GRIGORE ALEXANDRESCU - Aspecte ale limbii literare

GRIGORE ALEXANDRESCU

Grigore Alexandrescu (nascut 22 februarie 1814 – Târgoviste, murit la 25 noiembrie 1885 la Bucuresti). Studiaza la Colegiul “Sf. Sava”. Debuteaza cu volumul Eliezer si Neftali, care cuprinde traduceri din Florian, Byron si Lamartine, dar si zece poezii originale si cinci fabule. În 1835 devine membru al Societatii filarmonice, iar în 1838 îi apare al doilea volum, Poezii ale d. Gr. Alexandrescu. În anul 1840 este arestat pentru participarea la un complot împotriva lui Ghica-Voda. În 1847 tipareste o noua editie a poeziilor sale sub titlul Suvenire si impresii, epistole si fabule. Grigore Alexandrescu participa activ la revolutia de la 1848, iar dupa revolutie detine o serie de functii ca: director al Arhivelor Statului sau director al Eforiei Spitalelor.

Grigore Alexandrescu a creat în doua registre estetice, aparent destincte, dar, în fond, exprimând contradictiile constiintei sale, ireductibile si greu de conciliat. Astfel, în meditatii tonul liric este elegiac si melancolic, în timp ce în epistole si fabule tonalitatea se schimba, accentele satirice fiind mult mai pronuntate.

În acest fel, putem identifica doua laturi ale operei lui Grigore Alexandrescu: pe de o parte, el este un poet melancolic si reflexiv, framântat de marile întrebari asupra conditiei umane si asupra istoriei, aflat în contradictie cu o societate mediocra, incapabila sa-i recunoasca meritele.

Pe de alta parte, prin rationalismul sau de esenta clasicista, Grigore Alexandrescu se dovedeste un scriitor satiric, de o luciditate extrema, care îsi conceptualizeaza emotiile, punând mereu o distanta ironica sau sarcastica între sine si lucruri. Predilectia, în poezia de început a lui Grigore Alexandrescu, pentru meditatiile sumbre în privinta destinului omenirii ori a efemeritatii civilizatiilor, e influentata de preromanticii francezi, în timp ce melancolia grava, transcrisa într-un vers solemn, are ecouri din Lamartine.

În nota predominanta a personalitatii sale, Alexandrescu e un romantic, atât în elegii si meditatii, cât si în epistole si fabule, chiar daca acestea din urma se remarca printr-o temperare a spiritului imaginativ si prin echilibru formal.

Poetul se dovedeste, rând pe rând, reflexiv si problematizant, stapânindu-si cu luciditate trairile, el cautând sa descopere adevarul profund al propriului destin, prin intermediul autoanalizei, dar si adevarul lumii exterioare, prin denuntarea si satirizarea viciilor si defectelor contemporane.

Meditatiile si elegiile lui Grigore Alexandrescu valorifica temele esentiale ale romantismului si preromantismului: sentimentul tristetii metafizice, tema ruinelor, peisajul înserarii, iubirea exaltata sau tumultuoasa, evocarea copilariei si a trecutului istoric, antiteza dintre nobletea constiintei poetice si mediocritatea societatii contemporane. Influenta lui Lamartine este foarte evidenta în meditatii si elegii, prin prezenta reveriei melancolice, sentimentul nostalgic al timpului ireversibil, perceptia grandiosului cosmic, relatiile dintre fiinta umana si Divinitate, prezenta elementului autobiografic, tendinta de a spiritualiza realitatea, împletirea reflectiei filosofice cu autoanaliza, muzicalitatea versului etc.

Versurile lui Grigore Alexandrescu valorifica, în tonalitate elegiaca, framântarile unei constiinte care cauta mereu sa-si afle echilibrul afectiv sau sa se integreze într-o lume rau întocmita, în care principiul malefic e atotputernic iar individul sufera datorita solitudinii sale. Drama poetului e cea a interogatiilor fara raspuns, a cautarilor zadarnice si a esecului, a sperantelor si deziluziilor. În câteva elegii sentimentul dominant este acela de resemnare în fata efemeritatii fiintei umane si a tragismului existentei, transcris în versuri expresive si plasticizante, de sobrietate formala, dar marcate si de un anume retorism (Miezul noptei, Adio. La Târgoviste, Cimitirul sau Candela).

