GEORGE CALINESCU

GEORGE CALINESCU

George Calinescu apartine celei de-a treia generatii post maioresciene, alaturi de Serban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Tudor Vianu.

Lovinescian prin constiinta axiologica si prin importanta pe care o acorda criteriului estetic in analiza operelor literare, criticul isi afirma rapid originalitatea prin sensibilitatea si exuberanta sa artistica, prin intuitie si expresivitate.

Spirit asociativ, dovedind un gust sigur si o informatie coplesitoare, George Calinescu are aptitudini pentru sintezele monografice de mari dimensiuni. Desi a scris cronica si foileton critic, alege, pana la urma, studiul amplu de exegeza literara care ii permite o mai larga desfasurare a talentului creativ pentru ca, in viziunea sa, " critica nu este decat o forma de expresie a spiritului creator, deci un exercitiu literar'.

Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent

Istoria literaturii romane este o constructie monumentala ce acopera cronologic, dar si tipologic intreg campul literaturii, o carte "integrala' realizata din perspectiva istorica, in care autorul selecteaza, evalueaza si filtreaza valorile, dar si opera unui moralist-estet, atent la textele analizate, dar si la contextul lor cultural, la anecdotica ce le inconjoara, la psihologia si biografia celui ce le-a dat nastere si la constiinta celor ce le-au receptat.

In Istoria literaturii romane literatura este dramatizata (pusa in scena) si epicizata (transformata intr-o mare poveste in care scriitorii ajung personaje). Minutioasa si documentata, balzaciana prin verosimilitate, cartea reprezinta un tablou critic exhaustiv, Calinescu revalorifica traditia, exprima judecati fundamentale despre scriitorii romani ai secolelor XVII-XIX, ii analizeaza pe contemporanii sai (scriitorii interbelici), alcatuind de fapt "canonul literar' si trateaza in final ideea de "specific national' (concept care nu este la el aprioric, ci rezultat al valorii estetice).

Criticul trece in revista curente, perioade, grupari de scriitori si formule artistice, face observatii sociologice, psihologice, se plimba cu mare abilitate printre opere si autori. El stabileste filiatii si afinitati intre creatii si scriitori, atat in sincronie (pe axa orizontala prezentului), cat si in diacronie (vertical, din trecut spre prezent), atat in interiorul literaturii romane, cat si in spatiul literaturii universale.

Astfel, pe Vitoria Lipan o aseamana cu personajele shakespeariene, numind-o "Hamlet-ul feminin', iar pe autorul ei il asaza in vecinatatea lui Creanga si Caragiale, stabilind numai diferentele specifice: "Luat in totalitate, Mihail Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enorma, asemanator lui Creanga si lui Caragiale, mai inventiv decat cel dintai, mai poet decat cel de-al doilea, desi fara echilibrul artistic al lui Caragiale. '

Imensa cantitate de informatie este organizata, divizata, impartita monografic, pe epoci (Epoca veche, Romanticii), autori (Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu), miscari literare (Junimea, Modernistii), sau tematic (Romanul copilariei, Romanul gloatei).

in comentariul asupra operei lui Caragiale se intrevad toate calitatile criticului. Fara sa fie sobru sau pedant, ci dovedindu-se dimpotriva ingenios, inventiv, spontan, nonsalant, folosindu-se de procedeele caracteristice creatiei (portretul si descrierea), Calinescu analizeaza personajele din comedia O scrisoare pierduta in termeni memorabili, plastici si adeseori cu aspect de sentinta: ,,Stefan Tipatescu, prefectul, e foarte neinsemnat ca om, Zaharia Trahanache e o varianta bonoma a Iui Jupan Dumitrache, "un cocii' cu banuielile usor de potolit. Agamita Dandanache e mai mult un balbait si marginit mintal Farfuridi, Branzovenescu, Cetateanul turmentat, cei dintai tenebrosi, ultimul onest si betiv, sunt mai curand niste intrari grase in scena decat niste corporalitati'

Asociatiile comice (Pristanda este comparat cu Poloniu din Hamlet) sau cele sintetice, generale ("Este la Caragiale un umor inefabil, ca si lirismul eminescian') sunt spectaculoase, impunandu-se, tocmai de aceea, ca jaloane in orice receptare critica viitoare.

Ca stil, interpretare, esafod si ierarhie de valori, aceasta lucrare a lui Calinescu nu numai ca nu este vetusta, dar ramane un studiu important, in special prin originalitatea formulei sale.

