SEBASTIAN MOCANU - DIN LUMEA CAPITANULUI

SEBASTIAN MOCANU

DIN LUMEA CAPITANULUI

In curand se implinesc doua milenii de la nasterea miraculoasa in lume a intemeietorului lumii. Dumnezeu intrupat a venit in lume ca sa mantuiasca lumea cu dragostea Sa pentru creatia Sa, adica pentru lume. Toata creatia vine de la Dumnezeu si prin existenta ce o duce tinde sa se intoarca la Dumnezeu prin dobandirea perfectiunii, care inseamna iesirea din lume si intrarea in starea edenica din care omul, regele creatiunii, s-a alungat singur prin incalcarea poruncii divine. Dar tot atunci omul a obtinut darul cunostintei binelui si raului si s-a instituit ordinea etica a existentei sale. Spre deosebire de toate celelalte vietuitoare, omul are ordinea morala si notiunea de incalcare a ei, de pacat. Si in timp ce toate vietuitoarele isi duc existenta dupa >legea firii< , adica intr-un singur plan existential, omul, avand cunostinta de ordinea morala, de bine si rau, se si zbate intre ele, fiecare cautand sa-l atraga si sa-l castige de partea sa. De aici instabilitatea naturii umane ca efect al luptei contrariilor ce se duce in sinea sa de la inceputul caderii sale in pacat, adica pe pamant, de cand are libertatea de a alege intre bine si rau, cunoscandu-le. El vede lumina si intunericul si le transpune in plan etic, identificand lumina cu binele si intunericul cu raul, constatand implicit si inevitabil un conflict intre ele. Fiecare are putere de atractie si dispune de argumente justificative in constiinta omului, intre care nu singura dorinta de a cunoaste sta pe primul loc. In lupta tragica din sufletul uman, pe langa dorinta de cunoastere pura, cu o tenta de inocenta, a germinat setea de a cunoaste pentru a poseda si stapani, aceasta luand primul loc. Aceasta insa nu inseamna altceva decat continuarea revoltei satanice, uzurparea puterii absolute si a cunostintei absolute a Creatorului, a lui Dumnezeu, culminand cu aberatia supraomului de dincolo de bine si rau. Omul mantuit insa, omul care si-a redobandit starea edenica nu este un imaginar supraom atotputernic -insasi conditia umana ii atesta imposibilitatea- ci omul care printr-o existenta de fapte bune si penitenta a invins raul si a realizat starea de inocenta, revenind in paradisul pierdut, care este o stare de bine perfect, nu una de dincolo sau de dincoace de bine si rau.

Toata lupta aceasta a omului pentru redobandirea paradisului, pierdut prin propria-i vinovatie, toate eforturile de obtinere a ceea ce se numeste generic fericire, alcatuiesc istoria omenirii, adica stradania omului, cu implinirile si esecurile sale, rezultate din predominarea binelui sau raului in anumite momente. Prin om intelegand specia umana, omenirea. Care omenire insa se concretizeaza in neamuri, recunoscute si consfintite de insusi Dumnezeu. >Mergand invatati toate neamurile< spune Mantuitorul apostolilor, iar Duhul Sfant, pogorat in forma de limbi de foc asupra lor, le-a dat darul cunoasterii limbilor neamurilor pentru a le invata pe acestea Calea, Adevarul si Viata. Fiecare neam va avea astfel un mod al sau propriu, specific, de a-si face istoria, de a se mantui, o misiune a sa, toate insa convergand intru Dumnezeu. Istoria omenirii va ramane altfel doar un concept. Ea nu va avea un caracter unic ci un tel unic, realizat in modalitati proprii, armonizate de catre acest tel. Istoria omenirii nu va fi nici macar o suma de istorii ale neamurilor, ci o consemnare a acestor istorii, a fiecarei istorii aparte, fiecare neam avand in ea aport propriu si diferenta specifica, dupa spiritul sau.

Dar in felul acesta fiecare ins va purta si dezvolta in sine trasaturile specifice ale neamului sau, pe care le va afirma mai mult sau mai putin constient. Le va afirma sau le va lasa in latenta pana la atrofiere si disparitie.

