Impotriva dusmanului comun - Recenzie

Eric HOBSBAWM, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucuresti, 1997, capitolul V din partea I Impotriva dusmanului comun, pp. 173-212

- Recenzie-

Istoric incununat cu laurii celebritatii, profesor universitar renumit, scriitor ilustru , membru al Academiei Britanice si al Academiei Americane de Arte si Stiinte, Eric Hobsbawm s-a nascut in 1917 si a studiat la Viena, Berlin si Londra. A publicat o pleiada de lucrari de mare anvergura, care s-au dovedit paradigmatice, primind aprecieri multiple din partea istoriografiei contemporane.

Secolul extremelor este o carte scrisa nu numai pe baza documentelor istorice intrinseci, ci si a observatiilor directe ale autorului sau ale altor martori oculari, care au seismografiat pe viu evenimentele exceptionale si dramatice ale acestei perioade convulsive, cuprinsa intre 1914 si 1991.

Cartea cuprinde trei parti : Partea I O epoca a catastrofei, Partea II Epoca de aur, Partea III Declinul, fiecare dintre acestea avand mai multe capitole. Lucrarea de fata si-a propus sa recenzeze capitolul V din partea I, intitulat Impotriva dusmanului comun.

Problematica generala abordata se refera la contextul european si international, dinaintea din timpul si de dupa cel de-al doilea razboi mondial, care a determinat aliante si adversitati ,intr-un joc geopolitic extrem de instabil si in care actorii au dat dovada de o extraordinara versatilitate.

In analiza evenimentelor,pozitia autorului este pragmatica si neutra, urmarind derularea faptelor intr-un context diacronic,disecand in profunzime epoca de pe o pozitie echidistanta.

Eric Hobsbawm apreciaza ca principala ciudatenie a celei de a doua conflagratii mondiale a secolului douazeci este coalizarea celor doua structuri antagonice capitalismul si comunismul - contra pericolului fascist. Este foarte adevarat , ca initial, fiecare sperase ca un razboi al celeilalte cu Puterile Axei ii va slabi considerabil puterea. In Franta si in Anglia, se credea ca un razboi germano-sovietic i-ar slabi sau poate chiar i-ar distruge pe ambii inamici. Ar fi fost de preferat chiar o victorie a Germaniei, care sa duca la o extinctie a bolsevismului. De asemeni, Stalin incheie cu Hitler pactul Ribbentrop Molotov, sperand astfel sa mentina URSS in afara razboiului,iar Germania si tarile vest-europene sa-si decimeze reciproc fortele si resursele.

Dar toate aceste calcule s-au dovedit efemere si irelevante in fata unei realitati terifiante : valorile si conceptele promovate de puterile Axei erau rasismul si segregatia, teoria spatiului vital, existenta rasei ariene, cultul razboiului si al distrugerii.

Acest pericol imens si letal pentru umanitate in ansamblul ei, a reprezentat principalul motiv pentru aliantele anormale ale statelor si ale miscarilor care au luptat impreuna impotriva fascismului.

In legatura cu acest aspect, autorul lanseaza o idee novatoare, afirmand ca cel de-al doilea razboi mondial a fost un razboi civil ideologic international (p.175). Se poate aprecia ca a reprezentat un razboi civil pentru ca infruntarea dintre fortele pro si antifasciste se manifesta relevant la scara intregii societati. A fost un razboi international pentru ca el a cuprins intreaga lume civilizata , tirind-o intr-un halucinant val de distrugeri si suferinta.

Sau asa cum extrem de pertinent apreciaza autorul: Liniile cruciale in acest razboi civil nu au fost trasate intre capitalism si revolutia sociala comunista, ci intre niste familii ideologice : pe de o parte descendentii iluminismului din secolul al XVIII-lea si ai marilor revolutii, inclusiv revolutia rusa ; pe de alta parte oponentii acestora. Pe scurt, frontiera nu trece intre comunism si capitalism,ci intre ceea ce secolul al XIX-lea ar fi numit progres si reactiune(p.175).

Se poate aprecia ca ideea lui Hobsbawm este adevarata daca ne referim la asa- numita lume civilizata. Deoarece o parte din tarile Africii, Asiei si Americii Centrale aveau in acel moment preocupari si deziderate anticoloniale si antiimperialiste si mai putin antifasciste.

