RETORICA

Concepte de baza : retorica : definitii; retorica rediviva; functiile retoricii; literatura, critica literara, teorie literara, poetica; logica; argumentare

Glosar: autor, auditor, cod, continut, discurs, lectura, limba, lingvistica, locutor, idiolect, interlocutor; manipulare, metalingvistica, orator

1. Definitii si delimitari

Termenul "retorica" se refera la evolutia si complexitatea unui fenomen care a caracterizat timp de mai bine de doua mii de ani atat reflectiile, cat si practicile cuprinse, intr-o masura mai mica sau mai mare, in sfera conceptuala a acestei denumiri.

Caracterul multi-, inter- si transdisciplinar al retoricii marcheaza ansamblul stiintelor umane de la filozofie la hermeneutica, de la comunicarea stiintifica la teoria figurilor de stil.

Analiza catorva definitii ale termenului va arata ca nu se poate vorbi despre o perspectiva unitara asupra sensului acestuia si adesea asupra asupra conceptului se proiecteaza o viziune proprie (unei epoci, unui cercetator, unei scoli etc.).

Dictionarul Explicativ al Limbii Romane [DEX'96, de aici inainte] defineste retorica prin trei sensuri principale :

1. "arta de a vorbi frumos";

2. "arta de a convinge un auditoriu de justetea ideilor expuse printr-o argumentatie bogata, riguroasa, pusa in valoare de un stil ales"; si,

3. "ansamblul regulilor care ajuta la insusirea acestei arte" ^1.

Dictionarul de stiinte ale limbii² [DSL, de aici inainte] propune urmatoarea definitie :

" Arta si stiinta a elaborarii discursului in general, avand functie primordiala persuasiva, dar si functie justificativa, demonstrativa sau deliberativa."

Aristotel a realizat o imbinare intre o definitia substantiala :"retorica este tehnica discursurilor" si o definitie relationala: "retorica este reversul dialecticii, caci amandoua se refera la chestiuni comune tuturor oamenilor, fara sa presupuna o stiinta speciala"³ [Retorica, I, 1].

Diderot insista asupra a trei acceptii⁴ fundamentale pentru articolul "Retorica" in Enciclopedie:

1.vorbirea frumoasa (bien-dire), arta de a vorbi bine.

2.mijloace de exprimare si de convingere proprii unei persoane.

3.elocinta sau stil declamator la retorului.

Secolul al XX-lea va fi marcat de o retorica rediviva care este "Cheie de bolta a culturii noastre"⁵, reprezentand " mai mult decat un set de reguli.; prin amploarea observatiilor, precizia definitiilor si rigoarea clasificarilor, ea se constituie ca studiu sistematic al resurselor limbajului" ⁶

Ceea ce pare insa ca domina definitiile actuale propuse pentru retorica este trasatura referitoare la implicarea profunda a acesteia in comunicare si actiune, in cotidian: "retorica este intalnirea dintre oameni si limbaj in prezentarea diferentelor si identitatilor lor" ⁷

Perioada sfarsitului de mileniu pare sa favorizeze perspectiva pragmatica a termenului definit initial ca "arta de a vorbi bine" : "De la prietenie la dragoste, de la politica la economie, relatiile se fac si se desfac prin exces sau lipsa de retorica" ⁸ .

Analiza definitiilor de mai sus confirma faptul ca "retorica" reprezinta un termen atribuit unui concept complex care este folosit cu mai multe sensuri interdependente, nu intotdeauna delimitate cu precizie.

Incercind sa facem o medie semantica a definitiilor de mai sus putem considera ca cele mai importante valori atribuite conceptului "retorica" sunt:

arta si stiinta a elaborarii discursului;

- tehnica a ornarii discursului;

- disciplina,obiect de studiu;

- practica sociala.

Retorica rediviva ocupa un loc central in cadrul procesului de comunicare actual, in care semnificatia discursului se construieste ca rezultanta a interactiunii partenerilor(locutor/interlocutor; autor/lector, orator/auditor).

Aceasta perspectiva noua sustine ideea conform careia retorica nu mai este privita astazi ca o "arta a ornamentarii" discursului, ci mai degraba ca un mod firesc al producerii acestuia : "fie ca vrem, fie ca nu vrem, retorica s-a insinuat in cotidian cu multiplele sale forme si constructe, modificand modul nostru de gandire" ⁹ .

Din acest punct de vedere, studiul retoricii si al teoriei argumentarii este esential pentru:

- intelegerea functionarii discursului de orice tip (politic, mediatic, publicitar, didactic etc.);

-facilitarea unei "lecturi" critice a textelor politice, publicitare, mediatice conform unei grile de decodare care presupune instituirea unor mecanisme de aparare/imunizare in fata manipularii;

-producerea unor discursuri adecvate situatiilor de comunicare intr-o era comunicationala care a depasit stadiul " informational

Unii autori considera retorica o matrice a stiintelor umane care reflecta in fond spiritul fiecaruia si normele culturale ale timpului: ".Retorica a intretinut inevitabil raporturi pe cat de multiple pe cat de variate cu ideologia in general, cat si cu ideologiile particulare. In masura in care in ideologie putem face sa intre orice cu putin prea putina usurinta, ingloband in ea tot ceea ce nu este stiinta, nici epistemologie (religie, morala, arta, filosofie etc., ar fi, desigur, mai comod sa cautam ceea ce nu este ideologie in retorica)

Retorica impregneaza ansamblul relatiilor sociale, transpare in procesul comunicarii, al interactiunii umane, in cursul dezbaterilor politice, al discutiilor cotidiane sau mediatice, al justificarilor si probatoriilor juridice sau in demonstratii stiintifice si virtuozitati oratorice. Asa cum arata D.Roventa-Frumusani (2000:12) :"A argumenta nu este nicidecum un lux, ci o necesitate. A nu putea argumenta este o alta cauza de inegalitate culturala care se suprapune traditionalei inegalitati economice. Or, sistemul democratic acorda tuturor cetatenilor dreptul de a lua cuvantul prin instituirea libertatii de expresie ca drept constitutional de baza. De aceea, in secolul XX, dupa caderea regimurilor totalitare, istoria retoricii se va confunda cu istoria politica. "

Aceasta extraordinara implicare a retoricii in comunicare este motivata si de aparitia si circulatia unor sintagme specializate : retorica generala sau generalizata, retorica restransa noua retorica, microretorica, retorica lingvistica, retorica imaginii , retorica visului, retorica romanului, retorica titlului, retorica scriiturii, retorica poeziei, mesaj retoric, text retoric, retorica neagra , retorica alba etc.

2. Functiile retoricii

Unii autori¹⁷ considera ca retorica are patru functii esentiale:

1.Functia persuasiva se axeaza pe diferite maniere¹⁸ de a convinge un auditor:

-seductia ca scop si efect al retoricii;

-demonstratia care tine de domeniul stiintelor;

-argumentatia din perspectiva logicii¹⁹ dar strans legata de retorica;

-manipularea²⁰ ca zona aflata la intersectia psihologiei cu sociologiq si lingvistica

2. Functia hermeneutica este privita ca o interpretare continua a retoricii adversarului.

3. Functia euristica se refera la faptul ca retorica propune solutii in cazul problemelor care nu permit circumscrierea in tiparul certitudinii.

4. Functia pedagogica, explicativa, critica priveste retorica in calitatea sa de disciplina al carei studiu permite descifrarea si elaborarea textelor literare sau a discursurilor. Realizarea acestei functii presupune o activitate in doua etape : prima, cea a demontarii discursului public (politic, publicitar, mediatic), a doua, a remontarii si generarii din perspectiva retorica a textelor.

