Arte poetice in literatura romana moderna

Arte poetice in literatura romana moderna

Precizari metodico-didactice

In orice demers critic, relevarea acestui aspect al creatiei este deosebit de valoros si de operant din punct de vedere didactic, intrucat deschide un drum ce poate servi in argumentarea intregii opere. Cu ce ganduri a fost scrisa opera, cum se raporteaza scriitorul la universul in care traim, cum transfigureaza datul trait si il lasa posteritatii printr-un limbaj artistic original, cum se cristalizeaza in cuvant intreaga experienta existentiala a autorului, care sunt avatarurile acestor cautari ale expresiei unice, sunt elemente importante in studiul axiologic al literaturii. Ele acopera atat scopul informativ-educativ al oricarui demers didactic, cat si pe cel estetic si afectiv, facand posibila emotia artistica si implicarea activa in actul receptarii. Din experienta la clasa, putem afirma ca lectiile de acest tip sunt unele dintre cele mei reusite, avand un feed-back cu totul pozitiv. Elevii se apropie astfel de creatia literara, intelegand ca in ea se regasesc, deopotriva, emotiile si sentimentele, ideile si obsesiile unui om ca si ei , care a trait la modul cel mai intens in lume si care a fost inzestrat cu un dar sublim, cel al creatiei, care va impresiona multe generatii de acum incolo. Vor deduce astfel, de la sine de cele mai multe ori, raspunsul la o intrebare care apare intotdeauna in momentul in care un text le ramane incifrat ("de ce studiem acest autor"?) si cum este posibila persistenta unor opere de-a lungul timpului, ajungand sa discearna astfel intre valoare si non-valoare in domeniul literar. Vor aprecia, nu in cele din urma, creatia literara, ca fiind depozitara unui efort intelectual si fizic deosebit, care a putut atrage nu numai bucurii, ci si epuizarea finala a creatorului. Acest demers poate favoriza si procesul receptarii operei literare, in sensul receptarii-evaluare si al receptarii-creatie, un scop deosebit de important in didactica tuturor vremurilor. Propunem mai jos planul unei lucrari de sinteza (semestrul II, clasa a XI a) cu tema "Arte poetice ale secolului nostru", care presupune aplicarea de catre elevi a conceptelor teoretice-operationale specifice predate in cei doi ani de studiu anteriori si integrarea lor in studiul individual asupra unor poeti moderni. Aceast sistem de lectii are ca obiective operationale verificarea capacitatii de analiza si sinteza in actul receptarii literare, integrarea unor concepte operationale, verificarea abilitatilor de analiza a unui text literar, conform unor algoritmi asimilati , de dezvoltare a unui plan dat in mod pertinent, argumentat si expresiv. Am ales prezentarea in primul rand sub forma unui plan restrans, care cu siguranta reprezinta un continut care poate fi imbunatatit sau adaptat in functie de nivelul clasei si de numarul de ore la dispozitia profesorului. De asemenea, am prezentat si o varianta de eseu demonstarativ, cuprinzatoare, care poate servi drept model in abordarea acestui subiect, precum si o lista bibliografica orientativa. Acest eseu poate fi realizat cu succes la clasele de profil (filologie, limbi straine), la finele capitolului de studiu "Poezia" sau ca si lucrare de sinteza la finele ultimului an de studiu, marcand asimilarea unor concepte fundamentale de teoria literaturii si nivelul capacitatilor de analiza literara a elevilor. In cazul in care se opteaza pentru predarea conceptului de arta poetica inca din primele ore ale clasei a IXa, elevii vor avea deja citate reprezentative din toate poeziile pe care le-au studiat, discutat sau amintit in portofoliile lor (sau in caietele de teorie literara, in cazul in care exista si un optional aferent). Foarte important este si faptul ca, asimiland aceste informatii si identificandu-le pe texte la prima vedere, elevii vor aborda cu usurinta una dintre temele fundamentale ale literaturii din toate vremurile, conditia artei si a creatorului. In practica noastra, am reusit sa realizam, inca din primul an de studiu, interpretari literare pe conceptul de "opera deschisa" (pe care l-am introdus la clasa in cadrul predarii "Temelor literare"), in sensul ca am descoperit, impreuna cu elevii si la initiativa lor, dezvoltarea mai multor teme literare in aceeasi poezie, intre ele figurand conditia creatorului si a creatiei. De exemplu, in poezia Morgenstimmung de Tudor Arghezi, prevazuta in manual la tema "Iubirea", elevii au identificat si o arta poetica, prin sensurile cuvantului "cantecul" si prin sesizarea contradictiei pe care este construita poezia. Astfel s-a putut ajunge la abordarea comparativa si la incadrarea acestei poezii in familia Luceafarului si a baladei barbiliene despre Riga Crypto si lapona Enigel, fapt care, din punctde vedere didactic, ne-a oferit o confirmare a capacitatii elevilor de a lucra cu textul.

Eseul poate fi, de asemenea, completat si cu arte poetice din literatura universala, avand in vedere faptul ca exista un astfel de optional la clasele de profil.

Arte poetice ale secolului nostru

( Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu)

Plan restrans

Explicarea notiunii de arta poetica;

Stabilirea artelor poetice mai importante (dintre cele cuprinse in programa scolara, la care se pot adauga si altele, cu precizarea ca, in conditii de examen, trebuie respectate subiectele stabilite pentru concurs);

Identificarea atitudinea lirice a fiecarui scriitor si a ipostazelor eului rostitor:

nonconformismul arghezian (fuga de pe cruce);

trairea emotionala ( Lucian Blaga);

detasarea barbiana;

Innoirea temelor:

transfigurarea oricarui aspect al realitatii , conversiunea de valori, estetica uratului ( Tudor Arghezi);

cuvantul modelat dupa chipul lumii; expresionismul ( Lucian Blaga);

inregistrarea fragmentara a universului; ermetism si hermetism ( Ion Barbu);

Identificare si decriptarea-interpretarea simbolurilor care ilustreaza dualismul lumii, preocupare unanima in operele celor trei poeti (nunta, impacarea dintre Dumnezeu si diavol, doua lumi);

Expresia artistica, procedee de cristalizare a limbajului artistic-metaforizarea, simbolistica:

"cuvinte potrivite" si metafora agresiva;

metafora totala si revelatoare;

imaginea ermetica si hermetismul;

Concluzii

Bibliografie critica propusa.

Dezvoltarea planului

Arta poetica ( ars poetica) se numeste orice scriere in care un creator isi expune parerea despre ce inseamna arta si despre care crede el ca ar fi destinul unui artist. Prima arta poetica a lumii a fost scrisa de catre Aristotel (Peri poetikes - Poetica), in secolul al IV-lea i.C. El subliniaza caracterul ludic al operei artistice, spunand ca arta este imitatia imitatiei realitatii (mimesis), adica un joc prin care lumea este transfigurata, modificata in functie de viziunea subiectiva a creatorului; de asemenea, autorul primei carti de teorie literara vorbeste pentru prima data despre caracterul purificator al creatiei, adica despre puterea artei de a anula suferintele si preocuparile individului si de a-l face sa traiasca in lumea fictiunii (catharsis). Cateva secole mai tarziu, poetul latin Horatiu emite si el opinii despre arta: el considera ca orice creatie inglobeaza o parte din personalitatea artistului, anume, pe cea mai buna, si il eternizeaza; artistul trebuie sa-si ia un subiect pe masura, sa pastreze echilibrul dintre forma si continut, sa creeze imagini posibile, evitandu-le pe cele aberante. Apoi, aproape in fiecare epoca, a existat macar cate o arta poetica importanta. In literatura noastra, dintre cele mai cunoscute creatii programatice fac parte Epigonii , Numai poetul, Icoana si privaz, Scrisoarea II - de Mihai Eminescu, Noapte de decemvrie de Alexandru Macedonski, Rugaciune de Octavian Goga, Testament, Dacica, Flori de mucigai, Ruga de seara de Tudor Arghezi, Joc secund de Ion Barbu etc.

Toate epocile literare sunt marcate de studii estetice care deconspira intentia de innoire. De la Poetica lui Aristotel pana in secolul nostru s-au emis numeroase pareri despre arta si despre rostul creatorului, fara sa se fi depasit cele doua dimensiuni esentiale, impuse de Aristotel - mimesis si catharsis-, desi s-au adaugat in fiecare secol idei interesante; o metamorfoza spectaculoasa a inregistrat atitudinea lirica, deoarece ea ilustreaza modul specific al fiecarui creator de a intelege lumea; acest lucru este valabil si pentru literatura romana, caci ipostaza de sfasiere existentiala din Oda(in metru antic), sau de revoltata insigurare (Epigonii), din creatia eminesciana, nu mai au nici o legatura cu postura de preot pe care si-o aroga Goga (Rugaciune) sau cu nesfarsita agonie bacoviana, cu revelatia imposibilitatii comunicarii cu ceilalti, figurata prin simbolul "strigatului" ce sparge linistea cavoului (Plumb).

