Anton Holban - AUTORUL- INTRE VIATA SI CARTI

AUTORUL- INTRE VIATA SI CARTI

La sfarsit nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai".

(Abraham Lincoln)

Despre viata unui scriitor se poate scrie in multe feluri. Poti sa-i romantezi existenta sau poti sa fii neutru, aplicat, documentat, incercand sa respecti adevarul istoric. Ceea ce este, insa, sigur, e faptul ca scriitorul este    planeta care trebuie mereu descoperita si ca oricand va ramane un coltisor nescotocit de ochii curiosi ai istoricului literar.

Ne propunem sa intram usor in viata unui scriitor care a marturisit ca, printre pasiuni, pune literatura abia dupa muzica si dupa calatorii. Nu este intamplator, asadar, ca personajele sale il reflecta pe autor in cel putin trei privinte: obsesia mortii, autoanaliza pana la viciu, referintele permanente la muzica si calatorii ca la niste probe decisive de existenta, inteligenta si sensibilitate.

Istoriile si dictionarele literare ne dezvaluie ca Anton Holban a fost fiul lui Gheorghe Holban, ofiter, si al Antoanetei (nascuta Lovinescu), precum si nepotul de sora al criticului Eugen Lovinescu. A debutat la cenaclul acestuia, Sburatorul, unde a citit povestiri si fragmente din romane. A urmat scoala primara la Falticeni. Dupa despartirea parintilor, copilul a crescut in casa Lovinestilor. Isi va continua studiile la Falticeni, Focsani si Bucuresti, unde isi va da bacalaureatul. Se va inscrie la Facultatea de Litere din Bucuresti, alegandu-si ca specialitate limba si literatura franceza. A fost licentiat in limba franceza al Facultatii de Litere si Filosofie din Bucuresti, doctoratul in Franta, pe tema dandyismului lui Barbey d'Aurevilly, nefinalizandu-l. Dupa participarea la cursurile de vara la Dijon, se va reintoarce in Franta pentru pregatirea doctoratului, cu opera lui Barbey d'Aurevilly. Revenit in tara peste alti doi ani, fara a-si fi luat doctoratul, e numit profesor la Liceul de Baieti "Vasile Alecsandri" din Galati. Va fi profesor de limba franceza la acest liceu din Galati (1928-1932) si apoi, pina la moarte, in Bucuresti. Se stinge stupid in 1937, in plina tinerete si putere creatoare, din cauza unei operatii banale de apendicita.

Debuteaza in revista in "Miscarea literara" a lui Liviu Rebreanu in 1928. A fost membru in consiliul director al revistei "Sburatorul", condusa de Eugen Lovinescu, la reaparitia in serie noua. Inca din aceasta perioada, Anton Holban e un adept al "citadinizarii literaturii". In 1929 apare la Editura "Ancora" Romanul lui Mirel. Tot acum, e inclusa in repertoriul Teatrului National piesa Oameni feluriti , scrisa la 19 ani. Doi ani mai tarziu, publica romanul O moarte care nu

dovedeste nimic (Editura Cugetarea). In 1932, apare volumul Parada dascalilor (Editura Cugetarea). Incepe sa colaboreze la "Romania literara" si la revista "Azi", condusa de Zaharia Stancu. In "Romania literara" publica un studiu intitulat Viata si moartea in opera D-nei Hortensia Papadat Bengescu. In decembrie 1932, participa la simpozionul organizat de Asociatia Criterion pentru comemorarea lui Proust. Anton Holban a vorbit mult pe tema "Suferintelor lui Swann". In decembrie 1934 ii apare la Brad romanul Ioana. In acelasi an primeste mentiune pentru piesa intr-un act Rataciri. A mai scris nuvele, incluse in volumul Halucinatii. A publicat eseuri, precum: Marcel Proust - cateva puncte de vedere, Contributii la specificul romanesc, Testament literar, Experienta si literatura, Racine-Proust, In marginea lui Huxley. In manuscris a lasat romanul Jocurile Daniei, publicat postum. I-a fost dedicat un roman, Poveste de iarna, de Mihai Zamfir. Seria de Opere a fost inceputa in 1970, la Editura Minerva, de Elena Beram, fiind reluata de aceasta, impreuna cu Nicolae Florescu, in 1997.

