Obsesia

de Bocse Bogdan

La 50 de metri de pamant, in bataia vantului stau si beau o bere. Singur, fara nici un om caruia sa simt nevoia de a i spune toate astea. Motivul e simplu: mi s-ar parea penibil. Nu stiu de ce-mi place sa stau asa departe de sol, doar tot timpul am fost un fricos - poate sa-mi placa doar izolarea. A, da, si apusul! Apusul e extraordinar. Ar trebui ca asta sa fie romantic? Ma indoiesc. Ar trebui doar sa fie frumos? Nici macar. E doar complicat si mie mi-au placut mereu lucrurile complicate, lucrurile la care nu se gandeste nimeni. Privesc cu un fel de curiozitate spre orizontul usor intunecat si nu ma pot abtine sa spun: sunt doar ecuatii diferentiale, sunt doar transformari Fourier bine estimate; in cele din urma sunt doar siruri de unu si zero. Unuri si Zerouri ne vor duce Acolo. Da! Poate, nu stiu de ce, o sa fie mai multi zero decat unu. Pentru unul care viseaza atat de mult ca mine, cu siguranta asa o sa fie.

Ma ridic din tarana de pe masivul bloc de beton. Imi scutur pantalonii de praf si privesc in jos. Ma ia cu ameteala. Asta chiar e un paradox inutil - ce scop sa aiba senzatia asta, care mai mult imi creste probabilitatea sa cad? Iar am uitat! Nu exista scop si probabilitate - ci doar cauza si efect. De exemplu, care ar fi cauza faptului ca eu m-as arunca acum? Curiozitatea, dezamagirea, alcoolemie? Lipsa dorintei de a trai sau vreo gena sinucigasa? N-o sa ma arunc, fiti linistiti. Adica, fiti realisti - un cadavru care sa spuna restul povestii? Sau sa imi narez viata in cadere libera? Inevitabil, meditand la toate aspectele, asta fac - narez in cadere libera. Se spune ca in ultimele clipe iti trece toata viata prin cap, dar am indoielile mele. Ori nu e vorba despre toata viata, ori se pierd multe detalii si se aleg momentele esentiale. Cum spuneam, n-o sa aflu prea curand, dar asta nu-i motiv ca sa nu ma intreb. In clipa impactului mai apuci sa simti durerea? Iti auzi oasele trosnindu-ti? Pielea rupandu-ti-se ca hartia igienica? Mai e timp sa te doara? Zece etaje sunt un drum suficient de lung ca sa te simti imponderabil sau ca sa mori literalmente de frica? Un singur lucru e sigur - lumea iti da mai putin interes cand traiesti decat in clipa cand mori. Probabil fiindca ii deranjeaza mirosul de les.

Am aruncat sticla urmarind-o cum se prabuseste spre un moment singular de glorie.

Cand m-am trezit, era dimineata si soarele stralucea pe sub jaluzeaua pe jumatate lasata. Inca un vis ciudat si lipsit de sens. Pentru mine si visurile sunt monotone. Nici macar acolo nu pot sa fiu altcineva, altceva. Plictiseala, monotonia ma urmaresc si in visuri. Dorm, dar cand visez sunt constient, lucid. Nu ma pot lasa sedus de minciuna visului, de realismul lui fals. Cateodata, ma trezesc cu flash-uri scurte si discontinue, care dispar incet pe parcursul zilei, de parca ar fi arse de lumina, de lume.

Ma dau jos din pat si ma indrept spre baie. Nu ma mai surprinde nici macar raceala colacului WC-ului. Urmeaza un dus scurt. Ma rad si vreau sa ma spal pe dinti. Berea din vis imi lasase gustul ala amar in gura? Am luat tubul de pasta de dinti, dar cand sa apuc periuta din paharul mereu umed si, intr-un fel cu care ma obisnuisem, jegos, am avut o surpriza: erau doua periute. A mea: rosie, semitransparenta, cu peri tociti. Cealalta: alba, cu linii albastre, evident folosita de cineva, dar destul de ingrijita. Mi s-a parut amuzant. Ma intriga totusi: imi schimbasem periuta si uitasem sau imi intrase cineva noaptea in garsoniera si "plantase" respectivul intrument al igienei dentare, nu puteam sa-mi dau seama. Pe de alta parte, poate era mana Guvernului sau a extraterestrilor. Daca as fi continuat sa-mi fac probleme si pe seama asta, sigur ma indreptam cu pasi repezi spre Spitalul 9. Am luat periuta misterioasa si am privit-o cateva clipe - imaginea ei nu-mi spunea nimic.