Iata astfel descoperita ierarhia treptelor existentiale, scara ascendenta si descendenta a lor : ins sau individ, neamul din care face parte, Dumnezeu ; sau de sus in jos, prin legatura harica : Dumnezeu sau absolutul, neamul si insul care tinde sau se reintoarce purificat in Eden.

Ierarhia aceasta exista din vesnicie si de la inceputul vremurilor, permanenta si imuabila. Neamurile si indivizii se incadreaza sau nu in ea, dupa constiinta si posibilitatile lor. Ea le este descoperita in mod fizic, revelate in mod firesc si uneori de catre cei haraziti si trimisi de Dumnezeu, care iubeste oamnenii, pentru a-i indruma. Cartea Sfanta ne atesta existenta prorocilor, iar istoria o confirma la toate neamurile. Pentru ca prorocii nu sunt de fapt decat niste oamneni cu darul deosebit de a prevedea, propovadui si pregati in neamul lor caile Domnului pentru mantuirea semenilor sai. Oameni luminati, ducand o viata curata si traind ca inaintemergatori imparatia lui Dumnezeu, prorocii sunt instrumente ale vointei divine, prin care se vesteste si uneori se implineste aceasta vointa. Ei sunt deschizatori de drumuri pentru multimi si indrumatori pentru fiecare ins. Vocea lor este ascultata uneori, alte ori si de cele mai multe ori ea >striga in pustiu< in vremea lor, pentru a fi talmacita si inteleasa de catre urmasi, in care va rasuna, indrumandu-le pasii. Vocea profetilor nu ramane niciodata zadarnica in decursul istoriei neamurilor, daca nu altfel prin mituri si legende, fiindca si acestea au un caracter revelator de cai de urmat sau de combatut.

Dar tot in istorie se marcheaza si consemneaza evenimente si oameni cu o insemnatate deosebita pentru prezent si viitor. Istoria le arata succesiunea in timp, descoperindu-le semnificatia si avand grija sa fie pastrati in memoria colectiva, ca modele de urmat, izvoratoare de lumina. Comemorarile si sarbatorile nationale, cronicile si istoria retin vie si continua calea neamului respectiv spre mantuirea lui. Reactualizarea creatiilor din trecut, patrimoniul cultural, istoric si spiritual imbogatit mereu, atesta in suflete justetea actiunilor si trairea in aspiratia spre bine a inaintasilor ca si indemnul acestora de a le continua drumul. Firul evenimentelor istorice ale unui neam este de fapt un fir profetic, revelator al unei cai care duce la mantuirea sau la pierzania acelui neam, dupa cum invinge in succesiunea generatiilor binele sau raul, lumina sau intunericul. Comemorarile la intervale de timp, fixe sau spontan impuse de alte evenimente, sunt momentele de oprire a curgerii vremii pentru a castiga noi puteri din cele trecute si petrecute.

In istoria neamului romanesc se implinesc acum o suta de ani, un secol cum se spune, de la nasterea lui Corneliu Zelea Codreanu, profetul national care in aparenta a strigat pana acuma in pustie. Care, mai mult, a fost omorat pentru strigatul lui de trezire a constiintei acestui neam si aducerea lui pe caile paradisului lumesc si ale celui ceresc. Pentru ca in fond profetii aceasta vor : sa se realizeze aici pe pamant conditiile trecerii in paradisul ceresc la plinirea vremurilor.

Indeplinit-a Corneliu Codreanu aceasta cerinta ? Cercetand cele gandite si cele realizate de el, putem afirma cu toata taria ca de .

Inainte de toate el ne-a facut sa ne cunoastem pe noi insine. Sa stim cine suntem, de unde venim si sa ne dam seama incotro trebuie sa mergem. Cu alte cuvinte sa ne cunoastem rostul existentei noastre ca romani, misiunea noastra istorica pe care, indeplinind-o, sa ne putem prezenta in fata Creatorului, la judecata din urma cu constiinta linistita si cu increderea ca ne-am facut cel putin datoria, generatie dupa generatie, in lupta cu puterile raului.

