Nume mari din dramaturgia romana

Comedia si universul comic al lui Caragiale

(In raport cu opera "O scrisoare pierduta")

Cum se poate defini o comedie? Comedia este o specie a genului dramatic cu o intriga ce releifeaza discrepanta dintre aparenta si esenta, dintre masca si fata. Ea satirizeaza aspecte sociale , moravuri ale epocii in scopul inlaturarii tarelor sociale.

Sunt implicate personaje comice , antrenate intr-o actiune comica ,ce nu le pericliteaza existenta, menita sa provoace rasul spectatorilor sau cititorilor.

Ironia , umorul ,sarcasmul si satira sunt mijloace care sustin comicul.

Comedia isi are originiile inca din Antichitate, iar la baza acesteia stau piesele cu satiri. Acestia erau creaturi jumatate om jumatate tap si faceau parte din alaiul zeului Dionisos ,protectorul Atenei.

Comedia este definita deobicei prin opozitie cu tragedia. Tragedia tine cont de unitatea de actiune si de timp , pe cand comedia se bazeaza pe loviturile soartei.

Tragedia face mereu referi la trecut , si utilizeaza un limbaj solem dar construieste si personaje exceptionale, eroi exemplari ce sfarsesc tragic prin moarte sau infrangere in fata unor forte mult mai puternice .

In schimb, comedia se refera la prezent anticipand viitorul, promoveaza stilul oralitatii si construieste caricaturi si tipuri umane, avand un final comic, fara intamplari triste.

Ion Luca Caragiale a fost si a ramas cel mai mare dramaturg roman al tuturor timpurilor. El este unul din marii clasici ai literaturii noastre, dar si un realist ce surprinde secvente din viata oamenilor obisnuiti, cu defecte, calitati si slabicuni, pe care le satirizeaza, le critica intr-un mod comic.

Realismul impune: o gandire veridica a realitatii, obiectivitate, spirit critic, personaje tipice in imprejurari tipice.

De asemenea sunt create personaje multilaterale: arivistul, demagogul, avarul, inadaptabilul.

Stilul acestui curent literar se caracterizeaza prin limbaje din toate medile sociale, dar si prin viziunea monografica, descrierea cotidianului, uratul, raul si comicul acestea fiind tot particularitati ale realismului.

Deci, Caragiale poate fi perfect incadrat in tiparul unui scriitor realist, obiectiv deaoarece putem afirma ca scrierile sale obiective construiesc personaje tipice ,multilaterale,ce apartin mai multor medii sociale, si nu reprezinta intruchipari ale idealului putand fi criticate datorita faptului ca sunt inferioare din punct de vedere intelectual, moral si social dar se pretind a fi adevarate modele pentru "sotietate".

A scris patru comedii ("O scrisoare pierduta", "Conu' Leonida fata cu reactiunea", "O noapte furtunoasa", "D-ale carnavalului".), o drama ("Napasta"), precum si o serie de povestiri si nuvele si schite.

In scrierile sale Caragiale abordeaza mai multe domenii: scoala ,justita , politica , familia, indreptandu-se catre existenta cotidiana a oamenilor marunti.   

In opera 'O scrisoare pierduta" , Caragiale prezinta un minor eveniment din viata elitei provinciale.

Tema este satirizarea vietii politice de la sfarsitul secolului XIX , intr-un moment de varf , alegerile.

Actiunea piesei "O scrisoare pierduta" publicata in 1884, se petrece intr-un orasel de provincie, intr-un moment de agitatie maxima, in preajma campaniei electorale.

Partidul de guvernamant reprezentat prin Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu, prefectul judetului, are de infruntat o situatie cu totul neobisnuita.

Fruntasul dizidentei, avocatul Nae Catavencu, detine un document compromitator: o scrisoare de amor a Zoei, sotia lui Trahanache, catre Tipatescu, amantul ei. El ameninta ca va publica scrisoarea in ziar, daca nu va fi propus si ales deputat de catre partid.

Catavencu pierde scrisoarea, care ajunge in mainile anonimului cetatean turmentat.

Pentru a impiedica publicarea scrisorii devastatoare, Trahanache concepe o alta viclenie: acesta il santajeaza la randul lui pe temutul rival Nae, pe care il descopera ca falsificator al unei polite.

In cele din urma scrisoarea ii este inapoiata Zoei, si partidul este nevoit sa il sustina pe Agamemnon Dandanache, un cantidat impus din Bucuresti ("de la centru").

Toata intamplarea este comica dar si demna de a fi criticata. Toate personajele, pe langa faptul ca provoaca rasul , sunt necurate, fara scrupule sau vreo urma de calitati morale. Ei santajeaza, sunt corupti ,hoti, demagogi, prefacuti, mincinosi ,necinstiti dar tot odata mediocri , inceti la minte. Toate personajele operei sunt "infirme" atat moral cat si intelectual.

Societatea murdara descrisa de Caragiale , acum un secol este extrem de verosimila, si nechimbata in comparatie cu cea de azi.

Principiile , doctrinele, nu exista primeaza doar interesele personale.

Putem dovedi ca "O scrisoare pierduta" este o comedie daca respecta trasaturile unei comedi.

Sursele comicului in comedia "O scrisoare pierduta"

In piesa "O scrisoare pierduta" comicul are mai multe aspecte: de situatie, de intriga, de caracter, de limbaj si are drept scop sa reliefeze ca societatea burgheza este o parodie penibila.

Situatiile comice sunt create prin inversarea valorilor. Stefan Tipatescu vrea "sa-l lucram pe onorabilul" adica pe Nae Catavencu dar este lucrat de acesta prin Zoe Trahanache. Zaharia Trahanache vrea sa ascunda de Zoe continutul scrisorii dar ea il stie de mai mult timp. Ghita Pristanda vrea sa para fidel conducatorilor judetului dar se compromite prin furtisaguri, ca cel cu steagurile. Agamita Dandanache vrea sa para o personalitate marcanta dar este total ramolit. Catavencu si Farfuridi tin discursuri politice nestiind ce vor sa sustina. Tot acestia se cearta iar castigator este Dandanache care devine deputat.