Literatura secolului nostru se dezvolta sub inraurirea unui climat cultural extrem de complex; in privinta poeziei cateva nume au contribuit decisiv la efervescenta artistica dintre cele doua razboaie: Lucian Blaga, Ion Barbu, Al. Phillippide, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, si mai ales, Tudor Arghezi. Texte de referinta pentru lirica noastra moderna, Testament de T. Arghezi, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de L. Blaga si poezia care deschide volumul Joc secund al lui I.Barbu sunt artele poetice care au contribuit la schimbarea viziunii estetice si la definitiva desprindere de Eminescu.

Nelinistit in sens romantic, Arghezi apartine unei familii de spirite marcate de alteritate. Dintre acestea, Baudelaire a fost poetul cu cea mai mare influenta asupra sa, critica vorbind despre una din fibrele creatiei sale ca nutrindu-se dintr-un baudelairianism adanc asimilat. Nu putine sunt creatiile in care poetul marturiseste la modul cel mai dramatic suferinta unui artist nonconformist, definindu-se ca un homo duplex in sens baudelairian: Pe ploaie, Intre doua nopti, Incertitudine, Caut cheia pe-ntuneric, Nehotarare si Portret sunt dintre cele mai des amintite. Fiinta poetica argheziana traieste la interferenta dintre doua miscari opuse, centrifuge, din care "una ne impinge catre sus, una catre jos", urmare a faptului ca " in om exista, in orice clipa, doua postulari simultane : una catre Dumnezeu, catre inalt, catre absolut, si una catre Satana, catre terestru, catre jos" (Ch.Baudelaire). Asadar, grandoarea si nimicnicia, euphoria si tragismul, vocatia binelui si a raului, triumful si esecul, sublimul si grotescul care coexista in sufletul omului, disputandu-si in egala masura primatul, sunt consecintele raportului de forte din propria-i natura existentiala. Scindarea eului arghezian reprezinta una dintre constantele poeticii acestui mare artist, iar expresia artistica cea mai graitoare apare si in Psalmi. Limbajul artistic se cristalizeaza in concordanta cu aceste postulari sufletesti, iar expresia artistica se construieste prin antiteza: "Deschid cartea: cartea geme/Caut vremea: nu e vreme./As canta: nu cant si sunt/Parc-as fi si nu mai sunt./"(Incertitudine). Declarandu-se poet-artizan (poeta faber), Arghezi spune: "Nici un mestesug nu este mai frumos si mai bogat, mai dureros si mai gingas totodata ca mestesugul blestemat si fericit al cuvintelor". Suferinta dureros de dulce eminesciana devine metafora a creatiei poetice argheziene si ea concentreaza, exprimata oximoronic, suferinta si catharsisul creatiei. Actul sublim al potrivirii cuvintelor este un act religios, existential ("Cand te arunci in cerneala, e pentru toata viata", spune poetul) ce reitereaza deopotriva indrazneala prometeica si chinul sisific. Cuvantul permite evocarea si punerea in functiune a tuturor puterilor inchipuite si sacre , aceasta atata timp cat simte lucrand alaturi scanteia divina, inspiratia de sus. Reusita, ca si esecul, se masoara la el in functie de mai marea sau mai mica apropiere de conditia demiurgica. Ambivalent, nunta a slovei de foc cu slova faurita, actul creator sublimeaza in Carte o lume in care sa se poata regasi chipul rasfrant al tuturor lucrurilor, printr-un gest asemanator unui gest divin: "Scrisul nascocit de oameni ca o zamislire din nou a lumii, are o putere egala cu aceea exprimata in Geneza", spune poetul intr-o confesiune din 1941, Dintr-un foisor. Jocul poeziei rasfrange si reia astfel jocul lumii, ca metamorfoza miraculoasa si infinita a obiectelor si a fiintelor. Cuvantul, miracolul suprem al poeticii argheziene aspira la statutul de natura, caci, pentru poet, vocabularul e harta prescurtata a naturii. Ipostaza demiurgica si artizanala a eului liric arghezian isi alatura ipostaza copilareasca a acestuia. In marele joc al creatiei, cel ce se joaca va fi un Dumnezeu-copil, care se copilareste (Transfigurare).

Intervine insa un moment crucial in care eul poetic arghezian intra intr-o criza a inspiratiei, care ii seaca puterile creatoare si il arunca in intuneric, in singuratate (Flori de mucigai). Acum scrisul devine suferinta, ea se resimte la nivel universal. Mana care scrie se transforma in gheara, neputincioasa sa se stranga , provocand durere. Orizontul exterior se intuneca de asemenea, ploaia bate departe, afara , simbol al haosului. Creatorul isi converteste suferinta creatoare intr-o atitudine noncomformista, tradusa intr-o afirmatie socanta; el spune ca si-a scris stihurile cu mana stanga. Aceasta razvratire nu inseamna o abdicare brusca de la traditie. Arghezi stie ca nimic nu se poate cladi fara un fundament solid si chiar spune ca poezia sa vine din seara razvratita, adica de la romantici; un poet trebuie sa-si asume organic poezia inaintasilor, adica sa-si toceasca unghia ingereasca si abia apoi sa-si caute modul personal de a sublima lumea in "cuvinte potrivite".

Blaga nu-si pune aceasta problema, deoarece pentru el arta nu inseamna o chestiune de viata si de moarte, ca pentru Arghezi, ci un mod de a fi in miezul lumii. Considerandu-se diferit de ceilalti poeti de pana la el, Blaga afirma transant ca in universul sau exista doar lumina sa. Lumina celorlalti ucide. Aceasta distinctie clara intre el si lume nu vine din vanitate, ci din convingerea ca actul poetic inseamna experienta individuala, este un act de iluminare la care cititorul participa in masura in care se regaseste in emotiile poetului. Or, pentru Arghezi, poezia este un mod de comunicare, o intoarcere la fiinta imediata si vecina prin destin: "Mi-e limba aspra ca de cenusa./ Nu ma mai pot duce./Mi-e sete. Deschide vecine, Uite sange, uite slava/ Uite mana, uita otrava./ Am fugit de pe CruceIa-ma-n brate si ascunde-ma bine." Acest sentiment de vecinatate cu toti oamenii il determina pe Arghezi sa faca din poezie un mijloc de spovedanie colocviala.

Ion Barbu isi traieste reveria in lumea pura a ideii, dincolo de emotii si fara dorinta dobandirii paradisului. El cultiva o poezie de notatie atenta si lucida, isi construieste din cuvinte un spatiu eliberat de timp si de ororile devenirii materiale dar care sintetizeaza toate energiile fiintei sale de la intortocheatul si incontrolabilul univers instinctual (rapa Uvedenrode) la camara Soarelui. In acest labirint de sinteze isi indeplineste misiunea de a readuce in lume experiente si trairi pierdute, uitate sau neconstientizate de fiinta contingenta. Acest rol de unificator al unor emotii razlete presupune insa o titanica intreprindere de distilare a faptei in cuvant, adica de istovire, de epuizare, cu intentia declarata de a solicita gandul si constiinta cititorului, dar si de a-l avertiza: ".Poetul ridica insumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi/ Si cantec istoveste: ascuns, cum numai marea, / Meduzele cand plimba sub clopotele verzi". Poetul-matematician exprima in poezia Joc secund, printr-o metafora sugestiva, actul transfigurarii artistice a realitatii in creatie poetica: "Din ceas, dedus adancul acestei calme creste,/ Intrata prin oglinda in mantuit azur,/ Taind pe inecarea cirezilor agreste,/ In grupurile apei, un joc secund, mai pur". Semnificatia acestor versuri este ca, prin reflectare ("prin oglinda"), realitatea ofera o imagine inversata ("adancul acestei calme creste"), scoasa de sub legile timpului obisnuit ("din ceas, dedus") si devenind o a doua realitate ("un joc secund"), mai pura, care a intrat in domeniul eternitatii,(" in mantuit azur"). "Jocul secund", mai pur, presupune existenta unui joc anterior, primordial, la care se raporteaza si din care isi trage substanta: jocul lumii. Aici intervine gandirea matematicianului Dan Barbilian care priveste lumea prin prisma unui umanism sui generic, cel matematic. Relatia dintre poezie si matematica este una din principalele cai de explicare a ermetismului barbilian. Intr-un interviu din 1927 (sa nu uitam ca perioada 1927-1929 , cea in care sunt scrise si definitivate poemele ciclului ermetic este cea mai bogata in texte programatice, marturisiri, constituindu-se in cea mai radicala si mai intransigenta privire asupra actului creator), poetul afirma legatura dintre poezie si matematica, astfel : "Ca si in geometrie, inteleg prin poezie o anumita simbolica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta...Pentru mine, poezia este o prelungire geometriei". Matricea existentiala si culturala pentru care Barbu opteaza, figurata in acelasi interviu acordat lui Felix Aderca, este cea a Greciei antice ,"Helada lui Nietzsche: elanul cutreierand dinamic fiintele si ridicand extatic un cer platonician". La greci, geometria era o poarta prin care lumea putea fi gandita filozofic. Prin ea se putea ajunge la o anumita putere de reprezentare a lumii, in ordinea sa esentiala si prin asta, mitica. Astfel, prin initiere, lumea se organizeaza intr-un model geometric nou. Geometria devine un stil, iar pentru poezie, o cale spre mit. Tentativa de cucerire si captare a esentelor intr-o forma canonica se concretizeaza prin optiunea poetului pentru intoarcerea poeziei la functia initiatica originara pe care o detinea in cadrul civilizatiei elenistice si pe care o reprezenta cel mai bine oda pindarica, cu rostul ei de a instrui despre lucrurile esentiale, despre unitatea universului intreg. Starea de geometrie il ajuta pe poet sa capteze germenii originari ai existentei (miturile) si sa-i transforme in teoreme lirice. Arta teoremei in geometrie, concentrand maxim de gand in minim de expresie, transpusa la actul poetic constituie hermetismul formal al poetului, amestec de abstragere si concentrare. Acestui mod particular de a gandi lumea si poezia-act initiatic menit a instrui asupra marilor mistere existentiale nu i se potriveste decat un anumit tip de limbaj, limbajul incifrat, "limbajul in limbaj" , caci " esentele nu se pot trata decat in limbajul eliptic al teoremelor", spune poetul. Limbajul poetic "e ca si formulele matematice; ele compun o lume pentru sine, cu spatii inchise, jucandu-se numai cu ele insele". Aceasta conceptie defineste si trasatura fundamentala a limbajului artistic barbilian, ermetismul, incifrarea, reflex al gandirii matematice. Poetul insusi avertizeaza cititorul:"Nimeni sa nu intre aici daca nu-i geometru!"