S-ar mai putea adauga si functia revelatoare a idiolectului, precum si functia metalingvistica.

5.Functia revelatoare a idiolectului (retorica reflecta spiritul fiecaruia dintre noi) dar si a intrepatrunderii dintre idiolecte (modul particular de exprimare a propriilor idei nu poate fi inteles insa fara a accepta intrepatrunderea permanenta intre idiolecte).

6. Functia metalingvistica ( tratand codul, limbajul insusi se poate spune ca retorica este inainte de toate o reflectie asupra cuvantului (scris sau vorbit), o disciplina care studiaza conditiile unei comunicari mai eficace in cadrul unei limbi date).

Precizia unei vorbe depinde inainte de toate de alegerea facuta prinntre infinitele posibilitati subtilitati ale limbajului.

3. Legaturile retoricii cu alte discipline

Transformarea retoricii intr-un fel de matrice a stiintelor umane [vezi Michel Mayer, 1988, citat de D.Roventa-Frumusani , 2000: 5] face dificila stabilirea unui inventar exhaustiv al relatiilor retoricii cu alte discipline.

O schita sumara a acestor conexiuni, interferente, suprapuneri sau identitati intre domenii pune in evidenta in primul rand reintrarea retoricii in problematica filozofica.

Retorica este strans legata de lingvistica (stiinta-pilot)si de limba pe care se grefeaza.

Este evidenta legatura retoricii cu pragmatica²¹ si teoria actelor de limbaj (formulata de J.L.Austin si dezvoltata de J.R.Searle)

Tratand continutul discursului, ea se afla in relatii stranse cu logica si argumentatia.

Retorica este legata de psihologie si sociologie mai ales din perspectiva realizarii unor anumite strategii comunicationale²².

In fine, o perspectiva istorica a retoricii a favorizat suprapuneri si identitati cu domeniul literaturii²³, cu cel al criticii si al teoriei literare, al poeticii.

Retorica prin partile sale de enuntare (memoria si declamarea) are numeroase zone de interferenta cu stiintele cognitive si oratoria²⁴.

BIBLIOGRAFIE SI NOTE:

1. DEX'96 inregistreaza, de asemenea, si sensurile cu marca distratica "peiorativ" , care ilustreaza conditii particulare de uz in limba comuna ale substantivului "retorica" :

"Declamatie emfatica, elocventa ampla, afectata")

si ale adjectivului "retoric, -a":

(despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat.

2.DSL

3. Mircea Florian insista in Introducerea la Topica (Aristotel, Organon, volumul II, Editura IRI, Bucuresti, 1998) asupra conceptiei aristotelice referitoare la retorica: "Retorica are trei genuri, si numai trei genuri, dupa cum se refera la viitor, dand un sfat- genul deliberativ, sau la trecut, aparand sau acuzand un invinovatit- genul judiciar, sau la prezent, elogiind sau blamand o persoana si faptele sale - genul epidictic. Retorica este o "ramura", o "sectie" a dialecticii, fiindca amandoua urmaresc sa obtina prin cuvant o convingere, sa "persuadeze", fiecare insa cu alte mijloace.Retorica apeleaza la pasiunile auditorului, dialectica -la silogism si inductie, independent de pasiuni, fiindca tinta ei este sa faca sa triumfe o convingere prin discutie".

4. Sensurile sunt citate de Robert in Dictionarul analogic si prezentate de Daniela Roventa-Frumusani in "Argumentarea.Modele si strategii. Editura All, Bucuresti, 2000

5. Reboul, Olivier, Introduction la rhtorique, Paris, PUF, 1991, p. 80

6. Guiraud, Pierre, La stylistique, Paris, PUF, 1972, p.24

7. Definitia data de Michel Meyer (Questions de rhtorique . Langage, raison et seduction, Paris, Librairie Gnrale Franaise1993,p. 23) continua din perspectiva discursului identitatar : "[oamenii isi] afirma identitatea prin limbaj pentru a se regasi, a se respinge, a gasi un moment de comunicare sau, dimpotriva, a constata ca ii desparte un zid" .

8. Michel Mayer, Questions de rhtorique . Langage, raison et seduction, Paris, Librairie Gnrale Franaise1993,p.7

Michel Meyer, Questions de rhtorique . Langage, raison et seduction, Paris, Librairie Gnrale Franaise1993,p.11

H.Portine arata ca notiunii de comunicare i se pot asocia trei functii: informare, exprimare si argumentare.( in Apprendre a argumenter, Analyse de discours et didactique des langues, BELC, Paris).

Michel Meyer, Logique, lanagage et argumentation, Paris, Hachette,1986, apud Roventa-Frumusani "Argumentarea.Modele si strategii. Editura All, Bucuresti, 2000

11. Grupul μ, Retorica poeziei, Editura Univers, Bucuresti, 1997, p.195

12.Grupul μ, Retorica generala, Editura Univers, Bucuresti, 1974

13. G.Genette, "La rhtorique restreinte", in Figures III, Paris, Seuil, 1972

14.F. Edeline, J.M.Klinkenberg, Ph. Minguet, Trait du signe visuel. Pour une rhtorique de l'image, Paris, Seuil, 1991

Roland Barthes foloseste termenul pentru a desemna strategiile manipulatoare ale discursului.

15.In terminologia lui Roland Barthes pentru a desemna analiza critica, neutra a strategiilor discursive.

16.Vezi si P. Breton, 1996:5, in D.Roventa-Frumusani, "Argumentarea.Modele si strategii. Editura All, Bucuresti, 2000 , p.

17. In general se poate vorbi de existenta unui set de metode folosite in influentare/coercitie:

a)exercitiul puterii (care este adesea predominant fata de celelalte si include folosirea fortei, a santajului)

b) seductia

c)argumentatia (care poate in mod real sa modifice punctul de vedere al unei persoane)

d) manipularea

18. Trebuie facuta o distinctie terminologica intre a convinge si a persuada.

Cu toate ca aceste cuvinte sunt in mod obisnuit folosite ca sinonime in vorbirea cotidiana, a convinge nu inseamna intotdeauna a persuada.

Termenul a convinge are o semnificatie mai stransa; el semnifica "a forta pe cineva sa accepte o concluzie prin dezvoltarea unui argument valid".

Logica este indispensabila in realizarea persuasiunii dar ea trebuie completata in cele mai multe cazuri de retorica. Deoarece "inima are ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste", retorica poate influenta acea "parte" a noastra care nu este castigata prin rationamentul pur.

Retorica este un mijloc de persuasiune care actioneaza atat in interdependenta cu logica, cat si dupa ce aceasta si-a terminat treaba. Dupa ce logica a convins spiritul, retorica o inlocuieste prin actiunea triadei : docere (a interesa)-delectare (a seduce)-movere (a convinge).

19.Retorica intervine acolo unde logica , cu instrumentele sale -dialectica, silogismul - incearca sa treaca limita intre a convinge si a persuada.

20. Manipularea este studiata in special in cadrul psihologiei sociale. Folosind cu precadere dezinformarea si propaganda, manipularea permite modificarea comportamentului unei persoane, fara sa modifice in mod necesar si punctul sau de vedere.

Retorica folosita in situatii cotidiane -serveste la disimularea sau la transformarea adevarului. Aici apare latura negativa a retoricii cu o conotatie de manipulare a celuilalt si de destabilizare a unei situatii (in general, legate de domeniul puterii).Aceasta acceptiune a retoricii este favorizata fata de sensul neutru potrivit caruia obiectivul retoricii este de a persuada, dar intr-un spirit logic, cu ajutorul argumentelor alese cu grija si inlantuite intr-un sistem, utilizand efecte diferite (figuri), care agrementeaza textul si il fac mai bogat in semnificatii.

