Cercetarea literara

Compozitia literara in stil tehnico stiintific care cuprinde observarea sistematica a operei unui scriitor, a unei laturi a operei scriitorului sau a unui aspect cu caracter de sinteza asupra unor probleme de creatie literara cu referire la anumite texte literare. Cercetarea literara este un proces complex, de lunga durata, care presupune analiza si sinteza unui volum de informatie foarte mare.

Cercetarea si elaborarea unei asemenea compozitii comporta mai multe etape :

* identificarea zonei de studiu necesare clarificarii problemei propuse spre cercetare

* stabilirea unui proiect de cercetare ( cuprinsul cercetarii)

* alcatuirea bibliografiei

* citirea si fisarea materialului bibliografic

* sistematizarea informatiei

* redactarea textului

Varianta

Tudor Arghezi, psalmistul

Cuprins :

I.           Argument

II.       Nelinisti juvenile

III.            Schita de portret a psalmistului

IV.     Tematica psalmilor

V.        Note asupra limbii Psalmilor arghezieni

I.Argument

Nenumaratele lecturi si dezbateri asupra poeziei argheziene si, mai ales, asupra celei de meditatie filosofica au prilejuit elaborarea unor interpretari, au generat intrebari si au determinat raspunsuri multumitoare, interesante, in nici un caz exhaustive.

Este greu ca, dupa ce ai reparcurs o zona a poeziei argheziene sa nu fii tentat sa o regandesti, sa redescoperi lucruri care, de ce nu - desi au mai fost consemnate - iti creeaza senzatia ineditului.

*Paul Zarifopol, Artisti si idei literare, Biblioteca "Dimineata" nr.128,f.a. pag.43

**Eugen Simion, Tudor Arghezi, in vol. "Scriitori romani de azi" ed. Cartea Romaneasca, Buc. 1976 vol.II,pag.34

cauta un Dumnezeu in acceptiunea biblica ci unul vizibil, cu contururi clare, pe care sa-l poata percepe tactil, asemanator "mosului" din basmele populare. Arghezi este un pagan daca il raportam la preceptul amintit : el cauta un Dumnezeu diferit de cel conceput de scolile biblice moderne sau traditionale si pentru aceasta foloseste metoda negatiei sau reducerii la absurd din matematica.

In genunchi in fata unui Dumnezeu care refuza sa i se releve, ratand cu regularitate epifamia, poetul solicita un "sol", se umileste, se revolta, ironizeaza, are accente de pamfletar, chiar, dar pana la urma lasa capul in tarana cerand iertarea.. In personalitatea lui Tudor Arghezi se imbina trasaturi complexe, uneori contradictorii : om de extraordinara sensibilitate, dur pana la agresivitate verbala, parinte iubitor, sociabil si insingurat, in acelasi timp, plin de sperante luminoase si disperat de nelinisti.

Izbucnind din furtunoasa cautare a marilor adevaruri, poetul a cucerit generatiile prin franchetea sa, prin puritatea si candoarea cu care si-a extras esentele poetice timp de 71 de ani. Umanismul poeziei argheziene este o sursa permanenta de educatie, de contemplare a unui destin artistic unic, un act comparabil in cultura romaneasca doar cu fenomenul Eminescu.

II. Nelinisti juvenile

Secventele copilariei si adolescentei poetului, reunite din interviuri, marturii personale si amintiri ale prietenilor, ne recompun un spirit nelinistit, cu reactii imprevizibile, razvratit si supus, pios si pagan, inchis in sine si exuberant, aruncand vorbe grele si mangaind cu cuvantul pe cei sarmani, modest si infatuat, taciturn si galagios, timid si plin de tupeu, arogant si umil.

Poetul isi renega cu durere nostalgica copilaria ("cea mai amara varsta. N-as mai voi sa mai fiu o data copil"), desi, mai tarziu, va recrea un mirific univers al copilariei in poezii dedicate Miturei si lui Baritiu, de o candoare surprinzatoare pentru autorul "Florilor de mucegai".

Amintiri luminoase ne readuc in memorie figurile lui Petre P Carp, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, G. Ibraileanu, Al. Macedonski surprinsi in ipostaze pe care cu greu le-ai putea uita. Imaginea "luceafarului" este creionata cu infrigurare in fraze strabatute de adanca emotie, ca o naluca a nelinistii care-l va stapani pe poetul "Cuvintelor potrivite" timp de o viata : "L-am zarit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grabit, fara sa ocoleasca, impetuos. "Uite-l pe Eminescu" a spus cineva cu un glas pe care-l tin minte. Se pare ca potul nu mai facea parte din viata lui si ca traia o metmpsihoza straina. Nu puteam sti atunci cine era sa fie Eminescu si ar fi fost normal sa uit numele auzit. Mi-a ramas in ureche, odata cu tonul de stupefactie si de compatimire probabil, cu care a fost rostit. Mi-a ramas aninat ca o schita de fum."

Cativa ani mai tarziu, cel care - intr-o clipa de ratacire sau dintr-o invidie disperata incercase cu stangacie sa innoroieze imaginea celui mai mare romantic roman - exclama cu entuziasm in fata incercarilor poetice ale unui copil de 16 ani care semna cu numele Ioan Theo : "Acest tanar, la varsta cand eu gangaveam versul, rupe cu o cutezanta fara margini, dar pana astazi coronata cu cel mai stralucit succes, cu toata tehnica veche a versificarii, cu toate banalitatile de imagini si de idei ce multa vreme au fost socotite, la noi si in strainatate, ca o culme a poeticei si artei."

Poezii simboliste, renegate mai tarziu de poetul Arghezi ca multe din "Agatele negre" compuse in perioada adolescentei sale.

Urmeaza ani de framantari si zbucium, de intrebari ramase mult timp fara raspuns, de incertitudini materiale si spirituale, de experiente ce vor marca adanc evolutia poetului. Sugestiva este caracterizarea acestei etape de catre Tudor Vianu : "Venea dintr-un trecut cetos, al carui martori arau foarte putin numerosi. O copilarie dificila, trecerea prin celulele manastiresti din Dealul Mitropoliei, calatorii ratacitoare prin tarile Apusului."

Trista experienta a muncii ca laborant chimist la Fabrica de zahar din Chitila care se va materializa in romanul de mai tarziu "Lina" sau poate vocatia sau dorinta de a cunoaste lumea secreta aflata intre zidurile manastiresti, poate nevoia de liniste si izolare de freamatul unei lumi pe care nu o intelegea ori care nu-l intelegea, dorinta de a curma grijile materiale, poate toate acestea la un loc si altele necunoscute noua, detrmina plecarea pentru un timp a poetului din lumea mireana.

"Theo vine sa-mi faca o vizita de adio - nota in jurnalul sau, Gala Galaction. Peste cateva zile va intra in viata monahala. Ne despartim sub nota unei emotiuni de neuitat."

Intr-un interviu acordat in mai, 1947, poetul preciza :"La manastirea Cernica cred ca m-am dus din vocatie. M-am simtit foarte singur in lume si m-am hotarat sa ma duc la manastire."

Raspunzand unui indiscret redactor al revistei "Les lettres franaise", autorul Psalmilor sugereaza : "Oui, pendant un temps je suis ėntre dans les ordes, car je n'avais pas d'autre lieu o penser, o ėcrirė. Dans le couvent o j' ėtais, j'avais une chambre que me convenait et une assiette plein chaque fois que j'avais faim. C'est là que je me suis plus ou moins form. Je me cherchais sans espoir de me trouver.Il est vrai que j'ai persėvėrė . puisque je me cherche encore."

Faptul ca poetul Psalmilor recunoaste ca loc de formare manastirea, coroborat cu mentiunea :" je me cherchais sans espoir de me trouver."atrage atentia cercetatorului asupra etapei mentionate si deschide, fara echivoc, un anumit mod de intelegere a poeziei filosofico-religioase a lui Arghezi.

Evocand momentul intrarii in manastire, Arghezi transcrie din memorie un semnificativ dialog cu schivnicul Maftodie :

" - Mai vreau sa te intreb ceva. Ce cauti, domnisorule, la manastire ? Cum ai venit fara sa stii, mai intai, pravila noastra ?

Eram infruntat. Comentariile ar fi fost prea lungi si nici raspunsul prescurtat n-e folosit.

- Vreau sa invat sa scriu, am raspuns

- Cum, nici nu stii macar sa scrii ? Vad ca-ti da mustata.

- Vreau sa invat a scrie pe dedesupt.

Schivnicul facu o cruce de uimire, ca atunci cand se apropie de patul ieromonahilor Satana, in fustanela de balerina, departandu-se scarbit si murmurand, cu capul de cateva ori intors.

Intr-adevar, umblam sa invat sa scriu."

Etapa monahala inseamna, desigur, pentru tanarul poet o perioada de experiente fundamentale. Arghezi si-a format gandirea religioasa pe care nu a putut-o renega toata viata in ciuda oscilatiilor sale ideologice. El a ramas un poet ortodox, a privit cu sfiosenie icoanele si a crezut cu ardoare in Dumnezeu. Limbajul sau este, fara indoiala extras din cartile bisericesti, este un limbaj religios ca si in poeziile lui Nichifor Crainic si Vasile Voiculescu. El a gasit in Biblie si in Cartile Sfinte modele de creatie poetica de maxima perfectiune. Si nu numai in Psalmi. Le vom intalni si in romanele sale "Cimitirul Bunavestire" si "Ochii Maicii Domnului" sau creatii poetice, altele decat Psalmii.