În alte poezii, precum Prietesugul, tonul de confesiune elegiaca e dominat tot timpul de sentimentul încrederii în prietenie, de sentimentul aspiratiei spre limpezire sufleteasca si fericire.

Exprimându-si conceptia asupra artei, Grigore Alexandrescu considera ca aceasta trebuie sa reprezinte o oglinda a realitatii, ce poate oferi omului anumite criterii morale, favorizând distinctia dintre bine si rau, dintre estetic si nonestetic. Creatia literara are, de aceea, o clara functie formativa, modelatoare si educativa: “poezia pe lânga neaparata conditie de a placea, conditie a existentei sale, este datoare sa exprime trebuintele societatii si sa destepte sentimentele frumoase si nobile, care înalta sufletul prin idei morale si divine”.

Din aceasta tendinta educativa a poeziei se nasc poeziile de inspiratie cetateneasca si patriotica (Anul 1840, Inima mea e trista, Unirea Principatelor, Umbra lui Mircea. La Cozia, Asteptarea etc.). În aceste poezii, individualismul si freamatul afectiv al eului se tempereaza, iar lirismul e mai obiectivat, chiar daca tinuta interogativa a versului mai tradeaza o constiinta torturata de probleme insolubile, incapabila de autoclarificare, ce penduleaza perpetuum între certitudine si nesiguranta.

Chiar daca poeziile sale de aceasta factura sunt  de o inventivitate metaforica redusa, meritul lui Grigore Alexandrescu e de a radiografia starile sufletesti contradictorii si instabile, într-un discurs poetic dramatizat prin utilizarea interogatiilor retorice si prin constructii exclamative. În cele mai reprezentative meditatii ale lui Grigore Alexandrescu exista un acord aproape desavârsit între ideea poetica si forma adoptata, între ritmul trairii si ritmul versului. Epistolele lui Grigore Alexandrescu, scrise în maniera clasicizanta, contin elemente ale unei arte poetice (Epistola catre Voltaire, Satira. Duhului meu).

Ele pun în scena imagini veridice ale moravurilor epocii, privite cu ochi satiric si critic, configurând si un autoportret moral al autorului, framântat de interogatii dilematice în legatura cu destinul omului si al artistului în societate; obiectivul epistolelor este demitizarea lumii mondene, dar si a iluziilor care considera ca literatura poate corija moravurile.

Ca autor de fabule, Gr. Alexandrescu se înscrie în traditia clasica, fabulele sale continând ecouri din La Fontaine, Florian si Krâlov. Fabulistul surprinde aspecte semnificative din societatea româneasca a epocii, vicii si moravuri politice si sociale, într-o viziune vag precizata, cu o semnificatie tipologica universala, chiar daca satira e directa si, adesea, vehementa.

Temele esentiale ale fabulelor sunt: parvenitismul, demagogia, ipocrizia si tirania (ex.: Câinele si catelul, Vulpea liberala, Lupul moralist, Boul si vitelul). O caracteristica a fabulelor e caracterul lor scenic, poetul insistând asupra gesturilor si mimicii semnificative a eroilor sai.

Grigore Alexandrescu s-a nascut la 22 februarie 1814 la Târgoviste si a murit la 25 noiembrie 1885 la Bucuresti. Studiaza la Colegiul “Sf. Sava”. Debuteaza cu volumul Eliezer si Neftali, care cuprinde traduceri din Florian, Byron si Lamartine, dar si zece poezii originale si cinci fabule.

În 1835 devine membru al Societatii filarmonice, iar în 1838 îi apare al doilea volum, Poezii ale d. Gr. Alexandrescu. În anul 1840 este arestat pentru participarea la un complot împotriva lui Ghica-Voda. În 1847 tipareste o noua editie a poeziilor sale sub titlul Suvenire si impresii, epistole si fabule. Grigore Alexandrescu participa activ la revolutia de la 1848, iar dupa revolutie detine o serie de functii ca: director al Arhivelor Statului sau director al Eforiei Spitalelor.