21. Pragmatica este o lingvistica a uzului , cu multiple implicatii interdisciplinare; de exemplu, in relatia cu semantica, pragmatica are ca obiect "meaning minus semantics" [S.Levinson, Pragmatics, Cambridge University Press, 1983]

22. Retorica nu este o metoda de manipulare, ea serveste mai degraba la a demasca anumite principii ale acesteia, a aplica o grila de decodare pentru anumite discursuri, permitind astfel o lectura mai buna si/sau o auditie" mai buna. Invers, ea poate contribui la o exprimare cotidiana mai buna sau in cadrul profesional, la perfectionarea mijloacelor de prezentare a anumitor idei.

23. Retorica literara, chiar daca utilizeaza aceleasi principii logice integreaza un sistem de valori care cuprinde frumusetea, ornamentatia, expresivitatea si privilegiaza figura ( figura de cuvant, figura de stil, figura de gandire).

Retorica nu are totusi ca obiectiv sa repertorieze ansamblul figurilor si al jocurilor de cuvinte ci de a cunoaste principalele caracteristici ale acestora si a intelege forta acestora asa cum se manifesta ea azi in domeniul publicitar, juridic si politic.

Retorica se face simtita in tehnica literara, intotdeauna sprijinindu-se pe figuri (care permit eleborarea imaginilor), chiar daca uneori excesiv si excentric (Joyce, romanul postmodern).

Retorica poate fi privita drept cunoastere a procedeelor limbii caracteristice literaturii.Ea ajunge astfel, prin decodarea stilurilor si procedeelor la o mai buna interpretare a textelor si a discursului in sens larg.Retorica lasa stilisticii grija de a regrupa metodele utilizate in scopul de a capta atentia lectorului sau a auditorului.

In sfirsit, retorica are ca tinte binele, frumosul, justul, principii pe care Aristotel le considera ca esentiale, ele constituind calitatile morale subiacente de care trebuie sa faca dovada un orator sau scriitor.

Unii autori (Conklins, Ellis, E., "Oratory? Today's politicians have lost the fine art", in Los Angeles Herald Examiner, sept. 24, 1988) care se situeaza pe o pozitie clara de aparare a mijloaceleor paralingvistice in discursul politic, considera drept o explicatie posibila pentru prestatiile oratorice lamentabile ale oamenilor politici ai zilelor noastre faptul ca, in general, discursurile politice nu sunt scrise de cei ce la rostesc (ci de alte institutii de comunicare aferente acestora). Astfel, audienta nu poate aprecia clar ce este intr-adevar propriu gandirii unui politician sau ceea ce este o expresie a gandirii "staff"-ului sau. Specialistii deplang faptul ca politicienii ignora regulile oratoriei preferand sa acorde o importanta majora doar tehnicii de comunicare ("canalului" in termenii lui McLuhan) si nu modului (artei) in se comunica: "They think only in terms of sounds bites". Aceasta inseamna o renuntare la conceptia antica formulata magistral de filozoful grec Galen conform careia "Nu ochii sunt oglinda sufletului, ci vocea" .

Istoricul Arthur Schlesinger considera ca declinul si, probabil, disparitia oratoriei - privita, in mod traditional, ca o conditie sine qua non a discursului politic - se datoreaza in special faptului ca politicienii de astazi sunt mai putin angajati ideologic (vezi distinctia stanga-dreapta).

Din aceasta perspectiva, marii oameni politici, cei inzestrati cu convingeri si vitalitate, se recunosc, in special, dupa modul in care folosesc arta persuasiunii politice(Gardin, Bernard, Discours politique et expressivite, in Neologie et lexicologie, Librairie Larousse, Paris, 1979).

Se afirma, de obicei, ca efectul discursului politic asupra receptorului depinde in cea mai mare masura de eficacitatea discursiva si nu de predominarea conceptelor si a ideologiei exprimate. Studii si teste de evaluare a parametrilor receptarii unor mesaje cuprinse in discursuri politice diverse au relevat importanta pe care destinatarii o acorda expresivitatii. Aceasta este definita indirect prin formulari " impresioniste" care exprima judecati asupra "formei" ( "a vorbit bine"; "ce orator", "stie sa se exprime!") sau prin judecati indirecte, sub forma citarilor orale, in presa, a unor secvente discursive, a titlurilor si a subtitlurilor (intertext).

In concluzie, renuntarea, de catre majoritatea actorilor politici la subtilitatile oratoriei, pare a fi o optiune gresita deoarece studiile stiintifice releva faptul ca "imaginea" unui politician se datoreaza doar in proportie de 7 % continutului mesajului exprimat, in timp ce 93% revine fortei opiniilor, limbajului trupului, expresiei fetei si calitatii vocii .

SURSE:

DSL : Bidu-Vranceanu, Angela; Calarasu, Cristina; Ionescu-Ruxandoiu, Liliana; Mancas, Mihaela; Pana Dindelegan, Gabriela;2 Dictionar General de Stiinte. Stiinte ale limbii, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1997.

DEX 96 : Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, editia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996.

Daniela Roventa-Frumusani "Argumentarea.Modele si strategii. Editura All, Bucuresti, 2000"

GLOSAR:

Autor Persoana care creeaza o opera literara, artistica, stiintifica sau publicistica.Problema autorului este legata de interpretarea sensului literal textului si de intentio auctoris.(U.Eco, Limitele interpretarii, p.29) emitator.

In zilele noastre asistam la disolutia universului discursului pe care se formasera conceptele centrale ale retoricii. Apar situatii inedite, disolutia notiunii de autor (cele mai multe din mesajele comunicarii sociale nu au un autor determinat : ex. informatiile de la radio, tv).

Auditor Termen care desemneaza rolul de receptor care nu intervine in conversatie dar este destinatarul unui mesaj.

Cod

1.Sistem conventional format din semne (inclusiv semnale si simboluri) si reguli de folosire a acestora, prin care se transmit informatii de la emitator la receptor sau se transfera o informatie dintr-un domeniu in altul.Exemple de coduri: limbile naturale (care sunt coduri imperfecte datorita omofoniei, polisemiei, ambiguitatii, semnificantul si semnificatul nu se afla in relatie de corespondenta totala), simboluri alfanumerice, codul Morse, alfabetul Braille etc.

(sociolingvistica)

2.Functie a relatiilor sociale, codul reprezinta norma pentru comportamentul de rol .

3. Cod restrans= mod ritual de comunicare in interiorul unei comunitati restranse

Continut Aspectul cognitiv al semnului (mesajului) lingvistic, corespunde partial cu semnificatul (si este in opozitie cu planul expresiei).

Discurs

1. (la singular) un anumit mod de intelegere a limbajului

(sens larg) secventa continua, structurata si coerenta de propozitii/fraze;

tipologia discursurilor:

-discurs centrat asupra emitatorului (monolog)/discurs focalizat asupra destinatarului (dialog);

-discurs dependent de situatia de comunicare (conversatia, discursul public)/discurs independent fata de situatia de comunicare (discurusl stiintific);

3. (sens restrans) actualizare a textului, eveniment comunicativ, manifestat in cadrul unui comportament lingvistic

Emitator Factor al procesului comunicarii care prin utilizarea unui anumit cod produce un mesaj transmis prin intermediul unui canal

observatie: se face o distinctie intre emitator si sursa unui enunt (cele doua concepte nu sunt identice in cazul vorbirii indirecte de exemplu)

Lectura Model relativ generalizat de decodare a textelor (in sens larg). Studii recente incearca sa defineasca si sa eleboreze o "retorica a lecturii".