Consideram, prin urmare, necesara cunoasterea acestui interesant material pe care, la timpul sau, l-a strabatut cu infiorare ierodiaconul Iosif, cel hirotonit la 10 septembrie 1900, cum reiese din actul de hirotonisire nr.3475 semnat de mitropolitul Iosif Gheorghian.

Redam mai jos, sub forma unor succinte extrase cateva din versetele Psalmilor biblici, alese in asa fel incat sa poata fi comparate cu Psalmii lui Arghezi atat sub aspectul ideilor cat si al limbii :

"Auzi, Dumnezeule, cererea mea : ia aminte la rugaciunea mea.

De la marginea pamantului catre tine am strigat : cand s-a mahnit inima mea, pe piatra m-ai inaltat.

Povatuitu-m-ai, ca tu ai fost nadejdea mea, tu mi-ai dat taria in fata vrajmasului.

Locui-voi in lacasul tau de veci, acoperi-ma-voi cu acoperamantul aripilor tale

( Psalmul 60 - al lui David)

"Dumnezeule, Dumnezeul meu, eu pe tine te caut dis-de-dimineata

Insetat de tine sufletul meu / Suspinat-a dupa tine trupul meu

In pamant pustiu si neumblat si fara apa. Asa in locul cel sfant m-am aratat tie si slava ta

Ca mai buna este mila decat viata ; buzele tale te vor lauda

Asa te voi binecuvanta in viata mea, si in numele tau voi ridica mainile mele."

( Psalmul 63 - al lui David)

Tie ti se cuvine cantare, Dumnezeule, in Sion si tie ti se va indeplini fagaduinta in Ierusalim

Auzi rugaciunea mea, catre tine trupul meu va veni

Auzi-ne pe noi, Dumnezeule, mantuitorul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului."

( Psalmul 64 - al lui David)

Mantuieste-ma, Doamne, ca au intrat ape pana in sufletul meu

Afundatu-s-a in noroiul adancului, care nu are fund

Intrat-am in adancurile marii si furtuna m-a potopit

Ostenit-am strigand, amortit-a gatlejul meu, slabit-au ochii mei nadajduind spre Dumnezeu meu

16. Dumnezeule, intru multimea milei tale, auzi-ma

19. Auzi-ma, Doamne, dupa multimea indurarilor tale, cauta spre mine."

( Psalmul 85 - al lui David)

"Doamne, Dumnezeul mantuirii mele, ziua am strigat si noaptea inaintea ta

Sa ajunga inaintea ta rugaciunea mea ; pleaca urechea spre ruga mea, Doamne

15. Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu si intorci fata de la mine ?

16. Sarac sunt eu si osteneli din tineretile mele : inaltat am fost dar m-am smerit si m-am mahnit."

( Psalmul 87 - al fiilor lui Core)

"Pentru ce m-ai lepadat, Dumnezeule, pana in

sfarsit?

Pana cand, Dumnezeule, te va ocari dusmanul, pana cand va huli numele tau ?"

( Psalmul 73 al lui Asaf)

"Pleaca, Doamne, urechea ta si ma auzi ca sarac si necajit sunt eu

16. Da-mi un semn ca sa vada ceia ce ma urasc ca tu, Doamne, m-ai ajutat si m-ai mangaiat."

( Psalmul 88 - al lui David)

Cata neliniste va fi fost in sufletul tanarului ierodiacon la lectura acestor Psalmi ! Cate intrebari au cotropit noptile sale ! Imagini tulburi ale acestei perioade de nelinisti juvenile se vor transmite in poezia si in proza sa pana in ultimii ani de viata.

In 1905, demisia din Mitropolie nu-i curma framantarile. Nu i le curma nici scurta sedere in Schitul Cordilierilor din Elvetia. Fuge si de aici, hotarat sa curme cu viata monahala. Lucreaza un timp in Biblioteca din Friburg, vinde apoi ziare, face munca de hamal pentru a-si procura banii necesari unei scurte calatorii la Paris unde isi cauta o ruda despre care aflase ca este actrita. Asista la conferintele de la Victoria Hall si se inscrie la o scoala de meserii. Lucreaza intr-un atelier "dinti de aur, lantisoare, capace de ceasornice" si scrie mereu cu gandul la tara facandu-si proiecte. Trimite scrisori pline de nostalgie marturisindu-si dorinta de a reveni cat mai curand. Dupa ce viziteaza Italia vine la Bucuresti : un tanar de douazeci de ani purtand pe chip si in suflet experienta unei zbuciumate adolescente.

O marturie datand din 1921 defineste cu exactitate acest moment : "Am facut multe meserii si am trecut prin valtori ca un caine care biruie, preocupat sa scape de la inec un singur obiect. Obiectul cainelui meu era condeiul. Mi l-a dus in gura ani de zile vitejeste."

Asa se incheie o experienta si incepe o viata.

III. Schita de portret al psalmistului

Pentru a-l putea afla pe Dumnezeu, psalmistul se zbate "intre credinta si tagada" cu incrancenare si fara nadejde, istovit de intrebari si tanjind spre o raza de lumina divina care ar putea sa dea sens existentei sale. El incearca sa de defineasca fata de sine, fata de univers si fata de Dumnezeu la care aspira neincetat chiar si atunci cand il declara indezirabil. Este gata sa infrunte toate incercarile mucenicilor, leapada haina de mirean implorand: "Mai scapa-ma, Parinte, macar de indoiala."

Zbateri, uneori cu incrancenare, alteori cu un zambet ironic, cu dispret aparent sau cu umilinta.

In aceasta ipostaza sisifica ( "Rasar, in loc sa scapat / Si-mi depan zilnic firul luat zilnic de la capat"), poetul se identifica cu psalmistul a carui existenta este dominata de imaginea divina pe care nu doreste sa o sfarme decat in rare momente de orgoliu, Psalmistul revine de fiecare data, mai intelept si mai umil la postura initiala pana la o noua criza de orgoliu si asa mai departe.

* Nicolae Balota, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, Buc., 1979, pag.150

*Nicolae Manolescu, Arghezi, poet nereligios, in Teme, Ed. Cartea Romaneasca, Buc., 1971,pag.150

**George Calinescu, Tudor Arghezi, in Contemporanul nr.21 (710) / 10 mai 1960 pag.1

"In stralucirea noptii, mari stelele si oarbe,

Chemandu-ma-n tarie, prapastia ma soarbe.

Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung,

Si tot nu pot pe nici o poteca sa te-ajung."

Este evident, ca si la Blaga, faptul ca poezia este o modalitate de a accede spre cunoastere chiar daca metoda este diferita. Aspiratia spre Dumnezeu este, in mod cert, la Arghezi, aspiratia spre cunoastere. El marturisea : "Imi lipseste acel Dumnezeu care nu era nici in carti, nici in biserici si pe langa care au trecut oamenii si nu l-au vazut. Pe acela l-am gasit dupa ce s-au stins vara fierbinte si toamna frumoasa peste mine de peste cincizeci de ori. Eu am crezut ca nu te voi mai afla niciodata si-mi pusesem uneltele deoparte." Se vor regasi in psalmii sai toate aceste cautari, aceste zbateri, aceste forme de manifestare a aspiratiei spre divin.

IV. Tematica psalmilor

Vocea celui care glasuieste in pustiu ("vox clamandi in deserto", a profetului biblic trimis spre a raspandi cuvantul domnului dar neascultat de oameni, se face auzita in Psalmii arghezieni , de asta data fiind altul si continutul si receptorul sau. Cel caruia i se adreseaza Psalmistul nu este, totusi, un "Deus absconditus" de tip pascalian caci poetul il invita "in batatura" spre a i se adresa direct. In asteptarea semnului divin, Psalmistul se izoleaza de oameni cautand ca prin suferinta si asceza sa castige bunavointa divinului.

Imaginile se deruleaza aspre si monocorde ca o prelunga tanguire integratoare in flora si fauna desertica care sugereaza ascetismul :

" Tare sunt singur, Doamne, si piezis !

Copac pribeag uitat in campie,

Cu fruct amar si cu frunzis

Tepos si aspru-n indarjire vie.

Tanjesc ca pasarea ciripitoare

Sa se opreasca-n drum

Sa cante-n mine si sa zboare

Prin umbra mea de fum."

Imaginea copacului "pribeag, uitat in campie", simbol al ascezei si singuratatii in asteptarea contopirii cu neantul, cu nefiinta, nu este doar de esenta biblica. Ne-o amintim din textele folclorice ( haiducul care cere calului sa fie ingropat la marginea codului, ciobanul mioritic exprimand o dorinta asemanatoare) ca si in poezia lui Blaga ( comuniunea cu gorunul din "margine de codru" in asteptarea neantizarii) ca si sugestiva metafora "umbra mea de fum" care sugereaza, desigur, perisabilitatea fiintei umane in contrast cu vesnicia lui Dumnezeu.

Poetul se afla intr-o continua metamorfoza cautand modalitatea de apropiere fata de divinitate prin contopirea cu regnul vegetal in variantele sale cele mai putin estetice si renuntarea la atributele umane esentiale : inima (element vital) si glasul ( element de comunicare care il diferentiaza pe om de celelalte animale) .

