Inceputurile scrisului in limba romana

Inceputurile scrisului in limba romana

Argumentul antichitatilor romanesti" Una dintre cele mai dezbatute probleme din Istoria culturii romane au constituit-o inceputurile scrisului si literaturii romanesti. Rezolvarea nu putea veni dintr-o data. Mai intii, s-a discutat, indelung si cu opinii variate, aparitia scrisului in limba romana, inceput vazut de cercetatori destul de tirziu si sub influenta unor puncte diverse din afara culturii romane, ca si cum poporul roman, cu o vechime mai mare ca a multor altor popoare, implicat in receptarea unor forme primordiale de cultura si civilizatie ale erei noastre, n-ar fi manifestat nici un fel de interes in acest sens, ar fi stat amortit si mut, desi intre timp descoperirile arheologice de pe intinsul tarii, pina la cele mai recente, de-a dreptul minunate opere de arta si de constructii, il arata cu un "grai" cultural de clasa inalta. Cind, cu ani in urma am emis ideea unei epoci de "antichitati romanesti", urmata de un ev mediu romanesc si apoi ele o perioada de umanism in limba zonala de cultura (slavona), la confluenta secolelor XV-XVI (pandant la umanismul occidental in limba latina), cu deschideri spre idei de tip renascentist si asa mai departe, unii cercetatorii cu statut de specialisti s-au mefiat de asemenea viziune si au ramas la ce stiau ei¹.

Iata insa ca cercetari staruitoare si neobosite au repus pe tapet, cu competenta indiscutabila in materie, problema inceputurilor literaturii romane. Dupa sinteza prof. Ioan G. Coman despre Scrisori bisericesti din epoca straromana (Bucuresti, 1979), cu examene exegetice de mare clasa, Dr. Nestor Vornicescu a adunat la un loc, cu discutii si interpretari originale, tot ceea ce poate face punct de legatura de la primele opere patristice, din secolele IV-VI in limbile greaca si latina, pina la scrieri in limba romana din secolele XIV-XVI: Primele scrieri patristice in literatura noastra, sec. IV-XVI (Craiova, 1984) Daca prezentarea amanuntita si cu excelenta documentare a raspindirii scrierilor patristice in literatura romana din secolele XIV-XVI nu se mai poate sa nu convinga pe "specialisti" de functiunea importanta a acestor scrieri in interiorul culturii si literaturii romane vechi, in schimb scrierile patristice in greaca si latina, datorate unor personalitati din secolele IV-VI, n-au convins prompt ca ele se leaga de poporul roman in epoca lui de formatie, de vreme ce uneori se mai adirma evaziv ca acestea se adreseaza intregii spiritualitati orientalei De aceea, acum si aici, vom insista mai mult in aceasta directie.

In primul rind, cu toate ca acel scriitori patristici activau zonal si nu pentru o singura populatie, se pune intrebarea pentru care populatie o faceau mai cu seama, de pe pozitia lor culturala? Pe de alta parte, trebuie sa intelegem ca activitatea lor nu s-a rezumat numai la o serie de scrieri cu dezbateri si emiteri de idei, pentru sferele inalte, solicitati fiind in acest sens de administratia Imperiala, ci mai ales aveau indatorirea sa sustina raspindirea doctrinei pe toate caile, in masele populare si iarasi de intrebat: pentru care mase si cu ce mijloace? O faceau pentru greci si in limba latina? Dar acestia aveau de mai inainte misionarii lor, cu o comunicare directa in greceste! Cei cu sediul la Tomis se ingrijeau de coloniile grecesti din aceste parti si se manifestau aici in limba latina? (Este clar ca stipineau mai cu seama aceasta limba.) Apoi, Laurentiu de Novae (pe locul actualului Svistov bulgar, pe malul drepti al Dunarii, in dreptul Zimnicei) de ce populatii se interesa? Numai de cele de la sudul Dunarii? Doctrinar de frunte, nu privea deloc la stinga Dunarii? Si, mai departe, spre sud-vest, contemporanul sau, Niceta, cu sediul la Remesiana (actuala Bela Palaka, nu departe de Nis, in Iugoslavia) se uita oare strimt numai in jur, cind la nord de Dunare se petreceau, in acelasi timp, drame de ecou, precum martirajul lui Sava (372), sub persecutiile lui Atanaric, seful vizigotilor? Toate acestea nu puteau sa nu intereseze pe Niceta de Remesiana si pe altii. Sint propuneri mai mult decit logice Desigur, acestia au fost preocupati nu numai de dacii din sudul Dunarii, consangvini cu cei de la nordul fluviului, aflati cu totii in spatiul definit de actiunea, Istorica, a lui Burebista, Vasile Pirvan avea totusi o viziune neeronata, cind admitea lucrul lor si la nordul Dunarii⁴. Isi aveau sediul pe malul drept, pentru ca aci se socoteau mai in siguranta, dar se exercitau mai larg

De fapt, dintre toate populatiile din Romania Orientala, cea daco-romana (in proces de devenire romaneasca) a fost cea mai asaltata de zbaterile primare pentru raspindirea doctrinei rasaritene, pentru ca era cea mai apta si destinata pentru asa ceva, fapte imprimat clar in terminologia de origine latina din limba romana pentru notiunile de baza ale ei. Aceasta spiritualitate romaneasca s-a nascut deci odata cu poporul roman si au crescut cultural impreuna. In acest sens, scriitorii luati in consideratie drept "proto-romani" (sau "straromani") cu opera in latineste sint numai niste exemple de figuri reprezentative, bine alese, apartinind veacurilor IV-VI e.n.⁵, din multe altele (adeseori necunoscute), care s-au consacrat acestei cauze. Autohtoni sau nu, dar mai sigur oameni de prin partea locului, acesti scriitori s-au integrat cu activitatea si scrisul culturii incipiente a unul popor nou si apartin acestei culturi straromane.

Dar, in acest context, trebuie sa admitem ca noua spiritualitate s-a propagat nu atit la treptele sociale superioare, cit mai ales in comunitatea mare a populatiei si pe intelesul acesteia, adica intr-o limba veche, straveche sau straromana. Misionarii predicatori au folosit-o oral sau in scris, si aceasta tocmai in "golul" aparent si in "mutenia" falsa dintre secolul VI si secolul XI, cind a intrat in uz, dupa marea schisma din 1054, crestinismul in limba slavona, adoptat si de romani impreuna cu scrisul diplomatic in aceeasi limba, pentru armonizarea relatiilor Institutionale, culturale si politice cu slavii vecini. Deci, in acest presupus gol al secolelor VI-XI nu se putea sa nu se cuvinte omilii si sa nu se faca, intr-o romana veche sau straromana, traduceri din textele fundamentale. Omiliile individuale au fost supuse perisabilitatii, afara de cele devenite clasice, fiind create de mari personalitati. Traducerile sacre, in schimb, au rezistat mai bine ca reprezentind texte definitiv constituite si s-au pastrat in copil izolate pini tirziu, cind, spre sfirsitul secolului al XIV-lea (exista indicii), facindu-se retraducerea acelorasi texte, dupa versiuni slavone cu norme doctrinare, s-au intrebuintat si vechile traduceri, ale caror urme sint vizibile si de netagaduit in aceste noi traduceri, pastrate si ele in manuscrise care nu contin talmacirea originala. Constatam, in acest context, importanta primelor scrieri patristice de pe teritoriul romanesc si implicit a cartilor lui Ioan G. Coman si Dr. Nestor Vornicescu, care le valorifica. Acestea sint cele care, in conditiile istorice ale formarii poporului roman, au stat, ca baza de plecare, la inceputurile culturii si literaturii romane urmate fiind de scrieri si traduceri de texte biblice (Psaltirea Faptele Apostolilor) in straromana din latina, avind loc apoi trecerea la scrisul in limba slavona si revenirea din nou la limba romana cu folosirea vechilor traduceri. In acest fel literatura romana are origini vechi si o neintrerupta continuitate, fiind in fond in tablou reconstituit nu numai logic, ci si argumental), una din cele mai vechi din sud-estul Europei

Adaugam ideea ca stramosii autohtoni, geto-dacii, au avut si ei scrisul lor, cu alte semne decit alfabetul latin si un fond local autentic⁷, care isi asteapta elucidarea si valorificarea (unele inceputuri s-au facut). Asadar, substratul cultural este si mai adinc.