Dar tot el ne-a facut sa ne cunoastem locul nostru in lume, locul nostru sub soare, pozitia noastra fata de alte neamuri si fata de Dumnezeu in lupta pentru existenta. Relevandu-ne constiinta acestui loc ne-a repus pe drumul inaintasilor nostri cu rol de conducatori profetici. Tot trecutul nostru, cu cele bune si cele rele ale lui, s-a lamurit prin el si ne-am putut cunoaste pr noi insine ca neam, cu insusirile si pacatele noastre. S-a restabilit astfel firul rupt al traditiei, ne-am adapat din nou duain spiritul de sacrificiu aldacilor, din spiritul de lupta dreapta al lui Stefan si Mhai, din martiriul lui Brancoveanu si Horea, din acela al ostasilor luptatori pentru Romania Mare, intr-un cuvant din romanismul sintetizat de geniul lui Eminescu. Dar in acelasi timp ne-am clarificat in noi si cu defectele, patimile si pacatele noastre, persistente de-a lungul veacurilor noastre, intre care dezbinarea, impinsa pana la oribila tradare, satanica, ocupa primul loc.

Dobandind astfel constiinta de neam si de ins le-am armonizat in destin unit. Stim ca neamul romanesc este singurul neam care nu si-a castigat prin lupta cu alte neamuri tara, locul sau sub soare. Suntem un neam nascut si crescut pe pamantul sau, pe care a pasit odata si cel dintai chemat dintre apostolii Mantuitorului. Romanii nu au purtat niciodata vreun razboi de cucerire a teritoriului altor neamuri. Dimpotriva, au cautat fratietatea si buna intelegere cu vecinii, iar luptele si razboaiele ce au trebuit sa le poarte au fost numai de aparare a ceea ce era al lor. Romanii nu au fost expansionisti niciodata. Dezvoltarea, cresterea lor fireasca ei au simtit-o si trait-o spre inaltime, pe verticala, pe care au loc, paralel, toate cate exista sub soarele ce le lumineaza pe toate ca sa creasca si sub ocrotirea lui Dumnezeu cel iubitor si drept. Aceasta atitudine a intuit-o si potentat-o Corneliu Codreanu in sufletul generatiei sale, transmitand-o si generatiilor viitoare. Si cum el a voit o Romanie curata si supusa crestineste legilor divine, a vazut si ca pamantul nostru este mai daruit de Dumnezeu decat acela al multor neamuri. Si duhul crestin din el s-a oprit la neamurile mai sarace in cele lumesti. >Noi avem marea, cu bunatatile ei. Sunt neamuri care nu au mare. Ei bine, intr-o Romanie legionara vom aduce in fiecare vara copii de-ai acelor neamuri si-i vom tinea oaspeti pe litoralul nostru, sa se impartaseasca si ei din aceste daruri ce ni le-a dat Dumnezeu<, spunea el odata intr-o sedinta educativa de tabara.

In acelasi timp vedea neamul ca un fel de matrice fireasca pentru individ si categorii sociale. >Dreptatea ta in cadrul dreptatii neamului tau< era o alta maxima educativa a lui. In cadrul neamului ca entitate ontica se armonizeaza toate pornirile si necesitatile individuale. Intr-un neam bogat oamenii sai trebuie sa fie bogati. Altfel este o contradictie in sine, insuportabila.

Pentru realizarea acestei armonii spirituale si sociale in cadrul neamului, ca ea sa nu ramana un simplu deziderat fara aplicabilitate, Codreanu a inceput opera sa educativa, opera sa de construire si reinvigorare a sufletului romanesc, care se afla atunci ca in fata unui pustiu, dar nu ca material sufletesc. Istovit de nedreptatile istoriei si de luptele pentru a iesi din ele, neamul romanesc se afla intr-un fel de letargie, lipsit de o directie stabila. Corneliu Codreanu a facut apel la energiile sale creatoare, i-a insuflat noii generatii atractia idealului de consolidare nationala si viza dezvoltarea unei culturi romanesti majore, care de altfel a si aparut in deceniul al patrulea cand tot ce s-a creat mai de seama in cultura romaneasca poarta -direct sau indirect- stigmatul viziunii legionare despre lume si viata, romanii patrunzand cu cateva nume celebre si in cultura universala.