" Nu mai am suflet, nici inima, nici glas.

Is buruiana. Sunt un maracine."

Este ceea ce ne-a condus la ideea de panteism : daca Dumnezeu se afla in plante si vietuitoare, o cale a comunicarii se poate realiza prin integrarea poetului in aceasta lume, prin suprimarea atributelor umane si sublimarea in regnul fiintelor primare. In aceste conditii, apare criza de identitate ontica" in contextul unei insingurari ascetice si a refuzului divinitatii de a-si certifica existenta printr-un "sol", "semn" "inger" sau, macar "un pui de inger".

Sacralitatea gestului arghezian asociat unei misiuni pe care Psalmistul si-o revendica ( "sa pui punte / pe crestetele lumii catre veac") atesta acceptarea de catre poet a unor alte viziuni . "Vesnicia" trezeste o stare de alerta in constiinta sa, o criza biologica. Deosebirea dintre uman si divin - observa Karl Barth - consta in aceea ca "ultimul are sansa sa devina perceptibil abia acolo unde exista constiinta granitelor primului." Observatia este valabila pentru viziunea de ansamblu a Psalmilor, dar, mai ales, pentru unul din Psalmii cuprinsi in "Cuvinte potrivite". Imaginea unui Dumnezeu materializat, egalizat in Mos Vreme sau Cronos din basmele noastre sau din legendele balcanice, imagine datorata plasmuitorilor de credinte populare este pusa in antiteza cu imaterialitatea Dumnezeului crestin :

"Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga

Desertaciunea lor de vis si lut

Sfintii-au lasat cuvant ca te-au vazut

Si ca purtai toiag si barba-ntreaga.

-------- ----- ------ ---------

Tu esti si-ai fost mai mult decat in fire

Era sa fii, sa stai, sa vietuiesti

Esti ca un gand, si esti si nici nu esti

Intre putinta si-ntre amintire."

Prezenta verbului "a fi" este sugestiva, mai ales prin nuantele pe care le imbraca in versurile citate. Acumularea formelor verbului sugereaza starea de incertitudine, de imaterialitate care se opune portretizarii riguroase a lui Dumnezeu ("Tu esti si-ai fost. era sa fii. esti. si esti si nici nu esti"). Este sintetizata in aceste secvente o reflectare fidela a conceptiei poetului privind identitatea lui Dumnezeu.

O imagine asemanatoare apare si intr-un alt text asupra caruia vom mai reveni :

"Ca-n oglindirea unui drum de apa

Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti."

Frapanta in acest text este asocierea verbului "a fi" cu verbul "a parea" sugerand astfel starea de existenta iluzorie, frecvent prezenta la romantici, indeosebi si, in special la Eminescu ("parc-ascult si parc-astept", "parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta", "fantastic pare-a creste batranul alb si bland", "parand pe veci a rasari" etc.) Ca si Eminescu, Arghezi are nevoie de un cadru ce se defineste dincolo de lumea banala, un cadru in care Dumnezeul sau sau Marele Anonim al lui Blaga sau Atotputernicul lui Fr. Gogarten sa apara in splendida lui existenta ( "intre vis si amintire"). Astfel apare ca fireasca asocierea verbului "a fi" cu substantivul "vis" din versul :

"Esti visul meu, din toate, cel frumos"

Se pot pune, de asemeni in relatie si cu afirmatia lui Friederich Gogarten ca "ramanand vesnic invizibil si de negandit Atotputernicul se face sensibil omului prin ceea ce nu este."

De la situarea lui Dumnezeu dincolo de timp si spatiu pana la clamarea lipsei lui de intelegere fata de implorarile insistente ale poetului exista acel "ceva" care creeaza situatia dubitativa asupra existentei divinitatii, ceea ce duce la subiectivarea dramei poetului. Psalmistul nu admite "cunoasterea luciferica", nu intelege sau nu vrea sa o inteleaga. Conceptia lui pragmatica, taraneasca nu concepe lipsa rasplatii : tot asa cum munca taranului trebuie sa aiba ca rezultat o recolta indestulatoare, asceza si umilinta trebuie rasplatita prin obiectul solicitarii sale. Aceasta este si esenta insatisfactiei sale :

"In rostul meu tu m-ai lasat uitarii

Si ma muncesc din radacini si sanger.

Trimite, Doamne, semnul departarii

Din cand in cand, cate un pui de inger."

Surasul ironic al poetului care solicita "un pui de inger" se aseamana cu surasul taranului Ilie Moromete in momentele sale de disimulare a adevaratelor trairi. Disimularea ascunde, si intr-un caz si in celalalt, o drama. La Arghezi aceasta este pregnant intelectuala : drama neputintei de comunicare cu divinitatea, sentimentul clamarii in desert. Care este rostul poetului daca nu cunoasterea, sacrificiul, situarea lui intr-un spatiu spiritual, fata de "departare" inteleasa ca un taram al incompatibilitatii umane ?

"Ochiul mi-e viu, puterea mi-e intreaga

Si te scrutez prin albul tau vesmant

Pentru ca mintea mea sa poata sa-nteleaga

Ne-ngenuncheata firii pe pamant."

Orgolios si umil, Psalmistul se dedica intelegerii "firii" si pentru acesta este dispus la implorare chiar daca stie ca nu va primi nici un raspuns, la caznele mucenicilor fara a astepta vreo rasplata. Asceza, ca element care poate duce la intrarea in randul "alesilor" apare ca pretext poetic in mai toti Psalmii. Asceza este ea insasi o forma a implorarii, o implorare fara cuvinte, surda, in fata unei divinitati care apare in textul biblic ca un superlativ al bunatatii ( "buna este mila ta", "Dumnezeule, mantuitorul nostru, nadejdea noastra", "a ta este mila si indurarea", "Doamne, Dumnezeul mantuirii mele") iar la Arghezi : "Domnul, vesnicul si bunul".

Marturia caznelor la care se supune de bunavoie, cu fervoare si nadejde, in cautarea drumului spre Dumnezeu este dramatica :

"Ispitele usoare si blajine

N-au fost si nu sunt pentru mine.

In blidul meu, ca si in cugetare,

Deprins-am gustul otravit si tare.

Ma scald in gheata si ma culc pe stei

Unde da bezna eu framant scantei,

Unde-i tacere, scutur catusa,

Dobor cu lanturile usa.

Cand ma gasesc in pisc

Primejdia o caut si o isc.

Mi-aleg poteca stramta ca sa trec

Ducand in carca muntele intreg."

sau :

"Te-am urmarit prin stihuri, cuvinte si silabe

Ori in genunchi pe coate taras, pe patru labe."

Spectaculosul acestor sacrificii contrasteaza cu norma discretiei impusa de catehismul monahal, incat "gustul otravit si tare" se identifica cu un adevarat program nonconformist fata de ideea sacrificiului. "Bezna" este anulata de "scantei" ( aluzie la mitul prometeic ?) "tacerea" este anulata de zgomotul "catusei" ( metafora a nevoii de inlaturare a conventionalismului ?) "usa" este doborata cu "lanturile" ( sugestia eliberarii asa cum se intampla in "Izgonirea lui Prometeu" a lui Al. Al. Philippide care renega pe Zeus inapoindu-i lanturile ? :"Ia-ti, Zeus, lanturile inapoi / Au ruginit de vanturi si de ploi." ) . "Piscul", motiv prezent in mai multi Psalmi arghezieni, prezent si in Psalmii biblici, este o metafora a Divinitatii, imagine concreta a unei notiuni considerata abstracta. Poetul se afla in cautarea "potecii" care duce spre acest "pisc" dar esueaza dramatic :

"Vreau sa pier in bezna si in putregai

Ne-ncercat de slava, crancen si scarbit"

Intunericul si putrefactia corespund trecerii in lumea extravitalista, a materiei fara viata, renuntarea la spiritualizare si inaltare transcedentala.

Gestul umilintei care precede pe cel al clamarii este asociat cu starea de existenta a plantelor taratoare - metafora a neputintei omului de a-si depasi conditia - care aspira spre relevarea divina ca suprema ascensiune in timp si in spatiu :

"Ca sa te-ating, taras pe radacina,

De zece ori mi-a dat cate-o tulpina,

In camp, in damb si-n pisc

Viu cand ma urc si trist cand iar ma isc."

Ascensiunea se desfasoara gradat urmarindu-se evolutia formelor de relief ale plaiului romanesc : de la campie la podis si la munte, dar si gradatia de la cunoscut spre necunoscut. Tristetea revenirii la starea initiala, a nasterii continui aminteste de mitul lui Sisif si de plangerile fiilor lui Core din Psalmul 87 :

"Sarac sunt eu si in osteneli din tineretile mele : inaltat am fost dar m-am smerit si m-am mahnit"

Poetul ramane la starea biblica de umilinta vesnica, de rugaciune fara raspuns, intelegand epifamia divina este tinta sa fara nadejde :

"M-as umili acum si m-as ruga :

Intoarce-ma, de sus, din calea mea.

Muta-mi din ceata mana ce-au strivit-o muntii

Si, adunata, du-mi-o-n dreptul fruntii."