Era vremea pentru micul dejun. Doua sandwich-uri bagate la microunde. Cat de previzibil. Am privit din nou pe geam si eram plictisit. Inca 30 de secunde pana cascavalul avea sa se topeasca si sa se reverse peste feliile de paine. Am pus mana pe un pix si am inceput sa-mi arunc ochii pe unul dintre pliantele alea pe care le primesti prin posta. "Superoferta de vacanta, Insulele Tenerife". Hai sictir! Brusc, m-a cuprins o dorinta inexplicabila de a mazgali poza alaturata, prezentand o roscata pe un plaja insorita, cu marea azurie in spate. Surprinzator, m-am calmat si am desenat lin si cu o precizie nemaiintalnita de mana mea, o curba exponentiala neteda, atat de neteda. O exponentiala scufundata! Asta mi-a starnit rasul si memoria unei intamplari care ma marcase atat de mult, dar totusi atat de nesemnificativa. Cursul gandului mi-a fost brusc intrerupt de piuitul enervant. Micul dejun era servit. Dar totusi n-am putut sa uit: o exponentiala scufundata. E ciudat cum toate tampeniile starnesc obsesii, sperante, amintiri si alte informatii excedentare care dau profunzime psihicului nostru - omnidisfunctional.

Ce fac eu cand ajung la serviciu? Ma joc Minesweeper si astept sa se strice ceva. Sunt administrator de sistem la o firma de Ma rog, nici nu stiu exact cu ce se ocupa si de fapt nici nu ma intereseaza. In general, nu se strica nimic, fiindca la fel de in general, nu merge nimic. Iluzia necesitatii mele acolo este pastrata doar de ajutorul prestat unor secretare, majoritatea ori prea grase, ori prea batrane, care isi prind degetele in taste cand trebuie sa adune doua numere. Bineinteles, exista exceptii si exista greseli Ele sunt singura speranta, ca un fel de drog. Fara ele ce ne-am face? Dar sa lasam asta pe mai tarziu.

Sunt un tip calm de obicei, dar cand il vad pe tipul asta, Marian, imi vine sa-i crap capul in ritmuri de Wagner. De ce? E greu sa explic clar. In primul rand, nu pot sa-l suport, urasc felul lui de a fi. Un sentiment foarte bine definit. Trebuie sa am grija sa-mi termin cafeaua pana vine el la birou, fiindca altfel imi vine greata. O greata atat de puternica incat nu mai pot nici sa ma ating de o cafea fara zahar. Cand vad stropii de gel atarnand de pe freza lui meticulos aranjata trec deja la lucruri serioase, adica imi vine sa vomit. Judecand atat dupa cum arata, cat si dupa cum vorbeste, seamana cu un sobolan neras care cioflaie boabe de porumb. Cel mai grav e cand leaga cateva cuvinte pe engleza. Macar daca n-as sti ca si-a luat diploma in management la facultatea din Cucurenii-de-Deal In al doilea rand, il invidiez - nu pentru ce e, ci pentru ceea ce vad altii ca e; parca ar fi Superman sau ceva de genul asta. Banuiesc ca asta e o manifestare a dorintei mele de putere. Nu stiu daca sa devin misogin sau sa revin la ideea cu Wagner. Dar eu suport in liniste

Vorbeam despre o exceptie la regula secretarelor neinteresante Exceptia se numeste Sandra si este, de doua saptamani de cand lucreaza in campul meu vizual, cel mai interesant lucru care se intampla de la 9 la 5. Este bruneta, are parul ondulat si trecut de umeri, ochii mari si negri, corpul suplu si cel mai copilaros zambet din cate va puteti imagina. Acum, tinand cont ca realitatea e perversa si de Dumnezeu nici sa nu mai vorbesc, continuarea expunerii mele este previzibila. Ea este secretara domnului gretos mai sus mentionat. De cateva ori m-a rugat sa o ajut cu niste probleme, ocazie pe care am acceptat-o cu placere. Alea au fost momente care mi-au hranit speranta. Dar am privit-o destul pentru a vedea ca totul e determinat, totul e clar, totul e binar si nu se poate intampla decat intr-un singur fel - in acest caz particular, cum nu se poate mai rau.

