaza viu, fara ca linia care da unitate organica manifestarii personajelor sa fie franta. Reactiile vehement subiective sunt, in general, putine."

Maria Platon,

Literatura si problemele ei in paginile "Daciei literare"

in Analele Stiintifice ale Univ. "A. I. Cuza" din Iasi, Sectiunea III, C, Limba si literatura, tom. XI, 1965, fasc. I, p. 33.

"Alexandru Lapusneanul este o desavarsita creatie de valoare universala. Nu se poate inchipui un portret mai viu intr-un numar mai mic de gesturi si cuvinte memorabile, intr-o compozitie mai simpla si in decoruri mai putine. Figura eroului e romantica. Eliminand fatalitatea cronicarului, Negruzzi l-a facut credibil, fara a-l deposeda de aerul demoniac, fantastic, tortionar, dimpotriva conferindu-i acel hieratism, acea proportie a liniilor care e semnul creatiilor permanente clasice."

Al. Piru,

C. Negruzzi

Ed. Tineretului, 1966, p. 113.

"Jurnalistul grabit, memorialistul discret, povestitorul cu talc de calatorii, intamplari si anecdote, analistul subtil al oamenilor si al moravurilor, se ridica pana la studii istorice patrunzatoare ca acel din Ochire retrospectiva, unde dezvolta si generalizeaza drama social-politica si psihologica din Alexandru Lapusneanul. In lipsa unei pozitii ideologice clare, tipica pentru o perioada de tranzitie, se contrazic si se confrunta pretutindeni, adesea in acelasi text, omul vechi si cel nou, romanticul si realistul, umanistul carturar si spiritul popular. Acolo unde cele doua aspecte antagoniste ajung sa colaboreze si sa stabileasca un echilibru relativ, Negruzzi realizeaza un clasicism al lui, ca acel ilustrat prin Alexandru Lapusneanul."

N. I. Popa,

C. Negruzzi, clasic al literaturii romane

In Limba si literatura, vol. XXI, 1969, p. 29.

"Cand spunem Negruzzi, spunem Alexandru Lapusneanul, asa cum pronuntand numele lui Alecu Russo, numim Cantarea Romaniei. Cu capodopera lui Negruzzi evocarea istorica se ridica, neasteptat, la un nivel greu de atins, mereu exemplar. Una din directiile curentului istorico-poporan de la Dacia literara, cea istorica, dobandeste un prestigiu exceptional. Framantarile sociale de la jumatatea secolului XVI-lea, in a doua domnie a Lapusneanului, confera nuvelei o baza realista. Toate datele istorice si psihologice, potentate estetic, converg pentru a traduce in viziune epico-dramatica porniri ascunse si manifestari sangeroase. E o confruntare a tendintelor feudale tipice, in care vointa domnitorului autocrat se loveste de intrigile unei boierimi ipocrite. Tablouri de grup, figuri plastice, in prim plan, aparitii fantomatice spre fundul scenei, dialoguri de o ironie glaciala si soapte impregnate de neliniste, toate sugereaza o atmosfera arhaica. Practici feudale insidioase, conspiratii si asasinate se desfasoara in scene stranse, ritmul dramei urmand parca ritmul unui destin inexorabil. In contrast cu feminitatea gingasa a Ruxandei, cruzimea diabolica a domnului si stapanului ei. Cu fiecare scena, lumina dezvaluie resorturi psihologice caracterizante, despicand misterul numai in masura necesara. Scena masacrarii celor patruzeci si sapte de boieri, schitata concis, in culori putine, pare desprinsa dintr-o drama shakespeareana."

Const. Ciopraga,

C. Negruzzi, scriitor modern

in Limba si literatura, vol. XXI, 1969, p. 33-36.

"Cele patru capitole ale nuvelei, construita in jurul figurii unui domnitor crud si sangeros, dar parand manuit de providenta pentru o misiune obscura, respira atmosfera unei tragedii. Conflictul ilustreaza lupta dintre domnitor si boierimea gata oricand a cadea la invoiala cu dusmanii tarii, macinata de intrigi, versatila, lipsita de o forta interioara. Tipologia, caracterele contrastante, episoadele neasteptate care capata caracterul unor lovituri de teatru provin din recuzita romantica. Grija pentru adevar, economia de mijloace in caracterizarea starilor sufletesti si in descrieri sunt insa ale unui realist.

Remarcabila este fluenta epica, neimpiedecata de nici un fel de prisos stilistic, iarasi semn de modernitate, proba a maturitatii pe care Negruzzi o intrupeaza pentru dezvoltarea literaturii noastre in ceea ce priveste poza."

G. Ivascu,

Istoria literaturii romane

Editura stiintifica, Buc. 1969, p. 436.

"Fara a intra intr-o analiza de detaliu, sa remarcam doar ca punctul de plecare al scriitorului in toate aceste opere [autorul se refera la nuvelele de pana la 1840] e net romantica, ca romantismul constituie nu numai solul nutritiv al inspiratiei, ci adesea si termenul final al actului creator. Evident, e vorba de un romantism care nu e nici sentimental, nici egolatru, strain de vagul lamartinian, de acel lirism infuz al inimii impovarate si al peregrinarii prin sfere, atat de caracteristic poeziei unui Alexandrescu; particularitatea lui Negruzzi e, dimpotriva, de a cauta inserarea in istorie, sinteza dintre detaliu si culoare, ecuatia diferentiala a obiectelor si oamenilor. Echivalentele i le aflam in proza robusta, intens pitoreasca, a unui Victor Hugo din Notre Dame de Paris, sau in truculenta unui Alexandre Dumas din memoriile de calatorie, cu deosebirea ca respiratia concisa a frazei si disciplina compozitionala il evoca adesea pe Prosper Mrime."

Paul Cornea,

Romantismul romanesc

Minerva, 1972, p. 593.