Politic insa Codreanu s-a aflat in fata unei clase oligarhice de politicieni corupti. Tara, intregita, >ca o pita calda< , cum se exprimau unii tarani privindu-i harta, incapuse pe mana acestora si nu pe acea a unor adevarati oameni politici. Fenomenul in sine a fost sesizat usor de tineret, dar si de anumiti oameni mai in varsta, daruiti cu har. Articolele lui Octavian Goga din acei ani , de exemplu, sunt si azi o dovada graitoare in acest sens. Toate neamurile si toti profetii au si inaintemergatorii lor sau macar inteleptii lor, care-i presimt si uneori ii si vestesc. Exemplul lui Gamaliel nu este singular, dar cecitatea contemporanilor, puternici ai zilei, nu-l recunoaste si nu-l asculta, facand sa se intinda raul.

Corneliu Codreanu, inzestrat cu puteri vizionare creatoare a pornit la crearea unui nou roman si a unei noi Romanii, asa cum a dorit-o firile luminate si luptatoare din trecut ; curata si cinstita, in care cuvantul sa fie cuvant si fapta izvorata din el temelie pentru viitor. Si astfel, in vreme ce politicienii considerau tara un bun al lor pe care puteau sa-l risipeasca si sa-l vanda, tinerii -sub indemnul si conducerea lui Codreanu- au inceput sa creeze tara pe care o vedeau stralucind in viitor. Cu fapta, prin efort propriu, trezind in taranimea romaneasca -talpa a tarii, ravasita de saracie, boala si alcool- dorinta puternica a unei vieti sanatoase si libera de toti parazitii ce se aseaza imediat pe un organism bolnav. >Tara noua sa cladim< a fost cuvantul de ordine si tara noua a inceput sa inmugureasca. Proteste, revendicari si manifestatii la inceput, pentru a-si afirma prezenta si dorinta, toate zadarnicite de refuzul politicianist care se vedea frustat de afacerile lui. Iar apoi, cand miscarea aceasta datatoare de suflu si suflet nou a luat forma organizata, munca constructiva in tabere si santiere si educatie in spirit crestin si romanesc, aceste doua atribute imbinandu-se armonios in sufletele tinerilor. Pentru ca, inchinandu-se Mantuitorului si iubindu-si tara pe care o construiau din nou, legionarii, cum s-au numit de la intemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail, au inteles cele stabilite de Codreanu, ca Biserica crestina are o linie mult superioara oricarei linii lumesti si ca atare au sustinut cu vorba si fapta institutia sfanta a lui Iisus. Si aceasta chiar si atunci cand Corneliu Codreanu, Capitanul -cum l-au numit ei si cum a ramas in istorie- a fost asasinat dupa un ritual talmudic de un guvern al carui presedinte era insusi patriarhul tarii. Si nici nu o vor parasi vreodata deoarece credinta crestina pe care o cultiva Biserica este credinta lor inascuta si ei stiu ca dogmele Bisericii si ritualul liturgic au fost stabilite inainte cu secole de catre sinoade compuse din ierarhi, dintre care unii sunt canonizati pentru sfintenia vietii lor. Chiar daca azi rasuna strident in timpul slujbei, ca o somatie, acel >Mai intai pomeneste Doamne.< dupa care urmeaza o serie de titluri si apoi un nume , ca de exemplu acela al lui Bartolomeu Valeriu Anania, maestrit jongleur cu cele sfinte si cu propria-i onoare. Sunt pacate lumesti si micimi omenesti nesemnificative si reprobabile in eternitatea credintei si Bisericii crestine. Legionarii se integreaza in biserica in lupta comuna impotriva materialismului ateu, daramator de altare, de cruce si lege, asasin de nesfarsite milioane de vieti omenesti prin uneltele lui concrete, partidele comuniste din toata lumea.

Astazi, dupa o jumatate de secol de stapanire satanica comunista a tarii noastre, combaterea comunismului pare ceva de la sine inteles, un loc comun, dar Corneliu Codreanu a dat semnalul de alarma inca din 1919, demascand pe protagonistii lui si pe politicienii complici care-i inlesneau patrunderea la noi. Fie mentionat doar cazul concret al >marelui om politic< cum uneori i se mai spune si azi lui Nicolae Titulescu. Si mai fie spus ca lupta legionarilor impotriva comunismului nu a avut si nu are in ea nimic demolator, ca la comunisti, ci din contra, ea are un caracter pozitiv, de afirmare si sustinere a binelui impotriva spiritului distructiv al raului. Legionarii, de pe aceasta pozitie au >beneficiat< prioritar si din plin de criminalitatea ateismului comunist.