Autorul abordeaza si o alta tema,care a reprezentat obiect de analiza si disputa atat pentru istorici, cat si pentru sociologi, politologi, ecomonisti si chiar medici. Aceasta se refera atat la uluitoarea ascensiune a fascismului si nazismului , cat si la rapiditatea expansiunii teritoriale a acestor tari, pana in 1941. El explica aceste evolutii prin forta economica, propagandist-ideologica , militara si combativa, in special a Germaniei.

Este foate adevarat insa ca fascismul a fost lasat sa se dezvolte , sub toate aspectele sale. Europa democratica traversa o criza a liberalismului, ceea ce a consolidat atat argumentele si fortele fascismului cat si guvernarea autoritara(p.178). Se manifesta o slabiciune indubitabila si din ce in ce mai accentuata, a statelor victorioase in primul razboi mondial , care erau incapabile de a actiona si de a se opune ofensivei fasciste.

Alta cauza care le-a subminat puterea de decizie a fost amintirea primului razboi mondial. Atat Franta cat si Anglia, principalele puteri europene, sustineau ca un alt razboi trebuia evitat cu orice pret(p.184). In acest context, au incercat varianta negocierilor diplomatice cu Germania si Italia, in speranta stabilirii unui model european de coexistenta pasnica. Acest lucru insemna cedari, compromisuri si concesiii, facute unor tari care doreau razboiul si se pregateau pentru asta.

A fost o abordare asimetrica a realitatilor acelei perioade, in care unii traiau psihoza razboiului si a revansei , iar altii obsesia pacii cu orice pret. Totul a culminat cu Tratatul de la Mnchen (29-30 septembrie 1938), cand Edouard Daladier (Franta) si Neville Chamberlain(Marea Britanie) semneaza cu Hitler si Mussolini acorduri ce prevedeau evacuarea sudutilor de pe teritoriul cehoslovac si inlocuirea lor cu populatia germana, apoi ocuparea progresiva a acestor teritorii de catre nemti.

Lipsa de clarviziune politica a tarilor vest-europene le-a facut sa nu intrevada imensul pericol fascist si inevitabilitatea razboiului. In acel moment , apreciaza Hobsbawm, a alianta antifascista cu URSS ar fi modificat cursul evenimentelor. De altfel, strategia Internationalei Comuniste a fost aceea de a crea Fronturi Nationale in cat mai multe tari, la care puteau adera toti cei care se opuneau fascismului,indiferent de convingerile lor politice si ideologice.

Referitor la aceasta tema, alti autori releveaza conceptii diferite. Astfel, Hannah Arendt, apreciaza ca psihoza imperialismului si cultul agresiunii sunt expresii ale pannationalismului, lucru neinteles de oamenii politici occidentali ai acelei vremi . Nazismul datoreaza mai mult pangermanismului decat oricarei alte ideologii sau miscari politice. Lucrul acesta este cel mai evident in politica externa , unde strategiile Germaniei naziste, au urmat atat de strict, binecunoscutele programe de cucerire, trasate de miscarile pannationaliste , inainte si in timpul primului razboi mondial , incat telurile totalitare au fost adesea interpretate gresit, ca urmarind alte interese.[1]

Aparitia , evolutia si expansiunea nazismului au fost explicate de diverse scoli de gandire. Una dintre acestea , reprezentata de G. Ritter,punea accentul pe criza morala a societatii europene, apropiindu-se de abordarea ideatica a lui Eric Hobsbawm. In opinia lui Ritter,era greu de crezut ca maretele traditii politice germane, precum puterea statului prusac sau bogata sa istorie culturala, ar fi putut contribui la aparitia lui Hitler. In locul acestora , Ritter subliniaza evenimentele petrecute in Europa incepand cu 1918, luate ca un tot unitar. Socul imprimat ordinii traditionale europene de primul razboi mondial a fost elementul care a creat fundalul potrivit dezvoltarii nazismului : declinul religiei si standardelor morale traditionale; tendinta catre coruptie si materialism ; mai presus de toate , democratia populara acelui timp pe care un demagog cinic precum Hitler a putut-o exploata , in vederea satisfacerii propriilor sale teluri.[2]

Scoala intentionalista, reprezentata in special de Karl Dietrich Bracher, sustinea interpretarea celui de-al treilea Reich pornind de la personalitatea lui Hitler. Factorul Hitler este

dovada ca istoria se produce ca rezultat al puterii, influentei si actiunilor unui singur om.[3]