Limba

a)(in opozitie cu vorbire/uzaj in terminologia lui Saussure) cel mai important sistem de semne prin care oamenii comunica intre ei (celelalte sisteme de comunicare se pot explicita cu ajutorul unei limbi naturale);

b) ansamblu de sisteme (foneme, morfeme, lexeme, cuvinte) aflate in relatie unele cu celelalte (si definite prin raportare unele la celelalte);

c) mediator intre expresia sonora si continutul notional

d)conventie adoptata de o comunitate umana in care indeplineste functiile de sistem de semne si institutie sociala

Lingvistica Stiinta care studiaza limba, limbajul, vorbirea; se afla in relatii de interdependenta cu sociolongvistica, psiholingvistica, stilistica lingvistica, informatica lingvistica ("industriile limbii");

Locutor Sinonim pentru emitator (subiectul vorbitor, in sens restrans)

Idiolect Ansamblul deprinderilor lingvistice ale unui individ specifice unei perioade a existentei acestuia; se caracterizeaza prin mobilitate accentuata si printr-un puternic caracter individual

Interlocutor Destinatar, receptor care decodeaza mesajele transmise de un emitator; in cursul interactiunii comunicationale, interlocutorul isi va asuma si rolul de emitator

Manipulare Fenomen de influentare insidioasa de catre o "putere", a individului sau a grupului social

Metalingvistica Studiul codului lingvistic folosit intr-un anume tip de comunicare

Orator persoana (cu insusiri artistice : dictie, gestica )care rosteste un discurs, care vorbeste in public; retor.

* Constantin Noica, Jurnal filozofic, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990

**Tucidide Razboiul peloponesiac, Ed.Stiintifica, 1966, p.258 [Pericle, Discursul funebru]

CURSUL II

Curriculum historiae

Motto :

Caci au existat oratori elevati, ca sa spun asa, cu o stralucita profunzime a ideilor si maretie a cuvintelor, impetuosi, variati, bogati in idei si mijloace de exprimare, demni de respect, cultivati si decisi sa miste sufletele si sa le atraga - lucru pe care unii l-au facut chiar printr-o cuvantare severa, sumbra, neprelucrata, nici perfect structurata si nici frumos incheiata, altii printr-una sprintena, ordonata, finisata. Si, dimpotriva, au existat oratorii simpli, penetranti, care probau toate faptele si le faceau mai limpezi, nu mai complicate, eleganti printr-un discurs simplu, oarecum, si concis; in cadrul aceluiasi stil unii au fost ingeniosi, dar neslefuiti, si cu intentie asemanatori incultilor si nepriceputilor, altii, in pofida aceeiasi saracii a mijloacelor de expresie, au fost mai placuti, adica spirituali, stralucitori, desi slab impodobiti. Dar exista, in plus, oratorul de mijloc, interpus intre acestia si, ca sa zic asa, moderat, care (fiindca) nu se foloseste nici de subtilitatea ultimilor, nici de torentul verbal al celor de mai inainte, care se apropie de ambele stiluri, dar nu se distinge in nici unul, care este partas al unuia sau al celuilalt, daca vrem adevarul, mai degraba exclus; si acesta este fluent in vorbire, cum se spune, desi nu aduce nimic in afara de capacitate oratorica si monotonie, sau adauga, ca intr-o cununa, niste suvite, si nuanteaza fiecare cuvantare prin intermediul unor podoabe modeste de cuvinte si cugetari. Cicero, De Oratore *

Concepte de baza : retorica ; retorica clasica; neoretorica

Glosar discurs oratoric

Cea mai buna introducere in studiul retoricii si al teoriei argumentatiei este poate istoria insasi a domeniului, relevarea momentelor importante de la "miturile fondatoare" pana la impactul sau in "era comunicationala" a secolului XX, fara a uita momentele de eclipsa sau de apoteoza.

1.GRECIA ANTICA

Origini

Momentul aparitiei retoricii este fixat in secolele al V-lea si al IV-lea i.Chr. in Sicilia.

Dupa o legenda, Hieron, tiranul Siracuzei a interzis supusilor sai folosirea limbajului. Tiranii introdusesera in Sicilia (colonie greaca) un regim de violenta, de deportari si de exilari.

Caderea tiranilor, in special cea a lui Trasibul din Siracuza¹ in 465 i.Chr. , a fost punctul de plecare al unei insurectii generale, care a cuprins intreg teritoriul Siciliei si a fost insotita de revendicari (sub forma de procese) ale proprietatilor private pe care le luasera prin abuz conducatorii oraselor siciliene.

In acest context social-politic, marcat de framantari puternice, cauzele erau pledate de partile interesate in fata juriilor populare. Cu aceasta ocazie, unii pledanti au avut inspiratia sa recurga la anumite procedee retorice care sa le asigure victoria. Istoria ii mentionaeza pe Empedocle din Agrigent², pe Corax si pe discipolul sau Tisias³ ca cei dintai care au codificat si difuzat invatatura retorica (prin sistematizarea si transmiterea modului de elaborare a acestor procedee).
Ei au redactat formulare-ghid pentru uzul partilor in litigiu. O datare relativa plaseaza in anul 460 i.Chr., redactarea de catre Corax a manualului Techn rhtorik⁴, care constituia un ansamblu de precepte practice insotite de exemple edificatoare. Dupa marturia lui Aristotel reluata de Cicero, discursurile oratorice ar fi existat si inainte de atestarile atribuite lui Corax si Tisias dar nu sub forma discursului supus unor reguli stricte de elaborare.

In acel moment devenea clar faptul ca limbajul nu este doar "limba", dar, de asemenea, "discurs".

Primii retori se mandreau cu maiestria de a transforma cel mai slab argument in argumentul cel mai puternic.In acest context "Corax" devine un termen tehnic , preluat si consacrat de terminologia retorica, care insemna sa spui despre un lucru ca este neverosimil pentru ca intr-adevar, el este foarte posibil, cu alte cuvinte "producerea verosimilului" ca arma a persuasiunii.

Sofistul Protagoras din Abdera (c.486-c.410 i.Chr.) autorul celebrei maxime "omul este masura tuturor lucrurilor"afirma dintr-o perspectiva relativista si sceptica faptul ca orice subiect poate fi tratat dupa doua teze opuse.

Un moment important il reprezinta contextul istoric al disputelelor politice generate de abolirea regimurilor aristocratice. Se inregistreaza un nou imbold in dezvoltarea retoricii judiciare in Grecia continentala unde cel mai important al epocii a fost Antiphon⁷ (480-411 i.Chr.) considerat

primul orator judiciar al Greciei.

In anul 427 i.Chr., retorul Gorgias⁸ paraseste Sicilia si vine la Atena unde rosteste un discurs in fata adunarii poprului. Acest moment este considerat cel al nasterii discursului epidictic si al prozei artistice. Aceasta perspectiva estetica si literara va imbogati proza , pana atunci doar functionala, cu figuri de cuvant (asonanta, rima, paronomaza, ritm, paralelisme intre partile frazei) si figuri de gandire sau semantice (perifraze, metafore, antiteze) .

Epoca in care a trait oratorul atenian Lisias¹⁰ (440/445-360 i.Chr.) este cea in care apar expertii in practicile judiciare si se impun meserii noi ca cele de logograf si de synegoros¹¹. Opera lui Lisias reprezinta un foarte bogat izvor de informatii cu privire la perioada de la sfarsitul razboiului peloponesiac, precum si la cea imediat urmatoare infrangerii Atenei .