Intriga este comica deoarece politica partidelor, compozitia parlamentului este realizata prin santaj cu scrisori de amor.

Caracterul comic al personajelor lui Caragiale rezulta din raportul dintre cea ce sunt, ceea ce vor sa para si ceea ce ar trebui sa fie acestea. Jocul umoristic cu limbajele insotesc aceasta farsa imaginii eroilor. Tipatescu se crede o personalitate politica dar este o papusa manevrata de Zaharia Trahanache prin Zoe. Gita Pristanda cel ce ar trebui sa fie un model de cinste si corectitudine este in realitate un profitor ce se ghideaza in actiunile sale cu ajutorul propozitiei "Pupa-l in but si papa-i tot" .

Comicul de limbaj rezulta din diferenta dintre ceea ce spun, ceea ce ar vrea sa spuna si ceea ce ar trebui sa spuna personajele. Farfuridi se intrece cu Catavencu prin paradoxuri, in loc sa dezbata probleme legate de noua constitutie. Pristanda nu cunoaste sensul neologismelor, asociaza termeni cunoscuti cu alti necunoscuti (etimologie populare): "scrofulos la datorie" , "capitalisti" - locuitori ai capitalei .De asemenea acest comic este conturat si de ticurile personajelor: Tipatescu "ai putintica rabdare" , Pristanda "curat-murdar" dar si de unele expresii ale acestora: Tipatescu "sa-l lucram pe onorabilul"Farfuridi "iubesc tradarea. dar urasc pe tradatori" , Catavencu "industria romana. e sublima putem zice dar lipseste cu desavarsire" . Aceste expresii subliniaza nonsensul din vorbirea personajelor. Stalcirea cuvintelor provoaca si ea rasul: Cetateanul turmentat spune "cioclopedica" , Dandanache "o sotietate fara printipuri care va sa zica ca nu le are".

Numele eroilor este si acesta comic. Din falnicul Agamemnon eroul de la Troia a mai ramas "un gagamita" , cum ii spune Trahanache la un moment lui Dandanache. Farfuridi si Branzovenescu numele celor doi avocati trimit gandul la arta culinara, sunt derivate subtil cu sufixe onomastice grecesti sau romanesti, pentru a indica un amestec al acestei clientele politice care se bucura de aceleasi avantaje "constitutionale". Numele lui Ghita Pristanda este luat de la un joc moldovenesc in care se bate pasul intr-o parte si alta fara a se porni niciunde, are o mare putere de sugestie, potrivindu-se perfect cu siretenia personajului.

Caragiale a adus teatrului si prozei romanesti o viziune noua si un mod de exprimare deosebit. Meritul acestui scriitor este, acela de a fi un mare creator de tipuri si de scene de viata, prin care opera lui devine o "comedie umana" , un document artistic al moravurilor unei epoci, scriitorul aratand ca un istoric umorist al parvenismului autohton.

O alta latura remarcabila a personalitatii lui Caragiale este constiinta lui artistica. Cultul formei, migala de a gasi expresia cea mai potrivita au reprezentat un exemplu asupra a ceea ce inseamna responsabilitatea scriitorului fata de cuvantul scris, fata de arta litarara.

Pornind de la realitati romanesti, creand scene si tipuri originale, Caragiale s-a ridicat la o valoare artistica universala prin puterea de generalizare si de sinteza, prin satira necrutatoare a viciilor, prin aspiratia spre o umanitate superioara, prin increderea in posibilitatile omului de a se perfectiona.

Geniul comic al acestui dramaturg roman este profund original si rezultatele lui tin de o combinare inimitabila a tuturor mijloacelor. G. Calinescu situeaza problema in sfera indemonstrabilului: "Umorul lui Caragiale e inefabil, ca si lirismul eminescian, constand in caragialism, adica intr-o maniera proprie de a vorbi" .

Caragiale cauta mereu slabiciunile omenesti , dezacordul dintre aparenta si esenta dintre ideal si real.

Totodata Caragiale a fost un conservator , lucru care se observa si in scrierile sale unde ii critica pe liberali. El avea puternici convingeri junimiste, facand parte din cenaclul 'Junimea" care a intrat inca de la inceput in contradictie cu generatia de la 1848. Un reprezentant al liberalilor este Catavencu, personaj tipic pe care Caragiale il critica aspru.

"Teatrul lui Caragiale e un izvor de apa tulbure in care joaca o pulbere de necuratenii" el infatiseaza "o colectie de imbecili, de imorali" si"oricat de spiritual ar fi in forma scanteietoare , e intristator ca un spital de infirmitati morale si intelectuale" afirma Eugen Lovinescu.

"Este cel mai mare creator de viata din intreaga noastra literatura","este un istoric complex care arata, care critica si care explica " si el "a aruncat asupra realitatii noastre sociale privirea cea mai sigura, cea mai scrutatoare si cea mai patrunzatoare" ,"are meritul de a fi creat oameni cu varful penitei, si oameni acestia se misca printre noi" afirma Ibraileanu despre Caragiale.

'Eroii ma persecuta Forfotesc in mintea mea Vorbesc Le vaz gesturile; le aud cuvintele. Dar nu stiu exact nici ce spun, nici ce vor face si, pe urma, m-apuc sa scriu, si-i las sa-si spuie singuri pasul.'

