LITERATURA BAROCULUI; "SECENTISMUL" - ITALIA

BAROCUL LITERAR

In artele plastice, secolul al XVII-lea este dominat de stilul baroc: Rubens in pictura, Maderna si Bernini in arhitectura, sunt exponentii acestui stil care, continuand manuscrisul, ilustreaza epoca de grea tensiune ideologica a Contrareformei, prin framantarea interioara exprimata retoric sau patetic, prin abundenta complicatiei ornamentale, prin noutatea si ingeniozitatea combinatiilor de linii, prin cautarea efectului si prin impresionarea pasionala a spectacolului.

In arta literara, barocul este denumit fie secentism, dupa secolul in care apare, Seicento - "secolul al XVII-lea"; concettism, de la concetto - "notiune, idee, concept", aici in sensul derivat de "exprimare si expresie cautata, complicata, pretioasa" ,fie "marinism" de la numele lui Giambattista Marino, exponentul de frunte al epocii. De cele mai multe ori, termenii aratati sunt folositi in sens peiorativ, indicand erorile cuprinse in notiunile respective; folosind in schimb termenul mai nou de baroc literar, denumirea devine mai precisa si nu cuprinde o judecata de valoare, ci doar punctele de referinta necesare pentru definitia fenomenului de cultura respectiv. Generat de umanism, ca o ilustrare a lui, clasicismul lua drept model pe scriitorii perioadei "clasice", de maxima stralucire a antichitatii, pe Tit Liviu in istoriografie, pe Virgiliu in poezie, pe Plaut in teatru, si, asemenea acestora, el considera arta drept mijloc de comunicare placuta a unor adevaruri grave despre om si lume.

Contrareforma nu-i mai ingaduie scriitorului rolul de a-i invata pe oameni ce este binele; religia fiind singura depozitara a adevarului, scriitorul poate cel mult sa repete continutul dogmelor; pentru a nu confunda cu religia, poezia nu-si mai poate propune, asadar, finalitatea pe care umanismul i-o incredintase. Redus la ea insasi, evitand ideile si semnificatiile etice, ea trebuie sa placa pentru a-si justifica existenta. De aceea, scopul ei este de a trezi uimirea, dupa cum spunea Marino in versurile celebre: " a poetului tinta este minunarea ./ si cine nu stie sa provoace uimirea, n-are decat sa ia tesala in mana" ( E' del poeta il fin la meraviglia ./ chi non sa far stupir vada alla striglia). Scriitorul se indreapta ca si in trecut spre antichitate, dar prefera aici pe scriitorii compozitori noului inteles dat artei. Voind sa uimeasca, artistul foloseste artificiile cele mai variate; natura i se pare lipsita de interes si, pentru a o folosi ca obiect al artei, alege din ea aspectele rare si stranii.

In locul umanitatii echilibrat alcatuite, el vede diformitatea si uratul, extravagantele si aberatiile; tragicul cel mai sangeros si comicul de farsa i se par a corespunde acestei viziuni in care structurii rationale a lumii i se substituie dezordinea, absurdul; sunt preferati deci ca modele, scriitorii epocilor de decadenta, ai elenismului care urmeaza secolului lui Pericle. Barocul isi gaseste corespondentul in epocile similare de sfarsit al marilor culturi si prezinta, ca si acestea, o data cu renuntarea la idealul umanitatii armonioase sentimentul dureros al acestei renuntari. In cautarea efectului de uimire, ca singura finalitate a poeziei, exista constiinta renuntarii la scopurile ei inalte; iar abundenta si varietatea mijloacelor destinate a crea uimirea, incearca sai dea o aparenta de finalitate artei si sa insele asupra inexistentei ei de fapt.

Barocul este un fenomen artistic comun Europei la sfarsitul Renasterii; in Anglia, John Lyly ilustreaza acest tip de arta prin opera sa Euphues (1581), iar asa-numitul estilo culto al lui Luis de Gongora este contemporan cu "concetismul" italian. In producerea acestuia un exemplu strain a fost, asadar, hotarator, desi influenta Spaniei, prin insasi autoritatea ei politica, se exercita larg asupra Italiei. Scentismul este un fenomen italian, nascut in conditiile Italiei dominate de Contrareforma; a aparut pe urmele unei traditii clasice consolidate si sub indoita presiune a Spaniei si a Romei iezuite, care inchid pentru multa vreme posibilitatea progresului, Secentismul acapareaza la un moment dat intreaga literatura: este prezent in proza istoricilor si a oamenilor de stiinta, in rafinamentul extrem al frazei lor si reduce poezia la lirica, intrucat aici gratuitatea si excelenta formala par mai firesti. Nenumaratele tratate de poetica din secolele al XVI-lea si al XVII-lea codifica cele mai variate procedee; arta poeziei poate fi invatata, ea este, continuand petrarchismul, o ocupatie a omului de lume, si ca atare intareste conceptia despre gratuitatea ei.