Tristetea Psalmistului care se simte singur si parasit va genera in alti psalmi furia, blasfemia si renegarea lui Dumnezeu desi, in adancul sufletului sau, Arghezi ramane un credincios. El murmura suparat un repros amintind vremurile cand ingerii comunicau cu muritorii :

"Cand magii au purces dupa o stea,

Tu le vorbeai - si se putea.

Cand fu sa plece si Iosif,

Scris l-ai gasit in catastif

Si i-ai trimis un inger de povata -

Si ingerul statu cu el de fata.

Ingerii tai grijeau pe vremea ceea

Si pruncul si barbatul si femeia.

Dar mie, Domnul, vesnicul si bunul

Nu mi-a trimis, de cand ma rog, nici unul."

Cautarea poetului este o cautare fara limite in timp si in spatiu. Nu putem, asadar, delimita etape ale unei atitudini sau alta si nu putem motiva prin cauze extrapoetice o anumita pozitie a sa fata de divinitate. Putem, doar, constata anumite stari de spirit, imagini fugare, halucinanta cautare, aceiasi ca in poezia "Les Tnebrès" a lui Ch. Baudelaire

"Dans les caveaux d'insondable tristesse

O le Destin m'a dja relgu >

O jamais n'entre un rayon rose et gai

O seul avec la Nuit, massade htesse

Je suis comme un peintre qu'un Dieu moqueur

Condamne à peindre, hlas sur les tnebrès :

O cuisinier aux apptits funèbres,

Je fais bouillir et je mange mon coeur.

Par instante brille, et s'alonge, et s'etale

Un spectre fait de grace et de splendeur

A se rêveuse allure orientale.

Quand il atteint sa grandeur,

Je reconnais ma belle visiteuse >

C'est Ella ! sombre et pourtant lumineuse."

Tangentele cu poezia baudelairiana sunt mai numeroase decat apar i in acest text poetic atat in sfera ideilor cat si a stilului dar si a conceptiei privind limbajul poetic. Dar aceasta face obiectul unei alte cercetari.

(2) M o t i v u l p a t e r n i t a t i i

Sa fi avut devremea despartire de familie, de tatal sau caruia i se va adresa in primele poezii reprosandu-i lipsa de intelegere, o atat de mare influenta incat a provocat criza ontica care va domina Psalmii arghezieni ? Cert este ca fervoarea simultana lamentatiilor si implorarii se resimte in cea mai mare parte a creatiei sale de mai tarziu. Orgoliosul adolescent care refula aprioric iubirea refuzata de tatal sau ( "E prea tarziu sa ma iubesti / Mai stai putin sa te gandesti. / Nu te-a miscat, - sunt cativa ani -,/ Plansoarea mea.") va evolua spre acea simptomatica atractie si respingere simultana a Parintelui divin. In marea sa aventura gnoseologica, Psalmistul are naivitatea infantila incredere intr-o justitie pe care inca nu o cunoaste dar careia ii cere ajutor. Si totusi, in aceasta intreprindere, nu are nimic funambulesc si nici grotesc, totul desfasurandu-se dupa un anumit ritual ca un adevarat tedeum in care "fiul" pregateste masa unde va veni, fara indoiala, "tatal" aflat in "Tarie", in "piscul" spre care poetul aspira.

Aceasta aspiratie va prilejui cautatorului o permanenta autofustigatie asemenea calugarilor medievali care credeau in forta purificatoare a autoflagelarii incercand, prin durerile trupului , sa-si purifice spiritul.. Inconsistenta imaginii biblice sau neputinta Psalmistului de a-si crea o imagine a lui Dumnezeu in planul spiritului a determinat lipsa de eficienta a muceniciei poetului. El va cauta o imagine materializata, ca in povestile populare, va investiga cosmicul si terestrul si va trai drama neputintei de a comunica, chiar a refuzului de a accepta comunicarea cu un parinte pe care nu-l identifica.

Penduland intre imaginea spiritualizata si cea pamanteana a lui Dumnezeu, Arghezi incearca sa-si confectioneze o imagine proprie careia ii poate reprosa sau inchina dupa voie. De la Dumnezeul futil, care-si uita indatoririle, pana la "marele taumaturg" cere detine puterea vietii si a mortii, Psalmistul parcurge un drum presarat cu intrebari si drame :

"Pentru ce, Parinte-as da si pentru cine

Sunetul de-ospete-al bronzului lovit "

Se intreaba retoric cautatorul, tot asa cum, altadata exclama, in tonul biblic :

"Doamne, tu singur vad ca mi-ai ramas"

sau, cu umilinta, isi evoca nimicnicia si isi geme starea tragica de cautator fara speranta a epifamiei divine :

"Nu-ti cer nimic, nimic ti-aduc aminte,

Din vesnicia ta nu sunt macar un ceas

Nici rugaciunea, poate, nu mi-e rugaciune,

Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.

Ard catre tine-ncet, ca un taciune,

Te caut mut, te-nchipui, te gandesc."

Ruga fara glas este aceea a fiului sau a robului care nu cuteaza sa-si exprime sentimentele. Gandurile, consumandu-le in sine ca intr-o ardere continua. Aceasta "ardere" suprapunandu-se cautarilor Psalmistului este numita "inchipuire" ( fantazare, intuire) si se afla alaturi de "gandire" (deductie logica, cunoastere prin cercetare). De la cautarea muta, la intuitie si la cercetare, Psalmistul foloseste toate modalitatile de a afla identitatea sa ontica. El opune vesniciei divine, vremelnicia umana, "ceasul" fragil ca urmare a nesigurantei existentei pamantene.

A doua despartire paternala genereaza intrebari dramatice care dau senzatia unei cautarii febrile a tatalui cunoscut doar din "presimtire". Un studiu asupra Psalmului din 1947 ( volumul "Una suta una poeme") ar fi edificator in acest sens. Psalmul realizeaza un portret al lui Dumnezeu care este o proiectie intre conceptia emisa de Barth si cea folclorica.

Poetul aduna date si marturii din care sa alcatuiasca imaginea fiintei divine. Dumnezeu se reflecta in elementele din jurul sau materializandu-se in plante, printre pesti, dar mai ales prin ataraxia cautatorului care se apropie de zona prohibita :

"Far-a te sti decat din presimtire,

Din marturii si nemarturisire,

M-am pomenit gandindu-ma la tine

Si m-am simtit cu sufletul mai bine.

Poverile-mi parura mai usoare

Ca supa binecuvantare.

Si-nsetosat de tine si flamand

M-am ridicat din groapa mea cantand."

Ca un alt Crist, poetul evoca reinvierea spirituala datorata contactului cu imaginea spiritualizata a Parintelui. Purificat prin catharsis, Psalmistul are , totusi, insatisfactia necunoasterii tactile sau vizuale a celui care ii inspira starea ataractica, fapt ce determina intrebari retorice :

"Cine esti tu, acel de care gandul

Se-apropie necunoscandu-l ?

Cui cere mila, sprijin si putere

Nestiutor nici cum, nici cui le cere ?"

Totul se desfasoara la nivelul inefabilului : intrebarile nu contin nici protest, nici ultimatum, nici acceptare, nici neacceptare, nici supusenia din primii sai Psalmi. Se dezvolta imaginea proiectata de teoreticienii teologiei dialectice mai aproape de viziunea lui Barth ( Dumnezeu aflat la limita dintre constiinta existentei sale si aceea a imposibilitatii perceperii prin senzorii umani) decat a lui Gogarten ( Dumnezeu invizibil si de negandit) :

"De-ajuns a fost ca nezarit

Sa te gandesc si-am tresarit"

De aici inainte, imaginea divina va fi marcata de aceea desprinsa din Psalmii davidici : Dumnezeu plin de bunatate care-si revarsa bogatia asupra supusilor sai :

"Tu nici te-ntrebi ce voi si mi-l si dai

Ce mi-a lipsit, intotdeauna ai,

Si-ai si uitat

De cate ori si cat mi-ai dat.

Hambarul ti-este plin imparateste

Pe cat il scazi, mai mult se implineste

Si de la sine sacul ce se scoate

Se insuteste cu bucate.

Dai dragoste si dragostea sporeste,

Izvor imbelsugat a toate

Tu nu dai nici un bun pe jumatate

Sau nu-l dai nicidecum

Aceluia ce toarce si impanzeste fum."

Acest Dumnezeu funambulesc care da nu numai sin sporul de bucate dar si din dragoste aminteste de biblica paine care a saturat pe cei flamanzi si de ulciorul care a potolit setea celor insetati dar si de basmele populare in care exista lazi din care bucatele nu se mai sfarsesc. Ceea ce este inedit aici este ideea relatiei dintre darnicia Domnului si necesitatea din partea celui care primeste de a respecta legile divine, de a se supune vointei divine. Invoiala este incalcata de Psalmist care ii reproseaza Tatalui ceresc :

"De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura

Tu n-ai mai pus picioru-n batatura

Si anii mor si veacurile pier

Aici sub tine, dedesubt sub cer"

Speranta recuperarii iubirii paterne ramane ca un vis a carui implinire se va realiza candva :

"Astept crampeie mici de gingasie

Cantece mici de vrabii si lastun

Sa mi se dea si mie

Ca pomilor de rod cu gustul bun,"

Tatal omului este tatal florilor, pasarilor si a tot ce inseamna viata, a cuvantatoarelor si necuvantatoarelor. Dumnezeu totalitar, unic, atotputernic si inviolabil apare in rastimpuri si atunci glasul Psalmistului rasuna mai duios si mai dramatic simtindu-se inferior celorlalte forme de viata aflate sub aripa protectoare a lui Dumnezeu :

"Nu am nectare roze cu dulceata

Nici chiar aroma primei agurizi,

Si prins adanc intre vecii si ceata,

Nu-mi stau pe coaja moile omizi."