Dincolo de aceasta seaca trecere in revista a vietii prea scurte a unui creator care, ca toti cei disparuti prea devreme, promitea, se ascunde un om despre care cei care l-au cunoscut spun ca a fost un spirit nelinistit, caruia i-au placut provocarile, care a generat provocari.

Extrem de interesante mi s-au parut dezvaluirile lui Valeriu Anania despre omul si pedagogul Anton Holban. Intalnirea dintre acestia a fost prilejuita de relatia elev-profesor in cadrul Seminarului Central din Bucuresti, unde reputatul prozator roman isi implinea un inedit statut de cadru didactic pe disciplinele limba

si literatura franceza si limba si literatura romana, pe cea de-a doua neconsiderand-o "specialitatea" sa. Postura profesorala a lui Anton Holban ni se releva a fi fost cel putin noncomformista, fiind mai degraba preocupat de stabilirea unor relatii de camaraderie si incredere reciproca intre el si elevii sai, programa scolara fiind reconfigurata intr-o maniera personala cu mobilul unei cat mai intense lecturi a literaturii contemporane. Astfel, dascalul Anton Holban facea ample disertatii despre Alfred de Musset si Marcel Proust, prilej de corigenta fiind

Paul Valery, iar preocuparea sa mergea pana la a prilejui discipolilor sai rabat la pretul cartilor librariei "Cartea Romaneasca", autorii vizati fiind Dickens, Gogol, Tolstoi, Alphonse Daudet, Edmondo de Amicis. Din paginile revistei "Vremea", "uitata" pe catedra in fiecare luni, elevii sai il descopereau deconcertati pe Pompiliu Constantinescu.

Spirit boem, dar de un rafinament cultural incontestabil, Anton Holban ramane in memoria lui Valeriu Anania ca un caracter al contrariilor: "In Holban era un amestec de gravitate si inocenta, de tristete si frenezie, de spaima si vitalitate."[1] . Dimensiunea ludica a personalitatii sale determina acceptarea cu amuzament a unei decodificari prozaice, dar autentice, a semnificatiei Luceafarului, prin perspectiva unui prezumat repetent, care sustinea ca pajul Catalin era un "baiat simpatic", iar Catalina o "gagica".

Responsabilitatea si calitatea umana a dascalului se afirma si prin prisma relatiei personale care s-a instituit intre el si Valeriu Anania, prozatorul intuind talentul viitorului scriitor, semnatar al memoriilor. Fara a-i tine prelegeri de stilistica si teorie literara, prozatorul afirmat pare a-i fi fost primul sprijin discret unui ucenic in ale scriiturii, incurajandu-l pe Anania sa scrie, oricum si orice, pentru avea de unde pleca. Spre diferenta de acesta, Eugen Ionescu, ce l-a suplinit o vreme pe Holban la catedra, l-a amendat sec pe tanarul ucenic literar prin prisma profesarii unui stil irelevant, clasic, depasit, vetust. Posteritatea avea sa demonstreze ca discursul literar al lui Valeriu Anania, intr-adevar de factura

traditionala in genere (elevul prefera limba "artistica" a lui Sincai si Neculce, "limba vechilor cazanii" ramanand preocuparea si predilectia sa de o viata), a constituit totusi o opera de remarcabila calitate stilistica si estetica.

Anton Holban are apoi initiativa de a-l introduce pe tanarul Anania in universul monden literar al Bucurestiului interbelic, prin prezenta la lansarea unui volum de versuri, Din trambite de aur, al lui Al. T. Stamadiad, eveniment din care discipolul retine doar mustata "bogata, frumos rasucita si bine pomadata"[3] a poetului. Si dascalul chiar l-a invitat pe elev la el acasa, initiindu-l in intelegerea muzicii clasice, prin utilizarea amplei discoteci a profesorului, aflata intr-o neoranduiala specifica.