Existenta "textelor paralele"

In prezenta cercetare ne intereseaza insa problema inceputurilor scrisului in romaneste, mai lesne de dovedit decit acela intr-o limba (geto-daca, "Bessica", idiomuri tracice) aflata, la inceputul Evului Mediu, pe cale de stingere. Stiinta si constiinta romaneasca stiu si vorbesc astazi de aparitia scrisului in limba romana cel mai devreme la sfirsitul secolului al XV-lea sau inceputul secolului al XVI-lea. Lisind la o parte un concept in limba romana al actului lui Stefan cel Mare de la Colomeea (1485) in versiunea latina a caruia se spune: haec inscriptio ex valachico in latinum versa est ("acest inscris a fost tradus din romana in latina"), s-a pastrat o serie de traduceri in copie, care pot fi reanalizate Psaltirea Scheiana. Psaltirea Voroneteana, Psaltirea Hurmuzaki, Codicele Voronetean. Fiind copii, se pune intrebarea cind s-au efectuat traducerile originale, de pe ce texte si daca in ce ni s-a pastrat nu exista straturi de limba romana din traduceri mai vechi (pe linga cele noi), persistente pina la copiile respective⁸.

Pe de alta parte, se pot face consideratii logice, pe baza unor elemente de limba, pentru cele mai vechi inceputuri ale scrisului romanesc, imprimate in terminologie. Este astazi unanim recunoscut faptul ca poporul roman a primit crestinismul chiar de la formarea lui si a limbii sale, inainte de contactul cu slavii. Dovada peremptorie o fac cuvintele de baza de origine latina, intrate viu in limba intregului popor: biserica, cruce, inger, crestin, pigin, paresimi, cirneleg, Sinziene. Simpetru, Simedru (si Sume-dru) etc. Termenii slavoni din acelasi domeniu au intrat tirziu, la organizarea bisericii romanesti in contextul ortodoxismului balcanic, si se refera la oficierea serviciului religios si la lucruri anexe, unii dintre el fiind, atunci ea si azi, cei mai multi neviabili in limbajul maselor populare: liturghie, utrenie, vecernie, cazanie, cadila (tamiie) si de aci cadelnita, pogrebanie (inmormintare), odajdii, blagovestenie etc. Este o deosebire deci fundamentala din acest punct de vedere intre straturile lingvistice.

Dar crestinismul vechi si termenii legati de el n-au cazut ca o mana cereasca in limba poporului, el lexicul respectiv a fost receptat in urma unor indelungi propagari prin actiuni ale misionarilor, mai ales dupa idiotul de la Milano (313), prin care Constantin cel Mare a acordat libertate de cult crestinilor. Intre acesti misionari in Romania Orientala, se inscrie Niceta (pe care l-am mai mentionat), episcop de Remesiana in secolul al IV-lea, adica foarte din vreme, alaturi de altii.

Trebuie sa admitem insa ca propagarea crestinismului o faceau misionarii (si ei vor fi fost destul de multi) pe baza de texte scrise si nu din inspiratie divina. Vechiul Testament fusese lucrat in limbile greaca si latina in intregime, in ultimele secole ale vechii ere. Noul Testament era gata, in aceleasi limbi, prin secolul al III-lea e.n. (Vezi "Revista de Istorie si teorie literara", 2/1981, p. l5l)⁹. Fireste, redactia prima era primitiva, de aceea Biblia de atunci a fost denumita, dupa revizuirea de mai tirziu, Vetus latina sau Vetus romana . Este cert ca misionarii au folosit pentru romani o "Vetus romana" si au cuvintat intr-un limbaj accesibil maselor locale, cu forme intelese de ele, adica in limba lor de atunci. Nu este de conceput bolborosirea misionarilor intr-o limba neinteleasa, adica intr-o latina pura, mai ales ca aveau in fata invatatura din Epistola apostolului Pavel, pe care o va prelua Coresi, in secolul al XVI-lea: "mai bine cinci cuvinte de inteles, decit zece mii de cuvinte in limba neinteleasa". Deci se munceau sa fie intelesi si intrebuintau cuvinte sau texte scrise in limba celor multi. Asa s-au perceput si raspindit peste tot atit de limpede termenii de baza. Dar mai ales asa se explica termenii legati de actul scrisului, pastrati atit de viu si in formatii expresive in limba romana.

Lexicul si istoria lexicului sint oglinda vietii si culturii unul popor. Viata cuvintelor este strins legata de viata oamenilor. Cuvintele se nasc si devin viabile in limba unei populatii, cind au o functie practica indelungata, Altfel vin altele si le iau locul. In acest sens, daca latinescul scribere a dat in romana permanent a scrie, scriere, scris, scrisoare, script, scriptura (vezi si formele din aromana) si nenumaratele formatiuni in graiul viu, pastrate pina nu de mult (de exemplu: a face pe scrisa), este pentru ca s-a asistat si s-a participat la actul scrisului in vechime si termenii n-au venit dintr-o simpla si trecatoare perceptie auditiva. Ca lucrurile stau asa o dovedeste si cuvintul carte, receptat eu sensul din latina de "scrisoare" (in grai viu si azi: "ti-am trimis carte"), devenit in romaneste "act scris", "document", de unde "ai carte, ai parte" la judecati vechi (vezi si carte de judecata)¹¹, inteles mai pe urma fals ca "ai stiinta de carte, ai succes". Cind scrisul s-a tiparit, atunci carte a luat la noi si sensul de text tiparit, pe care lilber (primordial "camasa alba" de sub scoarta unor arbori, buna de scris) l-a dat celorlalte limbi romanice: libro, livre etc. Lucrurile se leaga organic si aceasta se vede si din faptul ca circulatia si lectura mai mare a manuscriselor si cartilor in limba slava, pe o mai lunga perioada de timp, la un moment dat, au dus la intrarea in circuit viu in limba romana a termenulul slavon a citi (citati) si nu legere latin. Daca scrisul si materia de scris n-ar fi avut viata veche intensa, atunci, prin carturarii romani care au invatat slavona si au practicat, in Evul Mediu tirziu, scrisul slavonesc (cu litere chirilice), s-ar fi impus in limba poporului terminologia slavona. Se constata insa pisati pismo pisanie etc. au ramas sa traiasca numai pentru si in limba slava (ultimul cu folosinta si la noi doar cu sens tehnic de "inscriptie" la biserici) si n-au capatat viabilitate ca sa poata inlocui terminologia vie a vechiului scris romanesc. Nici kniga n-a fost in stare sa inlocuiasca pe carte, desi romanii au fost printre cei dintii care au tiparit carti slavonesti. Aceasta insemneaza ca scrisul vechi romanesc nu este si nu poate fi o simpla presupunere. Rezulta apoi de aci ca, inainte de a se exersa in limba slava, scrisul s-a practicat intr-o romaneasca primara sau protoromana.

De fapt, din acesta vremuri indepartate si din aceasta limba s-au perpetuat urme de scris in textele religioase in limba romana. Din acest punct de vedere, o serie de termeni, conformatia si raritatea lor de uz tradeaza provenienta din vechime. Din numarul destul de mare de elemente lexicale vechi care au ajuns pina in textele rotacizante, citate mai sus, dam citeva: mesereare (mila) din lat. Miserere, parat (cerul-gurii) din palatium, parata (a patimi) din lat. poenitare, desildere (a dori) din desiderare, sprezice (a apela juridic) din superdicere, incindre (inflacarare) din incendere, incareaste (a se incalzi) din incalescere, invoalbe be (a inveli) din involvere, ferica (a ferici), dintr-un felicare, vence (a invinge) din vincere etc. Aceste forme (si derivatele lor in fraza) sint livresti si suna destul de primitiv.

Se pune insa intrebarea cum de au ajuns asemenea elemente in texte socotite ca traduse din slavona? Nici un text slavon din nici o epoca nu le-a continut si nu le putea convine. De existenta lor in limba vie a poporului si a traducatorilor, intr-o epoca tirzie, nu poate fi vorba, fiindca atunci ar fi persistat printre cuvintele viabile (macar unele dintre cele citate). Se mai poate spune ca sinonimele lor care le-au luat locul nu se impamintenisera inca atunci in limba romana. Pe de alta parte, unele lexeme sint probabil foarte vechi si rare autohtonisme, al caror sens nici n-ar putea fi descifrat, de n-ar exista textele paralele, precum zgarbura, insemnind "incaltaminte", gimt (si cimt), "sale" sau rutes "iarasi" etc. De asemenea, autohton si vechi este si grumaz, corespondent (si mai des folosit) pentru parat, extrem de rar, precum si zgau, "pintece".

Persistenta acestor unitati lexicale, ca vestigii de limba, nu se poate explica decit printr-o traditie si continuitate texto-logica.