Aceasta perspectiva legionara s-a largit si amplificat prin actiunea si lupta tineretului, incurajat de minti luminate si inimi sensibile din generatiile in varsta, deschizand zorii unei Romanii autentice. Tinerii munceau si luptau cu bratele si cu mintea. Sufletul nou romanesc se descoperea din traditia neamului batjocorit de politicieni. Toata suflarea romaneasca vibra la noua chemare din adancurile vesniciei. Tara noua incepea sa prinda consistenta si legile ei de viata, date de spiritul profetic al Capitanului, patrundeau constiintele. Legea muncii, legea tacerii, legea ajutorului reciproc sau legea onoarei, cu corolarul ei sublim : >Decat sa invingi printr-o miselie, mai bine sa cazi luptand pe caile indicate de onoare< . Clocotul subteran al studentimii din primii ani de dupa unire, pe care-l simtea in acea vreme si-l prevestea Octavian Goga, poeta rates, acum avea o fata in fata lumii si tara legionara crestea, din legile ei, din munca si cantec nou, in santiere mai mici sau mai mari, in biserici si scoli ridicate de brate legionare, in drumuri si poduri, in comert cinstit spre spaima tuturor profitorilor si speculantilor, toate izvorate din spiritul de sacrificiu pentru neam si Dumnezeu al noii lumi legionare si incoronate de jertfa suprema a lui Ion Mota si Vasile Marin in Spania, unde comunistii ucideau in masa preotimea si pe credinciosi ca sa poata incerca uzurparea lui Dumnezeu.

Asa s-a ajuns ca la un moment dat Capitanul sa poata spune : >Am fost cinci. Suntem un milion. Vom fi tara toata !< .

Si atunci, ca sa impiedice aceasta, raii pamantului din lume si din tara, ultimii personificati si condusi de un rege irodian si o femeie nerusinata, au reeditat istoria vechiului testament a lui Aman si Estera si l-au ucis pe Capitan. Nu s-au multumit numai sa-l judece dupa legile lor, ale celor fara de lege, ci l-au omorat dupa un ritual ocult, dictat de adeptii talmudului, pentru a-i inspaimanta pe ucenicii lui, nestiutori de unde le poate veni sfarsitul lumesc.

Omorarea Capitanului are toate caracteristicile crimei puse la cale in umbre tainice. Dupa un proces fara martori ai acuzarii si impotriva tuturor martorilor apararii, acuzat fiind de tot ce nu a facut si ce nu era in caracterul sau, dar fara dovezi, i s-a stabilit prin sentinta un statut juridic dupa legile lor : 10 ani de munca silnica. Si a fost trimis intr-o inchisoare strasnic pazita, desi nu i-ar fi trecut prin minte sa evadeze, spre executarea pedepsei de ei fixata. Era deci in mainile lor, condamnat si detinut dupa legile lor. Legi pe care de altfel ei insisi le-au incalcat, nerespectand procedura prevazuta de ele. Si totusi intr-o noapte cumplita l-au scos din inchisoare si l-au omorat impreuna cu alti treisprezece, fara alta judecata, intr-un mod nemaiintalnit pana atunci. Pentru ca au realizat ceva unic : sa legi omul de maini si de picioare de scaunul pe care sta si asa sa-l strangulezi, pe la spate. Cine ar putea nega caracterul ritual, satanic, al acestui act ?

Toate insa dupa indrumarea celor din umbra, care aveau alte legi, tainice, ale lor, dupa care puteau sa-l acuze pe omul din fata judecatorului tocmai de vinovatia lor. Nu I-au spus oare iudeii lui Iisus : Ai demon ! Lui, care era Fiul Dumnezeului celui viu ? De cateva ori I-au repetet : Ai demon ! cum reiese din Evanghelia lui Ioan. Ba in unele traduceri acuza este mai directa si mai brutala : Ai drac ! Iar pentru ca perfidia sa fie impinsa pana la capat, la judecata lui Iisus iudeii i-au cerut lui Pilat sa-l condamne la moarte dintr-un curat formalism, fiindca de fapt tot ei il condamnau :

>Deci le-a zis Pilat : Luati-L voi si judecati-L dupa legea voastra. Iudeii insa i-au raspuns : Noua nu ne este ingaduit sa omoram pe nimeni< .(Ioan,18,31).