Grigore Alexandrescu a creat în doua registre estetice, aparent distincte, dar, în fond, exprimând contradictiile constiintei sale, ireductibile si greu de conciliat. Astfel, în meditatii tonul liric este elegiac si melancolic, în timp ce în epistole si fabule tonalitatea se schimba, accentele satirice fiind mult mai pronuntate. În acest fel, putem identifica doua laturi ale operei lui Grigore Alexandrescu: pe de o parte, el este un poet melancolic si reflexiv, framântat de marile întrebari asupra conditiei umane si asupra istoriei, aflat în contradictie cu o societate mediocra, incapabila sa-i recunoasca meritele.

Pe de alta parte, prin rationalismul sau de esenta clasicista, Grigore Alexandrescu se dovedeste un scriitor satiric, de o luciditate extrema, care îsi conceptualizeaza emotiile, punând mereu o distanta ironica sau sarcastica între sine si lucruri. Predilectia, în poezia de început a lui Grigore Alexandrescu, pentru meditatiile sumbre în privinta destinului omenirii ori a efemeritatii civilizatiilor, e influentata de preromanticii francezi, în timp ce melancolia grava, transcrisa într-un vers solemn, are ecouri din Lamartine.

În nota dominanta a personalitatii sale, Alexandrescu e un romantic, atât în elegii si meditatii, cât si în epistole si fabule, chiar daca acestea din urma se remarca printr-o temperare a spiritului imaginativ si prin echilibru formal.

Poetul se dovedeste, rând pe rând, reflexiv si problematizant, stapânindu-si cu luciditate trairile, el cautând sa descopere adevarul profund al propriului destin, prin intermediul autoanalizei, dar si adevarul lumii exterioare, prin denuntarea si satirizarea viciilor si defectelor contemporane.

Meditatiile si elegiile lui Grigore Alexandrescu valorifica temele esentiale ale romantismului si preromantismului: sentimentul tristetii metafizice, tema ruinelor, peisajul înserarii, iubirea exaltata sau tumultuoasa, evocarea copilariei si a trecutului istoric, antiteza dintre nobletea constiintei poetice si mediocritatea societatii contemporane.

Influenta lui Lamartine este foarte evidenta în meditatii si elegii, prin prezenta reveriei melancolice, sentimentul nostalgic al timpului ireversibil, perceptia grandiosului cosmic, relatiile dintre fiinta umana si Divinitate, prezenta elementului autobiografic, tendinta de a spiritualiza realitatea, împletirea reflectiei filosofice cu autoanaliza, muzicalitatea versului etc. Versurile lui Grigore Alexandrescu valorifica, în tonalitate elegiaca, framântarile unei constiinte care cauta mereu sa-si afle echilibrul afectiv sau sa se integreze într-o lume rau întocmita, în care principiul malefic e atotputernic iar individul sufera datorita solitudinii sale.

Drama poetului e cea a interogatiilor fara raspuns, a cautarilor zadarnice si a esecului, a sperantelor si deziluziilor. În câteva elegii sentimentul dominant este acela de resemnare în fata efemeritatii fiintei umane si a tragismului existentei, transcris în versuri expresive si plasticizante, de sobrietate formala, dar marcate si de un anume retorism (Miezul noptei, Adio. La Târgoviste, Cimitirul sau Candela).

În alte poezii, precum Prietesugul, tonul de confesiune elegiaca e dominat tot timpul de sentimentul încrederii în prietenie, de sentimentul aspiratiei spre limpezire sufleteasca si fericire.

Exprimându-si conceptia asupra artei, Grigore Alexandrescu considera ca aceasta trebuie sa reprezinte o oglinda a realitatii, ce poate oferi omului anumite criterii morale, favorizând distinctia dintre bine si rau, dintre estetic si nonestetic. Creatia literara are, de aceea, o clara functie formativa, modelatoare si educativa: “poezia, pe lânga neaparata conditie de a placea, conditie a existentei sale, este datoare sa exprime trebuintele societatii si sa destepte sentimentele frumoase si nobile, care înalta sufletul prin idei morale si divine”.