O cultura a functiunilor multiple: carti sacre, "de invatatura" si literare

Poporul roman, nou format, a venit in contact (chiar din pasta lui primara, in sec III-IV) cu civilizatia si cultura romana, care n-a cazut insa pe un gol, caci geto-dacii isi aveau cultura si civilizatia lor de mostenire veche, care devine din ce in ce mai surprinzatoare prin descoperirile arheologice (vezi recent tezaurul in obiecte de aur de la Hinova-Mehedinti) sau prin noi alte interpretari, precum cele ale unui scris autohton preroman, cu semne de tipul rabojului. Noi cercetari si interpretari vor arata probabil, ca lingvistic existau anumite apropieri structurale si in buna masura lexicale intre limba localnicilor si a cuceritorilor de vreme ce relativ intr-un scurt interval de timp, s-a ajuns la contopire si la cristalizarea unei noi limbi, unitara si individuala, cu un fond al ei definitivat, incit, incepind de la contactul cu slavii n-a mai receptat decit simple imprumuturi lexicale. Exclamatia, consemnata in sec. VI: torna, torna. fratre (care nu se mai pune azi la indoiala) este un semn in plus de constituire a unei limbi romane stravechi.

Pini la nasterea poporului si a limbii romane, in prima lor faza insa, literatura latina, alaturi de cea elina, a avut in zona mediteraneana secole intregi de dezvoltare si inflorire. Dar socul cultural urmator l-au constituit crestinismul si literatura lui sub forma a tot felul de texte, in mijlocul carora s-a trezit la viata si poporul roman, adica in sinul crestinismului propagat in forme latino-romanice inca secole de-a rindul, pina la despartirea de cult a bisericilor. Asa se explica (ca sa revenim) terminologia crestina de origine latina din limba romana.

Dintre textele biblice, lucru curios la prima vedere, nu cele legate de Noul Testament si Cristos, cum sint Evangheliarele sau Faptele apostolilor, deci texte de esenta propriu-zis crestina, au avut cea mai mare circulatie, ci un text apartinind Vechiului Testament si venind, prin urmare, din vremuri de dincolo de crestinism, si anume Psaltirea. Se naste intrebarea: carui fapt se datoreste aceasta raspindire si receptare (in fapt extraordinare), in toate literaturile europene a unul text dependent de religia si literatura ebraica veche? Explicatia sta in frumusetea si lirismul cintecelor, capabile sa reprezinte sentimentele sufletului omenesc sub forma oricarei religii, adica a aici uneia concret, slujind in fond religia poeziei Psaltirea a captivat si a insemnat o oaza de odihna sau de improspatare spirituala si cu ea in primul rind s-au dirijat pasii si mintea oricarui fel de credinciosi, in Evul Mediu timpuriu, in cel tirziu, in Renastere si mai departe. Nu trebuie sa ne mire atunci faptul ca toate literaturile nationale incep cu psaltiri, in redactii si traducerii diverse.

Redactata intre secolele XI-IV i.e.n., nu numai de David, cum s-a generalizat stirea, ci si de alti cintareti din timpul lui David sau de mai tirziu: Asaf, Heman, Etin, adunata in forma ultima in secolul III e.n., Psaltirea s-a bucurat de o cautare si de folosire continue. In Evul Mediu, a servit nu numai de text liturgic, ci si de scriere pentru invatarea cititului, fiind scrisa la un loc cu anumite abecedare. Renumitul filolog in texte biblice, Sf. Ieronim din Strydonul Dalmatiei (cca 348-420), a tradus si prelucrat latineste in trei rindurl Psaltirea: Psalterium Romanum (cca 383), Psalterium Gallicanum (cca 387), acesta fiind textul lui cel mai raspindit, si Psalterium iuxta Haebreos (cca 393). Fluxul acestui text biblic (fara a exclude circulatia altora) a devenit deci puternic si a continuat sa se desfasoare neintrerupt de-a lungul secolelor (si in forme versificate)¹².

Pentru poporul roman, de origine romanica, initial nu au fost potrivite alte texte religioase de folosit decit cele in limba latina, cu explicatii in limba acestui popor si probabil cu anumite traduceri. Intre aceste texte, ca peste tot, Psaltirea a avut, fireste, rolul el important si ulterior de lunga traditie. Ca propaganda si ritualul crestin s-au practicat la poporul roman in forme si termeni proprii o dovedeste, de pilda, odata mai mult, si basilica, locas de cult care s-a pastrat cu numele lui (biserica) numai la romani in limba comuna si vie¹³, pentru ca la celelalte popoare romanice a intrat in uz ecclesia, it. chiesa, fr. glise, sp. iglesia etc.¹⁴ Localnicii l-au ascultat, de asemenea, pe presbiterii latini si le-au retinut numele in al lor preot la nord si preftu (arom.) la sud de Dunare. Au existat deci institutii, texte, misionari, predici vechi si traduceri, pina la intrarea in uz a cultului religios in limba slava si in rit ortodox, dupa secolul al XI-lea. Multe lucruri au pierit, dar s-au descoperit zeci de ruine de vechi locasuri si multe actiuni pot fi deduse in legatura cu ele. Este aproape cert, de exemplu, ca vechile asezari au fost acaparate mai tirziu si destinate ritului ortodox (sau, cum se spunea, "grecesc"), ori pe locul lor au luat nastere noi institutii bisericesti orientale, cum este cazul cu manastirea din secolul al X-lea de la Morisena, actualul Cenad din judetul Timis¹⁵.

Roma n-a renuntat insa la lupta pentru mentinerea sub egida sa a bisericii romanesti, mai ales in urma organizarii acesteia dupa reguli orientale si acceptarea serviciului religios in limba slava (admisa de papalitate numai pentru slavi).¹⁶ Un sir de documente arata acest lucru. Intr-unul din ele, din 1234, papa Grigore al IX-lea vorbeste de "pseudo-episcopii" din statele romanesti si incearca sa indrepte si sa recistige terenul, dupa cum au incercat si alti papi, mai devreme sau mai tirziu, acelasi lucru¹⁷.

Intre timp insa, separatia bisericilor a devenit acuta. Dupa 1954, s-creat o comunitate spirituala sud-est europeana, unde limba slavona a inceput sa joace, si a jucat, rolul pe care l-a avut latina in cultura popoarelor apusene. Cartile liturgice insesi au suferit modificari. Totusi, romanii au fost cei dintii care s-au trezit din acest cosmopolitism, nefiresc in special pentru el, si au inceput sa sparga ingradirile canonice, cultivind de timpuriu limba romana si apelind la vechi mosteniri textologice romanesti, care supravietuisera si care au lasat urme indubitabile, ce merita sa fie aratate. Urme ale traducerilor timpurii "straromane", din latina

Dintr-o data, chestiunea pare fantezista sau de simpla senzatie, dar corespondenta aidoma a unor elemente cu cele din texte latine nu mai lasa nici o indoiala ca relatia text latin expre sie romaneasca este o realitate.

In primul rind, trebuie spus ca aceste urme vechi se gasesc in textele rotacizante amintitei Psaltirea Scheiana Psaltirea Hurmuzaki Psaltirea Voronetiana si Codicele Voronetian. Se constata insa ca aceste copii tirzii contin forme de limba romaneasca veche, greoaie (uneori de neinteles pentru nespecialisti), amestecata cu exprimare evoluata si fluenta, limba marcata in primul caz de elemente tipic latine, in al doilea de cele slavone. Reiese ca vechi traduceri din latina au fost revizuite si "indreptate" cu textul slavon in fata.

Se pune intrebarea: de ce a survenit aceasta operatie de colationare? Pe ce fel de texte si aproximativ cind? Este neindoielnic ca, daca s-au facut traduceri din limba latina, intr-un context de limba romana primara, acestea n-au avut loc decit inainte de adoptarea liturghiei in limba slavona, si anume intr-o perioada de timp cind propagarea crestinismului si serviciul religios se faceau inca pe baza de texte latine, iar Psaltirea, carte cu imnuri de citit si de cintat, destinata maselor, era tradusa pentru ele (ca in cazul multor popoare europene). De ce a trebuit insa mult mai tirziu, dupa introducerea liturghiei slavone, cind s-a simtit din nou nevoia limbii romane, sa se revizuiasca vechile traduceri pe baza textului slavonesc si nu s-a procedat la o simpla modelare de limba, dupa stadiul evoluarii el? Pentru ca liturghia bizantino-slava n-a insemnat numai schimbarea de limba sacra, ci si schimbari de dogma si de fond textologic. In serviciul religios oriental au aparut noi texte, ca, de exemplu, Octoihul (pe care nu-l are Occidentul)¹⁸. In ce priveste Psaltirea, pe linga distribuirea psalmilor in "catisme" si acestea in "slave", adica "osanale" (cu o anumita destinatie rituala), i s-au adaugat acesteia, la inceputul ei, sapte psalmi zisi de penitenta (pierduti de psaltirile romanesti vechi), iar la sfirsit noua cintece ale lui Moise si alte imnuri, care s-au pastrat intocmai (ceea ce nu s-a observat) in toate cele trei copii romanesti. Asadar, canonul ortodox impunea nu numai o ajustare lingvistica, ci si una textologica. De aci a rezultat si interventia noilor traducatori cu propriile lor reformulari (in diverse locuri), in care s-a imprimat nu o data si expresia tipic slavona a testului urmat in paralela.