Scoala structuralista a lui Fritz Fischer , a pus sub semnul intrebarii insemnatataea lui Hitler si a intentiilor sale, examinand complexitatea politica a regimului, precum si procesul de luare a deciziilor. Interpretarea se bazeaza pe analiza interactiunii dintre politica externa si cea interna , concentrandu-se in mod deosebit , asupra rolului elitelor traditionale din societatea germana.[4]

Credem ca ar trebui mentionate si conceptiile de stanga, marxiste, care sustineau inevitabilitatea istorica a nazismului . De altfel, cu prilejul celui de-al saptelea Congres al Inter-nationalei Comuniste, din 1935, fascismul a fost definit ca << dictatura terorista, in mod fatis , a celor mai reactionare si mai sovine, precum si a celor mai imperialiste elemente ale capitalismului financiar>>.[5]

O abordare absolut originala, o au Pierre Accoce si dr. Pierre Rentchwick in cartea Acesti bolnavi care ne guverneaza. Ei pretind ca evenimentele istorice si destinul popoarelor au fost determinate , in mod esential, de starea de sanatate a conducatorilor.

Apatia , ezitarile, neimplicarea, lasitatea si cedarile Frantei si Marii Britanii din anii 1938-1940, isi gasesc explicatia in afectiunile de care sufereau liderii acestor doua mari puteri. Erau niste oameni bolnavi , atinsi de tulburari care motivau , fara indoiala , imposibilitatea lor de a face fata evenimentelor : primul ministru britanic Neville Chamberlain, presedintele Consiliului de Ministri francez Edouard Daladier si comandantul armatelor franceze , generalul Maurice Gamelin. Ei isi cunosteu bolile care le micsorau capacitatile. Se vor angaja totusi in unele insarcinari esentiale pe care n-ar fi trebuit sa si le asume daca ar fi fost corecti.Lumea a platit scump faptul ca bolile lor erau nevindecabile.[6]

Ezitant si total lipsit de realism , bantuit de fantasmele unei paci ipotetice, Neville

Chamberlain este cel care a initiat Conferinta de la Mnchen, din 1938. A facut aceasta imensa eroare si a semnat tratatul rusinos,fara sa se consulte in prealabil nici cu cabinetul sau, nici cu lordul Halifax, ministrul de externe, nici cu Parlamentul. Chamberlain era un moralist manihean. Tratatele colective il agasau. Ii convenea izolarea. De ani de zile era deprimat cronic si picat in fantasme. Avea un cancer intestinal cu multiple metastaze. Unele dintre acestea ajung la creier , unde declanseaza mici embolizatii. Atingand atunci functiile motrice sau senzoriale, ele bulverseza tot comportamentul.[7]

Generalul Maurice Gamelin, cel care a luat decizii dintre cele mai aberante in 1940,dar si inainte, a facut din armata franceza o victima usoara pentru Hitler. Era un om foarte bolnav. Suferea de un neurosifilis vechi, pe care nu reusise sa-l trateze. Se afla in ultima faza a bolii. Se contrazicea fara incetare, avea goluri de memorie, fobii, suferea de dedublari de personalitate, precum schizofrenicii. Va muri de pe urma unei paralizii generale, cum spun medicii, care este faza finala a neurosifilisului Bolnavii, cum ar fi generalul Gamelin, prezentau atingeri neurologice severe si tardive, insotite de un cortegiu de simptome psihiatrice , miscari anormale, pierderi de tonus, iresponsabilitate, manii, uneori o hiperactivitate si totdeauna un delir maniaco-megalomanic, o disparitie a simtului critic , o incoerenta profunda in comportament. Acestui ansamblu, medicii ii dau numele de <<paralizie generala>>, desi niciun blocaj motor nu survine in sifilisul nervos.[8]

Eric Hobsbawm abordeaza in continuare, in lucrarea sa, problematica razboiului civil din Spania(1936-1939) si importanta lui in istoria Europei. In februarie,1936, Frontul Popular castiga majoritatea in parlament , in Cortes. Republica spaniola este insa zguduita de lovitura de stat militara pronunciamento- din 17 iulie 1936, condusa de generalul Franco. Se declanseaza razboiul civil care dureaza doi ani si jumatate. Internationalizarea lui a reprezentat o versiune in miniatura a marelui razboi care va urma. A anticipat politica celui de-al doilea razboi mondial , acea alianta unica de Fronturi Nationale, pornind de la consevatorii patriotici pana la social-revolutionari. (pp.194-195). De partea Republicii au luptat peste patruzeci de mii de tineri straini , din peste 50 de tari. Dar cu toate acestea , Franco castiga partida, mentinandu-se la putere pana in 1975.