Din aceasta tendinta educativa a poeziei se nasc operele de inspiratie cetateneasca si patriotica (Anul 1840, Inima mea e trista, Unirea Principatelor, Umbra lui Mircea. La Cozia, Asteptarea etc.). În aceste poezii, individualismul si freamatul afectiv al eului se tempereaza, iar lirismul e mai obiectivat, chiar daca tinuta interogativa a versului mai tradeaza o constiinta torturata de probleme insolubile, incapabila de autoclarificare, ce penduleaza perpetuu între certitudine si nesiguranta.

Desi poeziile sale de aceasta factura sunt de o inventivitate metaforica redusa, meritul lui Grigore Alexandrescu e de a radiografia starile sufletesti contradictorii si instabile, într-un discurs poetic dramatizat prin utilizarea interogatiilor retorice si prin constructii exclamative. În cele mai reprezentative meditatii ale lui Grigore Alexandrescu exista un acord aproape desavârsit între ideea poetica si forma adoptata, între ritmul trairii si ritmul versului.

Epistolele lui Grigore Alexandrescu, scrise în maniera clasicizanta, contin elemente ale unei arte poetice (Epistola catre Voltaire, Satira. Duhului meu). Ele pun în scena imagini veridice ale moravurilor epocii, privite cu ochi satiric si critic, configurând si un autoportret moral al autorului, framântat de interogatii dilematice în legatura cu destinul omului si al artistului în societate; obiectivul epistolelor este demitizarea lumii mondene, dar si a iluziilor care considera ca literatura poate corija moravurile.

Ca autor de fabule, Gr. Alexandrescu se înscrie în traditia clasica, fabulele sale continând ecouri din La Fontaine, Florian si Krâlov. Fabulistul surprinde aspecte semnificative din societatea româneasca a epocii, vicii si moravuri politice si sociale, într-o viziune vag precizata, cu o semnificatie tipologica universala, chiar daca satira e directa si, adesea, vehementa. Temele esentiale ale fabulelor sunt: parvenitismul, demagogia, ipocrizia si tirania (ex.: Câinele si catelul, Vulpea liberala, Lupul moralist, Boul si vitelul). O caracteristica a fabulelor e caracterul lor scenic, poetul insistând asupra gesturilor si mimicii semnificative a eroilor sai.

Cea mai cunoscuta si mai semnificativa creatie a autorului e poezia Umbra lui Mircea. La Cozia. În urma unei calatorii la manastirile din Oltenia, în 1842, Grigore Alexandrescu publica o serie de poezii evocatoare, pe tema trecutului istoric: Umbra lui Mircea. La Cozia, Mormintele. La Dragasani, Rasaritul lunii. La Tismana, Trecutul. La manastirea Dealul. Temele acestor creatii sunt romantice: istoria, noaptea, ruinele; trecutul glorios este evocat însa în comparatie antitetica cu un prezent mediocru, lipsit de anvergura, dupa care meditatia trece, de la aspectul national la cel general-uman.

Prin creatia sa, Grigore Alexandrescu se dovedeste a fi unul dintre cei mai importanti reprzentanti ai pasoptismului, în latura sa protestatar-eroica.

Aspecte ale limbii literare

Grigore Alexandrescu nu a scris articole cu caracter teoretic în legatura cu problemele limbii române literare, însa atitudinea sa lingvistica se desprinde în mod clar din felul în care si-a structurat si formulat operele literare. Constient de valoarea poeziei autentice, care este “cea mai antica arta a spiritului omenesc”, dar constient si de “influenta ce are limba asupra stilului”, Grigore Alexandrescu si-a elaborat opera într-un limbaj accesibil, marcat de naturalete, precizie si simplitate, evitând influentele din partea diferitelor curente filologice extremiste.

În Prefata Meditatiilor sale, Grigore Alexandrescu subliniaza functia sociala a artei, travaliul chinuitor prin care se realizeaza opera literara, dar remarca deopotriva actiunea de selectie pe care timpul si constiinta colectiva o opereaza în cadrul creatiilor literare.