Cele cateva vorbe schimbate cu Sandra in graba dimineata sau in pauza de masa devenisera cel mai bun motiv de a veni la serviciu, asta excluzand salariul. Mai rar se intampla ca dorinta sa depaseasca nevoia ca si prioritate, dar in cazul asta erau cam la egalitate.

Dar cat de orb eram? Nu sesizam oare acest deja-vu al esecului? Nu sesizam ca si Sandra se pricepea la fel de mult la a aduna doua numere ca si sperietorile ei de colege? Padurea n-o mai vedeam de copaci din cauza unei obsesii care, fie ca vreau sa recunosc sau nu, ma consuma. Similitudinea lumii o facea probabil pe ea sa-l vada pe Wagner la fel exponentializat cum o vedeam eu pe ea. Tragic, dar evident si inevitabil. Stiti cat de penibil e sa te intrebi brusc, fara absolut nici un motiv: "Unde e Sandra?"

In aceeasi zi, cand m-am intors acasa, am vazut periuta de dinti lasata in graba pe marginea chiuvetei. Eu o pusesem acolo? Nu puteam s-o neg, doar ca nu mai tineam minte. Nu i-am dat prea multa importanta. Am mancat ceva. Eram chiar obosit. Am adormit ascultand muzica.

Stau pe nisipul fin si privesc cerul arzator de senin. Dar asta nu-i tot: e si ea langa mine. O simt cuibarita in bratele mele, ii simt parul lung, acum strans la spate, mangaindu-mi umarul. Zambesc si o privesc in ochi. Aceeasi privire de copil, dar o multumire pe care n-am mai vazut-o vreodata. Ii ating linia curbata a spatelui. Un fior o patrunde si imi sopteste: "Marian" Ma ridic brusc si-mi pipai chipul - chipul de sobolan! Parul plin de gel! "Ce e, Marian?" intreaba ea neintelegand. N-o mai pot privi. Fug inspre apa, inspre mare. Pietrele imi taie picioarele si imi curge sangele, dar durerea ma face sa uit, sa las totul in urma. Ma las cuprins de valurile reci si ma indepartez de mal, ma pierd in larg. In curand, nu mai simt decat apa sarata. Sunt aproape orbit si ma simt tras la fund - o exponentiala scufundata? Dar e bine si ciudat, fiindca o simt pe ea aproape de mine - de mine. Soarele se stinge incet.

M-am trezit cu un tipat. Soarele nu se stinsese, ci imi batea in geam. Era destul de devreme, dar am decis sa ma trezesc. Visul acesta era cel mai bun din cate tineam minte. Imi adusese speranta aia absurda pe care o gasesti in fata mortii. In cazul meu, moartea era fictiva, dar speranta e prin definitie fictiva, asa ca nu era mai putin semnificativa. "Fiecare dimineata incepe cu speranta bucuriei reproducerii, dar se termina cu dezamagirea dorintei sinuciderii". In rest, aceeasi rutina plictisitoare. Doar ca memoria imi juca din nou feste. Periuta de dinti straina era din nou langa a mea. Nu tineam minte sa fi facut eu asta. Incepuse deja sa ma enerveze toata povestea asta cu periuta. Nu am baut decat un pahar de suc de rosii, m-am imbracat si am iesit pe usa. Periuta am luat-o cu mine si am aruncat-o pe ghena, direct in gunoi. Ma gandeam ca n-o sa-mi mai creeze iluzii.

Cand am ajuns la serviciu, lumina aia de neon ma obosea deja si imi scotea ochii cu albul ei. Ma simteam ametit si cu greu mi-am gasit biroul si m-am asezat pe scaun. Sandra - era si ea, numai ce ajunsese. Am salutat-o, cu un zambet pe buzele mele parca arse. Am privit o vreme spre biroul ei, mic, plin de tot felul de dosare si hartoage, dar totusi ingrijit, ordonat. M-am ridicat, am mers spre ea si am intrebat ceva ce i s-a parut cel putin ciudat: "Ce culoare are periuta ta de dinti?" "Dar de ce intrebi? E alba, cu dungi albastre - cred. Ce-ti veni?" "Nimic. Eram doar curios". Rasul ei inocent mi-a atras atentia pentru o clipa, dupa care m-am intors la cavoul de forma cubica, unde trebuia sa lucrez sau cel putin sa ma prefac. Dar coincidenta asta mi-a facut inima sa rada dintr-un motiv necunoscut, ca si cum as fi avut impresia ca exista o legatura mistica in fluxul cauzalitatii, care comploteaza la implinirea obsesiei mele.