I.L.Caragiale

Camil Petrescu(1894-1957)- dramaturg

(cu referire la drama"Jocul ielelor")

Camil Petrescu s-a nascut in Bucuresti la 22 aprilie 1894. A urmat cursurile Colegiului 'Sf. Sava' si ale Liceului 'Gh.Lazar', apoi Facultatea de Filosofie si Litere. Debuteaza in revista Facla in 1914. Ia parte, in mod direct, la primul razboi mondial. Dupa razboi e, o vreme, profesor si gazetar la Timisoara. In 1921 il aflam la revista Sburatorul, de al carei cenaclu se disociaza in 1933. Este redactor la 'Revista Fundatiilor Regale', director al Teatrului National din Bucuresti. In 1948 devine membru al Academiei Romane.Debutul editorial se petrece in 1923 cu volumul Versuri. Ideea. Ciclul mortii. Fondeaza publicatiile Saptamina muncii intelectuale si artistice si Cetatea literara.Moare la 14 mai 1957.Intreaga poetica a romanului camil-petrescian exprima renuntarea curajoasa la iluzia cunoasterii absolute o omului.

(N.Manolescu)Camil Petrescu, personalitate multilaterala, s-a manifestat creator in cele mai variate directii ale culturii. Cu vadite si temeinice aplicatii spre filosofie, formatia spirituala a scriitorului si-a pus amprenta asupra creatiei sale literare.A fost preocupat constant de teoretizareaactului creator al literaturii in perioada interbelica.A adus contributii novatoare in poezie, in tehnica romanului si a teatrului romanesc.

Ceea ce da unitate operei lui Camil Petrescu - acest 'trudnic in ale scrisului', cum se autodefineste - este aspiratia spre autenticitate. Camil Petrescu este unul dintre promotorii innoirii literaturii. Dupa el, literatura unei epoci trebuie sa fie sincrona cu filosofia si cu celelalte domenii ale cunoasterii.

Romanele lui Camil Petrescu impun o noua forma epica, neavind propriu-zis un subiect; in timp ce, pina la el, in literatura noastra dominau romanele sociale, monografice, romanul lui se structureaza pe o pasiune sau pe o idee. Romanul lui Camil Petrescu este unul de observatie a vietii interioare, de analiza psihologica, iar creatorul descrie realitatea in masura in care a cunoscut-o prin experienta directa.

Pe langa romane Camil Petrescu a scris si drame printre care amintim "Jocul ielelor", "Danton", "Balcescu", "Caragiale in vremea lui", "Suflete tari".

Pana la forma definitiva opera a cunoscut variante, cea din 1930 pentru ca forma definitiva sa fie publicata in 1957. Piesa are ca moto jocul ideilor, care este jocul ielelor.

Legat de geneza operei scriitorul amintea de un fapt divers, otravirea unei familii care venise la Bucuresti cu mari planuri de imbogatire, care nu se realizeaza. Acest fapt divers apare in piesa cu o semnificatie sporita fiind vorba de sinuciderea familiei unui mare pianist ajunsa pe drumuri.

Subiectul este exprimat intr-o marturisire a autorului care era student la filozofie in 1916 si s-a intors de la o bataie cu flori la Sosea. Atunci el a fost dezgustat de diferenta intre cei bogati si mutilati de razboi care stateau pe margine si privea. Camil Petrescu spune "in ziua aceea s-a desprins in mine insusi autorul dramatic si intr-o saptamana lucrand insetat zi si noapte am scris prima versiune din Jocul Ielelor care trebuia sa fie drama imperativului violent si categoric al dreptatii sociale.

In ce priveste semnificatia operei ea prezinta tragedia intelectualului cinstit , burghez, care s-a rupt de clasa sa si care cauta in miscarea muncitoreasca, socialista o solutie pentru propriile sale probleme, pentru propriile sale contradictii interioare.

Actiunea este declansata de campania de presa sustinuta de Gelu Ruscanu, directorul ziarului socialist, dreptatea sociala impotriva ministrului de justitie Serban Saru Sinesti, hot si criminal. Campania este dusa de Gelu Ruscanu in numele ideii de justitie absoluta, despre care el afirma "numai ea poate inchega constiintele intr-o lupta atat de grea ca a noastra.

Conflictul principal izbucneste in momentul in care Gelu Ruscanu vrea sa publice scrisoarea, referitoare la crima lui Sinesti. Publicarii scrisorii i se opune militantii socialisti care voiau sa obtina eliberarea lui Petre Boruga. De fapt avem o ciocnire intre doua idei: ideea de dreptate absoluta, sustinuta de Gelu Ruscanu si care spunea ca dreptatea este de-asupra noastra. Este una pentru toata lumea si pentru toate timpurile. Cea de a doua idee este sustinuta de Praida care este adeptul dreptatii de clasa impuse de cauza clasei muncitoare. Din aceste idei vedem ca Gelu Ruscanu judeca oamenii in functie de ideea sa despre o justitie universala deasupra mentalitatii realitatilor, pe cand Parida apreciaza utilitatea unui fapt in functie de folosul pe care il aduce clasei.

Cel care traieste drama constiintelor este Gelu Ruscanu. El este director al unei gazete socialiste si duce campania impotriva ministrului cu scopul de a-l determina sa renunte la portofoliu fiindca este un asasin. Gelu are in posesie un document de natura intima in care se relateaza cum Sinesti a omorat-o pe batrana si bogata sa matusa. Campania se desfasoara in etape bine dozate, cititorii asteptand dezvaluirea senzationalului. Drame lui Ruscanu este determinta de conflictul dintre conceptia sa despre dreptate si de conditiile concrete de viata, care nu corespund imaginii teoretice. Ruscanu este o fire singuratica, orgolioasa, vesnic nemultumit de ceea ce ii ofera oamenii din jur. Si-a facut un ideal din imaginea tatalui sau, Grigore Ruscanu. Tatal nu este prezent in piesa, ci numai imaginea conturata de alte personaje care nu este in concordanta cu cea a fiului sau. De la alte personaje aflam ca Grigore Ruscanu era lipsit de vointa, pleda rar, desi era recunoscut. Gelu Rebrenu face parte din familia intelectualilor lui Camil Petrescu, care au vazut idei. El recunoaste: "eu am vazut ideile". Drama celor care au vazut ideile este explicata de ?Pluciulescu?: " cine a vazut ideile devine neom". Ideile lui Ruscanu despre dreptatea absoluta si despre absolutul in iubire se prabuseste: "o iubire care nu este eterna nu este nimic". Eroul se va sinucide nu pentru ca i s-a impus incetarea campaniei impotriva lui Sinesti ci pentru ca a descoperit identitatea tragica intre el si tatal sau. Inaintea mortii este framantat de o singura problema, si anume: ce a gandit tatal sau inaintea de a muri.