"Sensul clasicismului'

in Sensul clasicismului, text initial pregatit ca suport pentru o prelegere rostita la Facultatea de Litere din Bucuresti si publicat apoi in-volumul Ulysse, Calinescu aproximeaza structura temperamentala si artistica a "clasicului'.

Din punctul lui de vedere, spiritul clasic se defineste prin fixarea intr-un tipar, intr-un model imuabil, prin refuzul schimbarii si prin seninatate: ,, Toata placerea unui spirit clasic e de a nu intalni niciodata ineditul, de a ramane mereu in tipic'. Dispozitia clasicului fata de evenimente este indiferenta: "un clasic nu e absorbit de evenimente, nu e surprins de ele si in momentul chiar candle traieste, le contempla cu un ochi strain, cu un calm propriu clasicului'.

Scriitorul clasic cauta "tipicitatea', este detasat, impersonal, olimpian, dar reuseste cu toate acestea sa valorifice pozitiv, creativ "falsa accidentalitate, stingand cu forme impresionistice geometria morala si dand exactitatii o ondulatie de evanescenta '.

Raportandu-se la ultima etapa din creatia eminesciana, Calinescu descrie profilul clasic al poetului: " Versurile lui Eminescu din Glossa: Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi si noua toate traduse in plan estetic ne dau un punct de vedere clasic si Eminescu prin eleatismul lui se orienteaza in ultimii ani spre un veritabil clasicism '.

Apeland la acest exemplu, criticul introduce si opozitia clasic / romantic, dezvoltata si aprofundata in Clasicism, romantism, baroc. El disociaza inclinatia spre aspectele particulare, proprie romantismului minor, de preferinta clasicului pentru aspectele generale, definitorii si caracteristice.

"Clasicism, romantism, baroc'

Studiul face parte din introducerea la Impresii asupra literaturii spaniole. Ca si in marile lucrari de exegeza, criticul demonstreaza si in acest text ca poate fi un teoretician lucid, dublat de un analist impresionist, febril.

Desi axat pe dihotomia clasic/romantic, articolul se deschide cu o observatie generala, indispensabila intelegerii doctrinelor estetice: "Nu exista in realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic'. Curentele nu pot fi asadar identificate in stare genuina si nici nu se repartizeaza sau se succed perfect in timp.

Interferentele care apar sunt cauzate de particularitatile istorice si de evolutie ale literaturii nationale. O delimitare stricta ramane de aceea arbitrara. Pot fi insa descoperite structuri mentale si afective, tipuri de atitudini si viziuni specifice celor doua tipare: clasic / romantic.

Calinescu surprinde aceste invariabile, creand practic o tipologie a clasicului si a romanticului: " Individul clasic este utopia unui om perfect sanatos trupeste si sufleteste, normal (). Individul romantic este utopia unui om complet anormal (exceptional); "Clasicul e social, sociabil, cauta comertul; "Romanticul e singuratic'; "Clasicul e placid, romanticul poate fi hieratic'.

Clasificarea, facuta de critic se aplica la nivelul scriitorului: ,, Bolnav incearca a fi si autorul romantic (Chopin, Eminescu), dar se poate extinde si la nivelul personajului de aceasta factura'.

Mai mult, caracterizand clasicul si romanticul, autorul sugereaza indirect si o lista de teme, idei si formule cultivate in clasicism si romantism: "Clasicul cultiva portretul moral, romanticul biografia', "Clasicul are despre lume o viziune caracteriologica, romanticul vine cu interes istoric', "Clasicul e didactic, epic, tragic, anacronic. Romanticul e liric, dramatic, speculativ'. in acest mod, romantismul si clasicismul inceteaza a mai fi vazute ca niste forme ale spiritului si sunt percepute ca matrici istorice, culturale si literare.

Calinescu nu-si propune, in acest studiu, sa defineasca ambianta in care s-au cristalizat cele doua orientari estetice (clasicism si romantism), nu recurge la enumerarea elementelor lor specifice, dar schitand trasaturile generice ale fiintei clasice, sau romantice, indica implicit si asemenea aspecte.

Receptare critica

"G. Calinescu introduce si in limbajul estetic libertatea cuvantului si imaginatia creatoare: cele mai abstracte notiuni se insufletesc si se leaga in chip nevazut. G. Calinescu umple de viata spatiul ideilor; intre doua definitii estetice ne asteptam la o lovitura de teatru. [] Ideile capata la el o prezenta aproape fizica, sunt personajele unei comedii, se costumeaza, se deghizeaza, se misca intr-un decor studiat minutios.'

(Nicolae Manolescu, Literatura romana postbelica) (E.C.)