In finalul fragmentului enuntat, autorul se ocupa de lumea postbelica,relevand cateva idei esentiale.Lupta contra fascismului s-a transformat intr-un razboi global, cu valente politice , nu numai militare. Pe plan international s-a soldat cu o alianta intre capitalismul SUA si comunismul Uniunii Sovietice.(p.197.)

Cele doua superputeri sperau la un parteneriat de lunga durata si isi aratau, una fata de cealalta, bunele intentii. In acest context, autorul precizeaza: Cu exceptia punctelor de rezistenta ale gherilei din Balcani , comunistii nu au facut nici o incercare de a stabili regimuri revolutionare. URSS a descurajat asemenea intentii. Revolutiile comuniste din Iugoslavia, Albania si mai tarziu din China au fost infaptuite impotriva sfatului lui Stalin Se dorea o coexistenta pe termen lung , sau , mai bine zis, o simbioza a sistemelor comunist si capitalist si continuarea schimbarilor sociale si politice , care ar fi urmat probabil sa aiba loc prin modificari de curs, in cadrul <<democratiilor de tip nou>>, rezultate din coalitiile realizate in timpul razboiului.(p.202).

Pentru a-si demonstra bunele intentii in parteneriatul care se prefigura, spune Hobsbawm , Stalin dizolva, la 15 mai 1943 , Cominternul , iar in 1944 Partidul Comunist din SUA. Prima dintre decizii a fost cu adevarat uluitoare. Iata un fragment din declaratia oficiala: Comunistii n-au mentinut niciodata forme de organizare ce s-au dovedit depasite. Karl Marx nu a ezitat sa dizolve Internationala I, atunci cand a considerat ca venise momentul. Avand in vedere cele de mai sus, Comitetul Executiv al Internationalei Comuniste propune:

a)     dizolvarea Internationalei Comuniste, ca organ conducator al miscarii muncitoresti mondiale;

b)     eliberarea partidelor comuniste afiliate, de obligatiile ce le reveneau, in calitatea lor de membre ale Cominternului;

c)     chemarea tuturor partizanilor Internationalei sa lupte impotriva coalitiei lui Hitler, la

infrangerea dusmanului clasei muncitoare: fascismul german si aliatii sai.[9]

Chiar daca scenariul optimist al coabitarii si simbiozei celor doua sisteme s-a spulberat in haul razboiului rece, puterile invingatoare in cel de-al doilea razboi mondial si-au respectat, in esenta promisiunile. Impartirea globului in doua zone de influenta, negociata in 1944-1945, a ramas stabila. Nici una dintre cele doua parti nu a incalcat timp de treizeci de ani linia care le delimita in acel moment. Amandoua s-au retras din confruntarile deschise, garatand astfel faptul ca razboaiele mondiale reci nu vor deveni niciodata calde(p.203).

Argumentatia autorului privitoare la alunecarea spre stanga a lumii postbelice este perfect pertinenta, deoarece cataclismul celui de-al doilea razboi mondial fusese provocat de forte de extrema dreapta. Suprematia pietei a fost respinsa si abandonata , fiind inlocuita cu o implicare activa a factorilor guvernamentali si cu o planificare a economiei de catre stat. Guvernele capitaliste erau convinse ca numai interventionismul economic poate sa preintampine o intoarcere la catastrofele economice dintre cele doua razboaie si sa evite pericolele politice ale unui popor radicalizat pana acolo incat sa aleaga comunismul , asa cum l-au ales candva pe Hitler.(p.212).

Textul lui Eric Hobsbawm este plin de substanta ideatica, iar asertiunile si conotatiile pe care le face au valoarea adevarului indubitabil.

Un singur aspect critic ar fi de mentionat. Frapeaza apologia pe care o face implicarii comunistilor si fortelor de stanga in razboi, caracterizati de bravura, sacrificiu de sine , devotament si disciplina, eficienta si convingerea patimasa cu care si-au dedicat vietile cauzei.(p.201).