Poetului Ion Barbu i s-a imputat "neseriozitatea" si aceasta din cauza obscuritatii textului. Fata de Geometrie, unde se simtea in largul sau, in poezie I.Barbu expune doar axioma lirica, fara sa mai demonstreze caile de acces. Acest lucru e revelator pentru atitudinea de provocare intelectuala (si mai putin afectiva) fata de cititor pe care o are poezia lui. Trebuie remarcat si faptul ca, inca de la aparitia primelor poezii, Barbu a fost unul dintre cei mai controversati practicanti ai scrisului, opera sa constituind o piatra de incercare pentru multi critici avizati. In raport cu numarul mare de monografii critice pe care le avem asupra operei eminesciene, argheziene s.a.m.d., creatia barbiana a provocat vizibil mult mai putine -dintre acestea, remarcabile si definitorii ramanand cele ale lui Marin Mincu, ale Ioanei Em. Petrescu si eseul lui Ion Vlad din Recapitulari. In fata acestei incercari ramane drept cea mai viabila solutie recurgerea la teoretizarile poetului, chei necesare pentru intelegerea poeticii sale

T. Arghezi scrie in spiritul veacului sau, desolemnizand reveria romanticilor; L. Blaga traieste ontologic emotia, iar I. Barbu se ascunde in simboluri. Toti trei adopta insa o atitudine de nehotarare; sentimentul bulversant al fiintarii intre lumea materiala si evadarea stralumeasca (V. Voiculescu) a preocupat pe multi dintre poetii lumii. Descinsa din destinul vietii efemere, trairea dilematica intre Dumnezeu si diavol, intre materie si idee sau pur si simplu intre doua lumi defineste in mod general nelinistea poetica a secolului noastru.

In relatia cu Dumnezeu, ca toate fiintele, si poetul se simte parasit, ignorat, pedepsit sa-si spaseasca pacatele in lumea fioroasa de sub ceresc (Nichita Stanescu), dar nu-si pierde nadejdea in dobandirea armoniei divine. Prin Psalmii sai, Arghezi surprinde poate cel mai bine variatele sentimente care il incearca pe omul religios. Deznadejdea, revolta, depresia, sau chinuitorul gand profan al certitudinii intretin in mod paradoxal speranta sacralizarii. Arghezi stie ca harul poetic este un reflex transcendental si de aceea reveria iluminatoare depinde de potirul pe care i-l intinde Dumnezeu. Paharul poeziei, despre care vorbeste Eminescu, nu declanseaza numai beatitudine dumnezeiasca. Arghezi descopera starea maladiva a poetului care isi asuma consecintele inaltarii; cerescul rachiu, daruit de Domnul, Dumnezeul mare stimuleaza sufletul poetic in miez de noapte si il tortureaza in lumina cruda a zilei: "Sufletul imi umbla beat/ Pe sub veac si pe sub leat./ Si de sfanta bautura /Ma ia cu frig si caldura/ Carnea n-ar mai fi bolnava/ Dac-as fi baut otrava." (Cantec de boala). Suferinta sufletului sfasiat intre doua lumi nu este purificatoare, ca pentru romantici, ci pedepsitoare, caci harul se coboara prin Duhul Sfant in fiinta din carne si sange. Inrudita cu atitudinea religioasa, ipostaza de creator care isi cauta salvarea in cuvantul inspirat apare cel mai bine ilustrata in poezia Duhovniceasca, o spovedanie lirica prin care Arghezi isi oficializeaza despartirea de romantici. Poezia a suscitat multe discutii, mai cu seama dupa publicarea opiniei altui nonconformist al secolului - Eugen Ionescu. Creatorul dramei absurde acuza poezia lui Arghezi de retorism si artificiozitate (in studiul intitulat sugestiv - Nu). Impresia vine, in primul rand, din ostentatia prin care Arghezi transfigureaza singuratatea artistului; in universul solitudinii de tip romantic nu exista viata si nici Dumnezeu, ci doar Cine-stie-cine, o satanica naluca, in stare sa dizolve cugetul. In fata ispitei luciferice poetul este imun pentru ca nu-l stimuleaza solemna razvratire a romanticilor. El isi are propriul mod de a se revolta - fuga de pe Cruce, care aici nu reprezinta un act antireligios, ci doar o metafora a atitudinii sale lirice, un refuz net de a ramane in situatia de martir rastignit in numele poeziei, asa cum pozeaza romanticii. Fuga de pe Cruce nu inseamna o sfidare a dumnezeirii, ci o abdicare de la un mod instituit; reprezinta efortul de a innoi lumea si de a schimba mersul poeziei romanesti. Poetul creeaza un tablou amplu, printr-un discurs retoric, dar mai ales monologic in sens teatral: singur, intr-o ograda care a putrezit, obligat sa stea in spatele portilor inchise de multa vreme, caci au ruginit si lacatul si cheia, urmarit de un duh care ii citeste cugetele, este fulgerat de nevoia comunicarii, tanjeste dupa gesturi simple si binefacatoare: "Deschide vecine, / ia-ma-n brate si ascunde-ma bine." Asadar, fuga de pe Cruce nu are nici sens religos si nu este nici un act de bravada melodramatica. Inseamna evadarea din universul pustiit, adica dintr-o atitudine lirica secatuita, depasita, atitudinea romanticului solemn, impatimit, repetand la nesfarsit sacrificiul cristic sau caderea luciferica.

In ceea ce-l priveste pe Blaga, legatura cu Dumnezeu este marcata de aceeasi suferinta pricinuita de sentimentul singuratatii (Psalm), dar Blaga descopera binefacerile coborarii in esente. De aceea el perfectioneaza calea deschisa de romantici. Filozof al culturii, ispitit de cugetarea sacra, descopera cu uimire ca ea isi trage seva din emotia autentica. In sistemul sau de gandire, fiinta este condamnata la o cunoastere intelegatoare (adica limitata), pe care o particularizeaza in doua tipuri: lucifericul si paradiziacul. Primul termen defineste cunoasterea metafizica, prin acceptarea devenirii; sentimentul de participare la transformarea materiei ii reveleaza infinitele planuri ale vietii, ii amplifica trairile si prin aceasta il apropie de Dumnezeu. Din punctul lui de vedere, acest tip de cunoastere seamana cu revolta lui Lucifer; dar Blaga depaseste viziunea romantica. Filozofic, simplul fapt de a-l cauta pe Dumnezeu presupune indoiala si revolta camuflata; in acest sens trebuie inteleasa obsesia sa, atat de bine formulata in versurile: "Pesemne - invrajbiti/ de-o vesnicie Dumnezeu si cu Satana/ au inteles ca e mai mare fiecare/ daca-si intind de pace mana. Si s-au impacat/ in mine". (Pax magna). Armonia divina si dobandirea cerului nu pot fi diferite de esenta duala si antinomica a unei lumi care se transforma continuu. Chiar si gestul de smerenie se spulbera intr-o lume atat de repede schimbatoare. De aceea ipostaza de Crist rastignit se supune si ea legilor devenirii: "Mane oasele au sa-mi cada de pe cruce./ Inapoi nici un drum nu mai duce" (Epilog). Asadar, nu mai ramane decat bucuria risipirii, pe care Blaga o traieste cu intensitate, considerand ca emotia adevarata, ori de unde ar veni ea, reprezinta singura cale de intalnire cu Dumnezeu (Nu-mi presimti?).