Exemplele de urme din latina sint numeroase si vom cita citeva dintre ele. Mai trebuie spus ca atit copiile romanesti, cit si versiunea veche a Psaltirii latine au suferit pe parcurs revizuiri de exprimare, incit corespondentele nu sint totdeauna perfecte. Dar, din tot amestecul vechi si nou, structura si expresia latina sint evidente.

Mai intii, o fraza greoaie din Psaltirea Scheiana, care poarta in ea efortul vechi de a traduce din latina (cu un slavonism introdus tirziu): "Slabeste-me se rapaosu, ainte para nu me ducu si rutes nu voiu fi" (ps. 38, v. 14), in transpunere inteligibila: "Lasa-ma sa ma odihnesc inainte de a muri, caci mai mult nu voi". Se observa preponderenta termenilor latini in forme primare, conjunctia dubla ainte (din ab ante) si pina, de asemenea adverbul bizar rutes si slavonismul slabeste-me oslabi mi). infiltrat probabil ulterior. Oricum, acest fel de limbaj (cu multe alte exemple) nu se apropie de cel din Scrisoarea lui Neacsu (1521) si deci nu poate fi vorba nici de traduceri in secolul al XVI-lea, sub influenta Reformei.

Iata si un verset, din aceeasi copie, dependent de topica latina, pastrat mai limpede: "Impregiuru necuratii imbla dupa inraltul tau multit-ai fii oamerllor" (ps, 11,9), ceea ce corespunde cu redactia latina: "In circuitu impii ambulant; secundum altitudinem tuam multiplicasti filios hominum". Versiunea slavona are alte nuante. Dar poate mai graitor este urmatorul verset: Cui de blastemu rostul lui pliru iaste, de amaru si de hiclensigu" (ps 9,28), in forma de inteles: "A carui gura este plina de blestem, de amar si de viclenie", ou corespondenta latina: "Cuius maledictione os plenum est, et amaratitudine, et dolo". Se vede clar structura traducerii vechi este intocmai cu textul latin, inglobind in forma primitiva prenumele relativ de la inceput (cui din cujus). folosind pe rost pentru os (gura), probabil numai un corespondent local al lui rostrum latin, cu sensul de "organ de vorbire", de vreme ce s-a pastrat viu in limba in vb. a rosti, apoi rost cu alte numeroase sensuri, intre care "a sti sau a spune ceva pe de rost". Hiclehsig a fost introdus, desigur, la revizuirea traducerii.

Mai evidenta este luarea verbului possum-posse, tot in Psaltirea Soheiana, cu sensul de "a putea", cind el avea in latina si sensul de "a avea putere asupra cuiva", "a birui", ca in versetul "Saepe expugnaverunt me a juventute mea; etenim non potuerunt mihi", tradus ad litteram: "De multe ori luptara-se cu mere [mine] de tirereatele [tinereatele] meale, e (si) insa nu putura mere" (ps. 128,2) in loc de "si nu ma invinsera". Daca traducerea s-ar fi facut numai dupa versiunea slavona, acolo era vb, prjamosti "a blrui": "ibo ne prjamogose mene" (si nu ma biruira) si s-ar fi tradus deci exact" Psaltirea Hurmuzaki are aci just vb. prevence dintr-un previncere: "insa nu prevancura mere", dar, dupa cum se vede, tot dintr-o traducere din latina in romana veche. De remarcat si conjunctia e din et (intr-o redactie romano-latina). De altfel, conjunctia e apare foarte des pentru si, intre altele: "E eu-s viarme e nu omu" (ps. 21,7): "Ego autem sum vermis et non homo".

La fel, dependenta este evidenta intre "Doamne, intre tire tot desideratul mieu si suspirile [suspinele] meale de tire nu ascunsera-se" (ps. 37,9) si "Domine, ante te omne desiderium meum et gemitus meus a te non absconditus". Redactia slavona are alta structurare.

Exista insa si cazuri cind distribuirea versetelor este aceeasi in traducerea veche si in textul latin (si numai in ele) ca, de pilda, in ps. 100, in care sfirsitul versetului 3 este, de fapt, inceputul versetului 4; pe deasupra, se intimpla ca tocmai in aceasta structurare veche a versetelor, si limba romaneasca sa fie in forme greu de inteles, in incercarea de demult de a transpune exact originalul:

3. Nu inrainte pusu intre ochii miei lucru leage-calcatoriu; ce facere treacere uriu. Nu lepi-se mie [ce?].

4. inrema hicleana; ce feri-se de mere, reulu, nu cunosculu^w, adica:

3. Nu pusei inaintea ochilor mei lucru nelegiuit; pe cei ce facura abuz ii urii. Nu se lipi de mine

4. Inima vicleana; pe cel care se feri de mine (ma ocoli), pe cel rau, nu-l cunoscui.

Si totul este identic, ca structura, cu textul latin intr-o Vulgata in ordonare veche:

3. Hon proponebam ante oculos meos rem injustam; facientes praevaricationes odivi. Non adhaesit mihi

4. cor pravum; declinantem a me malignum non cognoscebam".

Afara de cele doua texte, nici o alta redactie a Psaltirii nu mai are aceasta structurare a celor doua versete (nici macar vreuna din cele apusene), ceea ce nu mai lasa nici o indoiala asupra dependentei lor" Coresi, oare de obicei urmeaza fidel textul din Psaltirea Scheiana, de data aceasta intregeste in chip normal cele doua versete, in Psaltirea sa slavo-romana (1577), ca si textul sau slavon, pe care il si reproduce.

Alte exemple si consideratii vor arata ca scrisul in limba romana a aparut inainte de a se adopta scrisul in limba slava, dupa care mai tirziu s-a trecut din nou si din vreme la scrisul in limba romana, intr-un mediu slavon inapt pentru masa mare a poporului roman.

Straturi slavone livresti si latine in vechile talmaciri in limba romana

Daca scrisul in limba romana precede pe cel in limba slavona si daca mai tirziu s-a facut revizuirea traducerilor vechi din latina pe baza textelor slavonesti, atunci in textele in limba romana, pastrate in copie, trebuie sa existe si urme livresti, neviabile, de limba slava. Intr-adevar, ele sint numeroase. Nu este vorba de cele intrate frecvent si viabil in serviciul religios blagoslovenie spasenie milostenie a se ispovedi etc., ci de cele retinute in exprimare in chip artificial, precum: hraborie "lupta", a astimpi "a se departa", a postimpi "a se apropia", a sledi, "a urmari", a se stidi, "a se rusina", a se ucloni, "a se abate", a upuvai, "a nadajduit" etc.

Dar de remarcat este faptul ca, in textele care ne-au parvenit, adeseori o parte din fraza tine de textul latin, cealalta are imixtiuni dintr-un text slavonesc. Un exemplu elocvent, intre multe altele, este scos tot din Psaltirea Scheiana, care este un "text de aur" (ca si celelalte), prin posibilitatea pe care o da de a investiga trecutul scrisului romanesc: "Si semarara agre, si rasadira vini, si fecera plodu de viata" (ps. 106, v. 37), verset care corespunde in structura si exprimare generala celui latinesc: "Et seminaverunt agros, et plantaverunt vineas, et fecerunt fructum nativitatis". Numai pentru ultimele doua cuvinte s-a introdus din textul slavon "plod ziteni" (rodul vietii) sub forma "plodu de viata", care traduce bine metafora "fructum natIvltatls", evitata(!) neindeminatic de majoritatea traducerilor, in limbi nationale, vechi si noua, si transpusa simplu prin "rod" sau "roade bogate"¹⁹. Un singur cuvint, plod, duce la versiunea slavona; celelalte: agru (ogor), foarte rar, si vinea (vii), presupun o traducere intr-o romana primara" Plod (in limbile slave, frecvent in psaltiri) a intrat si in limba romana vie, cu multe intelesuri, intre ele "copil mic" (se aude si pliod), precum si "embrion". S-a mentinut si in vb, a plodi, "a naste copil multi" sau "pui de animale".

Despre aceeasi suprapunere de traduceri (implicit de texte) ne incredinteaza multe alte secvente textuale, intre care, de pilda, una dintr-un foarte frumos psalm: "In ce chip desira [doreste] cerbul la izvoarele apelor, asa .jeluiaste sufletul mieu catre tire, Zeu" (ps. 41,3), cu paralela latina: "quaemadmodum desiderat cervus ad fontes aquarum, Ita desiderat anima mea ad te, Deus".