Perioada de maxima inflorire a elocintei politice este marcata de activitatea lui Demostene (384-322 i.Chr) ¹², Licurg (390-324 i.Chr.), Impotriva lui Leocrate, Hiperide (390-322 i.Chr), Discursul funebru i.Chr) si de fondatorul celebrei scoli de retorica din Rodos -Eschine ¹³(390-315 i.Chr.)

Retorica va fi asimilata de sofisti. Noile conceptii asupra discursului si a elocintei marcheaza inceputul unei epoci care va acorda o importanta covarsitoare cuvantului. Invatamantul sofistic se baza in principal pe retorica dublata de folosirea unor scheme argumentative (in mare parte, falacioase)

Platon (428-347 i.Chr.) in a carui viziune retorica este "arta care produce convingeri", ii va condamna pe sofisti pentru dispretul la adresa adevarului si a justitiei si se va orienta spre analiza problemelor privitoare la structura propozitiilor, la legatura dintre expresiile complexe si cele simple si la posibilitatea negatiei si a falsului

Incepand cu Aristotel (384-322 i.Chr.), retorica se prezinta ca o metoda de compunere/compozitie a discursului fixata in tipare clare. Aristotel va reconsidera si va recentra intr-o viziune cuprinzatoare toate componentele retoricii, le va completa, situandu-le intre dialectica si politica, dar legandu-le de poetica.

Isocrate (Isokrates) ¹⁶(436-338 i.Chr.), scriitor si orator atenian fost cel mai cunoscut si influent retor al epocii sale. Profesor de elocinta, Isocrate a eliberat retorica de afilierea sofistica.

Retorica reprezenta in acea epoca un mijloc de a raspunde multiplelor provocari ale societatii grecesti venite din partea domeniului educational, judiciar, filozofic si artistic.Dupa Isocrate pentru a deveni orator trebuia sa indeplinesti trei conditii majore : aptitudini naturale, o practica sustinuta, o invatare sistematica

2. ROMA ANTICA

Cato cel Batran (234-149 i.Chr.), om de stat si scriitor roman s-a ridicat, in discursurile sale, cu succes, impotriva Cartaginei, cerand distrugerea ei. Opera sa cuprinde: Origines si De agricultura , care este considerata cea mai veche scriere latina in proza .

Marcus Tullius Cicero, ¹⁸ (106-43 i.Chr.), om politic si unul dintre cei mai mari oratori romani a redactat numeroase lucrari despre retorica (Despre inventiune, Despre orator), lucrari filozofice (Despre natura zeilor, Despre indatoriri, Despre supremul bine si supremul rau), discursuri (Catilinarele, Filipicele). In anul 63 i.Chr.,in calitate de consul, a demascat conjuratia lui Catilina impotriva senatului. Este considerat cel mai mare orator roman si una dintre figurile importante ale lumii antice.

In contextul politic al inceputului de mileniu, la Roma, Quintilian¹⁹ (30-98), Seneca²⁰, Pliniu cel Batran²¹, Pliniu cel Tanar²², vor fi continuatorii si sustinatorii sistemului retoric ciceronian si autori ai unor tratate de oratorie devenite celebre.

3. PARINTII BISERICII

De-a lungul secolelor, retorica transmite Occidentului normele discursului in spatiul public.

Ideile cu caracter prescriptiv-normativ concepute de Aristotel pentru democratia ateniana si de Cicero pentru republica romana fusesera adaptate de Quintilian proiectului 'civilizator' al Imperului roman.

Aceste norme vor fi preluate si adaptate apoi de Sfantul Augustin si de Parintii Bisericii universului comunitatilor crestine. In acest context, discursul va lua forma predicii obisnuite si duminicale, a omeliei, a juramantului etc. In acelasi timp, modelul oratorului a fost difuzat pe tot parcursul Renasterii in intreaga Europa si in coloniile de peste mari .

In cadrul Occidentului crestin, filozofia scolastica impune conceptul de trivium (gramatica, retorica, dialectica) care devine fundamentul invataturii si culturii din secolele V-VIII. In aceasta epoca, arta discursului (ars bene dicendi in formularea lui Quintilian) ocupa un loc important; oratorul trebuie sa stie "sa intruiasca, sa farmece si sa convinga" (Sfantul Augustin).

Dupa o lunga cantonare in traditia antichitatii greco-romane, apoi a Renasterii, retorica nu va rezista atacului din partea rationalismului stiintific si a carteziansmului. Evul mediu a contribuit la ruperea sa de realitate, la artificializarea si , in cele din urma, la epuizarea sa prin oficializarea statutului sau de disciplina scolastica. In cursul secolelor XVII si XVIII, retorica este o disciplina incadrata in categoria "humanioarelor" fiind marcata si guvernata de o puternica tendinta stilistica.

Predicile Sfantului Ambrozie (340-397), ale Sfantului Augustin (354-430), ale lui Vasile cel Mare (329-379), Grigorie din Nazianz si ale lui Ioan Gura de Aur (334-407) reprezinta puncte de reper in evolutia retoricii din aceasta perioada.

4.EVUL MEDIU marcat de predicile Sfantului Toma d'Aquino, de denuntarile vehemente ale lui Savonarola (1452-1498) din Florenta lui Pietro de Medici sau de cele ale misticului francez Gerson, animatorul Conciliului de la Constanz (1363-1429).

5.REFORMA SI RENASTEREA²³

Spatiul englez isi aduce contributia la imbogatirea teoretizarilor prin contributiile lui Leonard Cox (The Arte or Crafte of Rhethoryke -1530?) si ale scriitorului Thomas Wilson (The Arte of Rhetorique -1553) . In Franta, istoria oratoriei consemneaza predicile misticului panteist Meister Eckart (1260-1327) si ale discipolului sau calugarul dominican Jean Tauler (1297-1361), ale lui Luther (1483-1546), ale aparatorului regalitatii Etienne Pasquier (1529- 1615) autor al Incurajarii pentru printi si domni precum si tratatele semnate de Pierre de Courcelles si de Andr de Tonquelin.

O istorie a retoricii (oratoriei) acestei perioade ar trebui sa inregistreze predicile misticului panteist Meister Eckart (1260-1327) si ale discipolului sau ,calugarul dominican Jean Tauler (1297-1361), ale lui Luther (1483-1546) si ale aparatorului regalitatii Etienne Pasquier (1529- 1615) autor al Incurajarii pentru printi si domni.

6.CLASICISMUL

Clasicismul francez al secolului XVII s-a caracterizat prin imitarea modelelor greco-romane si a promovat ordinea, claritatea, echilibrul ,obtinute prin respectarea regulilor care guverneaza diversele genuri.Oratoria inregistreaza progrese remarcabile prin Cuvantarile funebre ale lui Bossuet (1627-1704) [ Panegiricul Sfantului Paul, Panegiricul Sfantului Francisc din Assisi ] .

7. SECOLUL al XVIII-lea

Istoria Frantei secolului al XVIII-lea este jalonata de discursurile revolutionare ale lui Danton, ale lui Robespierre [(1758-1794), Discurs asupra libertatii presei, Discurs asupra Fiintei supreme, Discurs asupra pedepsei cu moartea] sau ale lui Mirabeau (1749-1791), si, incepind cu anul 1796 de proclamatiile lui Napoleon si elocinta lui Benjamin Constant (1767-1830) sau a lui Lamartine (1790-1869).