BAROCUL LITERAR. MARINO si "MARINISMUL"

Giambattista Marino (1569-1625), nascut la Neapole, avand in mai multe randuri functia de secretar pe langa marii demnitari, proveniti din noblime, se despartise de tatal sau, care il indrumase spre studiul dreptului, si se dedicase poeziei. Aflat in slujba principelui Matteo de Conca, el compune poemul La Galleria in care descrie tablourile aflate in pinacoteca personala a acestuia. La Roma, este in slujba cardinalului Pietro Aldobrandini si prin acesta ajunge la Torino unde castiga protectia ducelui Carlo Emanuele I de Savoia. Rivalitatea unui alt scriitor, Gaspare Murtola, si unele afirmatii calomnioase despre duce il fac sa piarda protectia acestuia. Dupa un an de inchisoare - si aceasta nu i se intampla pentru prima oara, caci la Neapole fusese inchis de doua ori - Marino pleaca la Paris unde, timp de opt ani (1615-1623) cunoaste o adevarata glorie la Curte si in salonul literar al d-nei e Rambouillet; el publica aici opera sa de frunte, Adone (" Adonis") , pe care o dedica lui Ludovic al XIII-lea ; intoarcerea sa in Italia este un adevarat triumf.

Poet protejat de diferiti mecenati, poet al Curtilor, sarbatorit de lumea acestora, in ciuda existentei sale neconforme lor si a anilor petrecuti in inchisoare, Marino confirma prin opera sa caracterul de gratuitate atribuit artei careia i se cere doar sa placa prin noutatea si ingeniozitatea uimitoare a inventiilor ei. Acceptand viata amorala a lui Marino, admiratorii lui nu cereau nici artei lui altceva decat sa produca uimirea, la meraviglia. Opera sa este bogata; ea enumera, in afara de amintita Galerie, culegerea de versuri lirice intitulata La Lira, culegerea de idile si alte compozitii pastorale La Sampogna ("Fluierul"), poemul religios in patru canturi despre "uciderea pruncilor" La strage degli Innocenti, in fine lungul poem al lui Adonis, alcatuit din douazeci de canturi si povestind, pe urmele mitologiei, iubirea Venerei pentru frumosul tanar ucis de un mistret pe care gelosul Marte il arunca impotriva lui. Marino dispune de infinite resurse spre a crea "uimirea": metafora devine, din obiect, un scop; ea este exploatata pana la epuizarea tuturor elementelor de comparatie pe care le contine, se amplifica retoric si te face sa uiti rostul ei initial, devenind ea insasi tinta atentiei.

Procedee asemanatoare se vor gasi la D'Annunzio, singurul poet din epoca moderna care reia gratuitatea stralucitoare a artei lui Marino.

Acesta a devenit un model si "marinismul" a denumit, impreuna cu temelii de "concettism", opera unei generatii de poeti lirici intre care, alaturi de Marino insusi, a castigat laurii gloriei Claudio Achillini. Varietatea denumirilor defineste aspectele diferite ale acestei poezii. Prin termenul de "marinism" este amintit cel care i-a oferit modelul cel mai reusit; prin cel de "concettism" se arata caracterul intelectualist al poeticei respective in care imaginea si metafora noua sunt obtinute prin combinatii neobisnuite de idei, rod al inteligentei ascutite (acutezza) devenita astfel facultate dominanta a poetului. Denumit in Franta "pretiozitate" sau "pretiozism", concettismul lui Marino apare caracterizat si aici prin intelectualismul lui, efortul inventiei si al combinatiei urmarind efecte "pretioase". In fine, prin "secentism" se indica perioada de maxima inflorire a acestei poezii, in timp ce, privit tipologic, "marinismul", "concettismul" sau "secentismul" reapar in toate momentele istorice similare, de crize a unei culturi clasice si optimiste. Marino retraieste, asadar, in D'Annunzio, la distanta de trei secole, atunci cand se deschide criza culturii moderne, adica atunci cand rationalismul iluminist apare depasit si amenintat de descoperirile cele mai noi ale stiintei.

Termenul de baroc, aplicat de istoria literara mai noua tuturor aspectelor de cultura ale secolului al XVII-lea, artelor plastice si poeziei, filozofiei si muzicii, incearca asadar o reabilitare in acest sens al marinismului. Creatia bogata a barocului european nu poate fi redusa la un joc gratuit; dincolo de acesta, joc voit si dirijat, exista constiinta constrangerilor, sentimentul dureros al idealurilor prabusite si, ca o compensatie, exacerbarea fanteziei formala menita sa ascunda sentimentul vacuitatii. Dar daca aceasta intelegere existentialista a barocului poate fi valabila pentru arta patetica a unor sculptori sau pentru gandirea si stilul lui Giordano Bruno, ea nu se aplica decat teoretic lui Marino: lipsit de orice patos ascuns, el este artistul iscusit, fauritorul de imagini si de muzica, al carui exemplu avea sa creeze generatii de "sonetisti".

Nu-mi amintesc cand am venit pe lume

cand voi pleca, n-am stire nici atat.

Sa bem si sa iubim uitand ca-n viata

n-am sti nici cand ce nici cand n-am stiut!