In disperata tentativa de a identifica Parintele, poetul isi inalta privirile spre cer "cu ochii in turla milostiva" proslavind precum David, bunatatea, atotputernicia si maretia Celui inchis in "stancoasa catedrala" si inconjurat de o lume mirifica a astrelor devenite flori :

"Cu ochii, Doamne, -n turla-ti milostiva,

Dau tot ocol stancoasei catedrale,

O crizantema-ti tremura-n ogiva,

Luceafarul cu mia-i de petale."

pentru ca, impresionat de cadrul imaginat sa implore intr-o totala prosternare :

"Uita-te, Doamne, jos de tot, in jos,

Se roaga catre tine cel ingenuncheat."

Psalmistul, aflat "jos de tot, in jos", pe ultima treapta a existentei umane, la o distanta incomensurabila fata de Dumnezeu, neglijat de acesta, ratand epifamia divina, nu mai are de ales : in disperare, incepe investigarea "biografiei" divine cu scopul de a o blasfemia. Confruntandu-l cu imaginea tatalui pamantean, ii reproseaza atitudinea fata de fiii sai :

"Te-ai aratat adeseori fapturii

Si-ntotdeauna-n haine de-mparat

Amenintand si numai suparat

Ca se sfiau de tine si vultrii.

In paradisul Evei, prin padure

Ca si in vcii tristi de mai tarziu,

Gura ta sfanta, toti parintii stiu

Nu s-a deschis decat sa-njure."

Poetul simte nevoia materializarii Dumnezeului biblic, a transformarii crizei ontice intr-o criza a paternitatii. Cautarea tatalui ia intr-unul din Psalmi aspectul unui basm care ar incheia aventura tatalui pierdut candva :

"Calare-n ses, de-a fuga pe vant, ca Fat Frumos

Am strabatut si codrii si tara-n sus si-n jos,

Dar ajungand in piscuri, de rapi incrucisate,

Sa birui inaltimea vazui ca nu se poate.

In stralucirea noptii, mari stelele si oarbe,

Chemandu-ma-n Tarie, prapastia ma soarbe.

Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung

Si nu pot pe nici o poteca sa te-ajung."

Fascinatia "tariei", neputinta atingerii inefabilului aflat dincolo de cunoastere, zadarnicia cautarilor, nasc furtuna negarii "marelui vis" pe care pana acum nu indraznise sa-l doboare "din cer gramada". Acesta va fi destinul poetului ce se va derula "furtunos si iute".

(3) M o t i v u l r e v o l t e i

* Serban Cioculescu, Introducere in poezia lui Tudor Arghezi, Ed. Minerva, Buc. 1971, pag,43

** Barbu Cioculescu, Tudor Arghezi, autoportret prin corespondenta, Ed. Eminescu, Buc., 1982, pag.16

*** ibid., pag.190

Piscul sfarseste-n punctul unde-ncepe

Mereu ma-nchide, lutul m-a oprit.

Am alergat si-n drum m-am razvratit

Si n-am scapat din zarea marei stepe."

Aceasta fuga continua intr-un spatiu marcat de elementele traditionale : ses, munte, ape, un spatiu asemanat prin perfectiune si echilibru cu un cerc kafkian prin obsesia care o genereaza si camusian prin absurd, nu permite apropierea de inefabilul divin. "Fuga din marele ocol" obsesiva si timoranta este fuga intre lut si mare, expresie a apartenentei genetice a poetului. Funciarmente legat de sol, liber doar prin gandire care il diferentiaza de alte specii ale regnului, omul nutreste fireasca dorinta de autodepasire, de negare a oricarei dependente, cu atat de ceea ce nu poate identifica. Pierderea "iluziei" ar insemna totodata, sfarsitul luptei, fapt inacceptabil caci ar confirma zadarnicia cautarilor, absurdul ascezei ceea ce ar reprezenta o lamentabila infrangere. Intre a accepta Dumnezeul neidentificat si a-l nega, Psalmistul oscileaza mult timp. Inspaimantat de cutezanta de a "rasturna" imaginea divina, poetul exclama :

"Cercasem eu, cu arcul meu,

Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu !

Talhar de ceruri imi facui solia

Sa-ti jefuiesc cu vulturii Taria."

De aici, inainte, poetul se manifesta tot mai fatis impotriva incertitudinii si a ascezei :

"De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte

Si de-a rodi metale doar, patruns

De grelele porunci si-nvataminte,

Poate ca, Doamne, mi-este de ajuns."

Psalmistul se opune tot mai vehement unui Dumnezeu intactil identificat de Paul Tillich prin categoriile negative "neindestulatorul", "necompatibilul", "neconditionatul". Cel de al saptelea Psalm din "Cuvinte potrivite"( conform locului ocupat in vol. I - IV, apoi in ciclurile din ultimii ani de viata si in cele republicate de Al. Piru "in Poeme noi", ed. Scrisul Romanesc, Craiova, 1972) a stat la baza argumentarii ideii ( aberante, credem noi) ca Arghezi ar fi un poet nereligios ceea ce nu poate fi argumentat prin Opera lui Arghezi nici macar daca ne-am referi la Psalmi sau chiar la Psalmul amintit.

Arghezi se manifesta, asadar, pe linia negarii unui Dumnezeu asa cum este conceput de teologia dialectica, revendicand tactilitatea supremei divinitati :

"Te dramuiesc in zgomot si-n tacere

Si te pandesc in timp, ca pe vanat,

Sa vad : esti soimul meu cel cautat ?

Sa te ucid ? Sau sa-ngenunchi a cere."

Prezenta verbului "a dramui", regionalism cu nuanta arhaica provenit din grecescul "dram" (unitate de masura) pastrat in limba romana cu sensul " a cantari", "a masura cu precizie" verifica ideea de mai sus. Poetul se afla in dilema nestiind care atitudine ar fi acceptabila : sa renunte la cautari si sperante sau sa-si renege idolul. "Soimul" se identifica aici cu inaltimile spre care aspira Psalmistul iar determinantul "meu" subliniaza apartenenta apriorica a acestuia la fiinta poetului. Dumnezeul "interior" asupra caruia este inutila orice agresiune ii impune o anumita conduita care il situeaza pe Arghezi intr-o continua dilema fundamental spirituala :

"Pentru credinta sau pentru tagada,

Te caut darz si fara de folos,

Esti visul meu, din toate, cel frumos

Si nu-ndraznesc sa te dobor gramada."

"Credinta" si "tagada" cele doua dimensiuni ale cunoasterii, puse alaturi de verbele " a ucide", "a cere" si " a ingenunchea" sunt aspectele grave ale dramei argheziene : umilinta in fata perfectiunii divine sau renuntarea la relevarea lui Dumnezeu pa a fi incompatibile. Psalmistul intuieste zadarnicia intreprinderii sale dar nu are curajul unei decizii definitive. Prin expresia " sa te dobor gramada", poetul reduce in mod voit dimensiunile "vanatului" sau pentru a-si minimaliza gestul si a-si micsora "vina" de a unelti impotriva Divinului.

In incrancenata lupta cu sine, Psalmistul se izoleaza de semeni. El manifesta o revolta pasiva desi verbal profeseaza o agresiune intolerabila :

"Singuri, acum, in mare ta poveste,

Raman cu tine sa ma mai masor.

Fara sa vreau sa ies biruitor,

Vreau sa te pipai si sa urlu : "Este !"

Acest Psalm parea a incheia seria Psalmilor arghezieni sau a le da o alta conduita dar chiar in volumul "Cuvinte potrivite" precum si in volumele "Silabe" si "Noaptea" poetul pare a fi uitat "rafuielile" din Psal,ul citat iar in Psalmul din volumul "Frunze" ( al 12-lea in ordinea publicarii) el rezuma travaliul celui care aspirase la epifamia divina :

"Calare-n sa, de-a fuga pe vant, ca Fat Frumos

Am strabatut si codrii si tara-n lung si-n jos,

Dar ajungand in piscuri, de rapi incrucisate,

Sa birui inaltimea vazui ca nu se poate.

In stralucirea noptii, mari stelele si oarbe,

Chemandu-ma-n Tarie, prapastia ma soarbe,

Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung,

Si tot nu pot pe nici o poteca sa te-ajung.

Te-am urmarit prin stihuri, cuvinte si silabe

Ori pe genunchi, pe coate taras, pe patru labe,

Zarind slugarnicia mea umila

Ai sa primesti flamandul,mi-am zis,macar de mila."

Deplasarea Psalmistului spre Divin se realizeaza in timp si in spatiu. Aspiratia spre "Tarie" se contrapune "prapastiei", credintei, tagadei, misterului divin cunoasterea profana, cunoasterii luciferice, cea paradisiaca sau zborului spre Demiurg a Luceafarului, teama omului comun de a-si parasi "sfera". Indraznim sa alaturam versul "Chemandu-ma-n Tarie, prapastia ma soarbe" al lui Arghezi, versurile eminesciene :

"Caci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaste,

Si vremea-ncearca in zadar

Din goluri a se naste"

Nu e nimic si totusi e

O stete care-l soarbe,

E un adanc asemene

Uitarii celei oarbe."