Asa L-au condamnat la moarte iudeii pe Mantuitor si L-au ucis cu

mana altora. Pastrand cu veneratie proportiile, oare nu tot asa au facut cei ce l-au judecat pe Capitan ? Doar ca ei au stiut cu siguranta mai bine decat Pilat ce judeca, deci sunt mai vinovati. Acesta, in cele din urma, s-a adresat lui Iisus cu cuvintele :

>Neamul Tau si arhiereii Te-au predat mie. Ce-ai facut ?<. (Ioan,18,35),

iar iudeilor le-a spus ca el nu gaseste nici o vina la omul acesta. Oare nu tot asa gandesc si actioneaza iudeii de azi cand afirma nevinovatia inaintasilor lor, spunand ca nu ei ci romanii L-au condamnat la moarte pe Iisus ? Sau nu tot asa gandesc politicienii care insinueaza ca nu au stiut si nu au aprobat asasinarea Capitanului ? Iar daca este asa, daca atatia oameni politici si primul-ministru, patriarhul, nu au stiut, de ce nu au protestat si nu au plecat din functii atunci cand au aflat ? Foarte simplu, pentru ca politicianul cu corupatorul, de regula evreu, se afla intr-o unitate perfecta, inseparabila ca perechea din >Sarutul< lui Brancusi (rog memoria geniului sa ma ierte de indrazneala comparatiei), formeaza un bloc si nu se poate lovi -de exemplu- in unul fara sa-l doara si pe celalalt.

A urmat apoi, dupa pedepsirea mai mult decat fireasca, a principalului executant al Capitanului, un macel ca-n cele mai crunte istorii, in care intr-o singura noapte regele calau si camarila lui politicianista au ucis fara nici o judecata peste trei sute de legionari, spicuiti dintre cei mai buni, crezand ca astfel vor inmormanta definitiv aceasta miscare innoitoare. Nu au reusit insa decat sa le-o ia inainte comunistilor si sa introduca ei la noi genocidul, pe care comunistii l-au multiplicat la puteri nebanuite si l-au desavarsit ca metodologie satanica secreta.

Ucigasii, atat cei din umbra cat si executantii, nu au stiut insa de indemnul dat de Mantuitorul apostolilor sai : >Sa nu va temeti de cei ce ucid trupul, caci sufletul nu-l pot ucide< .

Si nici nu au putut ucide sufletul legionar, cu toate eforturile pentru aceasta ale unui general (maresal) naimit si inrait, ca si ale comunistilor, in decurs de aproape cincizeci de ani. Din rezerva vie dar nebanuita a neamului s-a ivit exact cand trebuia continuatorul vrednic al Capitanului, purtand corabia Legiunii prin furtunile istoriei, fara a-i altera sensul si misiunea si facand Legiunea cunoscuta pe toate dimensiunile orizontale si longitudinale ale globului pamantesc. Pentru ca, printr-o analogie proportionata la cuviincioasa scara, Horia Sima este pentru Legiune si implicit pentru Romania, ceea ce reprezinta apostolul Pavel, apostolul neamurilor, pentru crestinism : omul care si-a facut cunoscut in lumea toata idealul caruia si-a dedicat viata. Si dupa cum un scriitor german il numea pe Pavel poetul lui Dumnezeu, se poate afirma si despre Horia Sima ca a fost poetul Capitanului in lume, adica sufletul devotat care l-a prezentat pe Capitan lumii in deplina lui autenticitate. Fara a se reliefa pe sine intr-un fel oarecare, dar reliefand omenia, umanismul cum s-ar mai spune, adica universalitatea Capitanului, care consta in realizarea istoriei tuturor neamurilor pe verticala, spre Dumnezeu.

Pe orizontala in mod fatal te lovesti de fratele, de rudenia, de vecinul tau, pe care cauti sa-l infrangi, sa-i iei locul pentru a te extinde tu. Extinderea, expansionismul sunt inevitabile pe orizontala si -prin insasi natura situatiei- generatoare de conflicte, impinse pana la nelegiuiri. Pe acest drum si pentru natiuni ca si pentru indivizi, cand socoteste vointa divina, rasuna de sus intrebarea cutremuratoare de dupa omorul primordial : Cain, unde este fratele tau Abel ?

