POVESTIREA REALISTA - MIHAIL SADOVEANU - HARALAMB1E (HANU ANCUTEI)

POVESTIREA REALISTA

MIHAIL SADOVEANU

HARALAMB1E (HANU ANCUTEI)

Contextul literar. Haralambie este a doua dintre cele noua povestiri din Hanu Ancutei, povestiri cuprinse intr-un volum a carui unitate este asigurata prin atmosfera si prin formula narativa. Criticii literari au stabilit asemanari intre aceasta opera sadoveniana si povestirile din O mie si una de nopti sau Povestirile din Canterbury ale lui Chaucer.

Specificul speciei Aceasta povestire este una de tip realist, autorul insistand pe crearea impresiei de autenticitate a faptelor si apeland la detalii care sa faca verosimile evenimentele relatate.

Titlul este numele personajului principal iar tema este constituita de prezentarea unei drame familiale.

Subiectul textului

incercarea comisului lonita de a spune cea de-a doua povestire dupa aceea cu iapa lui Voda este sortita esecului fiindca la cuvant se inscrie parintele Gherman. Acesta s-a oprit la hanul Ancutei in drumul sau spre biserica marelui mucenic Haralambie.

Dupa ce se prezinta si inchina in cinstea gazdelor si a celorlalti oaspeti, el relateza in ce imprejurari l-a cunoscut, in copilaria sa, pe arnautul domnesc, Haralambie. Acesta a renuntat la slujba lui, a luat drumul codrului si a inceput sa faca multe nelegiuiri. Pentru ca nu a putut sa-l prinda, Voda Ipsilant i l-a trimis impotriva pe Gheorghie Leondari, "om cinstit si viteaz', frate cu Haralambie. Haralambie a fost gasit si omorat chiar in casa viitorului parinte Gherman. In momentul mortii lui, copilul a inteles ca acesta era tatal sau.

Dupa ce a indeplinit ordinele domnitorului, Gheorghie Leondari a cerut sa fie ,,lasat slobod la pamantul lui', unde, simtind povara crimei pe care a infaptuit-o, a ridicat o biserica pentru ,,sufletul lui Haralambie '.

Caracterizarea personajelor

Figura fostului arnaut Haralambie, ajuns talhar si ucigas la drumul mare, om iute, curajos si viclean care pe cel ,,ce se scula impotriva-i il palea cu hangerul ori il detuna cu pistolul pana s-a zbarlit si s-a maniat Domnia', este descrisa cu emotie chiar de fiul sau, parintele Gherman. Prin viata sa, destinata slujirii lui Dumnezeu, calugarul plateste de fapt greselile tatalui, drumul sau pana la biserica sfantului Haralambie fiind o noua proba de penitenta.

Structura - compozitie. Ca si alte povestiri din Hanu Ancutei, Haralambie este structurata pe doua planuri: planul prezentului si planul amintirii. In prezent, au loc intalnirile de la Hanu Ancutei iar in trecut, se situeaza drama din copilaria parintelui Gherman care a asistat la prinderea si la uciderea tatalui sau.

Instantele comunicarii. Formal, povestirea prezinta urmatorul tipar: la inceput, relatarea se face la persoana a IlI-a, naratorul fiind omniscient; prin interventia parintelui Gherman naratiunea trece la persoana I. iar in final se revine la perspectiva narativa obiectiva si la persoana a IlI-a.

Particularitati stilistice. Lirismul confesiv si grav al istorisirii parintelui Gherman, stilul ceremonios pe care il imbratiseaza aproape toti cei care trec pe la Hanu Ancutei, dar mai ales termenii arhaici, contribuie la crearea unei atmosfere de basm, faptele si personajele parand a se situa in afara timpului.

Receptare critica

"Hanu Ancutei este capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron in care cativa obisnuiti ai unui han spun anecdote, in sine foarte indiferente. Esentiala este starea de fericire materiala infaptuita de oaspeti. Ei traiesc la modul Canaanului, ospatand numai cu carne fripta si band vin, insa dupa o randuiala care cere initiere'.

(G. Calinescu, Istoria literaturii romane)

Fragment comentat

,,Razasul s-a aratat mirat de povestirea monahului s-a tacut cu uimire o vreme. Dar dupa aceea si-a venit in fire si ne-a incredintat ca ceea ce vrea sa ne spuie dumnealui e cu mult mai minunat si mai infricosat. '

Rolul povestitorului este acela de a trezi interesul publicului sau si de a-i mentine vie curiozitatea. Fiecare dintre cei care iau cuvantul cauta sa obtina in primul rand sustinerea auditoriului. Reactiile de tacere, uimire sunt semne ale reusitei celui care istoriseste de obicei fapte din trecut pe care se simte insa obligat sa le infatiseze intr-o lumina noua si sa le faca mai interesante, cu ajutorul imaginatiei. (E.C.)