Mai tarziu, in aceeasi zi, trecand prin setarile computerului principal, am inceput a ma gandi cu o lehamite groaznica: Chiar am nevoie de toate astea? Munca la birou, viata civilizata, un computer a carui imensa putere de calcul este prost exploatata pentru a da un sens acestui dezastru complicat care este viata de zi cu zi? Daca ne-ar vedea o specie superioara, s-ar putea sa ne distruga din mila. Eu asa as face, cel putin. Ce rost au toate calculele astea, toate hartiile? Mii si milioane de asigurari si de conturi bancare si de polite si de datorii si de contracte - toate legate, toate constituind o retea atat de complicata incat n-o intelege nimeni. Cei care au construit-o au fost multi, nimeni n-a avut schema de ansamblu; oricum, acum toti sunt morti sau concediati - nu stiu care varianta e mai nasoala. Am ramas eu si cu ceilalti idioti, cu slujbele noastre la birou, inchisi in labirintul asta pentru hamsteri, facand doar suficient de mult ca sa nu ne pierdem statutul social, incercand sa supravietuim in era corporationala. Ce rahat! De multe ori ma gandesc ca as fi mai fericit daca as da la sapa undeva, intr-un colt uitat de lume - suficient de mult ca sa am ce manca. Acelasi efort, mai multe satisfactii, fara obsesia asta tampita a modernismulului. Adica nu e oare atingerea unei fete dragute, brunete, cu parul ondulat, revarsat peste umeri, de o mie de ori mai pretioasa decat un WC cu comanda vocala? Spun unii ca evolutia e inevitabila Asta nu e evolutie, e tampire in masa, e atrofierea individului.

Abia asteptam sa se termine ziua Nu aveam nici un scop anume, nu asteptam decat sa se termine, sa ajung acasa si sa uit de mirosul inchis de aer conditionat. Numaram secundele Ma gandeam tot mai serios la a o scoate pe Sandra in oras. Ce aveam de pierdut? Oricum, era mai mult de castigat decat era de pierdut. Nu ne cunosteam prea bine, dar tocmai asta era scopul, nu? Totusi, aveam de pierdut ceva, iar atunci era prea devreme ca sa-mi dau seama - visul, iluzia, speranta. Speranta moare ultima, dar in cele din urma, inevitabil si ea moare. Era joi - aveam sa-i spun a doua zi. Am un stil de a imi face planuri de adolescent, intr-un mod lipsit de orice urma de impunere asupra lumii; cred ca si in clasa a sasea gandeam tot la fel - si pierdeam tot la fel.

Stii ca o sa vina, nu-i nici o indoiala. De fapt, chiar vrei sa-i grabesti indubitabila sosire. Ai vrea sa strangi soarta de gat si s-o intrebi "Da' vine astazi?". Stiti la ce ma refer: la zero. El este marca sanatatii sperantei tale, el este masura sperantei tale, el este moartea sperantei tale Orice mare expectativa, orice mare vis, orice mare fantezie, se poate termina intr-un singur fel: in zero. In esec, in dezamagire. Dezamagirea e proportionala cu patratul entuziasmului. Daca obsesia te incita pana pe culmile nebuniei, atunci n-ai nici o sansa sa ti se indeplineasca dorinta. Fiindca o dorinta - odata indeplinita, cade incet in neant. Dar pentru lucrurile marete nu exista "lin" sau "treptat"; pentru lucrurile marete exista doar zero si unu, plus si minus infinit. Si cum ai putea numi o speranta extraordinara, daca ea ar fi realizabila? Nu ai putea.

Incercand sa-ti realizezi visul il pierzi. Dar el este atat de dulce, ca o betie. Ai impresia cateodata ca te sufoca. Ai impresia ca legaturile se fac atat de repede in mintea ta, incat o sa se scurt-circuiteze. O iei razna exact cand nu te astepti. Atunci vine un soc, socul visului, al obsesiei tale, care te tulbura pana in adancul sufletului. El rupe, omoara, distruge si astfel creeaza o imagine in jurul careia orbiteaza toata lumea ta penibila si mica.