In planul strict lumesc, politic deci, pozitia Capitanului este unica in lume : el tinde, nici mai mult nici mai putin decat la impacarea politicii cu morala. Moralizarea politicii, introducerea si recunoasterea normelor etice in relatiile dintre state, este un deziderat aproape generalizat pe plan afectiv in sufletul multimilor. Practic insa s-a ajuns la formularea unor principii de-a dreptul opuse. Sa se enunte ritos ca sentimentele si morala nu au loc in politica, pentru cine vrea sa aiba castig de cauza, reducandu-se astfel politica la primitivismul fortei. Si aceasta pentru ca dintre toate valorile pe care se straduieste sa le realizeze omul, cea materiala, economicul, este pe primul loc ca obiectiv al politicii. In ochii lumii omul politic este totuna cu omul economic ca misiune, ceea ce il impinge la materialism cras si in conceptie. Solutia ? In aparenta cea mai simpla si mai usoara din lume : persuasiunea prin educatie morala. Pragmatic insa apar dificultati ce par de netrecut si trebuie o personalitate ca a Capitanului pentru a impune in lume ideea. Necesitatea impunerii ei in timp ramane insa un postulat ce-si va deschide calea spre realizare. Pentru ca, la gradul de evolutie a civilizatiei actuale, daca nu se lucreaza asupra sufletului uman, asupra sentimentului de omenie si demnitate al omului, aceasta civilizatie se intoarce asupra creatorului ei, asupra omului, distrugandu-l. Pana acum razboiul -de exemplu- mai pastra o nota umana : il castiga cel mai tare in lupta, sau cel mai inteligent pe teren, sau cel mai perseverent, ori o alta calitate umana pozitiva triumfa cu o armata sau in lupta individuala. Notiunea de cavalerism mai trezea sentimentul ales al onoarei personale. Ceea ce s-a intamplat insa, sub ochii nostri, cum se spune, la Cosovo, te indeamna la consideratii triste si pesimiste asupra viitorului omenirii. Fiindca, a arunca cele mai perfectionate si sofisticate bombe in capul unei populatii neputincioase de a se apara si care nu stie de unde ii vin si poate nici pentru ce le primeste, este un fapt care nu are nimic cu etica razboiului -exista sau a existat si asa ceva- ci pur si simplu o macelarire, un abator al umanitatii.

Oricine poate sa aprecieze distanta de innobilare a omului, de la acest moment pana la gandul netranspus in fapta al Capitanului, din cauza faunei politicianiste, de a chema copii din tari care nu au acces la mare sa se impartaseasca din binefacerile litoralului romanesc. Categoric, in lumea de azi trebuie sa intervina o schimbare, daca vrea sa supravietuiasca. O schimbare de gandire, mai mult, de orientare generala a sufletului uman se impune ca o necesitate implacabila.

Viziunea despre lume si viata a Capitanului, viziunea legionara anticipativa, ofera perspectiva iesirii din acest impas, pornind de la realitatea imediata.

Pe plan teoretic si chiar educativ, omenirea de azi, care traieste inca sub principiile revolutiei franceze, de libertate, egalitate, fraternitate, nu are decat sa salte aceste principii si pentru oameni si pentru state in domeniul etic si va gasi solutiile cele mai bune. Aceste principii pot lua in viata forme pure si forme corupte. Din nefericire pana acuma s-au vazut mai mult -daca nu exclusiv- doar formele corupte. Si aceasta pentru ca nu s-a urmarit realizarea simultana si globala a acestor principii, ramanandu-se in domeniul strict material. Libertatea a dus astfel la libertinaj si la egoismul cel mai cras, la o rapacitate capitalista de-a dreptul revoltatoare, care de fapt a si determinat revolte crude. Egalitatea a fost trambitata de catre apologetii comunismului, care au exclus cu totul factorul spiritual, lasand frau liber instinctelor primare. Egalitatea nu se poate realiza decat la nivelul cel mai de jos in cazul de fata in moarte, nu in viata, fiindca numai cadavrele nu se diferentiaza in miscari, pentru ca nu mai misca. Si este adevarat ca in materie de ucidere comunistii au realizat cele mai oribile monstruozitati din istoria intregii omeniri din toate timpurile.