Viziunea barbiana asupra lumii vine din convingerea ca, in afara de mantuirea sufletului, exista calea transcenderii rationale. Barbu traduce in termeni matematici atitudinea metafizica a lui Blaga. Dincolo de marea trecere a lumii profane se afla conditia de increat, samanta a vietii, inchisa in oul dogmatic. Cum poetul stie ca rostul fiintei este de a sta sub semnul intamplarii, alege sa traiasca doar sensul inceputurilor: "Ca vinovat e tot facutul/ Si sfant doar nunta, inceputul." Nu teribila energie a devenirii il atrage, ci fixarea intr-un timp al initierilor. De aceea emotia poetica, acolo unde exista, in poeziile lui Barbu are valoare ritualica, de unde impresia de atitudine epurata de trairi autentice. Tipica in acest sens, este starea de toropeala din balada Nastratin Hogea la Isarlak, stare pe care N. Balota o numeste lene poetica: "In ganduri incarnate, cand cautam pe jos/ Argintul unei scule:/ Cutit lucrat, vreo piatra in scump metal legata, / Greu cearcan de cadana topit la un bairam:/ Nici eu nu mai stiu astazi ce lucru cautam. Incolacite ceasuri! Cu voi nu luai aminte/ Cum, pe rasfranta buza, a matcii, dinainte,/ O spornica multime se tencuia-n pereti." Starea de plictiseala voluptuoasa, de visatorie gratuita, echivalata aici cu o ratacire in labirintul instinctelor (ganduri incarnate sau incurcate, cum scrie initial), in momentul amurgului, cand firul timpul pare incurcat, anunta intrarea intr-un ritual, caci pe fluviul lesios isi face aparitia ascetul Nastratin.

Tematica abordata ce cei trei poeti in discutie rupe si ea canoanele instituite. Principala preocupare o constituie aspectul banal dar veritabil al existentei, de aceea toti trei sunt de acord ca orice amanunt al lumii poate fi transfigurat artistic. Blaga spune pe un ton apoftegmatic "Credeti-ma, credeti-ma,/ despre orisice poti sa vorbesti cat vrei "(Catre cititori), propunand o modelare a cuvantului dupa chipul lumii. Ion Barbu urmareste cu atentie dilatata amanuntul anodin (Dioptrie), iar Arghezi anunta categoric: " Din bube mucigaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi "(Testament).

Pentru Arghezi florile de mucigai reprezinta aspecte cotidiene, fapte de viata surprinse in momente ilustrative pentru sensul supravietuirii; majoritatea textelor sale surprind oameni aflati in miscare, in relatia cu ceilalti, povesti fragmentate, asezate in contexte metaforice, portrete ale diverselor tipuri umane aproape ignorate de literatura preargheziana. El sublimeaza fiinta din marginea societatii, in atitudini de exceptie: puscariasi aflati pe patul mortii, vorbind cu Dumnezeu (Cantec mut), cadavre napadite de bube si paduchi (Ion,Ion, Dimineata, Mortii), imparatia tiganilor, stransa-n patruzeci de care (Generatii, Satra) sarlatanul magic (Lache), tiganca dansatoare (Rada), cersetoarea, florareasa, efeminatul (Tecla, Tinca, Fatalaul). Arghezi poetizeaza sentimente anoste, dar profund omenesti, pe care le scoate din sfera melodramaticului prin transfigurare poetica; ocnasul care mai are zece ani de ispasit, isi traieste cu exasperare agresiva situatia:"Vreau sa beau sange si sa rup/ Ca un sarpe, ca un lup" (Streche); melancolia calugaritei este o boala de seninatate si de slava (Maica Scintila). Ipostaze semnificative ale supravietuirii, strigaturile (Hore), blestemele, cantecele, bocetele sau epitafurile fac obiectul poeziei argheziene; fiinta necuvantatoare, natura chinuita de mersul vremii, bucuriile simple sunt alte teme predilecte. Un loc aparte in creatia argheziana il ocupa Psalmii (poezii in care el isi defineste sentimentul religios) si poeziile de dragoste; pentru Arghezi iubirea este o vindecare a sinelui prin celalalt (Inviere).

Realitatea ridicata la rang de poezie de catre I. Barbu, este alta decat cea argheziana; poezia lui de debut, pe care Lovinescu o numeste de forma parnasiana, abordeaza tema energiilor naturii, in fata carora poetul manifesta o atitudine dionisiaca (Copacul, Lava, Raul, Umbra). Preocuparea majora a poetului se indreapta, insa, spre mitologizarea lumii contingente prin ritualuri intamplatoare; batrana cersetoare, cu trupul frant, abandomnata de lume si de Dumnezeu, are acces la timpul tineretii sale (Domnisoara Hus), Nastratin Hogea, ascetul invins de foame, savarseste un gest initiatic, prin autoflagelare (Nastratin Hogea la Isarlak), meditatia poetului asupra semintei se converteste in hierofanie, prin redescopetrirea dogmei (Oul dogmatic), povestea fantastica despre regele ciupercilor vorbeste si despre limitele initierii (Riga Crypto si lapona Enigel). Fascinat de puterea ritualului, Barbu ridica realitatea in planul jocului secund, asezandu-si toate preocuparile sale intelectuale in acest joc al sublimarii lumii. Pentru el, universul creatiei stilizeaza dominanta nativa a fiintei romanesti: Raiul meu ramai asa!/ Fii un targ temut hilar/ Si balcan-peninsular(Isarlak).

Lucian Blaga tranfigureaza realitatea imediata in simboluri arhetipale, sugerate chiar din titlurile principalelor volume de versuri: lumina (Poemele luminii), profetul (Pasii profetului), devenirea materiei (In marea trecere), somnul (Lauda somnului), apa, dorul etc. In jurul fiecarui simbol poetul creeaza experiente emotionale care ii reveleaza bucuria de a se regasi in miezul misterelor lumii. Procedeul simbolizarii ii reveleaza si apartenenta la expresionism, dar in chip necesar trebuie pusa in legatura cu mutenia care i-a marcat copilarie si pe care a conservat-o, ca pe o fibra interioara a fiintei sale poetice, toata viata. Limbajul artistic se concentreaza astfel incat tacerea insasi devine purtatoare de sens si ia locul cuvintelor care lumesc trairea. Emotia revederii fiintei iubite, de pilda, se converteste intr-un act de iluminare prin care poetul se simte pus in legatura cu geneza lumii; lumina divina (lux) s-a disipat in lume (a devenit lumen), dar intelesul ei initial poate fi recuperat prin trairi autentice, capabile sa anuleze sensul devenirii (Lumina).

In plan estetic, cei trei poeti concentreaza mentalitatile istoriei lor in simboluri definitorii; obsesiv apar in textele lor structuri simbolice care ilustreaza dualismul lumii: nunta, oul (Barbu), impacarea dintre Dumnezeu si diavol (Blaga), sfasierea intre doua lumi (Arghezi).

Pentru I. Barbu, nunta reprezinta un ritual de initiere, in sensul doctrinei hermetiste; reintregirea ratiunii (Nous) prin spiritul creator (Kore Kosmu - Fecioara Lumii) inseamna primul act de eliberare de sub povara timpului istoric; perfectiunea spirituala incepe cu stradania de anulare a contradictiilor care stapanesc lumea. La Barbu, Spiritul lumii este insa Fecioara Lucifer, asadar o energie destinata caderii, pierderii paradisului (Ritmuri pentru nuntile necesare); simbolic, alchimia spirituala a hermetistilor reunea intr-o nunta simbolica pe Afrodita cu Hermes, adica Iubirea, ca energie esentiala a lumii, si Cuvantul, reflex al dumnezeirii; dar Hermes este si patronul misterelor, intruchipeaza suma timpului si metamorfozele lui. De aceea, in viziunea lui Barbu, Mercur este "Conceput din viu mister/ Si Fecioara Lucifer"; secventa conoteaza si sensul caderii luciferice, adica revolta, dar face aluzie si la androginitatea lui Hermes. El insusi zeu al armoniei contrariilor, devine si simbolul armoniei spirituale, dar numai in conditiile nuntii alchimice, inchis in athanor, izolat de materia care se transforma si doar la conjunctia Lunii cu Soarele, adica in afara istoriei. Barbu adopta simbolistica hermetista pentru ca aceasta doctrina a mantuirii are ca obiectiv principal autoperfectionarea spirituala. Or, universul poeziei lui este dominat de simboluri care definesc spatiul balcanic, fixat La mijloc de Rau si Bun (Isarlak) sau lumea pura a cuvantului eliberat, inchis in oul dogmatic, ca si Hermes in athanor. In plan estetic, verbul barbian se claustreaza in metafore care obliga cititorul la initiere si prin aceasta la autoperfectionare spirituala.