O poezie cu caracter programatic, Epistola catre Voltaire, indica pozitia lingvistica si estetica echilibrata pe care se situeaza Grigore Alexandrescu. Aici, poetul observa dificultatile pe care le au de surmontat poetii români datorita lipsei unui limbaj poetic coagulat, bine articulat, considerând ca rolul poetilor este de a gasi formularile cele mai potrivite si mai adecvate spiritului limbii române: “Altfel e-n tara la noi: noi trebuie sa formam,/ Sa dam un aer, un ton limbii în care lucram;/ Pe nebatute carari loc de trecut sa gasim,/ Si nelucrate câmpii de ghimpi sa le curatim”.

Criticând directiile lingvistice divergente, extremiste ale epocii sale, Grigore Alexandrescu se declara adeptul orientarii populare, democratice si realiste în ceea ce priveste cultivarea limbii. Ideea fundamentala a acestei poezii e aceea a concentrarii tuturor fortelor scriitoricesti pentru prosperitatea limbii române literare: “Uniti am face ceva, am fi de vreun folos/ Avem un dialect bun, usor înmladios”.

Creatia literara a lui Grigore Alexandrescu se caracterizeaza printr-o deosebita diversitate, tematica si de formula poetica. În lirica patriotica, evocarea trecutului istoric este realizata într-o tonalitate retorica, fara ca fraza poetica sa degenereze în paseism.

Nota sociala si eroica a poeziei patriotice se îmbina cu un ideal umanitarist, fapt remarcat si în prefata la volumul Meditatii: “Eu sunt din numarul acelora care cred ca poezia, pe lânga neaparata conditie de a placea, conditie a existentei sale, este datoare sa exprime trebuintele sotietatii si sa destepte simtimente frumoase si nobile care înalta sufletul prin idei morale si divine pâna în viitorul nemarginit si în anii cei vecinici”.

În cadrul poeziei filosofice, desi este tributar unor modele franceze, mai ales modelului poetic lamartinian, Grigore Alexandrescu ajunge, totusi, la o tonalitate personala, îmbinând, spre exemplu, reveria si accentele critic-acuzatoare.

Lirica erotica este marcata, în cazul lui Grigore Alexandrescu, de un profund sentiment al melancoliei, poetul clamând, în versuri elegiace, pierderea iubirii sau efectele dezastruoase ale trecerii timpului asupra fiintei umane.

De asemenea, se poate spune ca Grigore Alexandrescu a reactionat la tarele sociale ale vremii sale, prin cultivarea unor specii cu caracter didactic si critic: satira, epistola si fabula, specii definite în primul rând prin ironie, sarcasm si caricaturizare.

Diversitatea tematica a acestei opere a impus si o mare diversificare a procedeelor stilistice. Limba literara a operei lui Grigore Alexandrescu se bazeaza pe vorbirea curenta de aspect popular, mai ales în fabule.

La acest nivel popular al limbii se adauga utilizarea moderata a termenilor neologici, mai ales de provenienta franceza, chiar daca adaptarea fonetica si morfologica a neologismelor este înca insuficient stabilita.

Pentru o anumita perioada, Grigore Alexandrescu a preferat anumite forme italienizante ale cuvintelor, la care apoi a renuntat.

Din punct de vedere fonetic, exista unele forme de aspect muntenesc sau arhaic, cum ar fi verbele iotacizate, unele cazuri de diereza, cuvinte precum fiescine, cinevasi etc.

Structura morfologica a operei lui Grigore Alexandrescu reflecta, cu destula fidelitate, oscilatiile si ezitarile epocii, mai ales în domeniul flexiunii verbale si în privinta genului substantivelor neologice. Exista, de asemenea, multe verbe conjugate la indicativ prezent cu sufixul –ez, -eaza (“osti, taberi înviez”, “îmbunatateaza”) sau forme verbale analogice pentru persoana a treia plural la indicativ prezent: se cobor, se înarmez, se adun.