Se poate vedea ca, de fiecare data, exista anumite cuvinte care fixeaza izvoarele originale. Aci sint desira (in psaltire apare si desidera, mai normal) care, ca forma de scris arhaic, trimite de la sine la versiunea latina, si .jelulaste (care s-a substituit tirziu celui de al doilea desiderat), venind din textul slavoni "sice (zelati) dusa moa", fara ca noul traducator sau prelucrator sa-si dea seama ca forma slava provenea dintr-un verb care insemna "a dori" (zelati)" pe cind romanescul a jelui deriva din zalovati, cu alt sens. Si asa versetul suna insa frumos, in nota de lamentare a vechiului psalmist. Interesant de comentat este termenul Zeu, care nu mai poate fi socotit azi (nu-l mai putem socoti noi) ca o derivatie din Deus, ci ca un cuvint autohton, paralel pe linie indo-europeana la termenul latin, de vreme ce s-a descifrat recent inscriptia dacica (cu semne speciale) "Aris, nao Zeu" (Ari, Zeul nostru). Termenul a fost luat deci din limba veche a localnicilor si folosit pentru el. Numai psalmul in chestiune (41) il foloseste de 10 ori, o singura data apare Domnul si o data Dumnezeu. Insusi acest fapt dovedeste originile vechi ale traducerii.

Dam acum un exemplu din Codicele Voronetean: "si scoase intru pustie patru mie barbati sicarei" (recenta editie de regretata Mariana Costinescu, p. 264)²⁰, unde sicarei inseamna "ucigasi" si nu este decit transpunerea veche si neviabila a termenului latin Sicarius din propozitia: "et eduxisti quattuor millia virorum sicariorum Actus Apost,, XXI, 38), Ucigas a existat; de la inceput in limba, cu un g in radacina cuvintului, corespunzator lui d din lat, occidere, cu care s-a intilnit si s-a asimilat, pastrat totusi in multe forme: ucig, uciga-1 toaca ucigator etc. Desi vechi deci, s-a folosit direct lat. sicarius, care tradeaza izvorul si traducerea din latina. In nici un caz nu putea sa provina dintr-un text slavon sau din "limba romana vie (nici nu exista inregistrat in dictionarele de limba veche, intervenind in text o singura data)²¹.

Lasind la o parte multe alte probe de traducere din latina, s-ar putea ivi anumite intrebarii nu cumva traducerile s-au facut din latina, dar tirziu, in secolul al XVI-lea, de cind dateaza copiile descoperite, si anume sub influenta Reformei, care, fireste, posedau texte latinesti, sau sub o alta influenta apuseana, dispunind de aceleasi texte? Atunci n-ar exista nici un temei pentru impingerea traducerilor intr-un trecut prea indepartat.

In primul rind insa, asa cum am semnalat, exista structuri si forme de limba romana scrisa, care, cu oricite innoiri intervenite intre timp, sint prea rudimentare pentru stadiul limbii romane din secolul al XVI-lea. Din acest punct de vedere examenul ar putea continua. Dar, admitind posibilitatea intrebuintarii versiunii latine intr-o epoca tirzie, trebuie sa spunem ca, daca unii termeni latini, care "insurubeaza" textul romanesc, de cel latin, se afla in Vulgata. Intrata in uz din secolul al XIII-lea, precum agros desiderat sicarius etc, altii, in schimb, nu apar in aceasta redactie innoita a Bibliei latine (inciuslv a Psaltirii) si deci nu puteau fi folositi decit dintr-un text mai vechi in limba romana. Provenienta, forma si raritatea lor tin vizibil de o prima epoca a limbii romane in plina dezvoltare si de o veche transpunere a Psaltirii in romana, termeni cu traditie si intrebuintare numai in vechile texte religioase: mesereare paratare parat incindre, gintu vence prevence etc" Asemenea termeni de origine latina au alti corespondenti in Vulgata. In plus, limba romana este singura limba romanica cu formatii substantivale de la infinitivele latine (mostenire transmisa apoi oricarui infinitiv lung din limba romana, inclusiv neologismelor). Asa se explica aparitia unor mesereare miserere panatare poenitare incindre incendere) etc. Textul latin contine, de exemplu, pe miserere, dar numai in forme verbale, mai ales in invocatia: "Miserere mei, Deus. (Ai mila de mine, Dumnezeule.).

Daca cineva ar invoca apoi rotacismul (panatare-paratare etc.) ca fenomen tirziu in limba romana, i se poate raspunde ca filologii clasici au aratat existenta lui chiar in sinul limbii latine (sau cel mult se datoreste copiilor). Ar putea sa induca in eroare si formele de exprimare si lexic evoluate, dar acestea au survenit ulterior, acolo unde textul primordial romanesc era inteligibil, caci unde era prea greoi a ramas cu pecetea veche pina in copiile ultime. Textul slavon nu era nici el clar peste tot, iar carturarul roman nu stapinea bine slavona, caci nu o data confunda cuvintele, de pilda pe kolo (roata) cu kol (par) sau krav (singe) cu kriv (strimb), scrisul de mina provocind si el probabil incurcaturi.

Asadar, s-au facut traduceri de texte religioase in limba romana veche (mai ales Psaltirea) pina la intrebuintarea liturghiei bizantino-slave. Lucrul acesta nu era, atunci, oprit. Dimpotriva. Wulfila a tradus o parte din Biblie in gotica, la crestinarea gotilor in secolul al IV-lea. Decretarea pastrarii textelor canonice numai in limbi sacre s-a impus tirziu, cind au inceput sa se inmulteasca textele apocrife, traducerile vechi mostenite si conservate probabil in locasuri de traditie religioasa au fost refolosite apoi, dupa secole, pentru noi traduceri in spirit ortodox, pe baza de texte bizantino-slave" Se pare ca nu intimplator criptograma Psaltirii Scheiene (copiata desigur mecanic) este inserata la sfirsitul psalmilor propriu-zisi si inaintea cintecelor lui Moise adaugate, dupa cum am aratat mai sus, in ritualul bizantino-slav.

Retraducerile in limba romana au putut fi efectuate in a doua jumatate a secolului al XIV-lea, cind se intetesc tendintele de recistigare a romanilor, ca romanici, la sinul Romei (exista in acest timp un interesant complex istorico-cultural)²². Pentru acest moment concura si copia Legendei Duminicii din Manuscrisul de la Ieud care poarta pentru textul slavon data de 6000, adica 492, cind ar fi cazut din cer la Ierusalim scrisoarea cu Legenda, iar pentru textul romanesc al traducerii, data 6900, adica 1392 (vezi mai recent articolul nostru Mindria de neam si de cartea lui veche, in "Contemporanul", 22.V 1987), cu noi argumente.

Daca lucrurile stau asa cum le-am aratat pina acum, atunci scrisul in limba romana, cu radacini in epoca dinainte de a se scrie in slavona si cu reluari in plin slavonism cultural, este unul din cele mai vechi scrisuri in limbi nationale nu numai la popoarele din sud-estul european, ci si din alte ale Europei.

O civilizatie a palimpsestului

In seria de secvente anterioare am schitat elementele, legate intre ele organic, care duc la concluzia unul scris in limba romana, inainte de a se folosi scrisul in limba slavona. Aceasta schitare, efectuata fara acribie, ca o imagine generala inteligibila pentru oricine, poate fi completata cu noi si multe alte argumente si exemple lingvistice sau de alta natura.

Din exemplele date, ca simple mostre, dar mai ales din cele coplesitor de multe pe care le contin; textele rotacizante, se pot observa si descifra trei straturi de limba: unul, cel mai vechi, inainte de a se scrie la noi in limba slava, altul al unor retraduceri cu folosirea traducerilor vechi, dar si folosirea textelor slavone si, in fine, al treilea, care este al copiilor tirzii cu anumite elemente de exprimare noua, pentru ca scriitorii lor nu erau simpli copisti, ca niste masini-robot, mecanice, ci oameni de carte (la vremea respectiva) si isi puteau ingadui inlocuirea unor expresii cu altele mai potrivite si mai exacte sau mai vii, mai cu seama cind in vreun fel puteau face comparatia aceluiasi text transpus intr-o alta limba, ceea ce se poate presupune.