Pentru Lucian Blaga, coincidentia oppositorum (impacarea contrariilor) nu este posibila decat in propria-i fiinta, caci el participa la marele mister al lumii, iar, cum spune Areopagitul, misterul esential consta in unirea contrariilor. Preocupat de legendele mistice romanesti, multe de influenta bogumilica, Blaga creeaza simboluri esentiale, cu radacini in vizunea straveche despre nasterea lumii; in mai multe legende bogumilice, frecvente la popoarele slave si la romani, Dumnezeu si diavolul au creat impreuna lumea; dar de fapt, toate gnosele dualiste vorbesc despre impacarea binelui cu raul intr-o perioada indepartata, sau despre nazuinta acestei anulari a contrariilor. Blaga este preocupat in general de sinteze culturale, este un ganditor si de pe aceasta pozitie spune ca raiul este luminat de flacarile iadului sau ca propria lui lumina vine din ochii indragostiti, care sunt izvorul noptii. De fapt el isi asuma existenta intr-un spatiu mioritic si miraculos contradictoriu, adica la Curtile dorului, pentru ca a invatat sa traiasca fiecare amanunt al acestei lumi.

Tudor Arghezi, atent doar la fata vazuta a lumii, supravietuieste sfasiat intre credinta si tagada, intre doua lumi, intre revelatie si gandul rational, intr-o atitudine de nehotarare, si de aceea paradoxurile sale simbolice nu sintetizeaza idei culturale, ci doar atitudini si mentalitati adunate din strafundurile fiintei romanesti.

Innoirea fundamentala a poeziei interbelice se manifesta in planul expresiei artistice, iar rolul cel mai important ii revine lui Tudor Arghezi. El poetizeaza limbajul comun prin imbinari sintagmatice insolite, asa dupa cum anuntase in poezia Testament: "Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Si framantate mii de saptamani/ Le-am prefacut in versuri si icoane/ Facui din zdrente muguri si coroane" Arghezi isi formuleaza aici intentia de a elibera cuvantul de sensul sau obisnuit prin asezare in contexte de negandit pana la el si capabile de a alcatui o imagine (icoana) pe cat de familiara pe atat de labirintica; prin sintagma care promite sensuri adanci (muguri) si ornamentul ostentativ (coroane), Arghezi incearca sa spulbere canoanele comunicarii, mai cu seama expresia incremenita, lipsita de forta de a convinge; intreprinderea lui se traduce prin efort de remodelare a cuvantului, operatiune de multe ori violenta:" Doamne vreau sa-ti multumesc/ Dar in graiul omenesc/ Voie da-mi sa spanzur graiul /Si sa-ti multumesc cu naiul. (Colind). El isi motiveaza aceasta siluire a vorbei nu numai prin nevoia acuta de a deturna rostul comunicarii, ci si pentru ca astfel intelege bucuria cuvantului transfigurat si de aceea si spune "Toate /Cuvintele mele sunt intortochiate/Si s-au imbatat" (Cuvinte stricate). Euforizarea cuvantului prin har ii vine din faptul ca el nu scrie pentru ingeri, ci un cantec inrudit cu ei: "Cantecul care ma doare/ Frate-i cu tacerea mare,/Cu ingerii, cu lastunii/ Si cu soapta rugaciunii" (Colind). Desi versurile par facile, Arghezi consfinteste aici inceputul poeziei care metamorfozeaza rugaciunea sacra in colind profan.

Fiind vorba despre framantarea indelunga a cuvantului, spectacolul retoric devine principala dimensiune a textului arghezian. Din aceasta cauza Ion Barbu spune ca Arghezi este fara mesaj, respins de Idee, are migala de ceasornicar si gusturi de brodeuza (in articolul Poetica d-lui Arghezi). Rabdatoarea plasmuire a imaginilor nu este doar evidenta, ci chiar subliniata, caci Arghezi face din ornamentul retoric si un procedeu de stoarcere, de exorcizare a cuvantului. De pilda, viziunea lui asupra trecutului nu implica nostalgie sau melancolica renovare a amintirii (ca la romantici), nu genereaza nici drama trecerii si nici meditatii de ordin metafizic. Arghezi surprinde stingerea lumii remodeland expresia comuna; amintirile sunt ape fara oglindire si "Icoane sterse in care umbla/ O umbra de umbra "(Timpuri). Metafora se deruleaza poliptotic si este sustinuta prin aliteratie, ceea ce insinueaza sensul evolutiei; figurile se fragmenteaza, imaginea apusa intra-n descompunere ca intr-o agonie. Poliptota umbra de umbra extinde dar si dilueaza evocarea, caci poetul compara viata deja traita cu proiectia ei chiromantica, alcatuita din linii si semne abia conturate. Arghezi isi explica aceasta predilectie spre formule retorice in poezia Testament, unde le numeste coroane, metafora care conoteaza atat sensul comemorativ pe care il are figura retorica in general (capabila sa sublinieze jocul, dar si asidua lui pregatire) cat si sugestia de rostire alcatuita cu migala si subliniata in expresii instituite; este aici, poate, si o subtila trimitere la celebrul discurs Coroana, al lui Demostene, considerat maestrul rostirii elocvente.

Asadar, facilitatea expresiei arheziene reprezinta o intentionata intoarcere la echilibrul clasic, dar cu o renovare temeinica si inspirata a materialului lingvistic. Cuvantul sau este intr-adevar bubos, dar vitalizator pentru formula vetusta. Din acest motiv, sintagma argheziana pare intemeiata pe un joc facil si tendentios; el exprima gestul solemn al rugaciunii prin cuvantul imediat evocator si prin amanuntul esential: Treiburicele inchinaciunii s-au ros (Faclii). Alteori jocul de cuvinte este infantil (In stolul de muste/ Tabarate sa-l muste), dar autentic, forta lui venind in primul rand din luciditate, din faptul ca Arghezi isi inalta jocul poetic pe experiente traite. Multe dintre textele sale sugereaza secvential o poveste, un aspect al vietii cotidiene, deoarece el are convingerea ca poezia e literatura concentrata. De aici se naste si impresia de impletire lingvistica mestesugita; este un poet artizan, dar un poet care lucreaza odoare pentru cinstirea lui Dumnezeu si care are constiinta ca le-a creat ca un ostenitor mut. In acest sens trebuie inteleasa afirmatia lui ca poezia "este o stare religioasa a sufletului nostru."

Cat priveste tendentiozitatea versului sau, trebuie spus ca poetul se mentine mai degraba intr-o atitudine de spectator amuzat; exprima mania unui hatru prin sintagma da cu ochii de ciocan (Hora de hatru), pentru ca hatru munceste intr-o fierarie, Rada pare un maces, pentru ca danseaza cu o floare in dinti; insa nu aceasta ironie detasata da adevarata masura a liricii sale.

Metafora agresiva care uneste aspectul plasticizant cu sugestia revelatoare reprezinta adevarata sa inovatie. Dupa cum anunta in principala sa arta poetica (Testament), el sintetizeaza durerile veritabile in imagini noi, care pastreaza in mod straniu legatura cu originile. Textele sale readuc fara sa dezvaluie rodul durerii de vecii intregi. Arghezi dizolva simboluri si mentalitati in imagini penetrante. In poezia De dincolo, secventa drojdiile noptii uleioase sugereaza atmosfera deliranta si apasatoare din preajma unui muribund. Sentimentul sfarsitului se proiecteaza metaforic in seme care exprima mizeria si disperarea unui copil calcat de noapte: " Slova se ispravise/ In mucegaiul poruncilor scrise./ Timpul otravit, razimat de morminte,/ Nu-si mai aduce aminte./ Se tarau pe pamant sufletele, cenusile / La biserici, la case, la toate usile/ Se chinuia sa moara, de sapte/ Nopti, un copil calcat de noapte". Prin denotativul concretizator, noaptea (uleioasa) devine un spatiu al chinului, suportat in fazele lui ultime si teribile, pana cand timpul insusi infestat, anuleaza numele inscris in Cartea dumnezeirii. Personificarea timpului nu mai pastreaza nimic din pretiozitatea romanticilor (Eminescu scrie: "Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie..".). Arghezi construieste personificarea in atitudini care sustin cu pregnanta impresia ca ramasitele unei nopti cumplite, de agonie seamana cu drojdiile noptii; de aceea timpul este agonic, otravit si rezemat de morminte, fara amintiri.