Pe celalalt mal al Canalului Manecii, istoria oratoriei consemneaza discursurile (si disputele politice) celebre ale primilor ministri Bolingbroke (tory), ale lui Robert Walpole sau ale lui William Pitt. Abordarile teoretice se datoreaza prelatului scotian Hugh Blair (Lectures on Rhetoric -1783) precum si teologului Philosophy of Rhetoric (1776) George Campbell ( Elements of Rhetoric -1828).

8.SECOLUL AL XIX-lea

Retorica franceza inregistreaza realizarile oratorilor religiosi si universitari (discursurile lui Frayssinous si, mai ales, celebrele Conferinte de la Notre-Dame de Paris ale lui Lacordaire). In aceeasi perioada, scriitorul Edgar Quinet (1803-1875) va incanta auditoriul de la Collge de France cu expunerea rafinata a conceptiilor sale filozofice si istorice.

Elocinta politica in epoca moderna este marcata de discursurile lui Giuseppe Garibaldi in Italia aflata in pragul reunificarii sau ale liderului burgheziei republicane din Franta sfarsitului de secol, Leon Gambetta.

In ciuda avantului pe care il cunoaste genul oratoric, secolul al XIX-lea este care consemneaza declinul retoricii clasice. Desi, anumite specii discursive raman fidele traditiei (discursurile de tribunal, de barou de camera), epoca romantica va promova un sistem de valori in care aprecierea pozitiva va merge in directia simplitatii, a conciziei, si a naturaletei. Acest recul al retoricii va fi accentuat de adversitatea programelor romantice (pentru a-l cita numai pe Victor Hugo: "prends l'eloquence et tords lui son cou!" sau " Pays a la syntaxe/Guerre a la rhetorique")

si va fi urmat, in plan pedagogic, de disparitia retoricii din programele de invatamant dupa o traditie de sute de ani.

Tzvetan Todorov considera ca retorica clasica isi incheie existenta la inceputul secolului al XIX-lea, ca urmare a antiretorismului epocii indreptat, in special, impotriva caracterului normativ-prescriptiv al disciplinei in sistemul pedagogic si proliferarii necontrolate a clasificarilor .

9. SECOLUL XX

Istoria framantata a secolului XX consemneaza discursurile politice ale lui Clmenceau, Jaurs, Mussolini, Hitler, Goebbels, Gaulle, Titulescu, F.D. Roosevelt, John F. Kennedy, Martin Luther King.

In jurul anilor saizeci retorica renaste, beneficiind de progresele inregistrate in domeniul lingvisticii ("stiinta-pilot", in special prin lucrarile lui Roman Jakobson), ale semioticii, ale stilisticii, al teoriei argumentarii.

Spatiul cultural francez este cadrul in care iau fiinta centre de studiu care ofera o perspectiva noua asupra retorica si a relatiei directe cu "producerea" textelor literare ( de exemplu, L'Oulipo -l'Ouvroir de Littrature Potentielle- care cuprindea, in anii 1960-1973, printre membri pe Raymond Queneau, Georges Perec, Luc Etienne, Franois Le Lionnais, Jacques Bens, si chiar pe Jean Tardieu, Marcel Duchamp si Italo Calvino).

Scoala franceza contemporana (T. Todorov, R.Barthes, G. Genette) repune in discutie retorica din perspectiva figurilor, fara a incerca constrangeri normative sau incorsetari in clasificari.

Grupul μ propune prin lucrarile sale fundamentale : Rhtorique gnrale si Rhtorique de la posie o reinterpretare a figurilor bazata pe conceptia clasica a lui Quintilian asupra modalitatilor de realizare a figurilor²⁵

Neoretorica, redefinita din perspectiva teoriei argumentarii, ii numara printre fondatori si teoreticieni pe Cham Perelman, Tzvetan Todorov, Nicolas Ruwet, Grard Genette, Lausberg.

"Logicile non-formale"²⁶ au contribuit decisiv la schimbarea perspectivei asupra retoricii si teoriei argumentarii.

Fondatorii neoretoricii, Chaim Perelman si Lucie Olbrechts-Tyteca au corelat aspectele logice ale teoriei lor cu "logicile non-formale" si au repus in discutie termenul de "evidenta" prin reconsiderarea plauzibilului, si a perechii consens/conflict.

Cercetarile actuale asupra argumentarii incearca sa asigure un echilibru si o armonizare intre

tendintele neoretoricii, ale logicii naturale si ale teoriei discursului.

Concluzii :

"Actualitatea retoricii"

Genul judiciar si cel deliberativ supravietuiesc, sub forma declaratiei, a pledoariei, a apologiei, a rechizitoriului, a declaratiei politice,a admonestarii, a conferintei, a expunerii etc.

Genul epidictic se regaseste in forma alocutiunii, a elogiului, a complimentului, a oratiei funebre, a panegiricului, a discursului (ca speech).

Ceea ce pare sa caracterizeze discursul oratoric al zilelor noastre este tendinta spre simplitate, adecvare, pragmatism, improvizatie, stereotipie.

Perioada actuala redescopera si pune in valoare diverse procedee ( locuri comune, naratiune, figuri, actiune) in discursuri persuasive noi care au retorica proprie (de ex. discursul publicitar). Sistemul retoric al antichitatii se adapteaza noilor imprejurari in cadrul mai larg al pragmaticii discursului.

Functia pedagogica, critica a retoricii cunoaste o dezvoltare importanta prin accentul pus pe studiul textelor politice si publicitare din perspectiva formarii viitorilor specialisti in comunicare .

BIBLIOGRAFIE SI NOTE:

Trasibul ( i.Chr.) sau Thrasybulos, general si om politic atenian, participant la razboiul peloponesiac, exilat de regimul oligarhic instaurat la Atena (404 i.Chr.), s- a refugiat la Teba de unde a organizat o campanie victorioasa in urma careia democratia a fost restabilita la Atena (402 i.Chr.[informatii din: Cicero, Brutus, 13: Studium eloquentiae proprium Athenarum; Herodot, VII, 155-6,Diodor, XI, 48-49, 67-68, 72-74, 86-87].

2. Empedocle din Agrigent a jucat un rol important in politica interna a Agrigentului; sef al fractiunii populare, a abolit senatul, a respins tirania si a adoptat o constitutie democratica.".Fara sa fi deschis o scoala., profesa invatatura sa constand din filozofie, poezie, medicina si magie chiar". Empedocle acorda o atentie deosebita punerii in scena si pregatirii auditoriului ".cand trebuia sa ia cuvantul in agora, invesmantat intr-o haina de purpura, cu fruntea incununata si cand isi facea aparitia intr-un car tras de patru catari albi" (Diogenes Laertios, VIII, 58). Aristotel afirma in Sofistul ca Empedocle a inventat retorica, iar Zenon dialectica.[vezi M. Marinescu-Himu, Pagini alese din oratorii greci, Editura pentru literatura, 1969, VIII-IX].