Se facuse deja cinci dupa-amiaza - era vremea sa plec. Mi-am luat haina si am iesit pe usile, tot ca realitatea, mari si frigide.

Am ajuns acasa, din nou. Vroiam sa urmaresc un serial, sa ma relaxez singur in fata televizorului, cu un bol de cereale cu lapte in fata. Episodul nu incepuse de mult si parea destul de interesant. Deodata, pauza publicitara - un alt beneficiu al televiziunii prin cablu. Merg la baie, mai mult din lipsa de ocupatie. Acolo, spre marea mea surprindere, ma astepta neclintita periuta de dinti Era imposibil, era de neinteles Cum se putea asa ceva? De data asta stiam clar! O aruncasem! O vazusem, o auzisem rostogolindu-se pe ghena. Era o gluma proasta?! "Ce mama dracu ?" am exclamat fara sa-mi dau seama. Am luat ciudatul obiect si l-am analizat, l-am studiat, l-am mirosit. Nu dadea impresia sa fi fost in gunoi, cu toate ca era o periuta folosita - se vedea ca nu e noua. Contemplarea mi-a fost intrerupta de sonerie. Era seara deja. Cine putea sa fi fost la ora aia? M-am uitat pe vizor, dar n-am vazut nimic. Nu era nimeni. Doar holul prost luminat. M-am gandit ca erau niste golani plictisiti sau altcineva. Dupa cateva minute, timp in care publicitatea se terminase, situatia se repeta. Aceeasi sonerie, aceeasi desavarsita liniste pe hol. Nu dupa mult, s-a intamplat si a treia oara. Fara sa mai privesc pe vizor, nervos, sperand sa-i prind pe mucosii care nu-mi dau pace am deschis usa. Era Sandra - la asa ceva chiar nu ma asteptam. "Buna" spune ea foarte dezinvolta. "Buna" ii raspund eu, placut impresionat de vizita ei. "Intra; cu ce pot sa te ajut?" "Pai, am venit sa-mi iau periuta de dinti aia alb cu albastru Stii, am cautat-o foarte mult timp, dar azi cand m-ai intrebat, mi-am adus aminte." "Ahh, nu stiu. Cand ai lasat tu periuta aia la mine? Nu mai tin minte" "Hai, lasa glumele Nu am chef." M-am dus sa-i aduc periuta si cu toate ca nu intelgeam nimic din toate astea, am realizat ca asta putea sa fie ocazia pe care o asteptasem. Cum venise? De ce? Cand venise ocazia asta? Nu stiu, dar nu aveam s-o ratez din cauza unor intrebari d-astea existentiale. "Ce zici? Vrei sa mergem sa ne plimbam putin?" "Da, bine."

Am iesit la brat cu frumoasa bruneta. Pe de o parte imi aducea aminte de visul pe care il avusesem. Visurile au un fel de a fi mai socante decat realitatea. Dar realitatea are un fel de a fi mai incredibila decat unele visuri, atunci cand este imprevizibila. Mi-am trecut mana peste fata, ca sa constat cu o oarecare satisfactie ca - n-am barba. "O sa ti se para ciudat, dar nu mai stiu ce s-a intamplat cu periuta aia de dinti" ii spun eu "Stiu ca nu mai vrei sa-ti amintesti, dar te rog sa intelegi ca asa sta situatia" "Situatia?!" intreb eu mirat. Se lasa linistea si continuam sa ne plimbam prin intunericul din port. Intunericul ala care ne inghitea tot mai mult era atat de calmant, atat de misterios. "Vreau sa-ti spun ceva, dar imi e frica de ce ar insemna daca ti-as spune mi-e insa mult mai frica de cat o sa regret daca nu-ti spun. As vrea sa fim impreuna N-am mai intalnit niciodata pe cineva ca tine". Ea a zambit si am simtit ca ne apropiem. "Ce pot sa-ti spun? Esti ca in prima zi. Nu te-ai schimbat deloc" Nu intelegeam nimic. Prima zi?! Asta era prima zi! Am privit in ochii ei negri, umeziti deja de lacrimi si stralucind imperceptibil in bataia lunii. "O sa ti se para ciudat dar chiar nu mai stiu cum a inceput totul". Chiar nu mai stiam? Sau nu imi dadeam seama? Nu-mi aminteam sau cel mai probabil, nu se intamplase niciodata nimic. Suspinand, ea mi-a mangaiat fata cu mana ei suava. Era o placere atat de mica, atat de profunda, atat de intima, intr-un sens penibil al cuvantului. "Cateodata, crede-ma, nici eu nu stiu cum a inceput sau cum am ajuns aici. Totul e o ceata" Si asa era - totul era o ceata densa, care, cu cat incercai s-o patrunzi, cu atat se indesea. Oare visul meu, visurile mele visele mele fusesera doar atat? Sau erau poate amintiri ale unei vieti uitate? Nu-mi puteam aminti si un nod in gat mi se punea de fiecare data cand incercam sa disting intre vis si realitate. O linie, o delimitare atat de fina, atat de schimbatoare, atat de neclara. Lumea mea era ca o manusa rupta - atat de usor sa treci din viata in fantezie. Dar oare mai conta unde se termina visul si incepe realitatea? Mai conta unde se termina placerea si incepe chinul?