Si iubirea, receptata ca o cadere si amortire in afara timpului, este exprimata printr-o desfasurare imagistica ampla, asociata cu o corabie Plumbuita ca intr-un namol de cositor fiert. De multe ori, Arghezi comprima si fixeaza o gestualitate banala in contexte metaforice de exceptie: "In sufletul tau sufletele lor,/ Ale tuturor,/ Se astern ca rufaria moale/ In sertarele goale/ Teanc. Naframe, tulpane, barise/ Cu croiala piezise" (Baraganul). Secventa asociaza, printr-o comparatie dezvoltata, menirea pamantului (de a da rod pentru oameni si de a se hrani apoi cu trupurile lor) cu imaginea rufariei, asezata cu grija - sugestie a ordinii de neinvins.

In exemplele discutate se observa preferinta poetului pentru imaginea alegorica si condensata. Sistemul metaforic arghezian se constituie in jurul unui lexem, sau al unei sintagme care intriga cititorul prin sensul comun si adeseori dur sau chiar vulgar, dar reevaluate plastic prin context, printr-un procedeu artistic denumit de critica drept conversiune de valori Versurile sale evoca imaginea unanim stiuta, iar aceasta imagine substituie ganduri complexe, meditatii camuflate, observatii pertinente asupra existentei generale. Este cunoscut faptul ca in poezia lui Blaga, lumina este un simbol cu valente mistice, poetul facand evidente trimiteri la doctrinele oculte, care vorbesc despre nasterea lumii din lumina dumnezeiasca; de asemenea, asociaza acest simbol cunoasterii prin spiritualizare transcendenta. Aceste idei ii sunt cunoscute si lui Arghezi, dar el nu cauta sensul lor in universul imediat, ci le exprima intr-un mod similar cu cel al fiintei care intuieste secretele lumii, fara sa fie preocupata de ele. El noteaza in imagini sensibile un peisaj de toamna aurie si creeaza un singur vers care sintetizeaza toate revelatiile din volumul de debut al lui Blaga. Tudor Arghezi spune simplu ca "Lumina duce omenirea-n poala". Metafora antropomorfa dezvolta sensul ocrotirii, al leganarii, dar si pe cel al maternitatii si, implicit, al genezelor universale. Multe dintre imaginile argheziene surprind aspecte ale naturii, dar poetul nu creeaza un pastel in formula instituita de Alecsandri, ci dizolva peisajul in proiectii fragmentare, in care inchide propria-i traire, sau pe cea a vreunei fiinte evocate: "Miroase a piatra si ceara,/ Si ziua intra in seara./ Prin ceata manjita de huma/ Se micsoreaza carul cu paie de bruma,/ Dric vanat, stramb, pe jumatati de roti/ Si cimitir intunecat, de hoti." (Frunza palida, floare galbena).

Expresia argheziana este violenta, iritanta, se impune prin oripilarea simturilor. Nu este vorba despre o reluare a imagisticii simboliste, caci la Arghezi lipseste pretiozitatea si pedanteria baudelaireiana. Metafora sa este agresiva si seducatoare, venita dintr-o exacta cunoastere a omenescului, ca de pilda in poezia Razbunare, in care chiar incursiunea culturala este convertita in imagini contingente: "Tu-nfasuri intre corzi si harpe/Si de viole mute, sarpe!/ Si-n fiecarele din noi/ Stii sa strecori chei mici si moi./ Diavole, jocul tau ajunge!/ Pan te-a trantit si-acum te-mpunge". Pan, zeul pagan, parasit si orb in poeziile lui Blaga, devine aici forta vitala a naturii, in stare sa vindece rautatea diabolica a fiintei razbunatoare. Dar, Arghezi nu explica, nu creeaza un Pan inconjurat de nimfe, sau traind cu exuberanta, ci noteaza scurt o imagine cu sens vag alegoric, sugerand ca raul este rastignit in numele miracolului lumii. Aceasta impletire de violenta si seductie se mentine si in versurile care sublimeaza mizeria si degradarea, adica in florile de mucigai, prin care Arghezi intemeiaza estetica uratului. Simbol evident al trecerii si al descompunerii lumii, cadavrul intra intre motivele literare, in special prin poezia simbolista. Dar daca la Baudelaire aspectul grotesc este sublimat in imagini livresti (hoitul imboboceste, asemeni unei flori), la Arghezi, imaginea bruta cuprinde sensurile neputintei umane in cumplita lupta pentru supravietuire; mortii "Au bube cleioase pe sale,/ Noroaie de sange pe piept si picioare" (Dimineata), iar pe cadavrul lui Ion "sunt morti si paduchii". Imaginea include cinic sugestia degradarii care se prelungeste din viata in moarte, printr-o mentiune simpla si edificatoare: paduchii au murit in carduri. Alteori, amanuntul grotesc este pregatit prin imagini dezvoltate ascendent, de la mizeria fizica spre cea morala; Hialmar, schilodul care cerseste prin targuri, este surd si mut din nastere si mutilat de familie pentru ca trebuia ceva din el facut, insa prin tanguirea sa ininteligibila imita fara sa stie logosul irational al dumnezeirii, care se purta chioras pe ape. Lexemul socant aici este chioras, un cuvant profan, care rupe binecunoscutul enunt biblic, ambiguizand sensurile mistice, intrucat nu se refera doar la un defect ocular, ci inseamna crucis, suspicios, rauvoitor, reprobator, intelesuri subordonate impresiei de dezorientare specifica inceputului, adica iesirii din haos in intinderea nesfarsita a apelor primordiale. Secventa pregateste, insa, versul final, marcat in text, care sintetizeaza intr-o observatie succinta si prozaica mizeria si suferinta: "O musca-i suge lacrima din pleoape "(Sfantul). Imaginea da dimensiune tragica personajului in care se pogoara cuvantul divin si se aduna mizeria lumii.

Arghezi stie nuantele cele mai fine ale durerii omenesti si le transfigureaza in imagini usor de reprezentat cu mintea; singuratatea puscariasului Patru Marin ajunge la exacerbare si apoi la dureroasa acceptare, sub lumina de luna: "Oftatul sovaie, inecul vine,/ Si se zguduie madularele, pline/ Ca niste struguri, cu chin/Ciorchin in ciorchin/Si boabe pe boabe (Streche). Tot dorul chinuitor si maladiv este sublimat si in poezia Rada:" Sunt bolnav de miresme/ Sunt bolnav de cantece, mama.." Dorinta ravasitoare este motivata subtil prin imaginile care transfigureaza dansul senzual al unei tiganci. Enumerarea miscarilor coregrafice este dublata de sugestia ritmului prin aliteratie ( "Se-apleaca, se scoala, sare/ Cu salbile zornaitoare") si sustinuta in plan denotativ de un amanunt (Ca niste zabale spumate) care motiveaza metafora finala (manzanechezand). Evolutia semantica a imaginilor se desfasoara de la impresia estetica (Rada este un maces cu ghimpi fierbinti) la declansarea emotiilor eului liric, exprimate frust, in cuvinte de o vehementa senzualitate.

Chiar si in tablourile subliniat grotesti, pe care N. Balota le compara cu picturile lui Bosch, Arghezi mentine sugestia cea mai ilustrativa pentru natura omeneasca, fara a se lasa sedus de jocul estetic: "S-au inodat ca viermii si limbricii/ Pe coridoare, adunati la zbeg,/ Toti slutii beznei, cocosatii si piticii/ Cu haitele pamantului intreg" (O noapte). Imaginile halucinante nu imerseaza fantasticul; poetul noteaza aici aspecte dintr-un spital-penitenciar, dupa o noapte ploioasa de toamna.

Fara sa ocoleasca vreunul dintre sentimentele si atitudininile omenesti, Arghezi isi varsa harul in cuvintele comunicarii simple pentru ca el crede ca Dumnezeu se afla in frumusetile suave ale vietii, adica in tot ceea ce traieste.

Ramane-un mag al lumii, un alchimist, acel

Ce-a injugat cu-n zambet azurul la injurii

Cu subtiimi de inger el puse-n gura urii

Mascara grea de aur cu nimbul pur la fel.