Contributia importanta la dezvoltarea oratoriei a lui Corax si Tisias consta in faptul ca au intuit valoarea persusiunii si "au scos in evidenta "verosimilul" sau "to eikos" "care se pare ca forma partea cea mai consistenta a tratatului lor; "verosimilul", care a fost aspru criticat atat de Platon, cat si de Aristotel, consta intr-o refacere "noetica ", mentala, a unor situatii la care n-am fost martori, refacere care se produce spontan in fiecare dintre noi, dupa reguli fixe si valabile pentru toate mintile. Rezulta de aici ca judecatorul se va afla in ipostaza de a-si da avizul asupra unor fapte pe care nu le cunoaste decat prin datele contradictorii ale partilor si ale martorilor, iar convingerea pe care si-o va forma va fi determinata nu de adevar, ci de imaginea pe care si-o contureaza de fiecare data si pe care I-o sugereaza avocatul priceput, iar in ultima instanta verosimilul.[subl.ns.; vezi si M. Marinescu-Himu, Pagini alese din oratorii greci, Editura pentru literatura, 1969, XI]

O anecdota celebra pentru eficacitatea argumentarii ii are ca actori pe Tisias si maestrul sau. Corax ar fi acceptat sa-l invete pe Tisias tehnica argumentarii in schimbul unei retributii dar conditia primirii unei retributii era ca elevul sau sa ajunga sa stapaneasca arta argumentarii. Daca Tisias castiga primul sai proces, atunci el isi plateste maestrul; daca il pierde, el nu plateste pentru ca nu s-a probat eficienta actului pedagogic.La sfarsitul studiilor, Tisias ii intenteaza proces lui Corax sustinand ca nu are nici o datorie fata de acesta. Procesul ii poate aduce lui Tisias ori pierdere, ori castig de cauza .

Prima ipoteza :daca are castig de cauza, prin verdictul judecatorilor, nu datoreaza nimic maestrului sau.

Cea de-a doua ipoteza : daca pierde, prin intelegerea initiala, nu-I datoreaza nimic.

In ambele cazuri Tisias nu-I datoreaza nimic lui Corax.

Corax isi va construi contra-discursul reluand schema de argumentare a lui Tisias prin inversarea acesteia punct cu punct.

Prima ipoteza : Tisias cistiga procesul; potrivit intelegerii initiale , elevul trebuie sa plateasca.

Cea de-a doua ipoteza : Tisias pierde procesul, prin lege va trebui sa plateasca stagiul de invatatura.

In ambele cazuri Tisias trebuie sa-I plateasca lui Corax.

Anecdota poate beneficia de o "lectura" multipla :

-ca reactie a judecatorilor in fata unei aporii;

-ca operatia majora a argumentarii ( reluarea unui discurs de catre un alt discurs, facere si re-facere discursiva);si,

-ceea ce e mai important, la stabilirea ca principala sarcina a argumentarii aceea "de a incerca sa descurce situatiile in care se aplica norme eterogene" (situatii contradictorii aparute din obligatiile ce tin de contracte private si se opun deciziilor justitiei)[Christian Plantin, L'argumentation, Memo, Seuil, Paris, 1996]

4 Corax si elevul sau Tisias au elaborat Techne retorike, lucrare comuna, care cuprindea probabil trei parti : exordiu (cu rolul de a-I flata pe judecatori), epilogul (rezumatul faptelor) si agon (termen metaforic atribuit partii aflate intre exordiu si epilog).

Aceasta notiune de ""verosimil, posibil, plauzibil" se afla in centrul retoricii. Doar verosimilul, opinia, bunul-simt pot fi puse in discutie.Adevarul nu se discuta.

6. Protagoras este autorul a doua lucrari, Antilogiile si Arta de a discuta, in care se concentreaza metoda lui dialectica.

7.Opera lui cuprindea exordii, peroratii, discursuri, tetralogii, astazi pierdute.

Au ramas pe un papirus fragmente din discursul pentru propria sa aparare, apreciat in termeni elogiosi de Tucidide, publicate in 1907.

Tetralogie este un termen tehnic care desemneaza scheme ce grupeaza patru discursuri: al acuzarii, al apararii, replica acuzarii, replica apararii.

8. Gorgias ar fi compus o lucrare mentionata de Isocrate (Despre natura), un discurs pythic, un discurs olimpic, un discurs funebru . I se mai atribuie de asemenea, un Elogiu al Elenei si o Aparare a lui Palamede.

Retorica retine termenii proza gorgianica (simetrii, paralelisme, asonante, aliteratii, perifraze, metafore etc.) si "figurile lui Gorgias" : paromoia (cuvinte care corespund in locuri determinate in doua fraze), homoioteleuta (cuvinte care au finalul asemanator), homoiorcatarcta (cuvinte cu inceput asemanator).

10. Opera sa cuprinde printre altele discursurile Impotriva lui Eratostene, Impotriva negustorilor de grau, Pentru apararea lui Mantitheos .

logograf: scriitor de meserie care redacta discursuri pe care acuzatii le invatau si le declamau in fata judecatorilor

synegoros : avocat care il seconda pe cel ce pleda si caruia un artificiu de procedura ii permitea sa ia cuvintul dupa el.

Orator contemporan cu Demostene Eschine, care nu a exercitat meseria de logograf. Cariera sa politica si oratorica incepe in 348 i.Chr. , cand se numara printre adversarii lui Filip, apoi devine un oponent al lui Demostene. [Impotriva lui Timarh (346 i.Chr.), Asupra ambasadei necredincioase (343 i.Chr.), Impotriva lui Ctesifon (330 i.Chr.) ].

Om politic si orator atenian, a combatut politica lui Filip II . Printre principalele discursuri politice se numara Filipicele (351-341 i.Chr), Olinticele (349 I.Chr), Asupra situatiei din Chersones, iar printre principalele pledoarii politice Impotriva lui Midias, Impotriva legii lui Leptines, Asupra ambasadei necredincioase si Pentru coroana.

Filipica a devenit termen comun cu sensul :"discurs violent si cu caracter acuzator, pronuntat impotriva unei persoane"

14. Sofistii (gr.< sophistes "expert") excelau in arta comunicarii publice : oratorie si disputa. Conform DFL :". invatamantul sofistic se rezuma cel mai adesea la retorica, combinata cu folosirea imprudent de increzatoare a unei logici primitive si adesea falacioase- a tertipurilor argumentative ce aveau sa le aduca pentru mult timp sofistilor o proasta faima". (Vezi in DFL: sofismul lenes, sofismul omului cu masca, sofismul socratic).

15. In Cratylos si Sofistul .

Scrierile sale, publicate, in care a sustinut unirea tuturor grecilor impotriva persilor, sub o conducere unica, a lui Filip al II-lea, se remarca printr-un stil sobru, clar, precis, subtil si armonios, fara termeni rari, neologisme, ritmuri ostentative sau metafore stralucitoare.

Ideile sale care reflecta criza in care intrase polisul grecesc, fac din el un precursor al elenismului. Este autorul unor discursuri celebre - Panegiricul, in care elogiaza meritele patriei sale si Despre serbarile panateene.In viziunea lui Isocrate, educatia literara si artistica in sens larg si formarea morala sunt strans legate. Retorica este, din punctul sau de vedere, un mijloc de organizare a vietii care se bazeaza pe invatarea legilor discursului.

Din aceasta perspectiva invatatura retorica reprezinta o scoala de stil, de gandire si de viata.Tot ceea ce suntem datoram cuvantului : "Daca trebuie sa vorbim pe scurt despre puterea cuvantului vom constata ca nimic din ceea ce a zamislit gandul omului n-ar putea exista daca n-ar fi cuvantul. Cuvantul este calauza tuturor faptelor si gandurilor noastre si cei care au mai multa judecata cu atat mai mult stiu sa se foloseasca de cuvant."[ Asupra schimbului de bunuri, in Pagini alese din oratorii greci, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1969, p.203].

17. Vezi discursul Asupra schimbului de bunuri, in Pagini alese din oratorii greci, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1969, p.199.

18. Atat Cicero , cat si Quintilian imbogatesc sistemul retoric fara sa-l modifice. Acest sistem va supravietui pana in sec al XIX -lea.