Tentatia alaturarii este cu atat mai mare cu cat ar da posibilitatea confruntarii simbolurilor eminesciene cu cele argheziene deja amintite ceea ce ar confirma, daca mai este necesar, descendenta eminesciana a lui Arghezi.

Stradania Psalmistului care isi urmareste visul divin in umilinta "taras, pe patru labe", drumul sau "prin rapi incrucisate", "pe drumul pustiei, cel mai lung" ( vezi drumul emirului din "Noaptea de decembrie" a lui Macedonski) nu capata raspuns.

Inversunarea Psalmistului, vremelnica si inconsistenta, se pierde in "intuneric, tacere si racoare." Poetul incearca, dupa fiecare tentativa de iesire de sub "aripa binecuvantata" o reintoarcere calma, umila si plina de speranta relevarii Dumnezeului "sau", unul pe care il identifica in chiar propria fiinta.

(4) M o t i v u l m o r t i i

Nu numai in Psalmi, ci in intreaga creatie de dezbatere filosofica a lui Arghezi, motivul mortii este prezent, raportul dintre existenta si nefiinta fiind una dintre cauzele fundamentale ale nelinistii poetului

In literatura romana, de la Dosoftei incoace si chiar mai inainte, in creatia populara, motivul mortii ca etapa finala a vietii reprezinta un spatiu poetic cu o arie cuprinsa intre "linistea marii" si zbuciumul nesfarsit al oceanelor. Exista, in acelasi timp, in literatura nationala impacarea in fata destinului "caci toti se nasc spre a muri / Si mor spre a se naste" implicat in povestea mioritica dar si plansul tacut si deznadajduit din poezia bacoviana.

Multe din poeziile lui Arghezi se inscriu in spatiul mioritic : moartea este un eveniment dar unul firesc, asteptat in impacare, pentru care poetul isi pregateste cu intelepciune copiii : "De-a v-ati ascuns" sau "Psalmistul" sau chiar intr-un Psalm din volumul "silabe" (1965), evocand sacrificiul lui Crist : "Si se facu-ntuneric, tacere si racoare)

Doar noaptea cosmarul devine tenebros, simturile dominand ratiunea. Moartea devine atunci dramatica, poetul zbatandu-se intre dorinta accederii spre eternitate si teama de moarte ("Duhovniceasca") "Omul respinge martirajul indurat de Cristos si de ceilalti mucenici pentru obtinerea gloriei divine si a vietii de apoi, implorand ocrotirea fratilor de suferinta, a oamenilor."*

*M. Petroveanu, Tudor Arghezi, E.P.L., Mica biblioteca critica, Buc., 1961, pag.52

"Vreau sa pier in bezna si in putregai,

Ne-ncercat de slava, crancen si scarbit."

Spre deosebire de alte ipostaze in care moartea nu este rezultatul ascezei si al aspiratiei ci o demonstratie a fortei "marelui taumaturg" :

"Doamne, asa obisnuit esti biet,

Sa risipesti faptura ta incet.

Prefaci in pulbere marunta

Puterea darza si vointa crunta

Faci dintr-un imparat

Nici praf cat intr-un presarat,

Cocolosesti o-mparatie mare

Ca o foita de tigare.

Dintr-o stapanire semeata

Ai facut putina ceata.

Zidind, schele-nalte si repezi ridici

Incaleci pe lespezi cat muntii, melci mici,

Paretele-i veacul patrat,

Si treapta e veacul in lat

Si scara e toata vecia.

Si cand le darami, trimiti clipa

Sa-si vata aripa

Dedesupt

Musca muta a timpului rupt."

Domnul, creatorul universului, este, in acelasi timp, cel care detine si forta distructiva, a haosului initial. Imaginea este intalnita si in poezia eminesciana, nimicnicia lumii fiind certificata de caracterul perisabil al oamenilor, de actiunea mortii asupra lucrurilor si fiintelor .

Daca la Eminescu, moartea este o actiune exterioara derivand din legile firii, asa cum este si miscarea planetelor, spre exemplu, ( "Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac/ Cand la ziua cea de maine abia cuget-un sarac./ Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii / De-opotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii./ La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi.") , la Arghezi fenomenul mortii este dirijat de Domnul, El fiind creatorul si cel ce distruge.

*Nicolae Balota, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, Buc., 1979 pag.188

Psalmul din ciclul "Noaptea" (1967) este, credem, o manifestare a acestei ipostaze. Adresandu-se divinitatii, Psalmistul ii reproseaza Parintelui faptul sa omul este creat pentru moarte incat viata si iubirea isi pierd farmecul. Moartea, devenita o lege inexorabila a naturii umane provoaca o revolta a poetului care se simte inselat :

"Trairea mea se cheama viata si omoara.

Dar tu mi-ai spus odinioara

Ca ne ucide moartea, nu viata si iubirea :

Atata a-nvatat la tine omenirea.

Nu i-ai vorbit de lacrimi niciodata.

Dar lacrima-i in mine adunata

M-ai indemnat sa joc, sa cant.

Si nu mi-ai pomenit si de mormant.

Tu n-ai facut pamantul din mila si iubire.

Iti trebuia loc slobod, intins, de cimitire."

"Viata si iubirea" se invata, moartea, nu : acesta ar fi sensul "plangerii" poetului. Gandul nefiintei umbreste bucuria de a trai, de a iubi si de a lupta. Ea pune capat in mod nedrept aspiratiei umane de cunoastere. Arghezi nu admite "cunoasterea luciferica" pentru care pledeaza Lucian Blaga, cel care vede bucuria existentei tocmai ca rezultat al misterului protejat de Marele Anonim. Daca Arghezi aspira spre relevarea "absolutului", Blaga considera "taina" deliciul existentei umane si esenta poeziei ca expresie a acestui "deliciu" :

".intocmai cum cu razele ei albe, luna,

nu micsoreaza, ci tremuratoare

mareste si mai tare taina noptii,

asa imbogatesc si eu intunecata zare

cu largi fiori de sfant mister."

"Veacuri de-a randul - nota Blaga in "Pietre pentru templul meu" filosofii au sperat ca vor putea patrunde odata secretele lumii. Astazi filosofii n-o mai cred si ei se plang de neputinta lor. Eu, insa, ma bucur ca nu stiu si nu pot sa stiu ce sunt eu si lucrurile din jurul meu, caci numai asa pot sa proiectez in misterul lumii un inteles, un rost si valori care izvorasc din cele mai intime necesitati ale vietii si duhului meu. Omul trebuie sa fie un creator - de aceea eu renunt cu bucurie la cunoasterea absolutului"

"Lacrima" argheziana este opusul bucuriei blagiene in fata necunoscutului : ordinea universala care situeaza pe Psalmist fata de Divinitate are, pentru Blaga o alta valoare. Aceasta ii da seninatatea in fata mortii, o impacare olimpiana pe care Blaga o exprima in "Gorunul" ca pe o infratire apriorica cu "gorunul din margine de codru" care-l va insoti in moarte asa cum o face si in viata. Rareori intalnim aceasta ipostaza la Arghezi :

"Piscul sfarseste-n punctul unde-ncepe

Marea se-nchide, lutul s-a oprit."

Acesta marcand momentul implinirii prin unirea cu elementele primordiale : apa si pamantul.. Obosit de lupta, hotarat sa se impace cu sine si cu Dumnezeu, poetul concede :

"Nu lua in seama cantecele grele

Cu care tulbur linistea de-apoi

Sunt leacuri vechi, pentru dureri mai noi

Si canta moartea-n trambitele mele."

*Serban Cioculescu, Introducere in poezia lui Tudor Arghezi, Ed. Minerva, Buc., 1971, pag. 125

"Si-ncetosat de tine si flamand,

M-am ridicat din groapa mea cantand."

Nemernicia mortii este, insa, o constanta, un etern regret, indiferent de timp si loc :

"Opaitele mortii s-aprind la mii de postii,

Din tari in tari de stele, din ce in ce mai sus,

Din fundul Marii Moarte pana-n vapaia Clostii

Nu-i nimeni nemernic si singur ca Isus."

Pierderea iubitei produce reprosuri chiar iubitei care nu a avut puterea de a "calca" pe moarte spre a primi iubirea poetului : un cantec de jale si o superba declaratie de dragoste intruchipat in "Psalmul de taina" arghezian :

"Tu te-ai pierdut din drumul lumii

Ca o sageata fara tinta

Si frumusetea ta facuta

Pare-a fi fost ca sa ma minta.

Dar fiindca n-ai putut rapune

Destinul ce-ti pandi faptura

Si n-ai stiut a-i scoate-n cale

Si-al pravali din moarte ura :

Ridica-ti din pamant urechea,

In ora noptii cand te chem,

Ca sa auzi, o ! neuitata,

Neiertatorul meu blestem."