Marin Sorescu

Poet si dramaturg reprezentativ al zilelor noastre. Scoala primara a absolvit-o in comuna natala,apoi a urmat Liceul 'Fratii Buzesti', Craiova, apoi s-a transferat la Scoala Medie Militara Predeal, absolvita in 1954.A urmat Facultatea de Filologie din Iasi (1955-1960). S-a stabilit dupa absolvire in Bucuresti, cu o ascensiune rapida in lumea literara, ca poet, romancier, dramaturg, eseist. A debutat cu volumul de parodii 'Singur printre poeti' (1964). Se impune, prin stilul sau original, cu volumele: 'Poeme' (1966, Premiul Uniunii Scriitorilor), 'Tusiti' (1970), 'La lilieci' (1973). Dramaturgia e exceptionala: 'Iona', 'Paracliserul', 'Matca', 'Exista nervi', 'A treia teapa', 'Raceala'. Piesele sale s-au bucurat de o primire exceptionala, fiind traduse si prezentate pe scene din Paris, Zrich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varsovia si Port-Jefferson (SUA).

A obtinut Premiul Herder in 1991.A fost membru al Academiei, dupa revolutia din 1989. In plina glorie, o boala necrutatoare il secera prea devreme pentru un creator care ne mai putea da capodopere.

Iona

Inspirata din mitul biblic al omului inghitit de un peste, drama "Iona" da nastere, de-a lungul celor patru tablouri, la interogatii existentiale grave, privitoare la: viata, moarte, singuratate, destin; prin aceasta trasatura, ea se incadreaza in teatrul de idei, devenind un adevarat poem dramatic al nelinistii metafizice.

La o prima lectura, actiunea ar putea fi rezumata astfel: Un pescar sarac, Iona, pe care norocul mereu il ocoleste, sta in gura unui peste urias si isi arunca navodul intr-o mare ostila, care refuza sa-i dea macar un peste (sau, poate, si-a pierdut capacitatea genetica originara).

Omul vorbeste cu dublul sau launtric, intreaga "actiune" fiind un solilocviu cu profunde implicatii filosofice.

La un moment dat, gura pestelui se deschide si Iona este proiectat in adancurile stomacului sau, ai carui pereti antrenati in "vesnica mistuire" alcatuiesc un spatiu inchis, angoasant, un labirint din care omul va incerca sa se elibereze. Spintecand burta primului peste, Iona constata ca a nimerit intr-o alta burta (cea a pestelui al doilea care intre timp il inghitise pe primul). Tentativa de eliberare se repeta, in final, omul ajungand pe o plaja pustie inconjurata de un orizont format din burti de peste.

Alcatuita ca un dialog intre Iona si dublul sau, drama releva teama de tacere a personajului, nevoia de comunicare intr-o lume a singuratatii. In aceste conditii, dorul de a vedea "pe cineva mergand pe drum" se converteste in acuta constiinta a singuratatii omului in Univers si cuvintele: "E tare greu sa fii singur" devin un strigat cu profunde implicatii metafizice. Ultima "plecare" a lui Iona ("Plec din nou") face din Om un Ulysse tragic incercand mereu sa se intoarca in Ithaca (ideal de neatins). De altfel, motivul idealului este sugerat prin prezenta in decor a unei mori de vant - simbol care il transforma pe Iona intr-un Don Quijote sublim, un pescuitor de nori, care ignora conditia sa de fiinta fragila, traitoare pe un "ou clocit" (increatul care si-a pierdut puritatea).

Sugestia mortii se contureaza inca din primul tablou, cand, vorbind despre multimea pestilor marii, Iona afirma ca pentru a-i numara ti-ar trebui nu toata viata (finitul), ci "toata moartea" (infinitul eternitatii).

Episodul liric de la inceputul tabloului al doilea reitereaza ideea mortii vazuta ca universalia: "macar la soroace mai mari, uuniversul intreg sa fie dat lumii de pomana". Nu cumva, omul care a stins "cu o pleoapa" toate lucrurile din jur, a si trecut in moarte? Nu cumva stradania lui de a vorbi opune Cuvantul (Logosul) neantului? De altfel, intreg tabloul al doilea reitereaza ideea mortii, de la interogatiile fara raspuns ("Inghitit de viu sau de mort?", "De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii?") si pana la meditatia amara pe tema curgerii timpului Fiintei in nimicul Nefiintei: "Un sfert din viata ni-l pierdem facand legaturi (.) intre lucruri si praf".

Exista, in drama, un moment in care Iona se pregateste sa-i scrie mamei sale folosind, in acest scop, o bucata din besica pestelui. Episodul (de mare puritate si lirism) in care el cugeta pe tema vietii si a mortii, trimite la goetheenele "mume" din care se trag si in care se intorc toate: "Eu cred ca exista in viata lumii o clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la mama, mama la mama, bunica la mama, pana se ajunge la o singura mama, una imensa si buna" (evident, Muma-Pamant).

Toate incercarile lui Iona de a iesi din propriul destin sunt sortite esecului, omul a devenit un Dumnezeu demn de mila care si-a pierdut atributele sacralitatii: "Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate invia. I-au iesit toate minunile, si venirea pe pamant, si viata, pana si moartea - dar o data ajuns aici, in mormant, nu mai poate invia".