(Vasile Voiculescu - fragment din poezia intitulata Tudor Arghezi)

Spre deosebire de Arghezi, Lucian Blaga porneste de la ideea ca un text poetic constituie o metafora totala, deoarece ea conoteaza o emotie metafizica, o participare la misterul lumii; de aceea poeziile sale adopta formula unui discurs liric solemn, marcat de o metafora revelatorie, notiune care pentru Blaga defineste imaginea poetica spiritualizanta, capabila sa ilumineze fiinta, sa-i deschida numeroasele porti ale misterului ascuns in adancimi de intuneric. In studiul sau Geneza metaforei si sensul culturii, Blaga afirma ca exista doua varietati de metafora: plasticizanta si revelatorie. Prima substituie imaginea realitatii receptate in formule sugestive, transfigureaza forme si iimpresii, in special, pe cand cea de-a doua declanseaza reveria cuprinzatoare, adica acea predispozitie a fiintei de a face conexiuni majore, in planul cunoasterii. El exemplifica acest tip metaforic printr-o secventa din poezia sa Asfintit marin: "Soarele, lacrima Domnului/ cade in marile somnului". Intr-un prim-plan de receptare, versurile transfigureaza imaginea difuza si emotionanta a soarelui care se stinge, reflectat in apele marii. Orice asfintit rascoleste si melancolizeaza fiinta, prin puterea lui de reflex al mortii; nelinistitoarea premonitie a sfarsitului stabileste o legatura sacra intre om si misteriosul sau destin; lacrima, sugestie a tristetii purificatoare si simbol al defularii, sustine aici trairile generate de emotia amurgului, iar, intr-un alt plan, nelinistea nemotivata a omului care priveste asfintitul marin echivaleaza cu teama de neant si cu speranta in mantuire. Dar acestea sunt numai sensuri evidente; dincolo de ele se dezvolta simboluri descinse din cultura poetului. Metafora Soarele, lacrima Domnului sugereaza parabola despre ochiul pierdut al divinitatii si rostogolit pe cer, devenit soare. In numeroase reprezentari si gnoze secrete, soarele, integrat in cerul zodiacului ptolemeic si reprezentat ca un sarpe ce-si musca propria coada, este numit si ochiul Domnului, deoarece ocupandu-i-se locul, a ajuns pe cer si de intristare a varsat lacrimi din care au luat nastere oamenii. In cunostinta de cauza, Blaga rastoarna sensul mitic, echivaland subtil despartirea astrului de cer si de fiinte totodata, prin sugestia ca centrul vital al lumii se iveste din durerea divinitatii; imaginea evoca de asemenea dorul greu al fiintei care intuieste neantul, caci in simbolistica ezoterica soarele este semnul infinitului.

In general, poetul cauta in esentele lumii simboluri asimilate cultural, ca si P. Val ry, desi intr-o alta formula lirica; de aceea imaginiile sale poetice construiesc asiduu sugestii legate de idei mitico-religioase. De pilda, viziunea lui asupra sfarsitului general este asociata decaderii sacrului printr-o lenta si fireasca destramare a lumii. Arghezi imagineaza un apocalips in ordine umana; pentru el cerul nu se prabuseste, doar oamenii pierd sacralitatea, inecand candela in bale si turnand rachiu in Sfantul Potir. Blaga are viziune generala asupra trecerii ("vor putrezi si ingerii sub glie,/tarana va seca povestile/ din trupul trist") si aceasta genereaza imaginea calma, solara, in care poetul inchide deopotriva emotii si meditatii profunde. " Adevarul este ca Blaga n-a fost niciodata un artist al formei, in sensul ca jocul gratuit al formelor sensibile nu i-a ajuns niciodata. Poet din clasa misticilor, expresia s-a topit totdeauna pentru el in flacara experientelor sale, si ochiul care urmarea aceste poezii, urechea care le asculta atingea, dincolo de cuvinte, si de inlantuirea lor intuitia directa a sufletului care se exprima prin ele. Poet al sufletului si nu al lumii exterioare, forma lui Blaga a ramas astfel ceea ce trebuia sa fie. Si daca poezia sa nu cucereste prin senzualitatea ei, ea vorbeste puternic printr-o substanta facuta din cele mai inalte nelinisti din cate pot atinge sufletul omenesc".(T. Vianu - Lucian Blaga, poetul, in vol. Scriitori din secolul XX, Ed. Minerva, 1986, p. 60)

Pentru Barbu, realitatea, de pilda calma creasta a unui deal oarecare, se cere conotata, transferata prin receptare sensibila si prin sublimare artistica, intr-un spatiu secund, iar din acest punct de vedere poezia este un joc al spiritului, pe care poetul il defineste prin metafora nadir latent. Punct opus zenitului in conventiile matematice, nadirul exprima imaginea rasturnata, transfigurata printr-un act catabasic - de coborare in strafundurile lumii. Actul poetic presupune ritual camuflat in imagini orfice; respectiv, poeziile lui Barbu incanta prin eufonii rafinate si confera cititorului sentimentul ca participa la un mister de nepovestit. Aceasta impresie vine din faptul ca poetul reuneste sensibilitatea sa de artist si imaginatia unei minti de exceptie. Prin ermetizarea sensurilor in metafore electrizante, dar mai cu seama prin caracterul ezoteric, poezia sa se inscrie in manierismul livresc al veacului nostru. Dupa cum explica Al. Cioranescu, gustul manieristilor pentru antinomii isi are radacinile in obsesia primordiala Eros/Anteros; teoria platoniciana despre dualitatea initiala a fiintei, fascinatia creatiei hermetice si o secreta atractie spre jocul combinarii simbolurilor s-au materializat in planul literaturii printr-o imagine labirintica in care se perinda ritualuri criptice, masti ce disimuleaza principii majore, spectacole eschatologice. In acest context, poezia barbiana propune un metastil (manierismul sau barocul), construit pe imagini ermetice de labirintica intindere subterana; el isi ordoneaza metaforele in corelatie cu simbolul nuntii, semn definitoriu al liricii sale. Nunta presupune dizolvarea celor doua universuri (masculin si feminin) si proiectul unei noi lumi, prin iubire, iar iubirea inseamna renuntare la fiinta personala si regasirea in celalalt. Unirea prin nunta devine o aspiratie la androginat - starea originara a lumii -, iar in sens mistic, se intemeiaza pe o taina, cea a creatiei, ca gest de imitare a creatiei divine; de aceea, nunta inchide in sine elemente care depasesc planul istoriei, caci ea reprezinta o legatura indisolubila, ce contine indicatia creatiei, prin consumare si suferinta. Asocierea metaforica dintre nunta si moarte are o motivatie mistica, caci aceasta legatura se face prin iubire si abandon, atribute ale sentimentului religios. Simbol al plenitudinii, semn al mortii si al nasterii promise, nunta evoca indirect nostalgia paradisului, iar Barbu imagineaza perfectiunea ca stare intermediara intre viata si moarte, ceea ce, sub raportul expresiei artistice, se intrupeaza in metafora ermetica, asa cum este imaginea nucleului lumii: palat de nunta si cavou (Oul dogmatic); samanta care nu si-a inceput inca germinatia poarta in sine secretul lumii, care sta sub amenintarea evolutiei, adica a distructiei; inima celui nenascut e " Ca sarpele pe muzici innodatRotit de doua ori la marul soare"(Increat); metafora conoteaza sugestiv viziunea infinitului, proiectata in universul scapat de sub opresiunea duratei; incremenita armonie a contrariilor se dizolva lent sub imperiul soarelui. Increatul conserva sensul devenirii si, invadat latent de ispita duratei, "Acorda lin/ Si masculin/ Albusului in hialin/ Sarutul plin" Reluarea rimei si versul scurt creeaza impresia de ritualica intalnire a formelor antinomice, intr-un spatiu similar inceputurilor (Oul dogmatic). De fapt, Barbu creeaza procedee stilistice care sugereaza latura ritualica a jocului; rima interioara (riga span, de la san), remarcata de T. Vianu, inventiunile lingvistice de sonoritate speciala (Uvedenrode, Isarlak), inversiunile, precum si impletirea cuvantului uzual, de multe ori regional, cu cel ezoteric sustin impresia de spectacol secret si incitator.

Formulele lirice preferate de Barbu sunt cantecul si descantecul de dragoste, adica de nuntire (hipotalam, de multe ori). Simbol central in poezia lui Barbu, dupa cum am mai spus, nunta codifica sensul armoniei primordiale. Totodata, cunoscator al textelor hermetice (din Corpus Hermeticum), Barbu creeaza imagini initiatice, intr-un cod voit ezoteric. Chiar spatiul emblematic al spiritului romanesc comporta o astfel de metafora, caci alba cetate asezata La mijloc de Rau si Bun, dobandeste armonia prin nunta: "Stinsa linistirea noastra (si aleasa)/ Isarlak incinsa! Isarlak mireasa! "(Incheiere). Nastratin Hogea la Isarlak "fixeaza un alt moment al acelui Orient aropiat, restituit in farmecul si valorile lui. Daca in Isarlak si in Selim ni se vrajesc raporturi umane incantatoare prin libertatea si cordialitatea lor, noua poema ne aduce inaintea ochilor viziunea Orientului tragic si ascetic, al acelui colt de pamant care a dat lumii galeria cea mai numeroasa de sfinti si martiri. Legenda, asa cum a fost raspandita printre noi de Anton Pann, nu ingaduia evocarea unui Nastratin Hogea tragic, fantoma sangeranda a constiintei umane, care gaseste in propria ei sfasiere alimentul sau moral". (T. Vianu - Ion Barbu, in vol. Scriitori din secolul XX, Ed. Minerva, 1986, p. 82).