Pe de alta parte, exista, în scrierile lui Grigore Alexandrescu unele neologisme cu sensul schimbat: un comet, o rol, sau neologisme care primesc o desinenta arhaica la plural (exempluri, sujeturi). De asemenea, unele cuvinte din fondul vechi al limbii aveau forme de plural arhaic ca timpi, pasuri, munte.

Din punct de vedere lexical, în satire, epistole si fabule cuvintele populare si expresiile idiomatice sunt destul de obisnuite, asigurându-se o tonalitate orala a expresiei: cercare, cuconita, trânteala, potaie, a trânti la vorbe, a cauta treaba s.a.

În poeziile de inspiratie istorica, aspectul lexical capata o nota mai distinsa, prin prezenta neologismelor: generatie, cadenta, cavaler, a repeta, rezultat, nobil, glorie, orizon, varietate, reformator, institutie, politica, egoism. Pe lânga aceste cuvinte, se întâlnesc si unele frantuzisme pe care uzul de mai târziu le-a eliminat sub aceasta forma (a devina, jaluzie, sujet etc).

Au fost respinse de asemenea si unele derivate obisnuite pe atunci, ca rubinos sau satanesc. Exista, de asemenea, si unele incertitudini lexicale în creatiile lui Grigore Alexandrescu, fapt care explica unele aglomerari de epitete ca “plapânda-lina raza a lunii”.

Unele poezii ale lui Alexandrescu sufera din cauza structurarii defectuoase a versurilor, pentru ca nu întotdeauna accentul obisnuit al cuvintelor coincide cu accentul ritmic; de asemenea, chiar rima este adesea deficitara, iar unele constructii sintactice sunt dezechilibrate de inversiunile topice.

În general, se poate spune ca epistolele au ca elemente constitutive lirismul si analiza cu note critice ori satirice. De pilda, în Epistola marelui logofat Iancu Vacarescu, meditatia este cursiva iar tonalitatea e familiara, de o mare simplitate si sobrietate. De altfel, aici poetul se arata a fi adeptul simplitatii si al elegantei expresiei (“A fi-nalt, cu deslusire, simplu, fara a cadea”), precum si al sobrietatii (“Si sa nu spui niciodata cuvânt ce-ar fi de prisos”).

În satire, procedeul obisnuit este antiteza, procedeu care confera o mai mare eficienta viziunii sociale. Uneori, ironia este camuflata în spatele unor naratiuni comice, sau în frecventele relatari la persoana I singular.

Utilizarea autoironiei, ca în Satira. Duhului meu, e un prilej pentru autor de a rasfrânge asupra societatii imaginea propriilor sale presupuse “vicii”. Si în satire, si în epistole si fabule, Grigore Alexandrescu valorifica stilul aforistic, care, prin lapidaritatea sa, este în masura sa camufleze elementele satirice. Sunt folosite, de asemenea, rationamentele absurde, într-o tonalitate grava, solemna, detasata.  În fabule, datorita necesitatilor legate de prezenta naratiunii si a personajelor, un spatiu extrem de importanbt îl ocupa procedeele stilului colocvial: dialoguri, formule de adresare, exclamatii, interogatii, interjectii, expresii tipice, proverbe, zicatori, elipse etc.

În poeziile cu tematica erotica, figurile de stil au, în prima etapa de creatie, un caracter conventional, în maniera neoanacreontica. Mai târziu, modalitatile expresive capata rafinament, mobilitate si subtilitate, mai ales comparatiile si metaforele fiind adaptate la continutul de idei. Flexibilitatea intelectuala a lui Grigore Alexandrescu a impus o nuantare stilistica a operei. În poezia de evocare istorica, stilul si tonul capata o alura solemna, cu accente retorice si patetice, precum în Umbra lui Mircea. La Cozia. Tabloul initial al poeziei este dominat de grandoare si dinamism; exista aici o gradatie ascendenta a imaginilor lirice, care echivaleaza cu evocarea domnitorului. Dinamismul elementelor poetice din acest tablou rezulta din frecventa verbelor la timpul prezent, iar tinuta solemna din pauzele de efect este marcata adesea de puncte de suspensie. În aceasta poezie, elementele de imn, oda, pastel si elegie se împletesc armonios, în mod benefic.