Motivul destinului lui Iona este universalizat in cuvintele autorului: "Iona sunt eu".

Finalul dramei il prezinta pe nefericitul Iona care, dupa ce a spintecat ultimul peste, s-a trezit pe o plaja murdara, inconjurata de burti de peste: "un sir nesfarsit de burti. Ca niste geamuri puse unul langa altul". Acum, senzatia de singuratate este coplesitoare; in haul spatial strajuit de imaginea angoasanta a altei posibile captivitati, Iona se afla, parca, la inceputul lumii.

De data aceasta, numarul infinit de obstacole sugereaza ca noua captivitate este definita si irevocabila.

Cea dintai semnificatie a finalului ar fi imposibilitatea omului de a iesi din limitele destinului sau. In timpul anilor de sedere in burtile care il gazduisera, Ioana isi amintise de sotia sa, ba chiar le ceruse celor doi trecatori (care duceau o scandura), s-o caute. Odata ajuns pe plaja, memoria incepe sa treaca in uitare lumea vie, apropiindu-l de alte chipuri (probabil ale lumii moarte): "Cum se numeau batranii aceia buni care tot veneau pe la noi cand eram mic? Dar ceilalti doi, barbatul cel incruntat si femeia cea harnica, pe care-i vedeam des prin casa noastra si care la inceput nu erau asa batrani?"

Impresionanta readucere in memorie a acestor imagini, constituie o chemare a neantului; se lumineaza, astfel, si semnificatia celor doi trecatori tacuti - ingeri ai mortii - care urmau sa-i duca sotiei lui Iona scandurile pentru sicriul sau.

Ultima parte a replicii lui Iona ("si care nu erau as batrani") creeaza un acut sentiment de fragilitate in fata timpului devorator.

Vorbind, ca si pana acum, cu dublul sau, Iona il anunta ca pleaca din nou (probabil in "marea calatorie" de dincolo de moarte, o noua lume a singuratatii). In acest context, cuvintele "E tare greu sa fii singur" devin drama existentiala.

Maretia personajului consta in gestul sau final: spintecandu-si abdomenul, asa cu facuse si cu burtile pestilor, Iona se contopeste cu Fiinta universala. Poate ca acesta ar fi sensul ultimei sale replici: "Razbim noi cumva la lumina".

Drama "Iona" de Marin Sorescu este o parabola care ascunde idei profunde, interogatii metafizice si simboluri. Apartenenta ei la teatrul de idei ar putea fi motivata prin:

Este inspirata dintr-un mit (mitul biblic al omului inghitit de peste);

Spatiul celei mai mari parti a actiunii este unul inchis, apasator, amenintator: in burta pestelui (antrenata in "vesnica mistuire"), Iona este omul prizonier al primejdiilor si al fatalitatii.

Eroul reprezinta, prin urmare, un simbol: el ii simbolizeaza pe toti oamenii aflati in puterea destinului. De aici se naste sentimentul de singuratate, de instrainare existentiala, nevoia de a vorbi cu dublul sau, dorinta de a vedea pe cineva trecand pe drum.

Iona strabate un traseu initiatic arhetipal, comun: drumul de la viata la moarte; aflat intr-o situatie-limita atunci cand este inghitit de primul peste, va ajunge, in final, prizonier fara iesire.

Lucian Blaga

Destinul omului este creatia' spunea scriitorul. Toata viata sa a fost creatie: poetica, teatrala, filosofica. A fost primul poet mare pe care ni l-a dat Ardealul dupa Unirea din 1918.S-a nascut la 9 mai la Lancram-Alba, ca fiu de preot. Curios pentru tinerii cititori (mai ales copiii) e urmatorul amanunt: viitorul poet si filosof n-a putut vorbi pana la 4 ani, fiind 'mut ca o lebada', cum singur spunea. Isi revine si dovedeste, mai apoi, ca e foarte inteligent. Dupa studii in tara (Sebes, Brasov, Sibiu), urmeaza Universitatea din Viena si-si ia doctoratul in filosofie (1920). Apoi imbratiseaza cariera diplomatica (Varsovia, Praga, Berna, Viena, Lisabona), timp de 12 ani. E ales in 1936 membru al Academiei si numit profesor de filosofia culturii la Universitatea clujeana. In perioada comunista, a avut mult de suferit, fiind indepartat de la catedra universitara, marginalizat la Filiala din Cluj a Academiei si la biblioteca universitara. Este inmormantat in gradina bisericii din satul natal Lancram, langa Sebes.

Volume de versuri: Poemele luminii (1919, debut), Pasii profetului (1921), In marea trecere (1924), Lauda somnului (1929), La cumpana apelor (1933), La curtile dorului (1938), Nebanuitele trepte (1943), Poezii (1962).

Piese de teatru: Zamolxe, mister pagan (1921), Mesterul Manole (1927), Avram Iancu (1934), Arca lui Noe (1944) si postum Anton Pann (1964).

A publicat aforisme (Pietre pentru templul meu, Discobol) si memorialistica (Hronicul si cantecul varstelor).

Opera filosofica e dominata de cele patru trilogii: Trilogia cunoasterii - 1943, Trilogia culturii - 1944, Trilogia valorilor - 1946 si Trilogia cosmologica (neterminata).

Dramaturgia lui Lucian Blaga

In peisajul cam sarac al dramaturgiei interbelice (comparativ cu romanul si poezia) Lucian Blaga este o fericita exceptie. El cultiva teatrul poetic de idei, care pune in lumina deopotriva poetul, filozoful si dramaturgul. In dramele sale Blaga prelucreaza mituri stravechi pe care le regandeste, le reinterpreteaza, investindu-le cu sensuri filozofice. Aceste mituri stravechi sunt tratate in maniera moderna, expresionista.