Cu asemenea experienta ratata oamenii au uitat de al treilea principiu , fraternitatea. De abia acesta lucreaza asupra sufletului, de abia acesta il poate aseza pe om in conditia umana adevarata, de fiinta superioara, cu aspiratii morale in primul rand, trudind voluntar si liber spre redobandirea paradisului pierdut. Fraternitatea, despuiata de zgura materialista inseamna de fapt dragostea crestina ca singur principiu calauzitor in relatiile dintre oameni si implicit intre natiuni organizate in state. Dragostea ca virtute, ale carei binefaceri ni le-a descoperit, inspirat, apostolul neamurilor, le impaca pe toate fara a forta omul, persoana umana, sufletul uman si nici pe cel national la compromisuri si capitulari rusinoase. Numai dragostea asigura climatul adevarat al fiintei umane, al demnitatii ei. Numai dragostea inalta oameni si natiuni spre poarta eternitatii.

Este ea imposibila ? Utopica ? Cata vreme credem ca fiinta umana este perfectibila, dragostea nu poate fi nici imposibila, nici utopica. Dimpotriva, ea este singura cale de orientare a omenirii spre adevar, bine si frumos, spre starea absoluta a idealului.

Spre aceasta stare sufleteasca a omului liber, dar orientat, a cautat Capitanul sa pregateasca neamul romanesc cat a trait in mijlocul lui si realizarea ei a lasat-o ca mostenire urmasilor. In scrierile sale, in Carticica sefului de cuib mai ales, a lasat si calea pe care se poate realiza. Cale care s-a dovedit o data ca nu este utopica.

Capitanul este anticipatorul revolutiei fraternitatii universale, intre natiuni si oameni, si de aceea, acum cand neamul nostru se afla din nou intr-un marasm moral si material cum n-a mai fost, in mlastina deznadejdii, legionarii mai cred -poate singurii- in revirimentul si in viitorul lui.

De altfel, daca observam bine evenimentele in istoria neamului nostru vom vedea ca momente de anticipare in ideile calauzitoare ale omenirii am mai avut, chiar daca nu atat de clare ca la Capitan. Este suficient sa ne aducem aminte de Horea care, intr-un imperiu absolut a indraznit sa ceara libertate natiei sale si iesirea din iobagie, intr-un mod propriu romanesc. Si fara indoiala ca daca revolutia s-ar fi desfasurat din miscarea lui Horea, dupa cum ne arata continutul jalbelor lui catre imparat, ea ar fi avut mai putine pete negre decat a avut pornind din Franta. Horea a fost un conducator de oameni innascut, in care vibra sufletul multimii, iar multimea avea incredere nelimitata in el.

Harul acesta l-a avut si Capitanul. Fireste insa, constiinta si viziunea Capitanului despre lume si viata, despre organizarea lor luau infatisare de clarviziune, Capitanul, cu perspectiva lui, pluteste peste continente, in care de altfel incepe sa fie cunoscut, acum, la sase decenii de la asasinarea oribila a lui. Dovada ca pentru neamul romanesc si pentru omenire el nu este mort.

Iar daca dintr-o neizbutita incercare de a-l reda aici asa cum a fost, ar reiesi ca a fost doar un visator, fara efect practic, faptul ca oamenii raului s-au repezit asupra lui si l-au indepartat din aceasta viata este cea mai buna dovada a caracterului lui de luptator militant pentru binele adevarat al omului. De aceea nici nu credem ca el a murit pentru neamul romanesc si pentru om ca atare si nu putem decat sa ne aprindem din crezul continuatorului sau, Horia Sima, care in prefata la o noua editie din Carticica sefului de cuib, prigonita si ea de toti ca si Legiumea, proclama :

>Pana nu se va prabusi cerul romanesc peste sufletele noastre, Capitanul nu poate muri. Il avem si traieste cu noi ! <.

Si tot el a hotarat pentru totdeauna pastrarea intocmai a salutului legionar :

Traiasca Legiunea si Capitanul !