EPIGONII

EPIGONII

Context literar. Publicat in "Convorbiri literare', in 1870, poemul Epigonii este cea mai cunoscuta arta poetica din literatura romana. Continutul, structura, interferenta speciilor, realizarea stilistica definesc aceasta creatie drept un poem tipic romantic.

Specificul speciei. Aceasta arta poetica releva faptul ca Eminescu, desi tanar atunci, avea un simt estetic remarcabil, fiind capabil sa sesizeze valoarea operelor artistice ale contemporanilor sai. Cand trimite poemul la "Convorbiri literare' il insoteste de o scrisoare in care declara: ..Poate ca Epigonii sa fie mai rau scrisa. Ideea fundamentala e comparatiunea dintre lucrarea increzuta si naiva a predecesorilor nostri si lucrarea noastra trezita, dar rece'

Rezulta ca poetul pune in opozitie lucrarile scriitorilor pasoptisti cu cele ale contemporanilor, realizand o oda in prima parte si o satira in cea de-a doua secventa, in care ii prezinta pe "epigoni'.

Titlul provine de la grecescul epigonos care se traduce prin urmas. Eminescu vede, in epigoni, poetii contemporani lui, niste urmasi lipsiti de valoare, sceptici care nu pot contribui la evolutia fenolnenului literar romanesc. in aceeasi scrisoare care s-a alaturat manuscrisului, Eminescu ii defineste si pe epigoni: "Predecesorii nostri credeau in ceea ce scriau, cum Shakespeare credea in fantasmele sale; indata ce constiinta vine ca imaginile nu sunt un joc, atuncea, dupa parerea mea, se naste neincrederea sceptica in propriile sale creatiuni.

Comparatiunea din poezia mea cade in defavorul generatiei noi, si - cred - cu drept'.

Teme - motive. Fiind o profesiune de credinta sau un crez artistic, Epigonii isi concentreaza tematica pe ideile estetice ale poetului care isi expune parerile despre poezie si despre trasaturile pe care trebuie sa le aiba, un adevarat creator de valori estetice.

Structura - compozitie. Poetul insusi marcheaza cele doua parti ale textului: prima parte elogiaza generatia de poeti care il au ca reprezentant de seama pe Vasile Alecsandri, si este o oda; cea de-a doua secventa defineste fenomenul literar contemporan lui Eminescu si are accente de satira, atat prin tonalitate, cat si prin limbaj.

Partea intai este o evocare a unor scriitori ca: Tichindeal, Paris Mumuleanu, Cantemir, Beldiman, Donici, Anton Pann, Carlova, Bolliac. Autorii pe care Eminescu ii considera de mai mare valoare au dedicate cate o strofa: Bolintineanu, Andrei Muresanu sau Negruzzi. Spatiul cel mai mare, trei strofe, il detine Vasile Alecsandri, considerat "rege-al poeziei'.

Autorii prezentati si operele reflectate au fost retinute de poet din Lepturariul romanesc, antologia lui Aron Pumnul.

Eminescu foloseste in special metafora, pentru a defini creatia, dar si personalitatea fiecarui poet al generatiei anterioare lui. in partea a doua, fraza sacadata, interogatiile si exclamatiile retorice definesc superficialitatea, artificialitatea si scepticismul creatiilor epigonilor.

Eminescu.arata ca poezia este cea care transfigureaza realitatea, care re-creeaza, prin cuvant, un univers cu legi proprii. Poezia este vazuta si ca rezultat al gandirii mitice, simbolice. Metafora Joc cu icoane' defineste poezia ca fenomen care transfigureaza, da alte dimensiuni si semnificatii realitatii concrete.

Prin opozitie, epigonii sunt imitatori, lipsiti de profunzime si talent. Cuvinte cu valoare de simbol ca "spoiala', "lustru', ,,carpim', ,,manjim', "conventie' definesc arta generatiei tinere, din vremea lui Eminescu.

Analiza stilistica

Nivelul fonetic. in text sunt prezente cateva fonetisme care dau un iz arhaic, facand trimitere la perioade mai indepartate: sante, pahara, furtane, adance, lunge, stancele.

Nivelul morfo-sintactic. Apar cateva gerunzii acordate, specifice limbajului poetic din secolul al XlX-lea: "lebada muribunda', "masti razande'.

Nivelul lexico-semantic. Vocabularul utilizat de Eminescu este variat, apar arhaisme: scripturelor, calp, regionalisme: lintoliu, posomorate, vicleni, doineste, carunte, molcome, strai si neologisme: diadem, rebele, harfe, cugetarile, simuleaza, simbol, voluptos.

Armonizarea acestor elemente lexicale demonstreaza faptul ca Eminescu a intentionat sa-scrie^ ca si inaintasii sai, intr-o "limba ca un fagure de miere'.

Nivelul figurilor de stil. Procedeul de baza al textului este antiteza. Antitetice sunt, in primul rand, cele doua parti ale poemului (oda-satira), si aceasta opozitie se evidentiaza si la nivel lingvistic. Poetul pune in antiteza cele doua pronume personale cu valoare de simbol: noi - voi, noi ii desemneaza pe epigoni, voi ii reprezinta pe scriitori anteriori generatiei lui Eminescu. Limbajul poetic este modern, Eminescu introduce si cuvinte prozaice definind si mai bine lipsa de talent a epigonilor: "Prosti si genii, mic si mare', carpim, manjim.

Metafora si epitetul evocator sunt prezente in text, reflectand conceptiile poetului despre poezie si poeti. Eminescu ii caracterizeaza metaforic pe scriitorii pasoptisti: Donici este "cuib de-netel ep chine', Anton Pann este "istet ca un proverb', "Mumulean glas cu durere', Muresan este "Preot desteptarii noastre, semnelor vremii profet', iar Vasile Alecsandri este "rege-al poeziei, vecinie tanar si ferice'.

Unele versuri suna aforistic: "Moartea succede vietii, viata succede la moarte', "Toate-s praf Lumea-i cum este si ca dansa suntem noi'

Receptare critica

"Textul acesta din Eminescu se impune sa fie meditat mai indelung, deoarece el cuprinde in acelasi timp o conceptie si o atitudine. Constiinta noastra vede ca imaginile unei poezii nu sunt decat un joc, ^!lsi de-afci urmeaza scepticismul, neincrederea, indoiala. Dar constiinta nu poate vedea in imaginea poetica un simplu joc decat atunci cand ea este intr-adevar un simplu joc. Si in poezie, in adevarata poezie, la baza careia se afla o adanca necesitate sufleteasca, imaginea nu este un joc nici simplu, nici complicat, ea este un produs natural si necesar, este valul care brazdeaza intinderea unei mari agitate de furtuna'. (Dumitru Popovici, Poezia lui Mihai Eminescu, in Studii literare)

(L.C.N.)