Deocamdata dam o alta serie de urme vechi cu comentarii mai largi si cu eventuale comparatii mai extinse. Astfel, vb. a cumpli (din lat. complere, in contaminare insa cu compellere)" cu sensul deci de "a sfirsi", dar si "a prapadi", apare (impreuna cu derivatele lui) in vechile psaltiri rotacizante, acolo unde in textul latin (in uz dupa secolul al XIII-lea) apar variat sinonimele: deficere perdere, disperdere exterminare etc" Importanta lui creste insa in fraza prin comparatie cu alte traduceri ale textului respectiv" De exemplul: Ps. Sch. 17,38: "Maru [min, urmaresc] vrajmasii miei si-i agiungu si nu me tornu para se cumplu-i [pina nu-i distrug]. Daca aci textul latin din Evul Mediu tirziu convine remanierea expresiilor: "Persequar inimicos meos, et comprehendam illos: et non convertar donec deficiant" (pastrez ortografia si punctuatia textului) si daca textul slavon are formele lui: "i ne vazvrasta se, dondeze skoncaat sja", inseamna ca sintagma nu me tornu (apare mai des decit inturna; de reamintit si torna torna, fratre), precum si se cumplu-i sint reminiscente dintr-o foarte veche traducere in limba romana. Coresi, care urmareste in general si in buna masura vechea traducere, are in finalul versetului sau reflexul textului slavon: "Min vrajmasii miei si-i ajung, si nu ma torn pana sfrasii". Asadar, Coresi evita aci pe cumpli, pentru ca nu mai era inteles bine nici ca termen livresc, dar reia pe torn

Pe parcursul textului insa, obisnuindu-se cu acest termen repetat in vechea traducere, Coresi il reproduce intocmai, dar inlocuieste, in schimb, unde il intilneste, pe mesereare (mila), dovada ca nici acesta nu era viabil. Astfel, versetul din Ps. Sch., 142,12: "Si (in) meserearea ta cumpli dracii miei [si in mila ta stirpesti pe vrajmasii miei] si pierzi toti cei ce dodeira [chinuira] sufletul mieu, ca eu serbul tau santu", cu corespondentul latin: "Et perdes omnes, qui tribulant animam meam: quoniam ego servus tuus sum", are la Coresi formularea: "Si cu milostea ta cumpli dracii miei. Si pierzi toti ce dodeira sufletul mieu, ca eu serbul tau sunt". Deci Coresi schimba pe mesereare in miloste (existent in textul slavon: i milostia. tvoja.), pastreaza insa pe cumpli potrjabis din textul slavon dat in paralela n-avea viata in limba romana, nici macar scrisa); pastreaza si pe serb, provenind, dupa cum se vede, din textul latin, desi in cel slavonesc se gasea rab (rob): "jako az rab tvoi esm". Rob s-a impimintenit in limba romana in noi relatii sociale, iar serb a insemnat la inceput simplu serv sluga. De remarcat si faptul ca drac a avut primordial sensul de "vrajmas", iar dodeira, dintr-un vb. sl. Dodejati, are corespondent in textul slavon paralel al lui Coresi pe stazati. cu sens sinonimic, incit Coresi urmeaza vechea traducere in limba romana. De fapt, in textul lui este reluat de multe ori, dupa vechea traducere, si mesereare, caruia ii prelungeste traditia. Acolo unde il foloseste, termenul exista identic in Psaltirea Scheiana. In acelasi fel, Coresi reia de multe ori pe a cumpli si derivatele lui, care nu erau dintre elementele curente in limba romana.

Dar, pentru a dovedi mai mult existenta unei traduceri vechi dintr-un text latin, vom da, intre altele, un exemplu care arata neintelegerea textului tradus si perpetuarea transpunerii inexacte. Un verset latin suna: "Inimici defecerunt frameae in flnem: et civitates eorum dextruxisti. Periit memoria eorum cum sonitu". cu corespondentul romanesc - Ps. Sch., Dracului scazura armele in cumplit, si cetatile-i spareesi. Peri pamitea lui cu suru [cu sunet]", ceea ce Coresi reia aidoma: "peri pomeana lui cu sunet". Dar sonitus,-us cu sensul de "zgomot (de arme)" este confundat aci cu sonus,-i "sunet" (de orice fel). Daca traducerea s-ar fi facut direct din textul slavon (fara nici un auxiliar vechi), acolo cuvintul nu lasa loc afla abateri" "pogiba pamjat ego sa sumom (pieri amintirea lui cu zgomot). Se observa insa ca textul slavon nu este absent in acest verset, deci confuzia provine evident din latineste, iar ea a ramas pina in cea mai recenta editie romaneasca (1982): "perit-a pomenirea lor in sunet

Prezenta traducerii vechi la retraducere se intilneste la tot pasul, ca, de pilda intr-un alt verset: "Tie uruia [unuia] gresiiu, si hiclensigu intre tire [intru tine] fociu; ca sa dereptezite in cuventele tale si se venci candu veri giudeca" (Ps. Sch., 50,6), in formularea latina: "Tibi soli peccavi, et malum coram te feci: ut justificeris in sermonibus tuis, et vincas cum judicaris". Retusind fonetismele, Coresi reproduce intocmai intreaga fraza din vechea traducere, dar indreapta se venci in sa invingi, fiindca pe buna dreptate forma intilnita i se parea arhaica. Insesi deci retusarile lui Coresi (si ele sint multe si variate) denota ca formele sau lexemele inlocuite i se pareau inactuale. Pe de alta parte, in versetul de mai sus elementele de provenienta latina domina copios.

Intre elementele vechi intrate in grai viu caracteristic sau din grai viu in traducerea veche este vb. a la (a spala), inscris rar in textele vechi: "Ce mai vartosu me la de faralegea mea, si de pacatele mele scura-me" (Ps. Sch., 50,4), cu baza in: "Amplius lavame ab iniquitate mea: et a peccato meo munda-me". Desigur, versiunea veche latina nu va fi sunat exact ca aici. Coresi pastreaza vechea traducere si schimba numai pe scura-me in curateaste-ma, caci si de data aceasta v. a scura, dintr-un excurare, era simtit ca invechit: "Ce mai vartosu ma la de faralegile meale si de pacatele meale curateaste-ma

Pentru amestecul copistilor de care am vorbit la inceput, vom da un singur exemplu comparativ intre Coresi si vechea traducere. In general, Coresi (respectind in mare masura o serie de forme care devenisera ca niste embleme pentru textul Psaltirii romanesti vechi: mesereare, panatare, a cumpli etc) incearca sa-i dea textului viata cu elemente pe cit posibil noi. O singura data pare mai "batrin" decit traducerea intrebuintata, cind spune: "Iara eu in multiia mesereriei tale intra-voiu in casa ta", pentru ca in textul urmat sa vedem: "E eu in multia milusteniei tale intraiu in casa ta" (Ps. Sch., 5,9). Dialectismul vechi milustinie pentru milostenie si acesta in locul lui mesereare, respectat de Coresi (care nu respecta totusi pe e din et), este o dovada peremptorie a interventiei unuia dintre copistii textului vechi, dindu-i o factura noua.

In final, se mai poate spune ca daca pentru cuvintele-reminiscente si echivalentele lor, consemnate in cele mai vechi texte scrise in limba romana, mesereare-mila paratare-patimire, parat-grumaz-cerul gurii a cumpli - a sfirsi (zdrobi) etc. etc., se face un examen statistic, semantic, morfologic si de alta natura, se poate plasa fiecare termen, in linii mari, intr-o istorie partiala a lexicului, cu reflexe si pentru ce au insemnat vechile etape ale scrisului in limba romana, practicat neindoielnic primordial inainte de a se fi folosit scrisul in slavona. Examenul atent al vechilor traduceri (in noi reluari) poate duce pina la surprinderea unor elemente de dialectologie istorica. Renasterea si cresterea limbii literare romanesti in epoca veche

Dupa o ultima perioada medievala de scris in care am detectat filologic vestigii pastrate in acest scris dintr-o limba literara straromana , la un loc cu altele evoluate si conforme cu graiul viu al poporului, consideram, ca merita o staruinta (pe scurt) asupra problemei renasterii si cresterii limbii literare romanesti in secolele XVI-XVII, problema specifica in cultura romaneasca, fata de ce s-a petrecut, la aceeasi vreme, in celelalte literaturi sud-est europene.

In ce priveste ideea de renastere, este vorba in primul rind de revenirea in scris a limbii romane in epoca Coresi (luata in general), cind acesta se integreaza spiritului renascentist de lupta impotriva folosirii limbii de comunitate internationala in biserica, in cancelarie si in cultura, si anume latina in Occident si slavona in sud-estul Europei²³.

Dar daca in Occident (inclusiv in tarile Europei Centrale) lupta se duce constient de mari renascentisti contra cultivarii exagerate a limbii latine de catre umanisti in dauna limbilor nationale, asa cum am aratat in citeva rinduri²⁴, in sud-estul Europei impotrivirea fata de limba de comunitate slavona a fost stearsa (din motive intemeiate), afara de cultura romaneasca, pe care conditiile istorice ale trecutului, precum si ale momentului, au impins-o in mod natural la reinnodarea firului si folosirii din nou si tot mai intens a limbii de neam

Intr-adevar, limba de cult ecleziastic nou instituita, asa-zisa slava veche, nu ajunsese la "saturatie" pentru masele populare slave din sud-estul european si nu se simtea nevoia inlocuirii ei (rolul principal il avea in aceasta vreme mai cu seama in biserica), mai ales ca era de inteles pentru aceste mase (mult mai mult decit latina pentru masele neamurilor apusene)²⁵. In schimb, pentru poporul roman, folosirea slavonei constituise am intermezzo si revenirea in scris la limba romana era o nevoie acuta. Slavona fusese folosita doar de carturarii romani, incit necesitatea interna, ca si dezlegarea de canonul limbii sacre (in speta a slavonei), prin miscari de Reforma manifestate in cultura romana, au repus limba romana literara pe primul plan, iar Coresi a devenit mentorul unei intregi epoci²⁶ si a dat tonul scrisului ulterior, care a urcat din treapta in treapta pina la opere de arta literara.