Ritual suprem, nunta reprezinta o aspiratie spirituala, de aceea regele Crypto, neaceptat in lumea sa si incapabil de inaltare, supravietuieste doar printr-o nunta, fie ea si aberanta, cu masalarita mireasa. Apogeul spiritualizarii este camara Soarelui, metafora a a ideii pure, a revelatiilor supreme, iar in alegoria alchimista, la care face aluzie Barbu in Ritmuri pentru muntile necesare, metafora conoteaza sensul marelui secret, piatra filozofala, sau chintesenta vietii cuprinsa in actul de dizolvare si recladire a lumii. De aceea Enigel se inchina la Soarele-intelept, iar fecioara Geraldine, nehotarata intre cele doua naturi, pe care i le-a harazit Creatorul, inalta un imn, mai mult, chiar, o rugaciune de iubire, spiritualizata prin aspiratia mistica la armonie. Invocatia gasteropodului Geraldine e construita pe un sir de metafore care conoteaza sensul perfectiunii hermafrodite:"Ordonata Spira/ Sunet/Fruct de lira,/ Capat paralogic,/ Leagan mitologic,/ Din setrele mari/ Apari:/ O cal de val/ Peste cavala/ Cu varul deasupra-n spirala! "(Uvedenrode). Jocul de cuvinte (amintind de Cabala calului Pegas a lui Giordano Bruno), ritmul de descantec si redundanta simbolica ilustreaza dimensiunea cea mai importanta a liricii lui Barbu, de ritual purificator. Alegorizarea nuntii in rapa Uvedenrode se proiecteaza in imagini antropomorfe; Geraldine, gasteropod invaluit in secretii stralucitoare si adapostit in cochilie este transfigurat intr-o formula aproape argheziana: "Dantelele saleCa floarea de zale". Intrupare firava si duala, gasteropodul este un simbol al diadei alchimice Logos-Sophia si, prin extensie, al gandului pur, capabil sa prinda fiinta doar in spatiul ideal, al poeziei; rapa Uvedenrode nu este doar un loc al ispitelor instinctuale, ci al iubirii care misca astrele, al regasirii antinomiilor. Coborarea gandului inaripat in lumea profana inseamna moarte (ca in poemul Dupa melci). Hibrid armonios, fra Mercur se regaseste simbolic in multe dintre imaginile barbiene; samanta, oul, soarele sunt principalele simboluri care sustin sistemul metaforic barbian si in legatura cu ele se dezvolta principalele centre de semnificatii. Reprezentat simbolic prin zodiac, roata lumii si uroboros (sarpele alchimic) ca semn al derularii monotone si continue, conform arhetipului general, soarele simbolizeaza secretul armoniei, marcheaza inceputul si sfarsitul si este asimilat cu simbolismul crucii si al lui Cristos. Este stiut ca alchimistii asociau mercurul Soarelui - autoritate suprema si ordonatoare a lumii. Pentru ei, Marea Opera prsupune despartirea materiei primare in anima (ca principiu activ) si corpus (principiu pasiv); urmeaza apoi reunirea celor doua principii (conjunctio) si intruparea lui Filius Sapientiae, hermafroditul (mercurul trasmutat) inchis in oul cosmic. Barbu inchide aceste alegorii in metafore infinite si care reiau obsesiv sensurile dualitatii lumii: in samanta vietii se afla in nuce forta teribila a pieirii - fruntea mortii -, orice nucleu este ceasul galben necesar - metafora a devenirii si a mortii; existenta insasi inseamna construirea unui ciclu vital si semnificativ dar totodata si distructie, caci durata-nscrie-n noi o roata. Reflex al infinitului si semn al iluminarii, soarele este asociat simbolic cu eternizarea lumii prin idee; aspiratia laponei (din balada Riga Crypto) deschide perspectiva evadarii dintre limitele timpului: "Ma-nchin la soarele-intelept,/ Ca sufletu-i fantana-n piept/. Si roata alba mi-e stapana/ Ce zace-n sufletul-fantana./ La soare, roata se mareste"

Dar Barbu are si o anume sensibilitate a naturii. Nu ne referim aici la imaginile livresti din poezia parnasiana, ci la expresia inegalabila in care poetul sublimeaza spatiul balcanic. Amurgul nu face, ca la Blaga, obiectul unor meditatii intelectuale topite in metafore revelatorii, ci Barbu creeaza imagini evocatoare ca si Arghezi (Gandacul serii urca ghiocul de porfir), cu o intuitie geniala asupra spiritului levantin. Nuantele de albastru stins in asfintitul luminat de fluviul lesios isi gasesc corespondente in forme pitoresti si autentice: norii grosi se misca ritmic in unda apei, ca niste saluri grele (tartane), iar cerul are stralucirea prunelor brumate: "Cer plin de rodul toamnei, imi flutura - tartane/ Tot vioriul umed al prunelor gatlane"(Nastratin Hogea la Isarlak). Denotativul redundant, ca de obicei in poezia sa, amplifica impresia de opulenta bizantina. In alta parte, poetul conoteaza atmosfera de lene balcanica si de binecuvantate tabieturi prin sintagma ses vested, cu tutun, imagine concentrata a spatiului fara perspective, fara limite, dominat de tihna si placeri otravitoare. Lume solara, spatiul romanesc, asezat in zodia desfatarilor si a crailacurilor, se identifica dulcilor ispitiri de cuvinte, caci fiinta levantina are glas gales, de unsoare; poetul completeaza imaginea prin semne care evoca simbolic rugaciunea muezinului si trecerea furisa a timpului (Isarlak).

Enumeratiile, aglomeratiile de imagini din poezia lui I. Barbu subliniaza de cele mai multe ori lumea pestrita, pitoreasca prin eterogenitate, de la Portile Orientului. Metafora sintetizatoare slava statatoare exprima poate cel mai bine spiritul national, educat in rafinatul gust pentru tihna si inaltare prin contemplatia confortabila si prin toleranta: "Intr-o slava statatoare/ Dam cu sac/ Din Isarlak!"

Cei trei poeti au meritul incontestabil de a fi intemeiat poezia sintezelor spirituale, in consens cu preocuparea generala a secolului; print-un act de exorcizare, asemanator prin motivatie cu cel al lui H. Michaux, Arghezi renoveaza cuvantul poeziei romanesti si aduce innoiri fundamentale in plan tematic; Blaga traduce metaforic emotia, iar Ion Barbu creeaza o adevarata alchimie a cuvintelor si reasaza simbolurile intr-un labirint ispititor.

Bibliografie critica orientativa

Balota, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1979.

Balota, Nicolae, Arte poetice ale secolului XX, Ed. Minerva, 1997.

Balu, Ion, Lucian Blaga, Ed. Albatros, 1986.

Barbulescu, Titus, Lucian Blaga.Teme si tipare fundamentale, Ed.Saeculum I.O.,Bucuresti

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Allain, Dictionar de simboluri, Ed. Artemis, 1995, vol.1-3.

Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, Bucuresti, 1977.

Manolesu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Ed. Timpul, Resita, 1996.

Micu, Dumitru, Modernismul romanesc, Ed.Minerva, 1994.

Mincu, Marin, Opera literara a lui Ion Barbu, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1990.

Miron, Suzana, Rosca Elisabeta, Poeti romani din perioada interbelica, Ed.All,2001.

Miron, Suzana, Rosca Elisabeta, Innoitorii liricii romanesti,Ed. All,2000.

Pop, Ion, Lucian Blaga,.Universul liric, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1981.

***,Dictionar de termeni literari, Ed. Academiei, Bucuresti, 1976.

Tudor Arghezi interpretat de ,Ed. Eminescu, Bucuresti, 1971.

***,Lucian Blaga interpretat de, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1971.

***,Ion Barbu interpretat de , Ed. Eminescu, Bucuresti, 1971.

Soare, Hadrian, Soare, Gheorge, Limba si literatura romana (Indrumator pentru manualele alternative-clasa a XI a), Ed. Carminis, 2004.

Rusti, Doina, Dictionar de teme si simboluri din literatura romana, Ed. Univers, 2000.