Am sarutat usor buzele Sandrei si un sentiment exagerat de implinire m-a cuprins. Ea a suspinat din nou si privindu-ma in ochi mi-a zis: "Chiar asta iti doresti? Maine pe vremea asta voi fi plecat Se poate sa nu ne mai vedem vreodata" "Atunci, noaptea asta nu va ramane decat un - vis frumos." Si atunci am cuprins buzele ei intr-ale mele si asa ne-am pierdut in noapte si in nepasare, acolo, pe marginea apei.

Din nou el el purta toata vina. Soarele. Soarele rasarind cu razele lui stralucitoare m-a trezit. Eram tot in port, culcat pe jos. Corpul imi era amortit de frig, dar nu era o senzatie neplacuta. Da! Asa era! Se intamplase Noapte nu fusese doar imaginatia mea, nu fusese doar o plasmuire a mintii mele. Inca mai percepeam prezenta Sandrei, dar, dupa cum am constatat cu dezamagire, ea nu mai era. Plecase. Aveam s-o gasesc la birou.

Nici n-am mai trecut pe acasa. M-am indreptat direct spre serviciu. Am ajuns, ca niciodata, printre primii. O asteptam pe Sandra. Vroiam s-o vad entuziasmata, vroiam s-o vad indragostita, simtind pentru mine macar jumatate din ce simteam eu pentru ea. Vroiam s-o vad fericita - a mea. Dar nu mai venea Unde era? Se facuse deja noua si jumatate. Situatia nu-mi placea, dar nu aveam de ales, trebuia sa-l intreb pe Marian.

"Ai vazut-o pe Sandra cumva in dimineata asta?" "Ha?!" a intrebat el sec, continuand sa se uite pe hartiile lui. "Sandra, secretara ta, unde e?" "Ce secretara? N-am nici o secretara" "Nu ma mai duce cu vorba si spune-mi unde-i Sandra. N-am chef de faze d-astea". Evident ofensat, Marian a raspuns: "Asculta, domnule administrator de sistem, iti mai spun o data: n-am avut, nu am si considerand reducerile de personal din ultima vreme, nici nu cred c-o sa am prea curand o secretara Nu stiu la cine te referi Nu stiu despre ce Sandra vorbesti Dar cred ca ar trebui sa fii cu capul pe umeri si sa te gandesti de doua ori inainte de a veni aratand in halul asta la lucru." A plecat.

Ce se intamplase? Cum se intamplase? Unde era Sandra? Poate nu venise la serviciu, dar asta nu explica nimic Nu explica de ce Marian se comporta ca si cum ea n-ar fi existat N-am mai putut suporta M-am intors acasa - oricat de absurd parea, dar acolo ma asteptam s-o gasesc.

Nu era insa nimeni. Nici o urma ca fusese cineva pe acolo. Bolul cu cereale, pe jumatate gol, era pe masa. In baie, periuta de dinti, nu mai era. Pe oglinda era totusi un biletel mazgalit in graba:

"Un om s-a visat fluture, dar trezindu-se nu a inteles: este el un om care s-a visat fluture sau un fluture care se viseaza om? S."