In acest sens, este de ajuns sa spunem ca chiar in domeniul literaturii bisericesti s-au realizat opere monumentale, de neegalat (fara exagerare) in celelalte literaturi sud-est europene, precum sint, de exemplu, Psaltirea in versuri a lui Dosoftei, din 1673²⁷, sau Biblia de la 1688.

Nu este oare semnificativ faptul ca, ajuns la jumatatea traducerii psalmilor din Psaltirea slavo-romana (1577), exact la sfirsitul psalmului 76, Coresi respira bucuros, se opreste din lucru si isi manifesta cu caldura, intr-o nota, simtul de pretuire si dragoste pentru limba nationala, in finalul frazei cu o locutiune existenta si repetata din stravechime in scrisul romanesc: "Cu ajutorul Domnului dospiiu [ajunsei] in mijlocul luminatei carte, mai dulce ca miiarea si strediia [fagurele]"²⁸.
In ce priveste Biblia de la 1688, ea a continuat ritmul permanent de innoire lingvistica si literara, pina la modernizare, cum nu s-a intimplat in nici una din literaturile sud-est europene, care au ramas la formele scrisului traditional arhaic pina dupa secolul al XVIII-lea²⁹. Vom exemplifica valoarea literara a acestei opere cu naratiunea, de calitate vizibila, despre perversitatea femeii lui Putifar, motiv de circulatie universala, existent in Vechiul Testament . Povestea tinarului Iosif din tara Canaanului ebraic este in sine ca un roman modern de peripetii senzationale, in mare masura in cadru de relatii istorice israelo-egiptene, retransmise cu talent literar in traducerea romaneasca. Din intreaga desfasurare, vom expune numai episodul, mai sus amintit al femeii lui Putifar. Iosif ajunge sa fie vindut, la 17 ani, unui demnitar de la curtea faraonului egiptean. Demnitarul il pretuieste pentru cinstea lui si-i da in seama intreaga sa casa si treburile ei. "Si afla Iosif - zice traducerea - har inaintea stapinului sau, si bine-i placea lui, si-l puse preste casa lui pre dinsul, si toate cite era ale lui le-au dat pe mina lui Iosif (.) Si era Iosif bun la chip si frumos la fata foarte (.) Si puse muierea stapinului lui ochii pre Iosif si-i zise lui: "Culca-te cu mine!" Si el nu vrea (.) Si cind greia lui losif, zi dentru zi, si nu sa asculte el sa se culce cu ea, sa se impreune cu dinsa. Si fu o zi oarecarea intru acestas chip; intra in casa ca sa-s faca treburile lui, si nimea nu era inlauntru dentru cei den casa. Si-1 trese pre dinsul de haine, zicind: "Dormi cu mine!" Si el, lasindu-s hainele in minile ei, au fugit si au iesit afara. Si fu dupa ce vazu ca au lasat hainele lui in minile ei, si au fugit, si au iesit afara; si chema pre cei den casa, deaca au vazut ca au lasat hainele lui in minile ei, si le zise lor zincind: "Vedeti, au bagat noao copil jidov, sa-s bata joc de noi! Au intrat inlauntru la mine, zicind: "Dormi cu mine!" Si strigaiu cu glas mare. Si auzind el cum am inaltat glasul mieu si am strigat, lasind hainele lui la mine, au fugit si au iesit afara". Si lasa hainele linga ea pina au venit stapinul la casa lui, Si-i grai lui dupa cuvintele acestea, zicind: "Au intrat la mine copilul jidovul, carele ai bagat catra noi, sa-s rizi de mine, si zise mie: "Dormi-voiu cu tinei" Si deace au auzit cum am inaltat glasul mieu si am strigat, lasindu hainele lui la mine, au fugit si au iesit afara".

Fireste, combinatia, teribil de sireata, a femeii l-a convins pe Putifar de vinovatia tinarului, care a fost bagat in temnita. Dar acesta, dotat cu inteligenta si pe deasupra cu puterea talmacirii viselor (din care cauza, sincer fiind, avusese de suferit la inceput din partea fratilor sai) ulterior s-a bucurat de incredere si binefaceri (intre altele, prin prevenirea secetei nefaste, prevazute pentru Egipt, in visul "in cele sapte vaci grase si sapte slabe"), a reusit, intr-un labirintic sir de intimplari incredibile, sa se salveze pe sine si pe ai sai, de neam.

In pasajul privind femeia lui Putifar, se observa ca structura frazei si repetarea conjunctiei si, de tip narativ popular romanesc, ii imprumuta scrisului (desi aservit de traducerea unui text strain) un caracter de autenticitate literara romaneasca, alaturindu-se scrisului individual original al marilor literati istoriografi Gr. Ureche, Miron Costin, Ioan Neculce si al altora.

Asadar, o nastere renastere si crestere a limbii literare romanesti, de la scrisul stravechi in limba romana pina la scrierile din secolul al XVII-lea, sint epoci de continua legatura culturala si de folosire a limbajului viu al poporului roman, in evolutia lui istorica.
NOTE

1. Am sustinut o asemenea periodizare intr-un nou tratat de Istoria literaturii romane, vol. I: Literatura romana veche. "Revizia" s-a reintors insa la periodizarea pe secole din tratatul anterior (1964).

2. Lucrarea a facut in prealabil obiectul tezei de doctorat a autorului, aparuta in 1963 si republicata cu adaugiri.

3. Vezi, de exemplu, articolul publicat de Razvan Teodorescu, O proba a europenitatii romanilor, in "Ramuri", 4/1985(15 aprilie), p. 10, unde insa fara ezitari si ambiguitati, Marin Sorescu inscrie articolul sau Zaloaga se muta cu o mie de ani mai inainte. Fata de anumite "indoieli" privind existenta unei limbi straromane, vezi recunoasterea survenita cu timpul, dupa cum arata si articolele semnate recent de Artur Silvestri (Etape in definirea unui concept), Ciprian Zaharia (Un model de continuitate a literaturii romane), si Eugen Papu (Scieri straromane) aparute sub genericul Noi aspecte ale cercetarii stiintifice in istoria literara, in "Arges", nr. 1/1989, p. 8-9.

4. Cf. Vasile Pirvan, Contributii epigrafice la istoria crestinismului daco-roman, Bucuresti, 1911, passim.

5. Cf. Ioan G. Coman, Scriitori bisericesti din, epoca straromana, Bucuresti, 1979, p. 93-174 (Niceta de Remesiana); p. 175-184 (Laurentiu de Novae); p. 217-267 (Ioan Cassian); p.268-280 (Dionysius Exiguus).

6. Noi argumente in postfata noastra din editia jubiliara a Bibliei de la 1688. Bucuresti, 1988; p. 978-984: Un monument de valoare literara perena - Biblia lui Serban Cantacuzino

7. Vezi, in ultima vreme, lucrarea Dr. Nestor Vornicescu, Un filosof straroman de la Histria dobrogeana, Aethicus Histricus, autorul unei "Cosmografii" si al unui alfabet (sec. IV-V), in "Mitropolia Olteniei", XXXVII, 1985, nr. 11-12, p. 5-84 + 8 pl. (si in extras). Prezentare savanta, cu toate datele istorice si de interpretare personala, despre aceasta personalitate exceptionala, intrata in circuit stiintific european, prin importanta "cosmografiei" si alfabetului propriu.

Adaugam informatia existentei unui Codex Rohonczi, cu scris in semne proprii, in curs de descifrare, despre evenimente din viata poporului roman de la inceputul mileniului nostru, care va putea deveni revelator, dupa "mutenia" lui de citeva secole (incercarile mai vechi n-au reusit sa-l dezlege).

8. Cf. articolul nostru Urme probabile ale unei vechi traduceri din latina in Psaltirea Scheiana", in "Revista de istorie si teorie literara", XXX, 1981, nr. 2, p. 151-156 .

9. Este vorba de date expuse in articolul din nota 8 (acolo mult mai amanuntite).

10. Cf. Enciklopedia wiedzy o ksiazce, Wroctaw, 1971, col. l53 (sub Biblia

11. Cu acelasi sens de scrisoare si port. carta (cu multiple, de asemenea, locutiuni).

12. Am staruit, in mod special, asupra poetizarii exceptionale si in spirit romanesc de catre Dosoftei in Psaltirea in versuri, intr-un capitol din Crestomatie de literatura romana veche, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989. 13. Cf. pe larg, cu istoricul termenului si a monumentelor in postfata citata in nota 6: Un monument de valoare perena., p. 979-980. Adaugam acum existenta la Roma, pe linga Basilica Sf. Petru, si o Basilica Santi Dodici Apostoli, cu fundatie din secolul al Vl-lea, renumita, dedicata in mod special apostolilor Filip si Iacob, ale caror relicve, aduse din Orient, au fost depuse in ea.