Nu este in acest Psalm de taina nimic din spiritualismul credintei in trecerea sufletului intr-o lume mai pura, nici speranta reinvierii ci o credinta absoluta in pierderea definitiva si disperata a unei iubiri neimpartasite. Primul catren are compozitia unui epitaf iar restul textului sugereaza atmosfera unui bocet traditional. Strigatul de durere al poetului poate fi comprimat in versul citat deja :

"Si se facu-ntuneric, tacere si racoare."

(5) M o t i v u l e s t e t i c

*Eugen Simion, Scriitori romani de azi, vol. II, Cap. Tudor Arghezi, Ed. Cartea Romaneasca, Buc., 1975, pag.33

"De-o apas cu arcul, de-o ciupesc de coarde.

O nelinistita patima cereasca

Bratul mi-l zvacneste, sufletul mi-l arde.

Stiu ca steaua noastra, agera-n Tarie,

Creste si asteapta-n scripca s-o scobor.

Port in mine semnul, ca o chezasie,

Ca am leacul mare-al sortii tuturor."

Esenta creatiei argheziene este dramatica : "nelinistita patima cereasca" pune in miscare bratul si sufletul poetului avand drept corolar actul de creatie. Alternativa modalitatilor de producere a frumosului ("de-o apas cu arcul, de-o ciupesc de coarde") nu schimba mesajul divin al "cantecului". Simtind in creatia sa o forta care ii depaseste capacitatea de a crea, artistul se simte dominat de "patima cereasca" condus de harul divin pe care il simte si nu i se poate substitui. Arta depaseste, in acest fel, umanul, spatiul si timpul terestru si il apropie de divin. "Semnul" este harul care il duce spre "slova de foc". Mesajul artistic din "Testamentul" sau este cu atat mai evident incat puteam, citind amintitul Psalm, intelege mai clar de ce "Slova de foc si slova faurita / Imparecheate-n carte se marita/ Ca fierul cald Imbratisat in cleste".

Poetul "mesager" al "Tariei" tine sa se desprinda din dependenta estetica crezandu-se purtator al unui destin artistic individual dar intelege curand ca face parte dintre "alesi". Intrebarea lui devine pur retorica in versurile :

"Pentru ce, Parinte-as da si pentru cine

Sunetul de-ospete-al bronzului lovit ?

Painea nu mi-o caut sa te cant pe tine

Si nu-mi vreau cu stele blidu-nvaluit."

Ideea "gratuitatii" actului artistic prezenta si la Maiorescu dar si la Delacroix este aici evidenta. Poezia ca act in sine, ca forma de manifestare a frumosului pur se apropie de idealul divin caci Dumnezeu a faurit lumea din bunatate si intelepciune, ca o forma de manifestare estetica faurind omul ca o replica a propriei fiinte si daruindu-l cu aspiratia spre frumos.

Drumul spre perfectiune este, totusi, unul dramatic. Cautarile artistului sunt devorante, imaginea lui Dumnezeu fiind hipnotica. Artistul ii reproseaza, traind caznele genezei, obstacolele cer-i stau in cale, aparent insurmontabile :

"Mi-ai dat pe negraite, de ce, nu stiu, un har

Pe jumatate dulce, insa mai mult amar

-------- ----- ------ ----- ----- -----

Ma-mbraci in stralucite odajdii si vesminte

Si ma-ncununi cu lauri- La ce folos, Parinte ?"

Aspirand spre perfectiune, spre dumnezeire, artistul ramane un insingurat. Litania poetului a carui imperfectiune contrasteaza cu armonia universala rezultat al actului estetic dumnezeiesc exprima o mare tristete :

"Tare sunt singur, Doamne, si piezis !

Copac pribeag uitat in campie,

Cu fruct amar si cu frunzis

Tepos si aspru-n indarjire vie.

Tanjesc ca pasarea ciripitoare

Sa se opreasca-n drum,

Sa cante si sa zboare

Prin umbra mea de fum.

Astept crampeie mici de gingasie,

Cantece mici de vrabii si lastun

Sa mi se dea si mie,

Ca pomilor de rod cu gustul bun."

Asteptarea poetului nu este una materiala. Spiritualizarea actului de creatie, resuscitarea lui estetica poate fi provocata de vointa Divinului care-i poate darui har asemenea "pomului" cu rod bun. Daca Dumnezeu este in toate, daca esenta frumosului de afla in comuniunea cu El, aspiratia spre Parintele ceresc este singura care-i poate alina dorul de frumos. Acest mesaj se regaseste intr-o alta expresie poetica si in "Psalmul mut" din Ritmuri" (1966) unde poetul se autoanalizeaza dintr-o ipostaza deica. Insinguratul "homo sapiens" nemultumit de "darurile parintelui" , este admonestat de Atotputernicul cu blandete : slova si graiul, uneltele comunicarii si cunoasterii ar trebui, intelegem, sa satisfaca orgoliosul poet caci cantecele si aromele sunt doar pentru pasari si pomi.

"Te poti fali cu slova si cu graiul. Nu ma tem.

Am pus pe tot ce pare, pecete si blestem.

Ai vrut sa umbli-n mine si degetele-ncete

N-au dezlipit, din cate-au strivit, nici o pecete.

Pribeag prin cimitirul a tot ce nu se stie,

Ti-ai prins mantaua-n cripta, crezand ca de stafie,

Ca mortul de sub tine te trage indarat.

Vreai sa ma vezi prin lucruri si vreai sa ma arat

Ti-ajunge cata minte ti-am dat si-o vrei mai mare,

Nimicule, ca mintea zburdalnica te doare."

Legat de moarte, de limita de timp si spetiu cu care a fost inzestrat, omul nu poate aspira spre transcendent. Poetul isi exprima tristetea stiindu-se "satul de ce se vede, flamand de nu se vede". Umilinta poetului condamnat la asteptare, intelegerea nimicniciei, il ingenunche singura care mai cuteaza fiind privirea insetata de frumos :

"Cu ochii. Doamne, -n turla-ti milostiva,

Dau tot tarcoale stancoasei catedrale.

O crizantema-ti tremura-n ogiva,

Luceafarul cu mia-i de petale.

Ti-as multumi de darurile toate,

Plugar in brazda ghiersului saraca,

Slova s-a rupt si graiul nu mai poate

Cu bunatatea ta sa se intreaca."

Imaginea "catedralei" care cuprinde, in fapt, universul reprezinta modelul estetic absolut. Poetul, covarsit de maretia operei divine, intelege ca aspiratia sa ramane aceea a plugarului "in brazda ghiersului saraca", un discipol modest si umil crezand in destinul sau estetic cu timiditatea celui aflat la inceputul drumului artistic. Uneltele artistului, "slova" si "graiul" sunt insuficiente pentru a exprima uimirea fata de creatia divina. El spera, totusi, ca "boaba de cerneala" va imortaliza candva o clipa de eternitate :

"As incerca sa-ti fac un spic mai stralucit

In znopi incinsi cu fire de beteala.

Dar, Doamne, inca nu a izbutit

Sa-mi incolteasca boaba de cerneala."

Creatorul pamantean crede in harul sau si-si doreste eternizarea clipei terestre. "Boaba de cerneala" poate deveni "spic" ( simbol al vietii vegetale), poate deveni "rod" (simbol al eternizarii prin continuitate) fapte imposibile, insa, dincolo de vointa divina.

"Sa-ti cant as vrea si-s tot neputincios.

In vis si cobza mi s-a destramat."

Cobza nu mai este un simplu instrument ci insusi

cantecul inca neintrupat, si care se destrama inainte de a prinde viata. El ramane doar ca o emotie nemarturisita. Actul de creatie ramane un vis. Imortalizarea clipei in act estetic este de neinchipuit in afara adoratiei divine :

"Doamne, izvorul meu si cantecele mele !

Nadejdea mea si truda mea !

Din ale carui miezuri vii de stele

Cerc sa-mi inghet o boaba de margea."

Obsesia "boabei", a semintei datatoare de viata, "mirabila samanta" a lui Blaga sau "semina raerum" a lui Titus Lucretius Carrus, devine de asta data expresia izvorului de frumos, esenta actului estetic. Sensibil la paosibilitatea realizarii marelui act, poetul ramane intr-o nelinistita veghe :

"Sufletul meu, deschis ca sapte cupe,

Asteapta o ivire de cristal,

Pe un stergar cu braie de lumina."

Marea aventura estetica nu se incheie aici. Ea este continuata intr-o lunga serie de cretii poetice precum si in unele din prozele sale, in diverse declaratii, note, marturii.

Felix Aderca consemna una dintre acestea in "Marturia unei generatii": ". sunt in domeniul artei doua atitudini : profetica si publica, una pentru perfectiuni neincetat imposibile si alta pentru tipar." Din fericire, Psalmii lui Arghezi evoca latura profetica, cea care exprima insasi credinta sa interioara facand parte din personalitatea intangibila a poetului.

V.        Note asupra limbii psalmilor

Daca se vorbeste, uneori, despre obscuritatea textelor poetice argheziene cu referire in special la Psalmi,

Aceasta nu se datoreaza, ca la Barbu, spre exemplu, unei sintactice poetice mai speciale sau absconzitatii lingvistice ca in poezia unor modernisti, ci unui material lexical destinat a exprima un domeniu lingvistic lasat de poetii de pana la Arghezi neexplorat.

De aceea, consideram a fi necesara prezenta la capatul investigatiei noastre a catorva observatii privind limbajul Psalmilor, atat cat ne va fi cu putinta.