Mai mult decat in poezia, in dramaturgia se simte influenta expresionismului. Dramaturgul renunta la adancirea psihologiei personajelor si printr-o reductie expresionista realizeaza personaje-idei. Accentul se pune pe conflictul interior, pe conflictul de idei. Tot de estetica expresionista tine interesul pentru mitic, ancestral, arhaic dezlantuirea fortelor oarbe ale naturii, eul supratensionat.

Problematica pieselor se refera la conditia creatorului, singuratatea personalitatii de exceptie, tema destinului, sacrificiul necesar pentru o idee. Referindu-se la dramaturgia lui Blaga criticul literar Eugen Todoran surprindea foarte bine particularitatile acesteia: Teatrul lui Blaga, ca teatru de idei dezvolta in conflicte tragice cu personaje interiorizate ideea fundamentala a poeziei lui: semnificatia ontologica a omului in relatie cu el insusi, cu societatea, cu lumea, cu divinitatea. Drama omului consta in aceea ca el creeaza spre a revela un mister, dar este limitat de franele transcendente, ramanandu-si doar sa intrezareasca un taram de dincolo.

Expresionismul lui Blaga este temperat de inspiratia folclorica.

Mesterul Manole

Blaga a publicat aceasta piesa in 1927. El a prelucrat un mit de intensa circulatie: mitul creatorului. Blaga reface structural semnificatiile baladei populare incat se poate vorbi de o asimilare totala a mitului. Asemenea lui Eminescu, Blaga depaseste schema mitica prin gandire filozofica si tehnica expresionista.Pornind de la elementele mitului popular, Blaga realizeaza o drama moderna pe tema conditiei creatorului de arta. Blaga isi pune personajul intr-o dilema tragica, aceea de a alege intre pasiunea devastatoare pentru creatie si iubire, dragoste de viata. El face din Manole un personaj tragic, constient de caracterul irational, absurd al jertfei care i se cere: Jertfa aceasta de neinchipuit - cine o cere? Din lumina Dumnezeu nu poate s-o ceara fiindca e jertfa de sange, din adancimi puterile necurate nu pot s-o ceara fiindca jertfa e impotriva lor. Drama personajului, singuratatea sa intre pamant si cer, intre porunca lui Voda si absurditatea jertfei trimit la teatrul existentialist (Eugen Ionesco, Sartre, Camus).

Blaga multiplica conflictul realizand o adevarata serie conflictuala. Astfel personajul este in conflict cu porunca oficiala, cu Divinitatea, cu pasiunea pentru creatie, cu iubirea si cu sine insusi. Manole este plasat intre cerinta sociala, cerinta divina, cea afectiva si cea spirituala (Voda - Dumnezeu - Mira - Creatia).

Blaga isi pune personajul sub semnul interogatiei absolute. Personajul isi da seama de impasul existential in care se afla: Inauntru un gol se deschide - mahnirea fara intrebari. Deasupra intuneric se inchide - deznadejdea nesfarsitelor incercari. Launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-mi striga: jertfeste!

In maniera expresionista Blaga construieste un eu supratensionat. Manole este obsedat de intrebarea: Daca Divinitatea cand a creat lumea nu a jertfit, de ce i se cere lui acest lucru? (Cand El a cladit, ce a jertfit? Nimic n-a jertfit, nici pentru tarii, nici pentru taramuri. A zis si s-a facut. Si mie totusi, mie totul mi-a cerut.) Daca este pedeapsa, de ce este pedepsit? Sau din moment ce dogma crestina spune Sa nu ucizi de ce i se impune si cu ce drept acest sacrificiu: A fost odata sapat in piatra: Sa nu ucizi. Si alt fulger de atunci n-a mai cazut sa stearga poruncile!

Cu toate aceste intrebari si framantari ne dam seama ca chiar de la inceput personajul a ales drumul creatiei pentru ca zidind manastirea creatorul se zideste pe sine insusi, se implineste total in si prin creatie. Alegand iubirea, dragostea de viata ar fi insemnat propria sa negare, anulare de creator.

In primul rand mesterul trebuie sa aleaga intre pasiunea pentru creatie si iubire. Dupa ce alege creatia, el constientizeaza ca a realizat numai jumatate de jertfa: Intre suferinta si asteptare se pare ca din sufletul meu nu am dat spicul cel mai scump si cel mai curat. Jertfirea Mirei este doar jumatate de jertfa pe care Manole se va grabi sa o implineasca prin propriul sau sacrificiu. Creatia reprezinta pentru Manole pasiune si blestem: patima coborata in om e foc ce mistuie. e pedeapsa si blestem. Lamentatiile personajului Doamne, Doamne, de ce m-ai parasit? exprima singuratatea tragica a omului parasit de creatorul sau.

Pentru a realiza o opera durabila, nemuritoare, creatorul trebuie sa sacrifice orice legatura care obliga (iubire, copii, prieteni) pentru a se dedica exclusiv creatiei. Creatia presupune insa nu numai sacrificarea celuilalt (Mira) ci si sacrificiul de sine. Astfel moartea mesterului nu este un accident ca in balada populara ci este o moarte voluntara. Numai prin disparitia creatorului se poate impune o opera de arta, o dogma, o ideologie (mitul cristic). Este necesara deci o asimilare totala in creatie si mesterul este constient de acest lucru.

Piesa urmareste gradat criza sufleteasca a personajului de la oscilatiile dramatice intre gand si fapta la revolta si blestem, la patima devotatoare a creatiei urmata de o epuizare sufleteasca. Blaga foloseste modalitati expresioniste: reductia expresionista (personaje idei), eul supratensionat, lupta cu fortele oarbe ale naturii, dezlantuirile stihiale ale naturii.