14. Istoricul si specificul originar al acestei institutii, cu trimiterea din nota 13, in lumea crestina devenind o Societate religioasa slavind expres pe Iisus Hristos.

15. Vezi lucrarea realizata de Eugen Aradeanul, Lucian Emandi si Teodor Bodogae, Manastirea Hodos-Bodrog, Arad, Editura Episcopiei, 1980, 227 p., cu bogate date de extensiune pentru zona.

16.De relevat contributia recenta a lui Otto Kronsteiner, Method und die alten slawischen Kirchensprachen, in "Mitteilungen der Gesellschaft fr Salzburger Landeskunde", CXXVI, 1986, p. 255-272; idem, Das romanische Erbe in den slawischen Sprachen auf der Territorium des Imperium Romanum, in "Die slawichen Sprachen", XII, 1987, p. 35-73. Autorul prezinta convingator o actiune romanica la popoarele slave din sud-estul Europei, inclusiv la poporul roman, inainte de realizarile lui Chiril si Metodie (cu evidente argumente logice si filologice).

17. Fata de noile stiri si contributii, sint de reluat mai mult in consideratie si semnalarile de acte din arhivele Vaticanului (emise si reintarite de papi in Evul Mediu) de catre Vclav Hanka in introducere la Sazavo-Emmauskoje Svietoje Blagovstvovanie, Praga, 1846, p. XV si urm.(notele de subsol), semnalari repudiate nefondat de unii cercetatori.

18. Cf. Antoine Martel, La, langue polonaisa dans les pays ruthnes, Lille, 1938, passim.

19. Vezi, de pilda, si cele mai noi si bine realizate transpuneri, precum: Einheitsbersetzung der Heiligen Schrift, Die Bibel, Stuttgart, 198o, p. 671, unde psalmul se incheie cu "und erzielten reiche Ernten"; de asemenea, versiunile interconfesionale, aparute sub egida "Aliantei Biblice Universale" si anume; La Bibbia traduzione interconfessionale in lingua corrente, Roma, 1985, p. 834: "e ne raccolgono frutti abbondanti" sau La Bible traduite de l'hbreu et du grec en fraaais courant, Paris, 1987, p. 932: "et en recueillent les produits" (se observa clar nesiguranta transpunerilor). Singura Biblia de la 1688 respecta originalul (urmind textul grecesc) si da: "au facut roada de nastere". Este o dovada in plus a calitatii operei sub raportul exactitatii, pe linga cel al limbii literare modernizate.

20. Codicele Voronetean, editie critica, studiu filologic si studiu lingvistic de Mariana Costinescu, Bucuresti, Editura Minerva, 1981, p. 264.

21. Interesant de notat ca termenul latin, folosit si de Cicero (Sudestionem inter sicarios exereere) a intrat curent si in limba franceza (sicaire) si este considerat ca provenind din cuvintul tracic sica, pumnal, cf.Albert Dauzat, Jean Dubois, Henri Mitterand, Nouveau dictionnaire tymologique et historique, Paris, Librairie Larousse, 1964, p. 691.

22. Cf. mai sus notele 16 si 17.

23. Existenta acestui paralelism a fost emisa si argumentata pentru prima data de subsemnatul in Umanism occidental si umanism, sud est european, in "Revista de istorie si teorie literara", XXI, 1972, p. 25-30, nr. l, dupa care Dimitar Angelov a urmat cu L'humanisme dans la Bulgarie mdivale, in "Paleobulgarica", III, 1979, nr. 3, p. 3-21.

24. Cf. I.C. Chitimia, Humanisme et Renaissance dans une Histoire Compare des littratures europennes , in Actes du VII-e Congrs de l'Association Internationale de Littrature Compare (Montral-Ottawa, 1973), Stuttgart, 1979, p. 123 si urm.; idem; Humanisme et Renaissanee dans la culture du Sud-Est europien par rapport la Renaissance occidentale, in Actes du VIII-e Congrs de l'Association Internationale

de Littrature Compare (Budapesta, 1976), Stuttgart, 198o, p. 192 si urm. Vezi insa mai ales L'humanisme et son existence dans Ies littratures slaves et dans la littrature roumaine, in "Romanoslavica", XXV, 1987; p. 51-58, comunicare la cel de al X-lea Congres International al Slavistilor", Sofia, 14-22 septembrie 1988, in care am redefinit individualitatea Umanismului fata de Renastere (o facusem inovator si in anii '50 fi '60, in cursurile de literatura polona veche si periodizarea ei, cf. Historia literatury polskiej (w. XII-XVIII), Bucuresti, 1972, p. 49-6o), aratind acum in plus lupta expresa a unor mari renascentisti (Pietro Bembo, Sperone Speroni, Pierre Ron-sard, Joachim du Bellay etc.) impotriva cultivarii exclusive de catre umanistii (anteriori si contemporani) a limbii latine si proclamarea de catre renascentisti a cultivarii limbilor literare nationale, ceea ce a dus si a insemnat propriu-zis Renasterea literara in sine, in Europa.

25. Se vorbeste doar de Biblia tiparita in 1517-1525, pentru Bielorusia de Francisc Skoryna (cu studii de medicina la Padova), ca "versiune locala" dupa Biblia ceha (1506) zisa "de la Venetia", dar opera lui Skoryna nu contine decit anumite "elemente locale", diferite de traditia slava, si nu o limba integral bielorusa; cf. si comunicarile in acest sens, prezentate la recentul Congres International al Slavistilor de la Sofia, 1988 (vezi nota 24 de mai sus) de V. Anicenko si A. Zurayski (colaborare) sau de M.Altbauer. Pentru date generale, vezi Bohdan Lepki, Zarys literatury ukrainskiej, Varsovia-Cracovia, 193o, p. 145.

26. Vezi comunicarile care i s-au consacrat lui Coresi de specialisti cu prilejul aniversarii a 400 de ani de la aparitia cartii lai, Evanghelie cu invatatura (1581), in sesiunea de la Brasov, 10-11 decembrie 1981, publicate in "Cumidava", XIII, 1983.

27. Am efectuat o revalorificare, in context comparat, a artei psalmilor versificati de Dosoftei, in Crestomatie de literatura romana veche, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989, p.

28. Cf. Coresi, Psaltirea slavo-romana in comparatie cu psaltiriile coresiene din 1570 si 1589, editie de Stela Toma, Bucuresti, Editura Academiei R.S. Romania, 1976, p. 323.

De remarcat ca meditatia lui Coreei este exprimata cu o locutiune fericita de veche mostenire literara,- care se afla in Psaltirea Scheiana (ps. 18, 11) inscrisa si aci dintr-o formulare vizibil mai veche: "Mai desiderate de aurul si de pietri curate multe, si mai dulci de miarea si stredea", comparatie pe care Coresi o reia intocmai (doar cu o singura expresie schimbata) in acelasi psalm, din tiparitura lui: "Mai cu vreare decit aurul si de pietri curate multe, si mai dulci de miiarea si stredie". Asadar, este vorba de o intreaga inlantuire stilistica. Pe de alta parte, este de observat ca stredea (fagure) este termen de origine veche indo-europeana (in slava veche sat), detectabil in mai multe forme si limbi, ceea ce impinge scrisul romanesc in vechime. El era de circulatie vie in limba literara, de vreme ce Dosoftei il foloseste in Psaltirea in versuri ("ca sint si decit stredea mai dulce", ps. 18,42), precum si in Vietile sfintilor ("limba ta cea curatoare de stride, 25 noiembrie) fiind existent si in alte scrieri. Toate datele converg catre vechime si continuitate de scris in limba romana.

29. "Vezi postfata citata in nota 6, p. 981. Pentru locul acestei opere insa in context de viata si cultura romaneasca, vezi mai ales comunicarea noastra la lansarea editiei jubiliare din 17.XI.1988: Importanta "Bibliei de la Bucuresti" pentru spiritualitatea, unitatea si cultura poporului roman, in BOB, 1988, nr. 11-12, p

30. Pentru raspindirea literara a motivului si a altor elemente de literatura profana prin aceasta opera, vezi comunicarea noastra din sesiunea de lucru la Academia Romana, desfasurata in 28.XII.1988: Valoarea umana si literara a "Cartii cartilor" si receptarea ei in cultura romaneasca veche, in Memoriile sectiei de stiinte filologice literatura si arte, seria IV, t. X, 1988.