In plasa Dragasani copilul Valeriu citise Ispirescu, Andersen, Padurea spanzuratilor si Povestiri dupa Shakespeare. Indirect, Anton Holban ii prilejuieste lui Valeriu Anania debutul ca prozator in publicistica, prin semnarea, in 7 ianuarie 1937, in revista "Vremea", a unui emotionant necrolog, omagiu adus dascalului trecut prematur la cele vesnice. Retinem din acest text o trasatura funciara omului Anton Holban, frica de moarte: "Cateodata ne vorbea si despre moarte, de care era vesnic ingrozit. Nu se putea impaca cu ideea ca, odata, va trebui sa dispara din lumea prietenilor sai."; "Acest ultim absolut il ingrozea si-l facea sa se cutremure."

Frica de moarte era o consecinta involuntara a ateismului sau, declarat si asumat, dar neostentativ si tolerat de directorii a trei institutii scolare teologice in care activase ca dascal tanarul prozator (Constanta, Cernica, Bucuresti). Toti elevii cunosteau insa nu ateismul, ci " ca profesorul era obsedat de ideea mortii

si purta in el o pustiitoare spaima de neant."[5], mergand pe logica deopotriva a absurditatii de a te naste si de a muri. Elevii teologi ii aflau un corespondent intr-o carte de ritual, unde un imn " vorbea despre starea dramatica a sufletului cand se desparte de trup .Catre ingeri ridicand-si ochii, in zadar se roaga; catre oameni mainile tinzandu-si, nu are cine sa-l ajute.". Paradoxal, nimeni

nu si-ar fi imaginat ca Anton Holban " traia mai mult decat obsesia unei idei. Traia presentimentul apropiatului sau sfarsit." Si Valeriu Anania, elevul care ii ceruse tremurand o dedicatie pe romanele magistrului, Ioana si Romanul lui Mirel, isi insoteste profesorul pe ultimul drum, la Crematoriu, ca un prieten parasit.

Regretand, conform credintei crestine, ca nu avea linistea de a-l vedea asezat in mormant, tanarul Valeriu Anania este alaturi de prietenul sau pana la

tentativa de a urmari procesul incinerarii, insa privelistea trupului arzand ii determina pierderea cunostintei: "Nu cred ca era vorba de groaza, ci de acea rasturnare launtrica a lui Aliosa, pricinuita de sfarsitul staretului Zosima."[6] O moarte care nu dovedeste nimic?.

Cred ca afirmatiile lui Ion Simut pot fi considerate o sinteza a vietii si creatiei lui Anton Holban: "Nici un critic important nu-l ignora pe Anton Holban din bilantul modernitatii interbelice, desi viata scriitorului a fost scurta (s-a sfarsit in 1937, la 35 de ani), iar opera lui destul de restransa. O piesa de teatru reprezentata in timpul vietii (Oameni feluriti, 1930, pe scena Nationalului bucurestean, fara succes), o alta ramasa in manuscris (datand din 1934), cinci romane (debut in 1929 cu Romanul lui Mirel; Parada dascalilor, 1932, plus cele trei mentionate la inceput (O moarte care nu dovedeste nimic (1931), Ioana (1934) si Jocurile Daniei (publicat postum, in 1971- s.n.), considerate cele mai bune, alcatuind un fel de trilogie erotica), un volum de nuvele (Halucinatii, 1938, postum), studii critice intinse despre Proust si Hortensia Papadat-Bengescu, autorii sai preferati, pe care ar fi vrut sa le publice in volume separate dar nu a reusit, la care se adauga destul de numeroase insemnari publicistice in domeniul literar, plastic si muzical - nu inseamna, totusi, o opera restransa. Pe deasupra, cartile cele mai bune s-au bucurat in epoca de un ecou insemnat, scriitorul fiind receptat generos si integrat in generatia autenticistilor si

a prozei subiective. Anton Holban a trait febrilitatea creatiei si fervoarea culturii cu un paradoxal scepticism".