Originea conflictului dramatic este pasiunea pentru creatie care devine patimire. Drama personajului principal poate fi cuprinsa in doua cuvinte: revolta si creatie, mai precis a crea prin revolta fata de cer, fata de oameni, fata de porunca lui Voda. Conflictul interior nu poate evolua decat intr-un singur sens: disparitia creatorului. Moartea lui Manole nu este deci o pedeapsa pentru vina de a-si fi zidit sotia, ci reprezinta o necesitate logica impusa de conditia creatorului. Zidind, jertfind si murind mesterul se integreaza nemuririi, se implineste total in si prin creatie. Sacrificiul devine astfel adevarata si suprema masura a umanului.

Dramatismul personajului rezulta din plasarea lui sub semnul unei serii conflictuale si a interogatiei absolute. In ciuda reductiei, a esentializarii expresioniste, personajul este complex prin framantarile sale dramatice, prin intrebarile pe care-si le pune, prin starile sufletesti atat de contradictorii prin care trece (consternare, durere, speranta, frenezie creatoare, bucurie, secatuire sufleteasca).

Dramaturgul concentreaza materialul epic oferit de partea introductiva a baladei. Drama incepe cu motivul surparii zidurilor: mesterul se lupta sapte ani, lupta zadarnicita de cele saptezeci si sapte de prabusiri. El cauta prin ratiune, prin socoteli sa invinga raul. Efortul prelungit si zadarnic este exprimat chiar de mester: De sapte ani pierd credinta, pierd ziduri si somn. Drama personajului este amplificata de constientizarea caracterului irational, absurd al jertfei care i se cere: Savarsirea unui act pagan pentru spiritualitatea crestina.

Conflictul interior, optiunea intre pasiune si iubire este amplificat de conflicte secundare. Astfel mesterii se revolta impotriva lui Manole si vor sa abandoneze constructia. Ba, mai mult, banuiesc ca mesterul si-ar fi anuntat sotia despre juramantul facut. Dintre toate sotiile Mira este aceea care apare pentru a impiedica un omor care i se pare impotriva firii. Blaga foloseste metafora femeie-biserica care trimite la vocatia creatiei, a nasterii. Astfel biserica este simbolul creatiei care invinge timpul. Femeia este eterna prin destinul ei de a da viata.

Manole incearca sa evite jertfirea Mirei, dar mesterii il obliga sa-si respecte juramantul. Spre deosebire de balada, unde mesterul invoca fortele naturii pentru a evita jertfirea Mirei, in piesa lui Blaga mesterul este pus in confruntare directa cu colaboratorii sai, deci fortele naturii din balada sunt reprezentate de oameni in piesa lui Blaga.

Zidirea Mirei are o dubla semnificatie: ea inseamna implinirea totala a creatorului, dar in acelasi timp si neutralizarea opozitiei dintre natura si cultura. Mesterul este aici un erou civilizator care da oamenilor o noua valoare, o valoare estetica, etern durabila.

Cu pretul unor framantari dramatice, mesterul opteaza pentru creatie. Din acest moment el este cuprins de o adevarata febra creatoare. Dupa ridicarea bisericii este obsedat de chinurile femeii, framantat de remuscari si simte o mare secatuire sufleteasca. Aceasta stare sufleteasca se exteriorizeaza in drama sub forma revoltei impotriva propriei creatii. Mesterul vrea sa zdrobeasca zidurile pentru a-si elibera sotia, dar este impiedicat de ceilalti mesteri pentru ca biserica nu mai apartine unui individ, autorului, ci eternitatii.

Domnitorul urmat de boieri vine sa vada manastirea. Boierii si calugarii il acuza pe mesteri de crima si considera biserica intaiul lacas al lui Anticrist. Acest conflict secundar exteriorizeaza in fond nepotrivirea, incompatibilitatea dintre mitul crestin, care nu accepta uciderea si mitul pagan, precrestin al jertfei. calugarii cer pedepsirea lui Manole pentru crima. Pedeapsa nu-l mai poate ajunge pe mester pentru ca aceasta si-a depasit conditia cucerind eternitatea atingand absolutul prin creatia sa nascuta din suferinta si sacrificiu. Mesterul nu mai apartine timpului istoric ci prin jertfa si creatia sa apartine unui timp mitic.

Multimea trece si ea printr-un proces de clarificare, de constientizare, ajungand in final sa inteleaga destinul de exceptie a mesterului. Ea, multimea, este aceea care-l apara pe Manole impotriva calugarilor si a boierilor: Noi strigam, boierii urla, noi aparam, calugarii osandesc - toti suntem jos, Manole singur e sus; singur deasupra noastra, deasupra bisericii.

Zidarii participa si ei la suferinta mesterului. Dupa terminarea bisericii si moartea lui Manole ei traiesc aceeasi secatuire sufleteasca: Nu vom sti cum sa ne mai gasim un loc in viata, vom rataci din loc in loc., Doamne, ce stralucire aici si ce pustietate in noi. Spre deosebire de balada unde toti mesterii mor din porunca lui Voda, in piesa lui Blaga acestia raman in viata ca niste dovezi vii ale adevarului ca toate marile creatii necesita mari sacrificii omenesti.

Eugen Ionescu-"Scaunele"

Teatrul absurdului este un tip de creatie teatrala aparut dupa cel de-al doilea razboi mondial, la inceputul anilor '50.El respinge realismul psihologic si social, bazat pe iluzia mimetica , aceea de a infatisa spectatorilor aparenta unor oameni si a unor situatii reale, evoluand pe scena. Personajele sunt vag conturate, cu o identitate incerta,dezindividualizate. (Doi batrani, sot si sotie, imaginati de autor ca avand 95 si 94 de ani.) Temele sale predilecte sunt lipsa de sens a existentei, golul sufletesc,dezarticularea limbajului, incomunicarea, claustrarea, acapararea omului de automatisme si stereotipii, sugerandu-se imposibilitatea de a iesi din acest impas. Teatrul absurdului a avut un impact considerabil asupra evolutiei artei dramatice, innoindu-i radical mijloacele de expresie si largindu-i universul tematic.