Pentru Cicero, retorica inseamna o forma (oratio), un subiect (quaestio) si o energie (vis oratoris). Cicero insista in De oratore, 4, 14 , asupra rolului filosofiei in formarea oratorului :

"Sa se considere, asadar, printre cele mai importante lucruri, ceea ce se va intelege mai bine dupa aceea, ca fara filozofie nu este posibil sa se formeze oratorul pe care-l dorim; (pretindem) nu sa existe in aceasta chiar toate cele ce-I sunt necesare, ci sa-l ajute asa precum il ajuta gimnastica pe actor; caci lucrurile mici sunt comparate adesea foarte direct cu cele importante. De fapt, nimeni nu poate vorbi mai pe larg si cu o mai mare bogatie de idei si forme de exprimare, de spre subiecte interesante si variate, fara filozofie."

19. Quintilian (Marcus Fabius Quintilianus) este autorul unui monumental tratat -12 carti- despre arta retorica (De institutione oratoria).

20. Lucius Annaeus Seneca (numit si cel Batran sau Tatal) (58-c.41), scriitor roman este si autorul unor culegeri de exercitii oratorice (Declamatii pe teme juridice, Declamatii deliberative).

21.Pliniu cel Batran, (Caius Plinius Secundus)(23-79) autor, pe langa opera sa enciclopedica Istoria naturala, al unui tratat de oratorie (Cei ce invata) si al unei lucrari in opt carti despre Incertitudinile limbajului.

22. Pliniu cel Tanar (Caius Plinius Caecilius Secundus)(61-114), om politic si scriitor roman. Contemporan si prieten al imparatului Traian. Autor al celor noua carti de scrisori (Epistolarum libri novem) si al Panegiricului imparatului Traian.

Imitatia a reprezentat la inceput o metoda pedagogica in Roma antica si in curricula renascentista.    Studentilor li se dadeau modele de copiat la oricare din nivelurile lingvistice (de la ortografie la elemente gramaticale, la figuri retorice, la stil, la modele de organizare a discursului) pe care trebuiau fie sa le copieze forma originala pentru un nou continut , fie continutul original sa fie prezentat intr-o noua forma.

Intentia era sa ofere un fel de suport de antrenare lingvistica pentru invatacei.

Imitatia reprezenta, de asemenea, o arena pragmatica in care subiecte de organizare si de stil erau discutate simultan si nu ca entitati scolastice separate in curricula.

Imitatia constituia adesea un pericol in calea desavarsirii educationale pentru ca putea conduce la imitatia servila a stilului unui singur autor ( Cicero repreznta modelul de predilectie), sau la erori de copiere a celor mai proaste trasaturi ale unui model (si, in acest caz, discernamantul copistilor era foarte important). Marele sau merit ,totusi, a fost sa asigure invataceilor metode prin care sa se exprime, sa integreze informatia invatata in directii specializate (cum ar fi gramatica si retorica) si sa-I orienteze pe studenti sa observe in detaliu metodele lingvistice specifice care au facut ca anumite procedee sa cunoasca un succes remarcabil.

Un alt deziderat al instructiei retorice renascentiste il reprezenta copia (sau abundenta de cuvinte si expresii). Aceasta poate fi cel mai bine inteleasa in termenii textului care confera termenului faima sa : De duplici copia verborum ac rerum /Asupra dublei abundente de idei si expresii (Erasmus).Scopul educatiei retorice renascentiste il constituia dezvoltarea abilitatilor invataceilor de a descoperi subiecte si a transpune in formulari adecvate. In cartea lui Erasmus, invataceii invatau cum sa exprime o idee data intr-o multime de feluri si figuri (dezvoltand copia). A doua parte a acestei carti ii invata pe studenti cum sa inventeze si sa dezvolte argumente, in cadrul unui sistem vast de strategii argumentative. Scopul copiei era sa creeze un "stoc" de subiecte si de moduri in care acestea sa fie enuntate astfel incat oratorul sa dispuna intotdeauna de materia necesara pentru orice situatie comunicativa.Textul lui Erasmus contine numeroase exemple de copia, cel mai faimos fiind cel care include sute de variatiuni pe tema "scrisoarea dumneavoastra m-a incantat nespus".

24. Sunt demne de mentionat in acest sens tratatele celebre ale lui Gibert, Crevier, si mai tarziu ale lui Dumarsais si Fontanier.

Atentia speciala acordata retoricii in epoca este ilustrata si de numarul mare al lucrarilor speciale care i-au fost dedicate. Iata, cu titlul de exemplu, cele mai vestite tratate franceze de retorica, citate de G. Genette in Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978:

Ren Bary, La Rhtorique franaise, 1653

Bernard Lamy, La Rhtorique ou l'Art de parler, 1688

Dumarsais, Des Tropes, 1730

Crevier, Rhtorique franaise, 1765

Hugh Blair, Leons de Rhtorique et de Belles-Lettres, 1783

Domairon, Rhtorique franaise, 1804

Fontanier: Commentaire raisonn des Tropes de Dumarsais, 1818; Manuel classique pour l'etude desTropes, editia a doua remaniata in 1822; Des Figures du Discours autres que les Tropes, 1827

25. Modalitatile de realizare a figurilor sunt : adaugarea, suprimarea, suprimarea-adaugarea, permutarea.

26. Logica sentimentelor (RIBOT), Logica sociala (TARDE),Logica valorilor (GOBLOT), Logica epistemica, logile deontice, logica normelor (KALINOWSKI), Logica actiunilor (G.H.von WRIGHT), Logica contradictorie (St.LUPASCO), Modelul matematic (F.Gonseth), Sistemele gramaticii "floue"( ZADEH) etc.

*Tucidide, Razboiul peloponesiac, Ed.Stiintifica, 1966, p.258 [Pericle, Discursul funebru]

SURSE :

DFL - Antony Flew, Dictionar de filozofie si logica, Editura Humanitas, editia a II-a, Bucuresti, 1999

Bibliografie suplimentara:

FLORESCU, Vasile, La Rhtorique et la norhtorique. Gense, volution, perspectives, Les Belles Lettres, 1982.

PERELMAN, Cham et Lucie Olbrechts-Tyteca, Trait de l'argumentation. La nouvelle rhtorique, ditions de l'Universit de Bruxelles, 1958;

REBOUL, Olivier, La Rhtorique, PUF, Que sais-je?, 1984.

GLOSAR:

Discurs oratoric: Text scris urmand legile si tehnicile de compozitie precise (stabilite si studiate de retorica), destinat a fi pronuntat in fata unui numar mare de audtori pe care incearca sa-i convinga.

Persuasiunea (spre deosebire de demonstratie) nu apartine numai logosului ci se plaseaza sub o dubla determinare: pe de-o parte autoritatea morala a autorului si a cauzei sale (ethos), pe de alta parte sentimentele pe care le trezeste la cei care formeaza auditorul discursului (pathos).

De aceea, in discursul sau, pentru a-si atinge scopul, oratorul foloseste mai degraba entimema aluziva si metafora decat silogismul sau analogia.

Normele de producere a discursului oratoric cer: a) ca discursul sa fie adaptat la scopurile sale si la auditorul sau si, b) fiecare dintre partile discursului sa contribuie la realizarea functiei sale persuasive.

Retorica antica distingea trei genuri ale discursului oratoric in functie de situatia de enuntare si de obiectivele sale: epidictic, juridic, deliberativ [vezi cursul 3]

Cicero, De Oratore, 5, 20 si 6, 21, traducere de Camelia Marinescu, in Limba latina. Analize gramaticale si traduceri. Addenda la manualul de clasa a XI-a, Editura Scripta, Bucuresti, 1999