Conditia omului de geniu in creatia eminesciana

Capodoperele eminesciene " Cugetarile sarmanului Dionis , "Glossa si "Luceafarul" pun in valoare marea capacitate de sinteza filozofica si de creatie , ceea ce a determinat variate analize , unele exhaustive , altele partiale. Interesul pentru aceste capodopere , ce reprezinta treapta cea mai inalta si care incununeaza intreaga opera a poetului , este dat si de faptul ca aceste creatii se situeaza ca geneza in perioade apropiate.

Teme aproape comune conditia omului de geniu , cosmogonia , timpul si perfectiunea artistica.

"Glossa este o poezie ce graviteaza in jurul conditiei geniului , care datorita conceptiilor sale superioare este nevoit sa se sustraga lumii inguste in care traieste omul comun.

Poezia se constitue intr-un cod etic al omului de geniu, care, datorita autocunoasterii si experientei filosofice, trebuie sa se izoleze (filosofia shopenhaueriana) departe de tumultul efemer al vietii oamenilor de rand.

"Nu spera si nu ai teama" geniul trebuie sa renunte la sentimentele omenesti ale "sperantei " si "temerii" si sa se distanteze fata de lumea inconjuratoare ,asemenea "Luceafarului": "De te-ndeamna, de te cheama/ Tu ramai la toate rece", "rece" avand sensul de nepasator, indiferent; cuvintele "vreme" si "toate" sugereaza partea statornica a existentei, partea pe care geniul trebuie sa o aprofundeze.

"Tu in colt petreci in tine" omul de geniu se distanteaza de actorii subiectivi si se obiectiveaza printr-o dubla interiorizare."petrecerea" din sufletul geniului contrasteaza cu plansul si cearta omului comun, judecat dintr-o perspectiva shopenhaueriana pesimista ; privind acest "teatru", omul superior va putea sa disocieze "binele" de "rau" , ca un adevarat critic al actorilor.

"Caci acelorasi mijloace/ Se supun cate exista" esenta lumii este aceeasi, desi manifestarile ei sunt altele si aceasta esenta trebuie sa ajunga s-o cunoasca omul de geniu.

"Luceafarul

Dupa 1880 acest poem ramas in manuscris va fi prelucrat in cinci variante si transformat intr-un cintec liric in care povestea mai veche trnsformata si aceasta devine pretextul alegoric al unei meditatii romantice, filosofice asupra geniului, dar si asupra conditiei omului ca fiinta sfisiata de contradictii.

Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfasoara pe un vag fir epic intr-o suita de metafore si simboluri prin care se sugereaza idei filosofice. Este deci in egala masura un poem de dragoste si un poem filosofic.

Pentru a releva conditia geniului nefericit insingurat , Mihai Eminescu asimileaza si transforma in simboluri lirice antinomiile din filosofia shopenhaueriana referitoare la omul superior si la cel comun . Geniul este inzestrat cu inteligenta , obiectivitate , capacitatea de a-si depasi sfera , aspiratia spre cunoastere , posibilitatea de a se sacrifica in vederea atingerii unui idea , manifesta o adevarata vocatie pentru viata traia in solitudine .Omul comun este sociabil, se caracterizeaza prin instinctualitate , subiectiviate , incapacitatea de a-si depasi conditia , vointa de a trai , dorinta de a fi fericit.

Despre sensurile poemului Luceafarul au vorbit multi critici, dar cea mai buna interpretare a poemului o da insusi Eminescu. Poetul facea o insemnare pe marginea unui manuscris aratind ca "in descrierea unui voiaj in Tarile Romane germanul K (Kunish) povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamint nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.

Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din poveste samana mult cu soarta geniului pe pamint si i-am dat acest inteles alegoric.'

O interpretare a poemului Luceafarul socoteste aceasta creatie ca un poem al "vocilor" poetului sau un poem al mastilor in sensul ca poetul se proiecteaza in diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine in primul rind in Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie inteles si raminind la locul sau separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si in chipul lui Catalin. Paminteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei.

Hyperion a aspirat la o comunicare prin iubire cu oamenii obisnuiti, dar acest lucru, nefiind posibil, el ajunge la o intelegere superioara a conditiei sale de geniu nemuritor, contempland lumea in dialectica relativului cu absolutul:

"Ce-ti pasa tie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul

Traind in cercul vostru stramt

Norocul va petrece,

Ci eu in lumea mea ma simt

Nemuritor si rece

Versurile exprima amaraciunea, dezamagirea omului superior, neanteles de oamenii obisnuiti. Conjunctia adversativa "ci" exprima opozitia fundamentala dintre geniu si oamenii obisnuiti."Nemuritor si rece"sugereaza insingurarea orgolioasa (mandra) a geniului.

Problema geniului este privita din perspectiva filozofului Schoppenhauer, potrivit careia, cunoasterea lumii este accesibila numai omului de exceptie, capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului.

"Cugetarile sarmanului Dionis in care se face simtita reflectarea subiectiva asupra lumii reuneste o serie de teme tipic romantice printre care si conditia omului de geniu . Dionis este un om de geniu care aspira spre absolut insa , avand revelatia imposibilitatii de a atinge acest absolut , el traieste o adevarata drama.