*Eugen Lovinescu, Tudor Arghezi, in "Scrieri,I - Critice, I E.P.L., Buc., 1969, pag.409

**Vladimir Streinu, Cuvinte potrivite, in "Studii si articole Eminescu, Arghezi", Ed. Eminescu, Buc., 1976 pag.169

Simpla insiruire a de cuvinte nu da, insa, masura valorilor acestora in context poetic. Iata cum, in context, ele capata parfum si culoare determinand o emotie estetica autentica :"Vreau sa pier in bezna si in putregai", "Nu-mi vreau cu stele blidu-nvaluit", "Nu-i nimeni nemernic si singur ca Isus", "betesugul ce-l ucide". Alaturi de acestea apar expresii ca : "a dobori gramada", "a lua in seama", "a isca primejdii", "a pune picioru-n batatura", cu dublu efect : creeaza o stare de comunicare orala si face sa transpara o anumita apropiere a umanului de divin. Acelasi efect il are si folosirea persoanei a II-a in mimarea comunicarii cu Dumnezeu : ".cantul, Doamne, mi-e fara glas", "Cu ochii, Doamne, -n turla-ti milostiva", "Uita-te, Doamne, jos de tot, in jos", "Tu n-ai mai pus picioru-n batatura" , "Cand magii au purces dupa o stea/ Tu le vorbeai" s.a.

Exista un fond de cuvinte din vocabularul religios care da tonalitatea dominanta a Psalmilor sau modificari de topica specifice acestei categorii poetice : ruga, rugaciune, a ingenunchea, Sfanta Scriptura, magi, inger, milostiv, mila, neputincios, Tarie, isop, porunci, invataminte, arhanghel. Topica da senzatia de vorbire arhaica sugerand patina timpului : "N-am asteptat un inger s-aduca-ne isop", "Numai suferinta cerului pacat/ Nu-i sa tulburi apa din Iordan", "De-ajuns a fost ca nezarit/ Sa te zaresc si-am tresarit" etc.

Impresia dominanta de oralitate este data de prezenta expresiilor de nuanta regionala, unele intalnite in texte populare : "asa se povesteste", "nu mi-ai pomenit de mormant", "iti trebuia loc slobod", "am apucat pe drumul", "a dramui", "cu tine sa ma masor", "gatita masa pentru cina", "a lasa uitarii" s.a.

*Tudor Vianu, Arghezi, poet al omului, E.P.L., Buc., 1964, pag.41

pentru a exprima aspiratia spre divin : as da, as putea, m-as umili, m-as ruga, parc-as fi, as maguli, as incerca si al conjunctivului : sa gasesc, sa nu se stie, sa opreasca, sa te slujesc, sa te cant, sa-ncep, sa m-asupreasca, sa-mi vorbesti, sa cant, sa dai, sa te pipai, sa urlu, sa-ti cant, sa leagan s.a. Notam si preferinta pentru formele pronominale in dativ cu nuanta de dativ etic precum si a formelor neaccentuate ale pronumelor la persoana I singular.

Cu privire la sintaxa propozitiei, observam folosirea predicatului nominal format cu ajutorul verbelor copulative a face, a se crede, a ajunge. In general, subiectul este exprimat prin pronume sau este subinteles . Poetul prefera valori impersonale ale verbelor pentru a crea imaginea unei anumite distantari fata de obiectul adoratiei :

"Hranit cu piatra si-adapat cu vant,

De-a fi-n vecii o straja ma-nspaimant.

Mi-e foame de nisip si lut

Si dor de apele din care n-am baut."

Observam, in strofa de mai sus, faptul ca primele doua versuri cuprind doua verbe la participiu, unul la prezent. Din punct de vedere formal, primele trei verbe indica actiuni care sunt subordonate celui de al patrulea : ma-nspaimant. Semantic, ultimul verb exprima teama fata de ideea exprimata de a fi hranit cu piatra si adapat cu vant precum si de ".,a fi -n vecii straja", adica de a trece in mineral. Verbul "a fi" asezat in deschiderea versului al treilea, putea fi folosit sub forma "sa fiu" dar ar fi dus la diminuarea fortei, expresive a urmatoarei fraze poetice si ar fi estompat forta verbului precedent : " ma-nspaimant"

Versurile trei si patru formeaza fiecare propozitii principale in raport de coordonare copulativa ( "Mi-e foame de nisip si lut / si dor de ape.") urmate de o propozitie atributiva care determina substantivul "apele". Predicatul nominal al primei propozitii, format din verbul copulativ "a 2fi" urmat de copulativul "foame" este subinteles in urmatoarea propozitie unde este prezent doar copulativul "dor" ceea ce da intregii comunicari unitate iar in plan frastic senzatia de concentrare, de economie lexicala. Exista si o simetrie pronominala, versul al treilea debutand cu dativul pronumelui personal, persoana I forma neaccentuata iar versul al patrulea incheindu-se cu acelasi pronume in acuzativ. Strofa face parte din volumul "Alte cuvinte potrivite" si exprima ideea rezistentei poetului in fata vesniciei ca urmare a genezei sale din nisip si lut, elemente ale nasterii primordiale.

Observatiile ar putea fi, intr-un alt studiu, extinse si asupra altor texte poetice argheziene pentru a confirma procesul complex de elaborare a Psalmilor Vom incheia, insa, cercetarea noastra cu marturia poetului : " De saizeci de ani, de cand urmaresc fenomenul literar, marturisesc ca adesea m-a cuprins consternarea de cate valuri de cerneala si de hartie se irosesc din vanitate literar. Am experimentat nenumarate curente literare, am trecut peste mode si orgolii sterile si furtuni marunte, cu aerul de a regenera graiul poetic. Au trecut toate si a ramas stravechea virtute a limbii poporului, unealta de pret, bogata si destoinica, in stare sa poarte catre inima omului, mesajul poeziei. Trebuie sa perseveram ca vorba scrisa sa fie pe masura gandului, sa poarte in ea scanteia facatoare de minuni : cititorul sa-i simta puterea si sa tresalte la trecerea prin sensibilitate a unei metafore, a unui vers. Cred in dragostea pentru frumos, pentru adevar si pentru onoarea limbii a tinerei generatii de scriitori."

Bibliografie :

Aderca Felix, Marturia unei generatii, E.P.L., Buc.1961

Alexandrescu Sorin, Studii de poetica si stilistica, E.P.L. Buc., 1964

Balota Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, Buc., 1968

Bojin Al, Valori artistice argheziene, E.D.P. Buc.,1971

Bulgare Gh., Problemele limbii literare, E.D.P.,Buc., 1964

Caracostea D., Prolegomena argheziana, Buc, 1937

Calinescu G., Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Minerva, Buc., 1982

Cioculescu, Barbu Tudor Arghezi, autoportret prin coresponsenta, Ed. Eminescu, Buc., 1982

Cioculescu Serban, Varietati critice, E.P.L., Buc, 1966

Cioculescu Serban, Introducere in poezia lui Tudor Arghezi, Ed. Minerva, Buc., 1971

Cioculescu Serban,Aspecte lirice contemporane, Ed. Casa Scoalelor, Buc., 1942

Constantinescu Pompiliu, Tudor Arghezi, Fundatia pentru literatura, Buc., 1942

Crohmalniceanu Ov. S., Tudor Arghezi, E.S.P.L.A, Buc., 1960

Galaction Gala, Opere alese, vol 11, E.P.L.,Buc., 1961

Galdi Ladislau, Introducere in istoria versului romanesc, Ed. Minerva, Buc, 1971

Lovinescu Euge, Critice, vol IX Ed. Ancora, 1929

Manolescu Nicolae, Teze, ed. Cartea Romaneasca, Buc,1971

Manu Eugen, Prolegomene argheziene. E.P.L.,Buc, 1968

Micu Dumitru, Opera lui Tudor Arghei, Ed. Albatros, Buc,1968

Micu Dumitru, Opera lui Tudor Arghezi, E.P.L., Buc., 1965

Petroveanu Mihai, Tudor arghei, poetul, E.P.L., Buc., 1965

Piru Alexandru, Panorama deceniului literar 1940-1950, E.P.L., Buc., 1968

Ralea Mihai, Scrieri din trecut in literatura, vol. I, E.S.P.L.A., Buc., 1967

Sadoveanu Profira, Stele si luceferi, E.P.L., Buc., 1969

Simion Eugen, Scriitori romani de azi, vol.II, Ed. Cartea Romaneasca, Buc., 1976

Streinu Vladimir, Eminescu, Arghezi, Ed. Eminescu, Buc., 1976

Streinu Vladimir, Pagini de critica literara, vol I, E.P.L., Buc., 1968

Streinu Vladimir, Versificatia moderna, E.P.L., Buc., 1966

Tepelea Gabriel, Corelatia limba- literatura, E.D.P., Buc, 1971

Vianu Tudor, studii de stilistica, E.D.P., Buc, 1968

Vianu Tudor, Arta prozatorilor romani, E.P.L., Buc., 1965

Vianu Tudor, Arghezi, poet al omului, E.P.L., Buc., 1964

Valerian Dan, Cu scriitorii prin veac, E.P.L., Buc., 1969

Zarifopol Paul, Artisti si idei literare, Ed. Adevarul, Biblioteca Dimineata, nr.178, f.a.