Eugen Ionescu se afirma ca publicist, colaborand, in special cu articole de critica literara, la numeroase reviste ale vremii. In 1941 s-a stabilit in Franta. Abia aici isi descopera, dupa aproape zece ani in care nu publica nimic, vocatia care il va face celebru: teatrul. In 1950 a avut loc, la Theatre des Noctambules din Paris, premiera primei lui piese, "La Cantatrice chave"("Cantareata cheala"). Formula teatrala ionesciana este insa, inca de la piesa de debut, atat de socant innoitoare, incat ea se impune cu greu, dramaturgul aflandu-se intr-un permanent razboi de hartuiala cu critica ostila a productiilor lui. Nonconformismul scriitorului castiga in cele din urma batalia. Piesele lui sunt primite pe marile scene ale lumii si sunt jucate constant in principalele teatre franceze. Artistul rebel e socotit mentor, creator de scoala dramatica. In 1970 Eugen Ionescu este ales membru al Academiei Franceze, recunoastere indubitabila a intrarii pieselor lui in repertoriul valorilor consacrate.

Opera incepe cu prezentarea pe scurt a istoriei celor doi batrani,sot si sotie, imaginati de autor ca vand 95 si 94 de ani, ce traiesc de foarte multa vreme impreuna, izolati de restul lumii, intr-o casa imprejmuita de apa. Existenta lor a devenit un ritual de la care nu se mai pot abate, al depanarii acelorasi amintiri, reale sau inventate, al marturisirii acelorasi regrete pentru ce ar fi putut sa fie si n-a fost, al acelorasi enervari,alintari,accese sentimentale. Ei pregatesc seara marelui eveniment, in care Batranul va transmite omenirii "mesajul sau", la care lucreaza de-o viata.Pentru aceasta au organizat o conferinta cu o multime de invitati:"toti proprietarii", "toti savantii", "pazitorii", "episcopii", "chimistii", "cazangii", "violonistii", "delegatii", "presedintii", "politistii". Pentru a face mesajul mai elocvent, Batranul a aranjat ca acesta sa fie transmis de catre Orator.

Oaspetii (Doamna, Colonelul, Frumoasa, Fotogravorul) incep sa soseasca - prezente reala pentru cei doi batrani,invizibile insa pt spectatori.Gazdele intretin conversatia cu musafirii, ale caror replici nu se aud, in asteptarea inceperii conferintei.Batrana aduce mereu scaune pt invitati, care vin in nr tot mai mare,multime anonima, nevazuta si neauzita de catre public.

Surpriza serii este sosirea Imparatului, si el invizibil.Cei doi batrani il intampina coplesiti de emotie.Isi face aparitia si Oratorul.Intr-o stare exaltata, secondat in permanenta de replicile ca un ecou ale Batranei, Batranul face prezentarile si da cuvantul Oratorului, luandu-si ramas bun de la sotie.Opera are un final tragic, batranii aruncandu-se pe fereastra, in apa, sinucigandu-se.

Eugen Ionescu insoteste schimburile de replici din piesa "Scaunele" cu foarte amanuntite indicatii regizorale.In plus,textul este adnotat cu sugestii dobandite de pe urma primelor reprezentatii ale piesei.Dramaturgul e constient de noutatea tipului de teatru pe care il practica si de aceea vrea sa evite eventualele neintelegeri in montarea pieselor sale. Aspectul cel mai important din indicatiile regizorale este miscarea scenica.Din indicatiile regizorale initiale si din adnotarile ulterioare se observa preocuparea dramaturgului de o stiliza si de a esentializa cat mai puternic miscarea scenica,de a o debarasa de orice accesorii sau complicatii utile.Eugen Ionescu urmareste sa creeze efectul scenic prin care sa dea prezenta unei absente, sa faca astfel incat aceasta absenta sa fie simtita, perceputa concret de catre spectator.Scena sosirii oaspetilor la conferinta organizata de cei doi batrani corespunde punctului culminant al actiunii piesei.

Cuvintele joaca in piesa "Scaunele" un rol mai degraba secundar: dialogurile sunt banale,pline de clisee si stereotipii; tentativa Batranului de a-si transmite mesajul catre omenire esuaeaza lamentabil;Oratorul este surdo-mut.Prezenta muta a personajelor invizibile este lasata sa fie perceputa auditiv de catre spectatori o singura data, in finalul piesei.

Piesa sugereaza faptul ca cei doi batrani au ajuns sa formeze un cuplu atat de strans sudat,prin trecerea timpului,prin izolarea lor fata de ceilalti sau prin obisnuintele comune,incat nici unul nu mai poate exista independent de celalalt si,adesea,cei doi tind sa se confrunte unul de altul.

Fiind o piesa care se joaca pe scena si continand o multime de indicatii regizorale,este evident ca opera "Scaunele" se incadreaza in genul dramatic,specia"teatru absurd".Elementele ce dovedesc ca lucrarea lui Eugen Ionescu este teatru absurd sunt reprezentate prin personajele si situatiile nefiresti: personajele sunt invizibile, Batranul comunicand totusi cu ele,Oratorul e surdo-mut,personajele sunt vag conturate,cu o identitate incerta,nu se cunosc numele invitatilor,singurele identitati fiind: "Doamna", "Colonelul", "Frumoasa", "Fotogravorul", aceleasi personaje capatand semnificatie simbolica: ele prin intermediul scaunelor devin interlocutorii de baza carora li se confeseaza cei doi batrani. Aceasta idee de teatru absurd mai e accentuata de tema piesei: golul sufletesc combinat cu incomunicarea, scanteia ce duce la sufenrinta batranilor.

Lucian Raicu afirma: "Ionesco a fost si este prin scrierile(si prin actiunile) sale o constiinta centrala a lumii contemporane. Exista o atitudine inflexibil ionesciana in problemele lumii contemporane. Exista un ionescian fel de a fi."