Obiectul de studiu al istoriei limbii romane

Obiectul de studiu al istoriei limbii romane

Ceea ce isi propune istoria limbii romane este sa studieze (si sa ofere celor interesati informatii despre) fazele de evolutie a limbii noastre de la origini si pana astazi, oferind, in acelasi timp, date despre teritoriul si perioada de formare. Ea isi propune sa cerceteze si sa explice schimbarile petrecute de-a lungul timpului in diversele compartimente ale limbii (fonetica, morfologie, sintaxa, lexic, semantica) si cauzele acestor schimbari. Din acest punct de vedere, romana ocupa un loc privilegiat prin contributia lui Ovid Densusianu, care, in 1901, adica intr-o perioada cand metoda comparativ-istorica era abia la inceputurile ei, oferea, prin volumul I al celebrei lucrari Histoire de la langue roumaine prima istorie a limbii romane, de fapt prima istorie a unei limbi romanice. Cu lucrarea mentionata, care de atunci reprezinta un punct de reper pentru toti romanistii si cercetatorii limbii romane de mai tarziu, Ovid Densusianu deschidea drumul si altor cercetatori care aveau sa se ocupe de cercetarea diacronica a limbii romane: I. A. Candrea, S. Puscariu, Al. Philippide, E. Petrovici, Al. Rosetti, I. Coteanu, Fl. Dimitrescu, Gr. Brancus, Al. Niculescu, C. Francu s. a.

Orice limba evolueaza permanent; orice element se poate modifica in limba; in timp se modifica formele cuvintelor, sensurile acestora, se poate modifica ordinea acestora in vorbire. Oricand in limba pot aparea cuvinte sau sensuri noi, sunete, forme gramaticale sau imbinari sintactice noi. De asemeni, exista o dinamica permanenta intre ceea ce la un moment dat reprezinta o abatere (greseala) sau o tendinta si ceea ce se stabileste pana la urma ca element admis in limba. Ritmul evolutiei depinde atat de factorii lingvistici, cat si de cei extralingvistici. O schimbare care incepe cu o usoara instabilitate sincronica (la un moment dat) poate duce, in timp, la transformari profunde in structura limbii. De toate aceste aspecte se ocupa istoria limbilor. Studiind evolutia structurii limbii romane de la latina si pana astazi, istoria limbii romane este o disciplina diacronica; ea urmareste felul in care s-a reorganizat materialul latinesc in limba romana. Astfel, istoria limbii romane scoate in evidenta, argumentand latinitatea limbii romane si continuitatea poporului roman si a limbii romane in Dacia, idei care multa vreme au fost contestate, mai ales din considerente politice. Alt obiectiv este acela de a preciza locul aparte al limbii romane printre limbile romanice, date fiind conditiile geografice, social-istorice si culturale aparte in care romana s-a dezvoltat.

Metoda cu care opereaza istoria limbii romane este accea comparativ-istorica. Factorii de care se tine seama in studiul istoriei unei limbi sunt atat interni (care tin de sistemul limbii), cat si externi (contactul cu alte popoare si civilizatii, culturi, limbi). Nu trebuie absolutizat insa nici intr-un sens, nici in altul, caci limba este un fenomen complex, care nu poate face abstractie de evolutia societatii; chiar daca in interpretarea unui fenomen trebuie sa se tina seama in primul rand de evolutia interna a limbii (preponderant in special cand este vorba despre fonetica si morfosintaxa), nu trebuie neglijat nici factorul extern (care actioneaza mai ales in lexic.